PIPERNICIREA SĂRMANELOR CREIERE ECUMENICE. RÂNDURI ALE UNUI CREŞTIN CARE OFERĂ JERTFA ĨMPREUNĂ CU EPISCOPUL ROMEI

PIPERNICIREA SĂRMANELOR CREIERE ECUMENICE. RÂNDURI ALE UNUI CREŞTIN CARE OFERĂ JERTFA ĨMPREUNĂ CU EPISCOPUL ROMEI

O fundamentalã fadoare, insipiditate, emasculare şi temenire unsuroasã, ceva fetid şi nedemn, decadent şi abject ĩn modul de a ‚dialoga’ al catolicilor de azi (existã câteva contraexemple—Tresmontant, Saward, Jaki); ĩn rest, numai ploconire, şi ceva fundamental nefiresc şi pervers, deraiat, ĩn abjectele zâmbete slinos—ĩmpãciuitoare ale acestor decadenţi maeştri ai ‚dialogului’. Cu asemenea oameni, nici n—ar fi de dorit sã ai de—a face ....
Creiere pipernicite, vlãguite. Apucãturi de slugã, şi prevenitori ĩn modul care—ţi ĩntoarce stomacul ....
Nu toţi pot fi ca Bloy şi Bernanos, o ştiu; şi nu toţi pot apela la insulta oţelitã, la invectiva promptã, la probozirea judicioasã, la veninul proiectat cu ceva dibãcie. Nu este mai puţin adevãrat cã ĩn ‚noul catolicism’, de tarabã, este la lucru nu civilitatea şi tactul—ci, dimpotrivã, o crispatã şi decadentã ‚grijã de multe’ (ĩn sensul rugãciunii pãrintelui nostru Sf. Efrem). Cãci nu existã numai extremele—ori insulta, ori civilitatea desãvârşitã, ci o paletã largã de fenomene morale. Catolicismul vestic se aflã azi la un minim al identitãţii. Nu mi se pare cã ar ‚beneficia’ de ‚experienţa altor tradiţii’, aşa cum se pretinde—ci numai cascã gura. Intenţiile sunt, psihologic, ‚bune’—rezultatele sunt hidoase, execrabile. Catolicii vestici de azi nu mai sunt ‚brici’; sunt bonţi, lãlâi, lãbãrţaţi, n—au stil. Fiindcã de fapt n—au identitate. Unde s—au dus acei bãtrâni teologi occidentali, tobã de carte, lucizi, prompţi, care nu ‚cãscau gura’?
Hristos fãcea frecvent apel la impresii intuitive—ĩn cazul ‚dialoghiştilor vestici postconciliari’ se aplicã imaginea sãrii fãrã gust. ‚Hai, cã tot sare e!’—vor spune cei mai mulţi. Şi: ‚Nu e nicio deosebire!’. Ba cum sã nu! Postconciliarii neagã astfel de evidenţe. Au ei vreo reacţie vehementã? Da, au—ĩntr—o singurã ocazie: faţã de cei care le stricã visul lor cleios de ‚pace’ nãscutã din confuzie, ignoranţã, compromis şi bicisnicie. Ĩn acest caz, devin necruţãtori; ar ezita sã—i numeascã pe protestanţi, eretici—dar vor cere numaidecât excomunicarea oricui contestã bazele ‚dialogului’ cu aceşti protestanţi. Ei vor cere ‚diversitate de opinii’, ‚legitim pluralism’ când e vorba despre fantasmagoricele lor dialoguri absurde cu drojdiile putrescente ale protestantismului sau ale athonitismului; dar vor cere şi menţinerea excomunicãrii ‚lefebvriştilor’. Se vor scandaliza de judecãţile istorice ale vreunui Episcop negaţionist; dar vor mãrturisi cã nu vãd nimic nociv ĩn peroraţiile unui hodorog aborţionist ĩmpodobit cu pãlãria cardinalatului pentru excelenţa lui ĩn doctrina catolicã!
