JOACA DE—A ISTORIA FILOZOFIEI

JOACA DE—A ISTORIA FILOZOFIEI


Este legitim ca un creator filozofic sã nu aibã o prea mare ‚disponibilitate’ pentru operele altora; interesul lui fiind sã—şi exprime exhaustiv propria gândire. E posibil ca el sã fie un bun analist al operelor filozofice ale acelor autori pentru care are afinitate; ĩnsã şi aici trebuie distins ĩntre analiza filozoficã concludentã şi valabilã—şi arbitrara atribuire a propriei gândiri unui alt filozof care devine astfel un stegar sau un fanion al filozofiei proprii. De acest nãrav se fac responsabili mulţi filozofi moderni.
Trebuie oare ca cineva care analizeazã o operã filozoficã sã se cantoneze la a enunţa numai ceea ce e explicit ĩn autorul analizat?
Diferenţa ĩntre a falsifica o gândire şi a o elucida explicitând—o nu poate fi trasatã ĩn abstract, aprioric; puţine opere filozofice originale sunt expuneri absolute şi integrale ale unei gândiri, redactarea ĩnsãşi creând decalaje ĩntre ceea ce e gândit sau crezut, şi ceea ce e spus sau scris. Rãmân lucruri care trebuie presupuse, deduse, ĩnţelese; ĩn acest sens, analiza filozoficã a unei opere nu trebuie sã se cantoneze la intenţiile explicite ale autorului. Mai mult, ea trebuie sã confrunte intenţiile cu realizãrile.
Analiza unei opere filozofice trebuie sã vadã dincolo de intenţiile explicite ale autorului; ĩnsã nu trebuie nici sã cultive anacronismul ori echivocul, nici sã transfere propria gândire trecând—o drept fondul real al autorului analizat.
La unii autori apare un soi de solipsism neruşinat care motiveazã anexionismul lor filozofic prin teza scepticã dupã care nici nu poate fi decelatã configuraţia ‚realã’ a gândirii altuia, aceasta fiind o ĩntreprindere zadarnicã—de aceea, gândirea celuilalt trebuie ‚inventatã creator’, recreatã ĩn funcţie de alegerile personale.
Aceastã prejudecatã este execrabilã.
Istoria filozofiei trebuie ĩntemeiatã pornind de la premisa cã cel puţin ĩn principiu se poate ajunge la o ĩnţelegere şi reprezentare obiectivã a gândirii altcuiva—cu diferenţe de la caz la caz, dupã situaţia fiecãrei opere ĩn parte şi dupã aptitudinile analistului respectiv. Ideea ĩnsã cã istoria doctrinelor este arbitrar manipulabilã dupã bunul plac şi inventivitatea analistului este complet decepţionantã.
Acestã tezã solipsistã, care proclamã imposibilitatea de a restabili ĩnţelesul autentic al doctrinei altcuiva, desfiinţeazã orice respectabilitate autenticã a istoriei filozofiei. Operele altor autori sunt luate ca pretext pentru ilustrarea şi expunerea gândirii proprii—forma de manipulare a istoriei filozofiei, scepticã ĩn fond, şi arbitrarã, pe care o gãsim la Nietzsche, Heidegger, Noica, Foucault, şi care afirmã cã aptitudinea pentru istoria filozofiei constã ĩn a inventa şi a recrea aceastã istorie, atribuind altora ideile proprii şi amalgamând doctrinele altora cu ceea ce tu ĩnsuţi profesezi—ĩntrucât oricum la o reprezentare obiectivã nu se poate ajunge. Ĩndãrãtul acestei pãreri despre istoria filozofiei ca ficţiune ilustrativã se aflã practicile unor autori ca Hegel şi Schopenhauer de a—şi inventa un pedigri filozofic, mãsluind analizele şi atribuind altora germenii propriilor idei, ĩn dispreţul sfruntat al adevãrului istoric considerat ca irelevant sau superficial.
Au apãrut filozofi care au proclamat cã unii dintre precursorii lor erau proto—sau prehegelieni, sau preschopenhauerieni, sau preweiningerieni, dupã sens dacã nu şi dupã intenţie, conform modelului veterotestamentar al profetismului.
Urmãtorul pas a fost inventarea sau nãscocirea sistematicã a istoriei filozofiei, ĩn dispreţul absolut al oricãrei cunoaşteri obiective. Premisa unor astfel de ĩntreprinderi este cã autorii analizaţi au fost de fapt premergãtori ai propriei gândiri—sau marionete a cãror ĩnfãţişare sugereazã un anume joc.
Imposibilã ca practicã savantã şi obiectivã, istoria filozofiei e menţinutã ca manipulare şi joacã. Nu putem cunoaşte opera altcuiva ĩn mod obiectiv; rãmâne s—o inventãm.
Dorinţa unor filozofi ca tezele proprii sã—şi aibã originea nu ĩn ei ĩnşişi şi—n universul propriei gândiri, sau ĩn interpretarea creatoare şi personalã a ideilor altora, ci de—a dreptul, nemijlocit, ĩn istoria filozofiei care i—a precedat, a dus la acest nãrav care constã ĩn a mãslui sau rãstãlmãci sau inventa, dupã bunul plac, istoria filozofiei.