Ieşirea din accedie

Ieşirea din accedie





Sf. Pavel nu spune cã mozaismul nu îi sfinţeşte pe neevrei; spune cã mozaismul nu sfinţeşte pe nimeni, cã primirea botezului evreiesc e primirea Legii, care nu sfinţeşte pe nimeni. Pavel spune cã prin Lege nu vine mântuirea; cã respectarea prescripţiilor nu e mântuitoare. Cã Legea nu numai cã nu mântuieşte, ci şi obligã în zadar—e jug şi blestem. În aceasta, Ap. Pavel continuã revizionismul şi esenţializarea promovate de Iisus. Ambii erau evrei revizionişti. În Lecţionarul de marţi, ‘Galatenii’ conţine o şarjã formidabilã împotriva mozaismului care nu sfinţeşte; se spune limpede cã deageaba se aşteaptã îndreptãţirea de la prescripţiile legii, de la etosul mozaic. Episcopii nemţi de azi nu mai sunt pe mãsura acestui radicalism.
La Sf. Pavel, Dumnezeu nu are douã Legãminte ‘deopotrivã de mântuitoare’—ci numai unul singur, acela în Hristos Iisus. Iar cine spune altminteri, îl contrazice pe Apostol. Numai o Lege mântuieşte. Cea veche nu mântuieşte dacã e respectatã; şi osândeşte dacã e încãlcatã: e aşezarea sub blestem. Aceasta nu exclude ‘aşezarea anonimã sub Legea Nouã’.
Ziua am început—o cu 1 ½ l. de bere (rãmasã de ieri).
Simplitatea harului, modestia şi ironia mijloacelor, încrederea filialã afectuoasã. Dumnezeu privilegiazã mijloacele modeste, oblice, neînsemnate, derizorii.
Severitatea mergând pânã la furie şi asprime cu care Dumnezeu pedepseşte vãtãmarea ‘celor mici’, a celor curaţi, a nevinovaţilor—apelul, strigãtul sângelui nevinovatului—cã e Abel, Iisus sau dominicanii sau, în sc. XVIII, iezuiţii—silnicia.
Marţi am citit articolul unui filozof sociat cu iezuiţii, Egerton (‘Credinţã, raţiune şi moderniştii’), care afirmã ceva interesant (cã Sf. Toma al lui ‘Pascendi’ e, de fapt, Suarez; cã e un Sf. Toma suarezat), şi am cãutat în istoria iezuitului Brusher numele Papilor care i—au persecutat pe cãlugãri (pe dominicani, în sc. XIII; pe iezuiţi, în sc. XVIII).
Neîntrecutul scriitor v. Hűgel vorbea despre eseistul Tyrrell aşa cum vorbea Paleologu despre Ralea, despre eseurile lui Ralea; şi despre Pãr. Tyrrell, şi despre Pãr. Loisy se spune cã erau autorii unei literaturi delicioase, ai unei teologii din cea mai comestibilã şi digerabilã. Scrierile ambilor sunt considerate ca foarte excitante intelectual.

Vrãjmãşia suscitatã în Dumnezeu de blasfemie.
Legenda Sf. Mucenici din Pompeiopolis (Cilicia): leoaica şi ursul. Animalele îi respectã pe sfinţii Lui Dumnezeu; ca sângele martirilor sã cadã asupra capetelor ostaşilor. Ceea ce sfinţeşte.
Ceea ce Dumnezeu a creat bun—cu toate cã perfectibil—omul sã nu batjocoreascã.
Sinaxarul lunii are, în Rãsãrit, câteva jaloane majore: Sf. Lucian, Luca, Ioan, Ilarion cel Mare, Iacob ruda Domnului, Dumitru, Dumitru de Rostov, Roman Melodul, Amon, Iacob al lui Alfeu, Andrei din Totma, stareţii de la Optina, Pãrinţii iconoduli, Simeon, mucenicii din Milano.
Citesc despre Rose cã a fost botezat în adolescenţã, ca metodist; a devenit ateu, era sinolog, a trecut şi prin guénonism, la 28 de ani a primit mirungerea schismaticilor, la 29 de ani a întemeiat ‘Frãţia’, a fost tuns la 36 de ani. Probabil cã existã la el încrâncenare, crispare şi fanatism.
