Acasã. Citind despre modernism

Acasã. Citind despre modernism

Sb., la Missã, Lecţionarul oferã un text interesant din ‘Ieşirea’ despre îngerul rânduit de Dumnezeu.
Sb. cu ţigãri, cola, eseuri de Freeman (‘Sclavie şi libertate’) şi Vasquez (‘Vulgaritate sacrã’ şi ‘Socrate şi evlavia’) şi unul despre Troeltsch (‘Troeltsch şi învierea: o predicã pascalã’), şi tratatul lui Rivière despre modernism.
Azi, gândul mãtãniilor, a venera ca rãsãritean—ca un rãsãritean.
Blazarea e un alt cuvânt pentru moarte. Cinicii, blazaţii au murit deja ‘moartea a doua’—iezerul de foc. Blazarea îşi este propria pedeapsã. Iar ceea ce e vrednic de iubire în Quijote, spunea un romancier rus, e tocmai lipsa îmbufnãrii.
Iar veşnicia a început deja—de la împlinirea Legii—cu noul Moise.
Cine are ‘nostalgii’ înseamnã cã a avut un trecut frumos. Eu n—am nostalgii, fiindcã n—am dupã ce.
Mã mai gândesc şi cã farizeul e orbit, iar vameşul nu e; el stã acolo, sub urgia Domnului, înspre prag, şi nu scoate un cuvânt. Vameşul se simte umilit. Farizeul e, dimpotrivã, recunoscãtor; vameşul nu e. Însã el e cel care s—a sfinţit. El are ‘atenţia’. Vameşul nici nu e recunscãtor, nici nu se roagã, nu pronunţã vreo rugãciune. Smerenia lui e rugãciunea lui. Farizeul crede cã are de ce fi recunoscãtor; şi e un orb. Pe când vameşul constatã mizeria, e strivit de puţinãtatea şi de nimicnicia lui. El nu blasfemiazã, fiind recunoscãtor; iar harul e deja acolo, la el şi cu el.
Iisus nu Se scârbea de asemenea ‘colaboraţionişti’, de strângãtorii de taxe, de dijmuitori; iar pentru a Îi converti şi îndrepta, El nu folosea un program politic, nu politic îi convertea, nu le schimba ideologia.
Vameşul cel umilit e prezent la Templu; a venit la Templu. Însã nu scoate un cuvânt; nu simte gratitudine. Sunt atâtea de remarcat în aceastã parabolã!
Vameşul nici nu e recunoscãtor, nici nu rosteşte o rugãc., nici nu ‘simte justificarea’, nu ‘simte harul’.
Sb., cinã cu douã şaorme.
Azi m—am gândit mult la teologia atotputerniciei harului. Teologia harului primit la Botez şi la Maslu. Primirea aceasta a harului, când totul e de—acum numai în mâna Lui Dumnezeu.

