Paginile unui modernist rãsãritean

Paginile unui modernist rãsãritean




Doi oameni care în patru luni nu au ajuns sã se ţinã de mânã, iar trei luni nu şi—au vorbit. Şi nici nu e altceva; e acelaşi lucru. Totul e aranjat pentru a cãdea mereu mai jos.
Pentru unii dintre noi, Clément, Gillet şi ‘parizienii’ sunt exponenţi, voci, reprezentanţi mai autorizaţi ai ortodoxiei, decât Rose, Kalomiros şi Puhalo.
Cei care mã împing sã mã poziţionez—şi sã mã pronunţ, sã mã definesc—împotriva creştinismului.

Fotienii amintesc pocãinţa doar ca sã aibã ocazia de a vorbi despre cipuri. Temele duhovniceşti clasice le servesc numai ca pretext pentru elucubraţiile despre cipuri şi conspiraţii.
Scurte texte—gnomice (schopenhaueriene, simmeliene), lirice sau concise. Cu ce ies. A merita. Ceva care sã redea sapiditatea fiinţei şi preocuparea pentru fiinţã, ‘ocrotirea fiinţei’, simpatia aceea.
Azi privesc sofiologia cu simpatia unui neoplatonician.
Linia autobiografiilor duhovniceşti: Augustin, Iñigo, Teresa, Clément.
Jaloanele lui Clément—s—a pronunţat rãspicat despre sârbi, Rose, religii, iconostas şi reformã liturgicã, intercomuniune, confesionalism, ‘frontiera iconostasului’; ca şi despre caracterul minoritar al deschiderii şi rebegirea integristã.
‘Puterea cuvântului’, de Breck, ’86.
Unde mi—au fost simpatia, grija pentru fiinţã, bãrbãţia, promptitudinea şi neglijarea lestului? Unde, versetul? Cãci, ea a fost atât de promptã pe cât s—a putut, pe cât i—am oferit ocazia.
Clément s—a situat mereu la intersecţia filozofiei cu teologia şi cu religiosul generic. Un mare scriitor, gnomic, inspirat, faur de formulãri frapante şi memorabile.
Cei care au acreditat fanatismul, mãrginirea şi suficienţa ca ortodoxie; Clément şi Sigrist despre Rose, Gilbert despre rusul Ioan, Schmemann şi Iustin.
Iubirea, trupul, femeile, tinereţea şi ecologia.
A îmbrãca umanitatea; umanitatea, şi nu veşmântul dezumanizãrii.
Sb., la Missa de searã, Lecţionar frapant—cuvântarea lui Ben—Sirah despre rugãc. oropsitului —încurajare plinã de nãdejde, frazele, izvorând dintr—o pace adâncã, ale Ap. Pavel (faimoasa metaforã sportivã, cu atât mai simpaticã dat fiind contextul), şi Evanghelia farizeului şi vameşului (‘Dumnezeule, miluieşte—mã pe mine, pãcãtosul’, spunea cel care ‘nici ochii nu îndrãznea a îi ridica’). Vicarul l—a citat pe Balthasar (‘vânarea’ celibatului şi a castitãţii), metafora spicului a Sf. Thérèse, pilda cu coruperea unui ascet; a predicat despre misiuni şi a aduce rod. La începutul Missei, m—am gândit la teologia viziunilor (la Bloy: primatul poetic şi comparaţia cu Dante; Pãr. Rahner; scandalizarea integriştilor; Pomazansky). M—am rugat bucuros Crezul, cu ochii la vitraliu. I—am consacrat Preacuratei Maria întreg binele meu. Am deosebit artificialitatea, surplusul, banalul, neghina.
Pe calea lui din urmã, Sf. Pavel aflase pacea, exprima pacea, se afla în pacea lui Hristos; de aceea, luminozitatea liniştitã şi aproape jovialã a rândurilor acestui condamnat neînfricat. Missele m—au ajutat mult în cunoaşterea Sf. Pavel.
Deosebirea dintre Missa tridentinã şi Missa paulinã e aceea dintre desãvârşirea nefolositoare, teoreticã, ‘sub obroc’, şi nedesãvârşirea folositoare. Cu Missa paulinã, rugãciunea publicã a pornit în larg, a înfruntat largul umanitãţii—dã lupta.
Existã o falsã contemporaneitate—şi o contemporaneitate autenticã, însã mediatã, mijlocitã. Cu oamenii altor vremuri nu mai putem avea o contemporaneitate nemijlocitã, ci numai una intermediatã.

Socotesc Lecţionarul de la Missa de sb. seara (Ben—Sirah despre rugãc., Sf. Pavel despre triumf, biruinţã, şi parabola lucanã a farizeului şi vameşului, cu rugãc. acestuia) ca pe una din marile bucurii ale existenţei mele.
Nici ochii nu cuteza a şi—i înãlţa. Vicarul a spus cã se ruga ‘cu faţa la pãmânt’—ceea ce e o bazaconie.

Dum., paróhul a apreciat cã Sf. Pavel începe redactarea diatei lui ca un farizeu, întocmai ca acela din parabolã; a citat o anecdotã despre Arhiep. de Pisa (care, în Primul Rãzboi, a vizitat o bãtrânã care avea o hartã militarã, cu fanioane); din nou, despre misionariat. Însã ideea cã Sf. Pavel începe întocmai ca farizeul, cã se ghiceşte orgoliul farizeului din el, a fost frapantã; apoi, Saul se transformã în Pavel, face loc omului celui nou, ‘din Cer, ceresc’. Lecţionarul e unul despre rugãc. (Ben—Sirah, parabola lucanã şi smerenia Sf. Pavel).
Eu nu cred cã Rozanov biologiza iubirea, ci îndumnezeia biologicul. Descoperea dumnezeiescul în strãfundul biologicului, acolo unde teologia oficialã era prea pudicã sã îl caute; excesul de ascetism, excesul ascetic a pervertit mintea.
Uneori, creştinismul îmi apare ca o caricaturã şi ca o luare în derâdere a vieţii adevãrate. Ca o negare şi o discreditare a esenţialului. Iar ‘creştinismul caricatural’ e o realitate; unii sfinţi, însã, o dezmint.
Eu cred cã Hristos mã vrea un om drept şi bun şi viril, şi nu un bisericos.
Îmi amintesc versuri de Horaţiu, de Carducci şi de Arghezi.
Harul e prea important, ca sã fie complicat; altfel, cine s—ar mai mântui? Farizeii creştini înmulţesc canoanele; însã harul e simplu.
La 32 ½ ani, duminicile mi le trec scriind despre ‘vãmile vãzduhului’; acesta e nivelul.
Pãr. Bulgakov era un om care nu consimţea sã—şi constrângã inteligenţa.