Aspectul muzeal şi acela trãit. Efectul de vitrinã, de exponat muzeal.
Noţiunea ‘celui mai frumos creştinism’—în realitate, empiric, nu abstract, nu ‘în aer’.
La Missa de searã, paróhul a predicat despre al doilea Mister de bucurie—şi anume, despre ‘Magnificat’; Lecţionarul conţine listele pauline de vicii şi virtuţi, şi invectiva Lui Iisus împotriva dijmei din zarzavaturi. Recviemul s—a slujit cu Psalmul alternativ. Predica a fost centratã pe o idee la care paróhul ţine: tot ceea ce nu e Dumnezeu, dezamãgeşte; dintre idealizatori se recruteazã morocãnoşii, îmbufnaţii, ca şi instabilii, rãtãcitorii, cei al cãror loc nu e nicãieri, nemulţumiţii şi itineranţii, cei veşnic dezamãgiţi—cãci ei cautã dumnezeiescul acolo unde nu poate fi gãsit. Aceasta e greşeala celor care divinizeazã creatul. Paróhul a spus şi o fabulã, fabula puilor de vulpe—sau a vulpii care îşi diviniza puii şi îi descria altfel decât erau.
Pe de altã parte, m—am surprins ascultând începutul ‘Magnificat’—ului cu gânduri destul de demitologizante; aici probabil cã e vorba de un poem teologic, de o compoziţie ulterioarã, nu de o stenogramã. În acest caz, nu cred cã avem de—a face cu ‘istorie înregistratã’, ci cu un poem teologic care interpreteazã semnificaţia istoriei Mariei. Chiar în ipoteza cã Maria i—a relatat Evanghelistului evenimentele, e imporobabil ca ea sã îşi fi memorat cuvintele şi sã le fi reprodus. Însã ‘Magnificat’—ul redã atitudinea ei esenţialã, transcrie esenţialul receptivitãţii şi al credinţei ei (cãci ‘Magnificat’—ul e un poem într—adevãr teologic, adicã despre întâietatea Lui Dumnezeu şi iconomia Lui).

Joi m—am rugat, în faţa Mitropoliei, Sf. Maxim, Sf. Parascheva şi Deiparei. Nu am mers nici la Missa matinalã, nici la spital. Am cãutat, în faţa Mitropoliei, un loc departe de îmbulzealã. M—am rugat în faţa Mitropoliei (mã rugasem şi anul trecut, Sf. Vasile).
La Missa de searã am ajuns în timpul predicii; paróhul vorbea despre calomnierea Mariei, Maria ca ‘aceea care apãrã de câini’, o minune din sc. XVIII, octava de rugãc. din ’44. Predica paróhului discuta tot vizita la Elisabeta: bucuria în pofida calomniei, Maria ca aceea care apãrã de calomnii, care apãrã de câinii bipezi. A fost o Missã marianã şi terezianã. La rugãciunile devoţiunii tereziene, cea dintâi spunea cã Iisus Îşi va aminti şi un pahar cu apã dat în numele Sãu.
A aduce în evlavie tandreţea, lãrgimea, largheţea şi omenia rãsãritene, relaxarea, firescul, bonomia şi cumpãtarea, surâsul, adâncimea şi farmecul.

Vin., sãrbãtoarea Sf. Teresa cea Mare (vicarul i—a menţionat toate trei supranumele: ‘cea Mare’, ‘a Lui Iisus’, şi dupã numele oraşului). În calendarul rãsãritean, Sf. Lucian.
La tarabe, fetele vroiau romane de Mann, Jűnger şi London. Una a vrut ‘Dragoste sau dependenţã’; alta, ceva de teoria literaturii—iar dealerul: capodopera unui romanist neamţ.
Vraiştea, vraiştea şi mizeria (eticã, alimentarã, sexualã, sentimentalã, devoţionalã, intelectualã, vestimentarã şi a locuinţei). Când stimulii nu stimuleazã, iar eşecurile descurajeazã.
6 s. (43 z.); 3 s. (18 z.).
Larchet a menţionat faptul cã l—a întâlnit pe atonitul Paisie.
Ce—i drept, despre paşapoartele biometrice Larchet nu a fost întrebat. Nici despre vaccinuri şi sfârşitul lumii.
