ICONARUL CA OSTAŞ ROMAN ŞI CA JIDAN DIN GLOATĂ

ICONARUL CA OSTAŞ ROMAN ŞI CA JIDAN DIN GLOATĂ



Iconarii ştiau sã se ĩnfãţişeze pe ei ĩnşişi ĩn numãrul acelora care—l ĩnghiontesc pe Iisus Nazarineanul cãtre marginea vieţii Sale—al acelora care vor sã—i dea cu silã şi cu urã brânci din viaţã Celui numit ‚Dãtãtorul de viaţã" şi ‚pelicanul’. Ĩn dansul dement ĩncins ĩn jurul Celui pe Care boturile noastre murdare Ĩl numesc ‚Ĩnvãţãtorul’ şi ‚prietenul’ ne aflãm noi ĩnşine mai ĩntâi. Nimic nu se comparã cu oarba frenezie a creaturii de a—şi profana Creatorul. Blasfemia, sacrilegiul rãmân cea mai neagrã bucurie a speţei umane, veninul care—i aleargã prin vine.
Nu poţi sã te gândeşti la cel iubit, fãrã a ghici cât a fost de zdrobit de furia oamenilor vechi.
Acolo unde catolicii vin sã se ĩnchine cu evlavie ĩn duh şi adevãr Dumnezeului nostru Hristosul Iisus Nazarineanul, ei se adreseazã chipului desfigurat de brutalitatea ostaşilor şi a jidanilor. Ce nu e de ĩnţeles ĩn asta? Ce e mai uman? Ce e mai firesc? Ce e mai spontan, mai slobod? Despre cei pe care—i iubesc cel mai mult, ĩn mod spontan ĩmi amintesc acele situaţii care sfâşie inima, mi—i amintesc loviţi şi aruncaţi ĩn genunile degradãrii. E ceva firesc şi uman; de la aceastã tendinţã spontanã a omului nu trebuie purces, ĩn mod artificial, la o teologie de—a—ndãratelea.
Da, da, suntem nemângâiaţi de suferinţa şi umilinţa şi singurãtatea celor pe care—i iubim. Tot de aceea, cu curãţie sã ofere catolicul singurãtatea şi umilinţa şi marginalizarea şi ĩnghiontirea cãtre moarte a Preacuratului Iisus Nazarineanul. Singurãtatea şi suferinţa şi umilirea celor pe care—i iubim ne dor cu adevãrat, ne destramã inima.
Am amintit mai sus despre ostaşi şi jidani; pe de altã parte, eu şi dv. suntem aceşti ostaşi şi jidani. Moartea s—a apropiat, şi cu nimic nu ne—am fãcut mai buni decât ostaşii romani şi gloata jidanilor.
Sã ne amintim de pãrinţii noştri Preasfinţii Apostoli şi de durerea, mângãierea, exaltarea şi nãdejdea vie pe care o gãseau ei ĩn crucea Domnului nostru, cruce prin care deveneau umani şi vii.
De aceea cautã catolicii chipul cel urâţit de pãlmuiri al Lui Hristos, tãicuţul sãracilor şi al nedreptãţiţilor, Cel ĩnãlţat ĩn ştreang ca şarpele cel tãmãduitor. Aşa, sã nu uite catolicul cine este Iisus Nazarineanul şi cine este el ĩnsuşi—ambii termeni ai relaţiei.
Unul dintre tipurile veterotestamentare ale Lui Hristos este şi stâlpul de foc ĩnãlţat pentru izraeliţii fugari ĩn noaptea Paştilor ieşirii din Egipt. Hristos este acest stâlp de parã strãlucitoare şi cãlãuzitoare; el este şi bezna pentru ‚egipteni’, sau ‚piatra de poticnire’. Sã ne rugãm ca mãcar pânã la sfârşit sã nu ne mai aflãm ĩn numãrul ‚egiptenilor’.
۞
Sã priceapã fiecare ĩnvãţãtura cuprinsã ĩn faptul cã cei care L—au vãzut pe Iisus Nazarineanul transfigurat pe munte au fost şi cei care au dormit ĩn Grãdina rugãciunilor cele de pe urmã ale Preasfântului; au fost cei care au fugit din jurul Lui când s—au ĩnfãţişat la locul arestãrii gãrzile.
Cei pe care nu i—a strãpuns ĩndeajuns strãlucirea Schimbãrii la Faţã i—au strãpuns rãnile Lui Hristos.
۞
Rãzbirea la sfinţenie are, mi se pare, ceva original, creator, neaşteptat, ceva nou—ba chiar ‚oblic’ şi deconcertant şi aparent ‚prozaic’ şi discret şi ‚altfel decât ĩn cãrţi’—e ceva ‚ca ĩn viaţã’—are acel susur discret şi calma luminozitate, creativitatea Sfântului Spirit. E mai mult decât fusese dat ĩn premise. S—a adãugat ‚darul’, pogorârea Sfântului Spirit.
Pecetea sfinţirii, a ‚darului’, a pogorârii Sf. Spirit vine la om ca un susur discret, secret, ca boarea luminoasã, ca ceva ascuns. Aceea se mai cheamã şi cununarea omului cu Creatorul Lui.
Dumnezeu nu ĩl vrea pe fiecare om ĩn numele vreunei ‚umanitãţi generale’, al unui om generic, ideale, ci pentru specificul personal al fiecãrui om. Ĩn acest ĩnţeles este relaţia una personalã, şi nu genericã. Dumnezeu ĩl vrea pe fiecare om pentru ceea ce este aparte ĩn fiecare om.