Ĩnainte de a discuta aici principii, ‚liniile directoare ale ecumenismului conciliar’ şi alte asemenea ceaiuri de ovãz, frapeazã proasta impresie pe care o fac aceşti oameni bonţi—fadoarea, ignoranţa, confuzia, pervertirea lor, scârboasa lor decrepitudine, senilitatea precoce, manierele de moşnegi precoce, sfãtoşenia lor .... Dar sã nu—i credeţi; sunt neamuri proaste—vanitoşi, susceptibili şi oţãrâţi dacã li se pare cã—s cãlcaţi de coadã. Morminte spoite, sare fãrã gust, momâi, inşi morţi sufleteşte.
Cântecele lor de sirenã au dulceaţa ispititoare a rãgetului de mãgar. Peroraţiile lor lasã impresia de infantilism. Pacifismul lor este cel al degeneraţilor şi bicisnicilor—nu pacifismul omului puternic, ci acela al laşului.
Impresia pe care o fac este de a nu fi priceput NICIUN MOMENT despre ce este vorba. Ei ‚dialogheazã’. Ei sunt expresia emasculãrii Bisericii; ‚oferind mãrturie’, Biserica oferã mãrturie mai ĩntâi despre propria ei emasculare.
La lucru este acelaşi rãu care afecteazã ĩntreaga societate occidentalã—‚imparţialitatea ‚ inerţialã şi nesãratã—aceeaşi atitudine la catolicii care ‚dialogheazã ecumenic’ şi la seculariştii şi ateii care dialogheazã cu Islamul şi nu mai prididesc subliniind meritele şi avantajele celuilalt .... Eu nu cred cã aici este (numai) o strategie retoricã—ci, mai ĩnainte de orice, bicisnicia decadentului, pizma faţã de virilitate a decadentului, secreta ruşine a decrepitului care ĩn sinea lui ghiceşte cã el este cel care nu—şi reprezintã propria cauzã aşa cum ar trebui.
Ĩn relaţia cu ‚celãlalt’, Biserica nu este altfel decât societatea vesticã secularistã de azi—aceeaşi deliberatã şi premeditatã ‚imparţialitate’ inumanã şi autodistructivã. Cel mai grav este faptul cã ĩn ‚abordãrile ecumenice’ ale Bisericii vestice este vizibilã aceeaşi tendinţã generalã a ĩntregii societãţi occidentale—acelaşi decadentism, acelaşi minimum al identitãţii, acelaşi nesaţ de a primi şuturi, aceeaşi intoleranţã faţã de puţinii membri care ĩncã mai au un simţ al identitãţii şi sunt ‚neconvenabili ecumenic’.
Biserica vesticã nu mi se pare a se afla pe alt drum decât acela al ĩntregii societãţi occidentale—aceeaşi virtuoasã şi silnicã, stupidã ‚corectitudine politicã’.
Rugãciunea Sf. Efrem este o rugãciune ĨMPOTRIVA ECUMENISMULUI AŞA CUM ESTE EL PRACTICAT ASTĂZI DE BISERICA DIN VEST. Carenţele Bisericii vestice sunt unele de identitate. ‚Senzaţiile tari’ date de bizantinizare n—o vor duce deoparte, sunt un surogat. Aşa cum a existat o ‚modã orientalã’ ĩn literaturã, ĩn arte, aşa existã, de ceva vreme, una ĩn Bisericã. Ecumenismul aşa cum este ĩnţeles şi practicat polueazã Biserica vesticã. Atracţia fundamentalã a degeneratului şi decadentului faţã de brute şi de barbari. A se vedea fascinaţia faţã de ‚monahismul rãsãritean’; bune vremuri, când un Dominican englez suprasofisticat regretã cã nu poate beneficia de regenerarea adusã de Tanacu şi de celelalte citadele de inculturã, fanatism şi şovinism. Ca de obicei, decadenţii se ĩnşealã grav—şi ĩnşealã şi pe alţii—asupra remediilor. Dacã existã o ariergardã a bisericilor schismatice rãsãritene, aceasta este tocmai cãlugãria lor; şi teologii catolici de acum un veac erau perfect conştienţi de asta! Urmaşii lor de azi tocmai aceastã ariergardã o invidiazã!