Vin. am mers la Missa matinalã, la spital, la conferinţa lui Jean—Claude Larchet, însã am recãzut în consumul de chimice, tot nu am terminat de spãlat tricoul, nu am chemat zidarul, am fãcut plimbarea pânã la SOHO într—o doarã, am mâncat doi hamburgheri dubli şi trei gogoşi. Arãt îngãlat. Am de spãlat un pullover verde, tricoul negru şi lingeria. Am preferat fumatul şi cola, lecturii. Mai ales, prevaleazã sentimentul îngãlãrii, a te simţi îngãlat.
Larchet, convertit mohorât, crispat.

Adesea, cu un instinct infailibil de pervertit, am preferat falsul, autenticului.
Laturile dezechilibrului.
Plângerea şi recucerirea iubirii.
Abaterile, derogãrile şi vraiştea (costum; haine; spital; ritm; lit.; dietã; i.; rugãc.).
Arãtând cã ştiu sã fiu nesuferit, antipatic, şicanator şi meschin, dezagreabil, neplãcut şi acru.
Larchet remarca, ieri, cã actualul Papã a revenit la poziţiile Bisericii de la sfârşitul sc. XIX, adicã la cele mai intransigente poziţii.
Vorbind despre experienţa convertirii lui, Larchet s—a referit la ‘învãţãtura primului mileniu’, pe care a regãsit—o la teologii ortodocşi. Începutul a fost dezamãgirea lui cu catolicismul; iar convertirea o priveşte drept o depãşire şi o împlinire.
Seara, la o cafea irlandezã cu alcool şi frişcã şi un cocktail cu P.; vorbim despre bãrbaţii lui RT, ‘compararea cristologiilor’, analogia umorului, modernişti, modernism, Pius al X—lea (bunãtate; mãrginire; ‘preot de ţarã’; insulte, invective, smiorcãire, bunãtate), parabola oilor şi a caprelor, ‘creştinii anonimi’ şi ignoranţa invincibilã, filoprotestantism, pãcatele trupeşti şi încremenirea, rugãc. pentru bunica mea, lipsa citatelor şi a biblicului, capetele ciomagului (primatul şi ‘Filioque’), cãlugãrii apuseni, moartea de inimã rea, de supãrare, iezuiţi şi preoţi.

Teologia semnelor cere mai întâi o bunã teologie a Creaţiei, şi apoi o bunã teologie a relaţiei Lui Dumnezeu cu lumea. Vreau sã spun cã o teologie a semnelor nu poate sã existe ‘în aer’, independent de o ontologie (şi de o teorie a cunoaşterii care sã porneascã de la aceastã ontologie).
Lecţionarul de dum. are parabola judecãtorului şi vãduvei. Lectura veterotestamentarã e lupta lui Iosue cu amaleciţii, lectura paulinã e despre folosul Scripturii şi modalitatea de a îndrepta. Vicarul a predicat despre rugãc.; însã nu a elucidat nevoia enunţãrii. Oricum, a precizat necesitatea rugãciunii de gratitudine. Vicarul a citat un autor englez, McKinsey (??), cu ‘parabola vânzãtoarei de pantofi’, sau a ‘magazinului uitat deschis’. M—am rugat bine Crezul (mai ales articolul pneumatologic) şi ‘Tatãl nostru’.
O umanitate malformatã, un caz de malformare gravã a umanului.
Cui şi la ce acord eu vremea vârstei mele—vârsta netrãitã şi diluatã.
Ieri am suprins, la P., tocmai suficienţa şi ‘chiaburia duhovniceascã’ a farizeului din parabolã, obtuzitatea şi îngustimea, suficienţa placidã. Duhovniceşte, un letargic. Lumea lui bisericeascã, de integrişti, fanatici, reacţionari şi fixişti, e una în care nu m—aş regãsi niciodatã. Apusenii nu ştiu de ce i—a ferit Dumnezeu.
Bulgakov, Gillet, Clément, Ware, Evdokimov, Zizioulas nu mi se par mai puţin normativi. Parizienii sunt şi azi mai deschişi (ieri îi numeam lui P. câţiva parizieni contemporani, ‘şcoala francezã’, ortodocşii francezi). Silniciile minciunii confesionaliste. Fanatismul nu mi se mai pare impozant, nici respectabil; nu îmi mai impune, nu mã face sã mã pierd. Tactica fanatismului constã în ‘a lua repede’, şi în ‘a lua la rost’.