Ieri, sb., am fumat 30 de ţigãri; azi, în ora dinaintea bãrbieritului, alte 3. La Missã a celebrat mai ales logicianul Dancã; era prezent şi ‘terezianul’ Despinescu, cu figura lui de ţoapã indignatã. A predicat decanul de Iaşi, Dorcu (ceva descusut şi incoerent—alegerea hramului unei biserici poloneze, acum 40 de ani; poncifele şi absurditãţile despre Cuvioasa Thérèse: cã nu avea ‘calitãţi deosebite’—argumentând prin scepticismul celorlalte cãlugãriţe; cã n—a fãcut minuni în timpul vieţii; cã drumul ei e la îndemâna tuturor)—predica devenind o calomniere involuntarã a inegalabilei sfinte franceze. Thérèse era un copilaş, şi trebuie privitã ca atare; ea e unul din sfinţii copii ai Bisericii. Mãrturiile lui Pius al XI—lea şi Pius al XII—lea au fost emoţionante.
Reţin cã, la moartea Thérèsei, cãlugãriţele se întrebau ce va gãsi stareţa de lãudat la ea. A fost notatã, la predicã, priceperea scripturalã a Thérèsei. Despre canonizarea pãrinţilor ei nu s—a amintit—şi nici despre faptul cã acest copil îl întâlnise pe Papã. Decanul de Iaşi a discutat boala, însã pe coordonatele morbide ale ‘îmbolnãvirii ca rãspuns, ca jertfã primitã’, ca şi cum Dumnezeu a trimis o boalã unui copilaş. Predica decanului, înţesatã de absurditãţi, lucruri stranii şi poncife, s—a încheiat cu relatarea mãrturiei unei tinere, Chiara; principalele teme au fost: boala, boala şi oferirea de sine, abnegaţia, imitabilitatea şi, vai, mediocritatea. Copilaşul Thérèse ‘vorbea cu toatã lumea’, spune decanul de Iaşi; însã era dispreţuitã şi de cãlugãriţe (v. faptul relatat chiar de decan), şi de stareţã. Totuşi, mai devreme ea ajunsese pânã la Papã. Decanul de Iaşi a amintit ceva şi despre fratele ei duhovnicesc. Despre Roncalli se spune cã fãcea pelerinaje dese la Lisieux, cât a fost în Franţa (ca nunţiu, pare—mi—se). pe Sf. Thérèse, adaug eu, au admirat—o Bernanos, Gillet, v. Balthasar, Claudel. Ea a fost, ca şi Sf. Ioana de Arc, o referinţã a spiritualitãţii franceze din prima jumãtate a sc. XX.
Sunt aproape—sau mãcar—cinci ani de când protestez împotriva demagogiei ‘cãii mici’, a ‘populismului ascetic’ al ‘cãii mici’. Ceea ce nu li se spune credincioşilor este cã sfinţii, ambii, tineri, care au recomandat ‘calea micã’, erau cãlugãri şi aparţineau unor Ordine stricte. ‘Tereza cea micã’ era o carmelitã. Moderaţia ‘cãii mici’ trebuie înţeleasã cu referire la imperativele ascetice ale acestor Ordine. Ea nu e scuza delãsãrii laice. ‘Calea micã’ nu poate sã fie mai micã decât era aceea practicatã de o carmelitã. Sã nu le dãm oamenilor iluzii! ‘Calea Terezei’ e aceea a monahismului carmelit. Ceea ce e ‘cale micã’ pentru o monahíe carmelitã, e strivitor pentru un laic; asta trebuie precizat cu privire la imitabilitatea acestei sfinte. Strãdaniile ei erau acelea ale unei cuvioase carmelite; cine o imitã, nu imitã mai puţin pe o monahíe aparţinând unui Ordin cu o asceticã durã.
Cu 4 ½ ani în urmã, îmi plãcea sã citesc despre cãrţile preferate şi lecturile Terezei; azi mi—a plãcut sã aud despre perspicacitatea ei scripturalã. Nu mi—a plãcut sã aud cele trei lucruri false:--cã nu ar fi fãcut minuni în timpul vieţii pãmânteşti;--cã nu avea calitãţi deosebite;--cã e ‘imitabilã’. Nevoinţele ei ascetice ar depãşi disponbilitatea multor laici. Mi—a plãcut ceea ce a spus decanul de Iaşi despre Chiara, care a trecut la Domnul la 19 ani.
Revenind la ‘calea micã’, ea nu e flatarea mediocritãţii, apanajul şi scuza lâncezelii.
Trebuie reamintit cã acest copilaş, Sf. Thérèse, fusese monahíe carmelitã—cam atât despre ‘calea micã’ a ei! ‘Tereza cea micã’ şi—a poziţionat ‘calea’ faţã de marii asceţi carmeliţi. Se face mult caz de sfinţii moderni ai ‘cãii mici’; însã trebuie vãzut ce înţelegeau ei prin aceastã ‘cale micã’.
Dum. cu ţigãri, cafele, cola, hamburgheri dubli, impozantul tratat despre modernismul în Bisericã, al lui Jean Rivière, culegerea de scrisori ale lui v. Hűgel; dum. cu ţigãri, cafele, cola şi douã cãrţi excitante. Când am plecat spre Missã, vremea era frumoasã. Sã nu omit voreodatã ‘imperativul assisian’ (încurajarea, înveselirea celui pe care—l am înainte). Ceea ce am, sã dau.
Îndemnurile cãtre Biblie—de la Martini şi v. Hűgel. Religia nedisjunsã de viaţã; a învãţa religia de la aceşti dascãli de creştinism.
Lãudata libertate rãsãriteanã sã nu fie vorbã goalã; francheţea, sinceritatea şi autotransparenţa. Ceea ce enunţ ca simboluri, coduri de simboluri, coduri simbolice.
Mã bucur cã frecventez Missele unei parohii a cãrei patroanã este o misticã şi o monahíe carmelitã.
Religia mea, care îmi inspirã şi filozofia. Filozofia religiei, ca analizã filozoficã a religiei, ca interpretare intelectualã. Cei care nu prea sunt în mãsurã sã aibã vreun cuvânt de spus despre intelectualitate.