LLOSA DESPRE ‘MIZERABILII’

LLOSA DESPRE ‘MIZERABILII’



Vargas Llosa scrie despre MIZERABILII cu ireverenţa, condescendenţa şi maliţia unui modernist—el scrie de dincoace de modernisme, şi este conştient de asta—scrie fãrã ingenuitate. Ingenuitate, chiar simplicitate—acestora li se opune perspicacitatea, uneori falsã, sau adesea falsã, a ironiei şi a exigenţei strãine intenţiilor autorului MIZERABILILOR. Aceastã perspectivã a lui Llosa, explicit ‚modernã’, va fi declaratã ca atare şi asumatã de cãtre Llosa ĩn cartea lui. Tonul are insolenţa de rigoare.
Llosa subliniazã ĩndeajuns faptul cã Hugo, un depravat şi un satir, exaltã, ĩn MIZERABILII, castitatea şi chiar asexuarea. Calcul, modã, ipocrizie, pedagogie—ne aşteptãm ca fiecare sã—şi aibã rolul ei. Aceastã epopee nu era un jurnal intim; strategiile hugoliene se poate sã fi avut resorturi diverse, unele mai evidente, altele mai puţin. Ĩn epocã, respectabilitate burghezã, coduri sociale şi idealizare romanticã se ĩntrepãtrundeau.
Hugo ĩl admira pe Sue; iar Dostoievski ĩi plãcea pe ambii. Azi, când Sue a cãzut de mult sub loviturile de machetã ale realiştilor, se ignorã faptul cã el a fost cândva admirat de cãtre mari scriitori .Flaubert, Baudelaire ĩl dispreţuiau decis; iar dacã alternativa la injustiţia care i se face acum ar fi nesesizarea diferenţei dintre Balzac şi Sue, aşa cum se ĩntâmpla odatã, atunci e de preferat situaţia actualã. Cãci mãreţia balzacianã a trebuit descoperitã; contemporanii se prefãceau cã nu vãd mare diferenţã.
Secretul romanului, al cãrţii, poate cã şi al vieţii:--a armoniza, a alterna.
Cunoaşterea romanului, la care a ajuns Llosa, rãmâne invidiabilã. Remarcabil scrisã, scânteietoare, promptã ĩn aprecieri, de o eleganţã necontrafãcutã, carte originalã şi excitantã, inteligentã ĩn felul atribuit de Llosa articolelor critice baudelairiene, dezinvoltã, sapienţialã şi neostentativã ĩn variatele aprecieri morale, amicalã la modul care sã joace feste cârpacilor şi neaveniţilor, rezultat al unei experienţe ĩn dublu sens particulare (adicã al lecturii ACESTUI roman hugolian, şi al receptivitãţii proprii, particulare, şi neobişnuite, a lui Llosa), TENTAŢIA IMPOSIBILULUI i—ar ispiti pe proşti s—o numeascã ‚mai mult decât o carte de criticã’; inexact, fiindcã ea ca şi carte de criticã impune.
Llosa pare a sugera—mai mult decât interesant—cã o mare carte valoreazã atât cât fac craterele ei—ĩn terminologia llosianã.
Ceea ce se vede este cã Llosa ĩşi cunoaşte cartea bine—iar MIZERABILII este o carte care meritã cunoscutã ĩn acest fel, atât de bine; criteriul reuşitei nu este, aici, a reţine fapte, ci a remarca—raporturi, relaţii secrete, incongruenţe şi simetrii, etc.—adicã ĩnsuşi planul estetic al romanului.
Cartea lui Llosa despre MIZERABILII este o mare carte de criticã literarã.