‘SUFLETE TARI’ CA SPECTACOL TV

‘SUFLETE TARI’ CA SPECTACOL TV






Demult n—am mai râs aşa ca la SUFLETE TARI cu Caramitru şi Dna. Petrescu. Versiunea TV—a lui Todea, mi se pare—este o involuntarã reuşitã de umor şi de parodie, nu rareori cu izbucniri de stupiditate şi de absurdã inepţie. Ridicolul şi absurdul abundã. Din fericire, asta—nseamnã şi cã spectacolul este recuperabil şi delectabil chiar—fireşte, numai ĩn acest registru al umorului, al absurdului şi al ridicolului. Varianta nu—i deloc anostã, ci chiar simpaticã, aşa ca parodiile gotice engleze cu care se ghiftuia intelectualitatea insularã de la o bucatã a sc. XIX.
La TV, SUFLETE TARI mã interesa şi ca piesã, al cãrei defect major pare a fi artificialitatea supremã—stilistic vorbind (aceasta este una dintre acelea care aduc ĩn discuţie ĩnrudirea lui Camil P. cu bulevardierul), şi ca actori; unicul rol bine schiţat este acela al Dnei. Seciu. Ei, sunt un pic maliţios, cãci şi rolurile lui Mircea Anghelescu şi Tamara Creţulescu meritã remarcate—e drept cã au şi personaje puse mai puţin sã vorbeascã stupid. Pot recunoaşte cã ĩmpricinaţii Caramitru şi Petrescu, convocaţi ĩn boxa acuzãrii estetice, au fost şi dezavantajaţi ca naiba de rolurile aşa de stângaci ticluite de cãtre Camil P.. Speram sã vãd piesa cu asperitãţile netezite, ĩndreptatã, adusã ĩn coordonatele firescului, translatã dibace ĩn firesc, triatã un pic de zgura artificialitãţii stilistice.
Sã mai admitem şi cã piesa ĩn sine este pricãjitã de tot. Ca sã n—o mai lungim, e cârpãcealã—cârpãcealã cu pretenţii.
Vãzând SUFLETE TARI, este de ordinul evidenţei cã, literar, piesa e maculaturã. Iar prin jocul lor crispat şi rigid, absurd şi oţetit, actorii refuzau obstinat sã umanizeze mãcar ĩntrucâtva personajele de câlţi şi subliniau artificialitatea de proastã facturã a piesei. Dna. Petrescu reuşeşte sã arate la fel de atractivã ca o mãturã; Caramitru lucreazã ĩn direcţia greşitã—şi, ĩn general, cam fiecare potenţeazã penibila artificialitate a textului. Ce roluri bolovãnoase, indigeste!
Iar Dna. Petrescu, fiinţã ĩn genere foarte sexy, aratã prost, joacã rãu—este greşitã din orice punct de vedere. Face un rol de guvernantã nevroticã—potrivit pentru un horror spaniol murdar. [Faimoasa primã confruntare cu cãrţile pe faţã ĩntre genealog şi jupâniţã chiar cerea o soluţie SLEAZY de tip RÃSCOALA.]
Bolovãnoase nu—s numai interpretãrile—ci şi ‚partiturile’; bieţii actori nu prea aveau cu ce lucra, dar şi ei lucreazã ĩn direcţia greşitã—aducând o boare de nefiresc şi de exagerare ĩntr—un peisaj şi—aşa vitregit.
Dacã SUFLETE TARI ‚nu este pentru scenã’, apoi nici la lecturã ea n—aratã mai cinstit. Fie ce—o fi, ĩnsã autorul chiar meritã o tomatã ĩn figurã!
Concluzionând, SUFLETE TARI mi—a plãcut—ca umor involuntar, ca excepţionalã (da, cuvântul nu—i prea tare!) izbândã a absurdului şi a ridicolului stilistic, ca limbã de carton şi ca stil de rumeguş. Nu—i prea mult pentru Camil P., aşa e—dar este mult pentru comedia TV. Caramitru şi mai ales Dna. Petrescu vor smulge hohote de râs avizaţilor—deasemeni chiote, hãieli şi gâlgâieli, dupã registrul sonor al fiecãruia.
Alte piese TV româneşti eşuau ĩn tern, lugubru, insipid şi banal—nu şi SUFLETE TARI, carusel al râsului care nu pare niciodatã suficient pentru a ĩndrepta, pe lângã moravuri, şi stilul de câlţi şi talaş al unor dramaturgi.