Din viaţã

Când vine vorba de arta prozei, Philippide era un reducţionist—pentru el, arta prozei este arta naraţiunii, epica ĩn sine. El nu vede romanul ca pe ‚presimţirea ceva mai adânc decât faptele narate’ [cf. I.S. Diaconu]. Nu vede loc pentru ĩnţelesuri, tâlcuri ĩn roman sau nuvelã—care ĩi apar drept suprafaţa naraţiunii.
Philippide a argumentat cã proza literarã trebuie sã nu fie un surogat al poeziei (--prin care el ĩnţelegea lirism--); acordând poeziei un anume loc ĩn proza de ficţiune, Philippide o plasa la nivelul ... ‚descrierilor de naturã’. Ĩnsã ca intuire a adâncurilor misterioase ale vieţii, poezia, ĩnţeleasã aşa cum o face Philippide, se situeazã de fapt ĩn inima prozei literare—nu restrânsã la pasajele descriptive, etc.. Sau, cu alte cuvinte, nu pasajele descriptive sunt cele care dau ‚poezia unui roman’, a unei nuvele. Philippide concepea lucrarea poeziei ĩn interiorul prozei dupã modalitatea ‚poemului ĩn prozã’, un soi de divagaţie liricã—de unde şi insularitatea acestei prezenţe.
Poezia, definitã dupã caracterele ei esenţiale, nu e prezentã ĩn proza literarã ĩn modul insularitãţii ‚poemului ĩn prozã’, ca exerciţii descriptive, loc ingrat şi secundar; ea e ĩnsãşi aceastã prozã—câtã vreme acceptãm lãrgimea definiţiei date de Philippide—adicã poezia ca sesizare de raporturi şi corelãri. De fapt, este probabil cã Philippide ĩnsuşi dãdea acestor ‚raporturi’ sesizate de cãtre poezie o accepţie mai degrabã convenţionalã şi ĩngustã—nu ‚raporturile existenţei’, ‚raporturile realului’, ci procedeele ‚descrierilor de naturã’. Lovinescu vedea lucrurile mai just, identificând ‚poezia’ cu creaţia literarã—ceea ce, presupun, nu implica numai o aducere a termenului la etimologia lui şi la semnificaţia lui originalã, poezia drept creaţie, ci vrând sã indice cã ĩntreaga creaţie literarã autenticã are ĩnsemnele a ceea ce caracterizeazã poeticul—adicã o percepere a profunzimilor misterioase ale existentului.
Dupã cum o şi spune, Philippide reducea—ĩn teorie—romanul la naraţiune, la funcţiile nuvelei renascentiste, la arta povestirii. Romanul face cât arta de a povesti ceva. Aceasta este o idee foarte convenţionalã—şi foarte ĩngustã—despre ceea ce poate şi trebuie sã fie romanul.