Conferinţa lui Jean—Claude Larchet

Conferinţa lui Jean—Claude Larchet





La şase sãptãmâni dupã conferinţa Mitropolitului Hierotheos Vlachos, a vorbit la Iaşi un alt reprezentant al ‘psihoterapiei ortodoxe’, francezul Jean—Claude Larchet.
Comparat cu Vlachos, Larchet pare mohorât, crispat şi pedant. Nu se ghiceşte o viaţã creştinã îndãrãtul cuvintelor lui, ci puţinãtatea unui Învãţãtor al Legii. Prezentarea subiectelor litigioase (‘Filioque’, pãcatul strãmoşesc şi primatul papal) abuza de ignoranţa publicului şi mi—a lãsat impresia cã am de—a face cu un manipulator. Un paróh din Copou s—a ilustrat opinând cã interpretãrile catolice ale Sf. Maxim sunt … marginale. În prezentarea lui, Jean—Claude Larchet urmeazã linia durã şi ideologicã. Altfel, subiectele lui nu—s şi ale mele.

Teologul ortodox Jean—Claude Larchet a conferenţiat la Iaşi în a treia vinere a lui octombrie. Câteva minute a participat şi stareţul mãnãstirii athonite ‘Sf. Pavel’. Subiectul conferinţei lui Jean—Claude Larchet a fost actualitatea teologicã a Sf. Maxim, iar ocazia, una dublã: lansarea traducerii uneia din cãrţile despre Sf. Maxim ale lui Larchet şi sosirea moaştelor Sf. Maxim la Iaşi.
Ca prezenţã, Larchet mi s—a pãrut un pic teatral, cabotin, ţinând sã arate cât mai bizantin, şi de un hieratism afectat; aşa e, cred, cazul şi cu alţi laici apuseni convertiţi, care ‘stilizeazã’ intens şi pastişeazã alura bizantinã, fiindcã au ceva de demonstrat. Vlachos pãrea mai natural şi mai cu picioarele pe pãmânt, mai dezinvolt, cordial, comunicativ şi mai cu capul pe umeri. Larchet pãrea nervos, uscat, tracasat şi lipsit de cordialitate. Uman cel puţin, e în altã ligã decât Mitropolitul Vlachos.

Conferinţa lui Larchet, despre actualitatea teologicã a Sf. Maxim, n—a fost altfel decât mã aşteptam; o expunere meticulos redactatã, însã frugalã, didacticã în intenţie, inconcludentã în realitate, şi cât se poate de tendenţioasã. Câteva porţiuni din conferinţã au fost interesante şi instructive. Poate cea mai discordantã notã a fost absenţa referinţelor livreşti (în contrast cu Vlachos, care cita relativ mult). Larchet nu a citat nici Biblia, nici Pãrinţii (cu o excepţie: Sf. Irineu, cu tinereţea datã de Dumnezeu, citat în latinã), nici pe teologi (cu o excepţie, Meyendorff, al cãrui nume traducãtorul l—a anglicizat, şi care a fost invocat cu o expunere despre Pãrinţii rãsãriteni care au negat ‘pãcatul strãmoşesc’—dacã am înţeles eu bine). Gândirea lui Larchet mi s—a pãrut meschinã, schematicã şi neatractivã. S—au trecut în revistã subiectele câtorva din cele 19 cãrţi publicate de Larchet [1]; interesante mi s—au pãrut acelea despre ‘milã’ şi despre icoane.
Larchet a precizat cã Sf. Maxim nu accepta primatul papal în forma în care e practicat azi; însã nu a spus şi în care formã îl accepta.
Toate propunerile lui de ‘elemente comune’ închideau, de fapt, uşi, blocau perspective. Îi atribuia Sf. Augustin ideea unei corupţii totale a vrerii omeneşti, însã accepta o interpretare atenuatã a ‘pãcatului strãmoşesc’ (înţeles ca pasibilitate, mortalitate şi corupţie, nu ca vinã personalã). A expus care îi pare a fi înţelegerea ortodoxã a lui ‘Filioque’—însã nu şi care e accepţia autenticã a primatului papal. Conferinţa lui Larchet mi—a lãsat impresia necinstei intelectuale. Mi s—a pãrut cã manipula şi mãsluia. Au lipsit complet referinţele biblice, patristice (din Pãrinţi alţii decât Sf. Maxim) şi din teologi; nu a lipsit şarja împotriva ‘origeniştilor platonizanţi’ (în legãturã cu interpretarea datã de Sf. Maxim temporalitãţii—sorocul dat pentru acomodarea troposului la logos). Augustin şi Ieronim au fost atacaţi pe toate planurile (corupţia integralã a fiinţei umane; ‘Filioque’). Pentru o alurã de imparţialitate istoricã, a menţionat cã Patriarhii rãsãriteni erau eretici în decursul controversei monoenergiste şi monotelite.
Din prezentarea lui Larchet se subînţelegea cã Sf. Maxim a restrâns accepţiile date de vestici lui ‘Filioque’ şi primatului papal.
Intenţia lui Larchet, în conferinţa lui, a fost de a crea impresia cã Sf. Maxim îi admonesta pe apuseni sã dea un sens ortodox lui ‘Filioque’, iar pe Papã, sã fie ortodox şi sã rãmânã în limitele sinodalitãţii; prezentarea lãsa sã se înţeleagã cã Sf. Maxim cu vesticii s—a rãfuit, şi cã pe ei îi admonesta.
‘Filioque’ poate fi admis numai ca purcedere iconomicã sau de energii.
Interesante au fost referirile lui Larchet la logos şi tropos şi la ecologia spiritualã; a ales sã discute mai pe larg teoria Sf. Maxim despre conceperea virginalã a Lui Iisus (cu ipoteza absurdã a transmiterii corupţiei şi pasibilitãţii prin sexualitate) şi pe aceea a teozei.

