LA MOARTEA LUI UPDIKE

LA MOARTEA LUI UPDIKE





Sunt din principiu opus oraţiilor funebre şi panegiristicii literare, iar la moartea lui Updike nu voi scrie mai mult decât douã cuvinte; pentru un motiv sau altul, el a fost condus mai mult cu fluierãturi pe blogurile pe care le citesc, aşa cã o vorbã bunã—fie şi de aici—n—are ce strica.
Kurp, D Myers şi mai ales Teachout nu l—au plãcut; Ben Myers a scris unicul panegiric inspirat de multã afecţiune faţã de Updike, pe care—l ştiu.
Intonaţie negativã cel mai adesea, sau foarte reticentã uneori.
Presupun cã menţionatul ton negativ este pur şi simplu nota acutã—de exasperare şi excedare—pe care se ĩncheie majoritatea marilor cariere literare—cel puţin moderne. Privite de—aproape, majoritatea marilor cariere pãreau decepţionante şi chiar semãnau cu o serie de nereuşite, iar o trecere ĩn revistã a recepţiei critice aratã retrospectiv cã marile opere literare (sau de alt fel) sunt formate mai ales din creaţii a cãror primã apariţie a fost ĩntâmpinatã cu dezamãgire, reticenţe, obiecţii, etc..
Anumiţi contemporani ai lui Urdike n—au mai avut nevoie de el, de opera lui, ea nu a rãspuns nevoilor lor estetice. Vor veni alte generaţii, sau şcoli, sau grupãri de alt fel, cãrora opera lui, ĩn ansamblu sau ĩn parte, cum va fi cazul, sã le spunã ceva.
Eu cunosc numai un roman al lui Updike, CENTAURUL; la 19 ani l—am apreciat enorm, ca stil şi conţinut, şi un paragraf din respectivul roman mi se pãrea a exprima o ĩnţelegere foarte exactã a vieţii umane ĩn dimensiunea ei ultimã, transcendentã. Aflasem cã CENTAURUL este reprezentativ pentru postmodernism, şi gãseam foarte desfãtãtor un asemenea postmodernism ca cel al lui Updike.