Rugãciunea e cea care m—a adus la progresism, sau m—a apropiat de progresism; iar adoraţia euharisticã, de modernismul viu şi autentic.
Absurditatea ca eu—un lãutar—sã am nişte ‘poziţii teologice’—şi sã mai fiu şi intransigent şi sã admonestez.
N—am ştiut sã fiu recunoscãtor, nici prompt, nici ‘pe fazã’; iar promptitudinea e numai o laturã a gratitudinii.
Câteva intuiţii ale Dnei. v. Speyr sunt interesante (plenitudinea luminii şi amurgul; primul pas în învãţarea iubirii; iubirea Lui Dumnezeu pune la încercare înţelegerea; simţul milei Lui Dumnezeu; tãcerea şi maturizarea în tãcere; tãcerea cea în Hristos; capacitatea de a primi; harul în trup; sexualitatea şi darul).
Autenticitatea misticismului ei. Inegalabilul. Şi locul meu în lume (vin., şi a fi de performanţã, ambiţia şi desãvârşirea).
Missa e a Lui Dumnezeu; reuniunile şi ‘socialul religiei’ sunt ale oamenilor.
Mã atrage mai mult religia trãitã, decât aceea scrisã; şi mireasma religiei, pentru a denumi cumva calitatea aceea de echilibru, moderaţie şi de fineţe a trãirii, luminozitatea trãirii. Ea e implicitã şi transpare în lucrãri. Discreţia o caracterizeazã, inteligenţa şi umorul. Clément, Martini şi Marcel. Calitatea bucuriei. Ingenuitatea apuseanã. Antispeculativismul. Acel carnet în care notasem, la 15 ani, câte ceva despre convertitul francez şi despre parcursul lui religios. Nu e vorba despre intenţii, ci de realizãri; ceea ce a realizat (cu sine însuşi şi cu gândirea lui). Tandemul: unicii doi schismatici traduşi la uniaţi.
A nu pierde sapiditatea fiinţialã şi mireasma religiei.

La Missa sãrbãtorii Sf. Luca, paróhul purta veşmântul liturgic roşu. A predicat despre lealitatea Sf. Luca (pornind de la versetul paulin) şi despre caracteristicile Evangheliei lucane (vãduve, orfani, pãgânii). Paróhul l—a prezentat pe Sf. Luca drept autor al ambelor scrieri neotestamentare şi ucenic al Sf. Pavel. Dincolo de legendele despre ‘medicul antiohian’ şi icoanele pictate de sfânt, Luca e considerat fie unul din ucenicii de pe drumul cãtre Emaus, fie un convertit al Sf. Pavel; rãmâne enigmatic cã Sf. Luca şi nu Sf. Ioan e cronicarul marian.
Sapiditatea fiinţialã a creştinului sau a omului religios. Încoţopenirea. Aspiraţiile normale. Luminozitatea. Recomandarea de biografii ale sfinţilor apuseni (ca paróhul din Ars). Rezultatul fiinţial e sapiditatea, ‘predica prin fapte’. Asta recomanda şi paróhul: sã predicãm prin lucrãri şi fiinţial, pentru cei care nu citesc Biblia. Adâncurile necuprinse ale fiinţei; nu—s hãuri, ci adâncul viului. De asta şi femeia e un adânc, iar sexualitatea, o adâncire, o imersare. A predica prin ceea ce faci—şi, mai presus de asta, prin ceea ce eşti. Chiar jucându—Se, joaca Lui Dumnezeu cu omul e afectuoasã şi blândã.
În religie, Ep. Sigrist m—a învãţat un ‘mai bine’; de la cei ca Ep. Sigrist am deprins un ‘mai bine’, cãutarea, respectarea a ceea ce e de respectat şi distanţa faţã de ceea ce numai ecraneazã. Aceştia sunt dascãlii de creştinism.
La v. Hűgel am gãsit rugãciune, duhovnicie, povãţuire şi sfãtuire, filozofie, ştiinţã, biblisticã, scânteierea expresiei.
