Vãmile vãzduhului, Kalomiros, Puhalo şi Pomazansky

Vãmile vãzduhului, Kalomiros, Puhalo şi Pomazansky







În Biserica ortodoxã româneascã, S. Rose e o modã. În urmã cu trei decenii, Rose a fost luat la refec, pentru eshatologia lui ‘occidentalizantã’ şi ‘augustinianã’ [sic!] de cãtre nişte scriitori încã mai fanatici şi mai purişti decât el—integrişti ca Puhalo şi Kalomiros. Pentru aceştia, eshatologia lui Rose era una inacceptabil de apuseanã—fie prin juridismul ei (în cazul lui Kalomiros), fie prin postularea activitãţii sufletului înaintea Judecãţii de pe urmã (cazul lui Puhalo: incriminarea, la Rose, a tezei Judecãţii individuale, eroare de neîngãduit, din perspectiva unui teolog al ‘somnului morţii’). Se poate spune cã, pe fond, Rose a fost disculpat de cãtre Pomazansky, care s—a distanţat numai de literalismul ucenicului sãu.
În ultima vreme am citit câte ceva din dosarul controversei ‘vãmilor vãzduhului’, disputa teologicã animatã care s—a purtat la începutul anilor ’80 ai sc. XX. Aşa, am ajuns sã citesc douã scrieri scurte ale Protopopului Pomazansky (un eseu, şi rãspunsul adresat lui Puhalo), aprecierea lui Harakas, scrisoarea lui Kalomiros cãtre Puhalo, scrisoarea lui Carras şi sesiunea Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse dinafara Rusiei—arãtând un frumos unison al ruşilor şi grecilor împotriva lui Rose. În linii mari, ruşii, cu excepţia crâncenului, acerbului Puhalo, i—au fost mai favorabili (Pomazansky îi încuviinţa teologia ‘vãmilor vãzduhului’, criticând numai literalismul abordãrii, iar Sinodul l—a achitat de acuzaţiile aduse de cãtre Puhalo).
Rose a fost atacat, de cãtre unii mai fanatici şi mai extremişti decât el (Puhalo, teologul ‘somnului morţii’; Kalomiros, ‘stilist’), pentru ‘devieri occidentalizante’ şi pentru augustinism. Pomazansky l—a criticat şi el întrucâtva—pentru literalism.
Ca sã spunem adevãrul, cu Puhalo ne aflãm în jungla teologicã, iar cu Kalomiros, în jungla eclezialã (schisma ‘stiliştilor’).
Pomazansky era un exponent al teologiei ‘neambiţioase’, de şcoalã veche, anterioarã renaşterii ‘neopatristice’ survenite în sc. XX—o teologie a manualelor, anterioarã atât neopatristicii (şi neopalamismului), cât şi sofiologiei.
Teologia ‘vãmilor vãzduhului’ a fost criticatã ca tendinţã apuseanã, occidentalizantã. E amuzant sã îl vedem pe Rose taxat pentru occidentalism şi chiar … augustinism. Criticii lui Rose au vrut sã îl ralieze pe Pomazansky cauzei lor—ceea ce nu e cazul. Pomazansky se mãrgineşte sau se mulţumeşte sã îi impute, oarecum, faptul cã a luat pedagogicul drept doctrinã, cã interpreteazã literalist genuri care folosesc limbajul figurat. Autor al unui manual de dogmaticã, Pomazansky argumenteazã prelucrând alte manuale de dogmaticã, ruseşti. Atitudinea lui este întrucâtva evazivã, cu toate cã nu inconcludentã; rus ca şi el, Puhalo l—a considerat un aliat.

Existã ortodocşi cãrora nu le—a fost fricã sã se pronunţe deschis, declarându—l pe Rose un fanatic (Olivier Clément, Ep. Sigrist), la fel cum Gilbert îl considerã pe Schmemann un teolog neinteresant, un fals prestigiu.