Note pe marginea unei istorii a modernismului (Rivière, ‘Modernismul în Bisericã’)

Note pe marginea unei istorii a modernismului (Rivière, ‘Modernismul în Bisericã’)






Citesc despre un dogmatician şi apologet neamţ, Schell († 1906), un fel de protomodernist, ‘teolog personal şi adânc’. Lui Ehrhard ‘Evul Mediu nu îi pãrea sã fie apogeul religiei creştine, nici tomismul, ultimul cuvânt al filozofiei’.
La începutul celui de—al doilea deceniu al sc. XX, Loisy cinstea în Renan pe un însemnat premergãtor.
La italieni, sistemul ‘a gãsit expresia sa cea mai netã şi mai îndrãzneaţã’. Secularul Minocchi e considerat în dependenţã de cãlugãrul Genocchi. Revista florentinã a lui Minocchi, STUDI RELIGIOSI, a raliat clerul tânãr.

Unii campioni ai modernismului susţineau cã Pius al X—lea greşea numind ‘filozofie’ ceea ce era, de fapt, biblisticã şi istorie religioasã; însã Tresmontant spune cã avea dreptate, cãci erorile respectivelor enunţuri biblistice erau strict dependente de o filozofie falsã, de postulate filozofice greşite, nu aveau caracterul ştiinţei obiective, ci erau aservite unor filozofii nocive.

Loisy avea ceva de şnapan şi de mehenghi, de ţãran viclean şi vanitos. Şnapan era Loisy nu numai în relaţiile umane (simularea credinţei sincere), ci şi în ştiinţã. Dupã excomunicare, se lãuda cã ‘i—a dus’ pe susţinãtorii care nu bãnuiserã apostazia lui. Nu e singurul caz de ‘pierdere a credinţei’—mergând pânã la ateism, între moderniştii francezi—şi nu numai.

Cu ei, cu moderniştii aceştia savuroşi, era viaţa, era însufleţirea; aveau viaţã în ei.

Grandmaison vorbea despre ‘teologi scolastici’ şi ‘teologi critici’. Batiffol denunţa studiul despre Simon al lui Margival (care ulterior a şi apostaziat).
Cu Hébert ajungem la categoria preoţilor cvasiatei—încã prea religioşi pentru atei, şi prea necredincioşi pentru creştini; dealtfel, cu alde Hébert, Houtin şi Loisy suntem în degringolada modernismului—catolicism renanian. Degringoladã deopotrivã religioasã, teologicã, duhovniceascã şi moralã. La ei, noţiunea de Dumnezeu a teismului e înlocuitã prin echivoce mantre kantiene.
Grandmaison şi Batiffol au contestat tezele capodoperei lui Loisy.
Între modernişti, Duchesne apare sibilinic, deliberat cantonat în filologismul istoric, în neasemuita lui competenţã pozitivã, Batiffol şi Lagrange—mai de dreapta decât el; iar Loyson, autointitulat precursor, face rizibilã figurã de impostor.

Tyrrell era un temperamental şi în intelectualitatea lui; v. Hűgel spune cã avea un ‘cap de neamţ’ (elogiu suprem din partea apostolului lui Troeltsch şi Eucken). Primele lui trei cãrţi (’97—’99) au trecut necenzurate.
Modernismul incipient a fost ba o deschidere cãtre protestantism, ba o criticã a acestuia; mai precis, deschidere cãtre ‘protestantismul clasic’, sau moderat, şi criticã, respingere a derapajelor protestantismului liberal şi ‘de catedrã’.
Locul lui v. Hűgel în controversa modernistã, locul teologico—filozofic, a fost unul extrem de nuanţat, cât se poate de singular. În fond, nu a înţeles sã repudieze cu adevãrat pe niciunul dintre ‘jucãtorii majori’ de partea modernizãrii. Îl supãra, e adevãrat, ceea ce el denumea ‘imanentism’.
Reprezentarea este aceea cã iezuitul Tyrrell îl urma pe Blondel în filozofie, şi pe Loisy în exegezã (în concluziile biblistice).
Buonaiuti îi reproşa lui Loisy lipsa trãirii credinţei—în fond, faptul cã nu era un trãitor, ci (numai) un savant.
V. Hűgel, Teilhard şi mai ales Tyrrell par temperamentali (dincolo de impulsivitatea fireascã a ultimului) numai fiindcã sunt oameni compleţi, întregi. Moderniştii reprezintã drame ale cunoaşterii—ale concluziilor precare—nu ale subordonãrii. Nu nesubordonându—se au greşit ei. Altul le e ‘pãcatul’—şi o spun aşa tocmai ca sã ironizez artificialele conotaţii morale, sau moral—ecleziastice.
În enunţurile moderniştilor, trebuie ţinut cont de strategie; nu se ştiau liberi sã spunã tot ceea ce gândeau—nici aşa cum o gândeau—ci drapând, mascând în parte, camuflând şi ascunzându—se. Practicau duplicitatea şi machiavelismul, sau nu erau strãini de ele.
În interpretarea progresismului post—conciliar, se spune, cam neglijent, gãsesc eu, cã promotorii acestuia nu au reiterat abateri atât de grave ca ale moderniştilor; însã privitã îndeaproape, felurita gamã a progresismului înfãţişeazã şi câteva susţineri al cãror imanentism rivalizeazã foarte bine cu acela al vechilor modernişti.