Larchet s—a convertit la 23 de ani, apostaziind de la catolicism; era student la filozofie, se ocupa de Areopagit şi aşa a ajuns la Pãrinţii care au legãturã cu Areopagitul şi la interpreţii ortodocşi. A gãsit cu cale sã vorbeascã numai de rãu Biserica, numind—o confesiune şi imputându—i degradãri successive, deopotrivã în teologie şi în duhovnicie (‘spiritul vieţii duhovniceşti’). Un paróh ieşean a numit analiza lui Larchet a clarificãrii Vaticanului cu privire la ‘Filioque’ drept cea mai bunã analizã existentã, şi la fel pe aceea a acordului cu miafiziţii (în care terminologia chirilianã mascheazã ambiguitãţile doctrinale). Dupã pãrerea altui vorbitor ieşean, ‘ambiguitate’ înseamnã ‘ilaritate’. Larchet a fost comparat cu Sf. Maxim—s—a precizat cã, la fel ca Sf. Maxim, apostatul francez a trecut de la teologia duhovniceascã la aceea dogmaticã; iar volumul prezentat a fost desemnat ca ‘Ambigua’ ale lui Larchet, o lucrare cu statut similar.

La sesiunea de întrebãri, Larchet a discutat deosebirea dintre psihism şi ‘duhovnicesc’. A definit erezia, s—a pronunţat despre ecumenism.
În general, cuvintele şi explicaţiile lui pãreau pedante şi uscate, fãrã legãturã cu viaţa, bizar de disjunse de existenţã. În toiul lãmuririlor lui despre plãcere, tandemul plãcere/ durere, logos şi tropos, timp, conceperea virginalã a Domnului nostru şi transmiterea pasibilitãţii prin actul sexual, m—am întrebat ce cãutam eu acolo, vineri seara, într—o atmosferã viciatã (când dintr—o predicã a paróhului bisericii la ale cãrei Misse particip aş fi aflat mai multe); m—am simţit strãin.
Cred cã Larchet nu a amintit Biblia niciodatã. Pãrea subjugat de interpretarea cu totul filozoficã datã de Sf. Maxim pãtimirii Lui Iisus (nici rãscumpãrare, nici treaptã cãtre Înviere, ci eliberare de frici)—un climat spiritual—filozofic care îmi e cu totul strãin.
Mohorât şi crispat, sãrac şi pedant, Larchet nu e un dascãl de creştinism; iar în interpretarea lui Larchet, nici Sf. Maxim nu arãta a fi unul. Relevanţa modernã a gândirii Sf. Maxim, cu categoriile ei specifice, nu a fost bine argumentatã. Istoric, a fost escamotat faptul cã rãsãritenii sunt cei cãrora Sf. Maxim le—a reamintit şi legitimitatea primatului roman, şi ortodoxia lui ‘Filioque’ (aflatã, atunci, sub atacurile ereticilor constantinopolitani). Trebuie însã admis cã, pentru occidentali, Sf. Maxim rãmâne, ca teologie, o curiozitate, şi cã Roma a fost ingratã cu acest prieten al ei.
Larchet a vorbit despre iubirea de sine şi, foarte neconvingãtor, despre iubirea genericã, conformã firii (când ceea ce e iubit e firea umanã, nu individul ca atare, nu substanţa singularã—înţelegere destul de dezolantã a ‘iubirii’). El pare unul dintre cei convinşi cã Sf. Maxim e un teolog al persoanei (umane); însã nici ceea ce a spus Larchet, nici concluziile patrologilor despre doctrina divinizãrii a Sf. Maxim, nu par sã justifice aceastã impresie. Patrologii, alţii decât Larchet, gãsesc la Sf. Maxim o teozã a umanitãţii amputate, o teorie care suprimã singularul uman; asta pãrea sã denote şi teoria maximianã a iubirii generice.
A fost o conferinţã la care s—au pronunţat puţine nume; Larchet a afirmat cã îi gãseşte interesanţi pe toţi Pãrinţii greci.
Larchet a menţionat ‘Apoftegmele Pãrinţilor’, ‘Scara’, ‘Discursurile’ Sf. Isaac şi pe Sf. Simeon, pe Cappadocieni, pe Damaschin şi pe Sf. Grigore.

NOTE:

[1] Înţeleg cã Larchet are o editurã, şi cã a prefaţat traducerea cãrţii lui Ioanichie despre Cleopa.