Din viaţã

Catolicismul ĩncurajeazã o limbuţie foarte secularist protestantã, o locvacitate stupidã şi gregarã. Ea n—are nicio legãturã cu pretinsa ‚bucurie de a comunica credinţa’, de ‚a da mãrturie’—este numai insipidã limbuţie. Bineĩnţeles cã li se cuvine CÂTORVA, şi numai câtorva, sã vorbeascã deschis şi direct despre acestea, şi sã le scrie. Dar, ca ĩn orice democraţie, cine va renunţa voluntar la un drept?
Sau, mai exact, DE CE va renunţa, ce—l va determina de fapt sã renunţe la exprimare ?
Comunicativitatea occidentalã secularist placid protestantã, ĩnsuşitã şi de cãtre catolici, este nu numai indiscretã şi neavenitã, ci şi profund nocivã.
De la pãrinţii noştri Sf. Clement Alexandrinul şi Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu, la Pãr. Rose şi Pãr. Schmemann şi Pãr. Sofronie existã avertismentul semnificativ din punct de vedere metafizic, referitor la limitele şi la ţinuta comunicãrii şi la bagatelizarea şi trivializarea celor mai ĩnalte conţinuturi ale discursului.
Religia este discutatã ca rezultatele meciurilor. La polul opus, existã rãul polar—ezoterismul, deghizarea inepţiei şi a stupiditãţii ĩn drapelul misterului—ĩnsã prevaleazã atitudinea vesticã—inoportuna trivializare a ceea ce este mai bun.
۞
Uneori pãcatul trivializãrii religiosului nici nu se ĩntemeiazã ĩntr—o atitudine ‚intelectualistã’; nu ‚intelectualismul’ este cauza (--dimpotrivã chiar, intelectualismul poate fi adesea o terapie, exprimând o pudoare şi o rezervã care au instinctul firesc de a lãsa ĩnafarã ceea ce este intim, personal, ascuns--).
Emoţionalismul este acela care ĩmpinge mai firesc la comunicarea locvace şi vulgarã; nu deprinderea de a considera lucrurile religiei ‚numai sub aspectul lor intelectual’, ci ‚mai ales sub aspectul emoţionalitãţii şi al sferei private’.
۞
Trebuie oricum ĩnţeles bine cã nu se poate defini a priori cine şi despre ce poate vorbi/ scrie. Trebuie ĩnceput de la tact, de la nişte atitudini intuitive. Unii oameni, ĩn unele situaţii, la unele momente, pot vorbi despre unele lucruri—este bine sã vorbeascã despre ele. Exemplul paulin al predicãrii trebuie modulat, iar criteriile vor fi ĩntotdeauna neinerţiale.
Sfera catolicã va cunoaşte, dacã va ajunge s—o cunoascã, un soi de remodelare organicã, de reorganizare interioarã, de remodelare dupã principii interioare; ĩn mod sigur nu ‚aplicarea unui set de reguli’ va duce, prin sine ĩnsãşi, la aceastã ĩnnoire.
Catolicismul se lasã cuprins de ĩnfrigurarea protestantã de ‚a comunica experienţa, de a aduce mãrturie’—mã refer exclusiv la comunicarea şi mãrturia verbale. Aspectul pueril şi lãutãresc ar trebui sã fie evident.