Autorul tratatului discutat aici noteazã sãnãtoasa ripostã exegeticã suscitatã de tezele şi enunţurile lui Loisy: Lagrange (prin studiile despre mesianism şi ‘Fiul omului’), Batiffol şi Lepin.
Tresmontant nu pãrea sã creadã cã vreunul dintre modernişti ar fi meritat o încredere necondiţionatã sau necriticã, şi probabil cã Blondel e singurul cãruia îi atribuia o ortodoxie integralã, o dreptate teologicã fãrã cusur.
Mai întâi, trebuie spus cã moderniştii au fost utili prin acţiunea lor criticã—prin critica reprezentãrilor inadecvate sau false. Lucrurile trebuie analizate ‘în mic’—şi simţite/ vãzute ‘în mare’.

Deopotrivã Loisy şi Tyrrell sunt recunoscuţi ca mari scriitori, Tyrrell fiind, poate, un scriitor religios desãvârşit ca expresie literarã—şi chiar ca francheţe nevoalatã şi îndrãzneaţã; iar dacã Loisy e ‘numai savantul’ (ceea ce constataserã şi Buonaiuti, şi v. Hűgel, şi Tresmontant, care îi ridiculiza şi penaliza servilismul faţã de bibliştii nemţi), Tyrrell era un mistic şi un om adevãrat, un bãrbat mândru, generos, perspicace şi impulsiv.
Denunţãtorii moderniştilor, ‘sanitarii’, îmi fac scârbã.
Unii au afirmat cã cenzura romanã era vanã şi neavenitã, fiindcã reducea dinamica unei intelectualitãţi vii la un set de propoziţii condamnate.
Misticii laici, ca Dra. O’Connor, îi iubeau pe modernişti. Credinţa lor era stimulatã de scrierile acestora. Se trece sub tãcere, în mediile conservatoare, aceastã înclinaţie—de ex., mãrturia unora ca Dra. O’Connor şi Evdokimov, în favoarea misticii lui Teilhard.
Pentru a se reuşi ceva, pentru a se realiza ceva, trebuia dat frâu liber—trebuiau create avanposturi—aşa interpretez eu indulgenţa moderaţilor faţã de radicali. Acestea erau exigenţele luptei, condiţiile de campanie.
Restrictivismul roman a contribuit din plin la crearea unei situaţii false pentru unii modernişti.

La pg. 491 e datã strãlucita carierã savantã a lui Turmel. Urmeazã expunerea mãscãrilor aceluiaşi Turmel. Însã acestea sunt cazuri triste.

Rivière, ca şi v. Hűgel (ba chiar şi Loisy), obiecteazã împotriva stilului lui Blondel.

Scrisã nu fãrã ironie şi trãsãturi de pamflet, revendicând însã o anume moderaţie în aprecieri, ‘Modernismul în Bisericã’ reprezintã o sintezã amplu documentatã, minuţioasã şi analiticã trecere în revistã a evenimentelor; marile carte, marile texte ale modernismului nu sunt studiate ca atare (sau analizele le gãsesc, în orice caz, cu totul insuficiente, expeditive şi cumva exterioare sau marginale)—ci numai polemicile pe care le—au generat, recenziile, etc..