Experimentat duhovniceşte, v. Hűgel ştia rostul unei imagini (vorbeşte despre o imagine a Sf. Inimi, care i—a folosit în timpul unei boli). Icoane ale Mariei, ale Domnului nostru, ale unor sfinţi, ale Preasf. Treimi. Iar Sf. Ioana de Arc a cerut un crucifix ca sã o însoţeascã în trecerea ei dureroasã la cele de sus. Cât e de prostesc şi de necreştin iconoclasmul! Iar întregul meu mod de viaţã e unul iconoclast.
Icoanele lui Rubliov sunt ca eseurile lui Tyrrell: provin dintr—o mare pace sufleteascã; aceeaşi impresie mi—o dau, de la 32 de ani, şi operele lui Leonardo (pe la 26 de ani am trecut printr—o violentã dezicere de italieni—mi s—a pãrut cã sunt de acord cu Florenski—e interesant cã Ep. Sigrist e de acord cu Florenski în privinţa lui Rubliov—ba îl şi citeazã—adesea—şi deloc în aceea a lui Leonardo).
Pacea sufleteascã a creştinului—sau a fiinţei sapide—nu înseamnã blazare, resemnare, impasibilitate sau glacialitate sau crispare; aceea n—ar fi pace, ci amorţire. Pacea sufleteascã provine, la rândul ei, dintr—o plenitudine de viaţã şi luminã.
Sf. Pavel scria cã, în ultima lui încercare, în prizonieratul final, numai Sf. Luca i—a mai rãmas alãturi; paróhul trasa o paralelã cu Iisus, Cãruia I—a rãmas alãturi ucenicul iubit.
Caracteristica eseurilor timpurii ale Pãr. Tyrrell. V. Hűgel spune cã ulterior—şi poate treptat—ceva s—a fracturat, a survenit o derivã. Adicã nici nu îl mai regãsea, în prietenul sãu, pe autorul eseurilor de tinereţe.
Falsa penurie era numai oglinda ignoranţei mele, imaginea neştiinţei mele.
Accentul marian al Sf. Luca e în contrast cu ‘tãcerea marianã’ a Sf. Pavel, cu nemenţionarea zãmislirii virginale, etc..
Luni: chimia, prânzul şi dezlânarea. Cele trei ore de letargie. Fumat şi cola, trei ore de letargie, prânz cu hamburgheri, nechemarea zidarului.
Despre sapiditatea fiinţialã, utilizarea imaginilor religioase şi a icoanelor.
Propunerea schismaticilor ca Larchet de a accepta ‘Filioque’, însã cu un înţeles neaugustinian, ar fi ca propunerea de a accepta distincţia esenţã—lucrãri, însã cu un înţeles nepalamist. Ceea ce nu înţeleg ei este cã, pentru apuseni, Sf. Augustin este, în triadologie, ‘Pecetea Pãrinţilor’; nu e vorba despre a pãstra un cuvânt în Crez, ci o învãţãturã—aceea augustinianã. Nu poate fi vorba despre a pãstra cuvântul, schimbându—i înţelesul. Altfel, se poate propune ceva analog şi pentru isihasm, distincţia esenţã—lucrãri, etc..
‘Ortodoxia’ schismaticilor a devenit o religie oracularã, normatã prin oracole stãreţeşti; era un talmudism, a devenit un cult oracular, inspirat exclusiv de ‘bãtrâni’, ale cãror poveţe şi îndemnuri sunt urmate necritic. Aceasta reflectã metamorfozarea ‘ortodoxiei’, dintr—o Bisericã episcopalã, într—una stãreţeascã, guvernatã de ‘bãtrâni’—ca prezbiterianismul. Apusenii continuã sã îşi facã iluzii despre sinodalitate; aceasta e absentã, guvernarea schismaticilor nu e una sinodalã sau episcopalã (decât în chestiuni administrative), ci una stãreţeascã. Iar forma de normare o reprezintã oracolele—oracolele stãreţeşti, aserţiuni apodictice oraculare. Stareţii au înlocuit demult episcopatul; însã aşa arãtau lucrurile şi pe vremea primelor Sinoade ecumenice, şi în timpul disputei legate de isihasm. Nu e ceva nou. Oracolele stareţilor înlocuiesc teologia. Biserica lor nu mai e episcopalã, ci stãreţeascã.