Din viaţã

Merry del Val nu mi se mai pare, de mult, admirabil, nici Rampolla, sinistru. De fapt, acum simt exact invers. Zbirul tradiţionalist îmi repugnã, iar prelatul moderat şi liberal îmi place. Ceea ce şi corespunde asumãrii unor poziţii integral progresiste. Tradiţionalist nu mai eram de mult, nici curiozitãţi de paracliser, de ţârcovnic, nu mai aveam. Mã dezisesem de mult de bârfele de sacristan. Creştinismul trãit, vertical, şi rugãciunea, mi se par preferabile elucubraţiilor din tratate, din bucoavne. Nu sunt, prin aceasta, vreun antidoctrinar (în felul istoricului bisericesc Duchesne), însã zbirii doctrinali îmi fac silã.
‘Viaţa Bisericii’ ca viaţã a instituţiei, ca societate a preoţilor, mã lasã indiferent. Iar pe de altã parte, prea gãsesc destule care sã mã idigneze în propria mea existenţã, ca sã mai am vreme de ceea ce e numit, eufemistic, ‘aspectele instituţionale’, referitoare la grupuri din care eu oricum nu fac parte.
Încercarea laicilor de a escalada baricadele controverselor bisericeşti, savante, etc., e lamentabilã. Nu mã intereseazã decât rezultatele la care pot sã ajung în propria mea viaţã; nu trãiesc viaţa altora.
§
Azi, luni, am fost tapat de 1, 5 milioane de un urangutan (pentru vreo 35 de zile).
§
Numai biografia biblicã a lui Ilie şi ‘Facerea’ se mai apropie de demnitatea literarã a Evangheliilor.
§
Iisus nu era iudeu; era galilean. Era evreu, însã nu iudeu.
§
Masiva apostazie protestantã a sc. XIX, continuând transformarea începutã în sc. XVIII. Transformarea completã a teologiei creştine, ca urmare a revoluţiei biblistice.
§
Dupã Ap. Pavel, Legea, de mântuit, nu mântuieşte—însã de obligat, obligã, constrânge. Însã e evident cã el înţelege prin ‘faptele Legii’, prescripţiile veterotestamentare—nu ceea ce a eliminat Luther sub cuvânt cã e ‘numai’ ‘faptã’. E interesant cã, pentru Ap. Pavel, Legea nu mântuieşte—însã constrânge. Puterea de a mântui nu o are—însã pe aceea de a obliga, da.
Dacã o respecţi, nu ajungi nicãieri; dacã o încalci, te osândeşti. Aceasta e ideea Ap. Pavel despre iconomia Vechii Legi.
Ap. Pavel predica despre Legea Veche cã ea nu dã mântuirea. Ap. Pavel disperase nu de faptele şi de lucrarea credinţei, ci de faptele Legii Vechi, de cantonarea în prescripţii înrobitoare şi nemântuitoare. În acest sens, exegeza unora dintre gnostici nu exagera radicalitatea Sf. Pavel, vehemenţa cu care înţelesese sã repudieze Legea mozaicã.
Ep. germani de azi, care învaţã cã Legea Veche e mântuitoare, se situeazã la antipodul lui Luther.
§
Complacerea.
Numai dacã aş vrea.
Soluţionarea.
§
Sf. Constantin a fost izgnoitorul, prigonitorul Sf. Atanasie, şi acela care l—a reabilitat pe Arie.
§
Prestigiosul hasidism nu e decât un gnosticism remaniat, un gnosticism vag evreizat. Hasidismul e evreizarea gnosticismului.
§
La esenţializãri, la resituãri în esenţial, recurg şi schismaticii—neopalamiştii şi isihaştii ultimelor aproape trei veacuri asta au fãcut—corijarea coordonatelor, reluarea datelor fundamentale—aşa cum le înţelegeau ei. Un teolog ca Lossky nu e mai puţin esenţialist decât Ratzinger. Iniţiativa lui e tot una de plivire, de decongestionare, de demarcare, de eliberare de sub stratul de false adiţii. Cu alte cuvinte, necesitatea evaluãrii critice o recunosc şi schismaticii. Predania decade; e necesarã o relecturã, în spiritul tradiţional. Conservarea predaniei e una activã, nu pasivã. Ea se face critic şi inteligent. Talmudismul obtuz îşi joacã sieşi feste. Necesitatea revenirii la izvoare au constatat—o şi schismaticii.
Protestanţii, pe de altã parte, au recurs (numai) la o specioasã corelare cu filozofia zilei—ceva artificial şi silnic—fie Iluminismul, fie idealismele sc. XIX: e insuficient, istoria a probat—o.
§
Ar trebui sã fac astfel de lucruri dacã aş fi constrâns—însã nu liber.
§
Cuvintele unui om care a reflectat îndelung asupra Bibliei.
§
E adevãrat cã cei largi mai pãcãtuiesc prin largheţe şi chiar laxism—însã şi cei stricţi mai pãcãtuiesc prin stricteţe şi rigorism; iar din punctul de vedere al vieţii, ambele sunt la fel de nocive.
§
În plan larg, înţeleg şi încuviinţez utilitatea stricteţii religioase în chestiunile de moralã sexualã, de teologia religiilor (interpretarea teologicã a religiilor).
§
Printre semnatarii care au susţinut agresiunea germanã din Primul Rãzboi se aflau şi Dehmel, Erlich, Eucken, Haeckel, Harnack, Hauptmann, v. Hildebrand, Humperdinck, Meyer, Ostwald, Planck, Reinhardt, Riehl, Roentgen, Schmoller, Sudermann, Wilamowitz—Moellendorff, Windelband şi Wundt.
§
Îndrumãrile şi poveţele pastoral—teologice ale Sf. Pavel.
§
A acorda atenţie şi împrejurãrilor, ambianţei.
§
Greşelile din rigiditate par mai sfinte; însã sunt la fel de nocive, de improprii, de lezante, de necurate.
§
Coranul, o golãnie arãbeascã, o însãilare pentru smintiţi.
§
Oamenii cred cã scrisul Bibliei a început cu ‘Facerea’; însã nu a început cu ‘Facerea’.
§
Ap. Pavel credea cã nu numai pentru neevrei nu e mozaismul o modalitate—însã nici pentru evrei.
§
Dumnezeu rãspunde cu obiectivul rugãciunii adresate Lui, nu cu mijloacele prevãzute de om. Mijloacele Şi le alege.
Extrinsecismul celor care vor minuni—şi care, adesea, vor magie—nu o a doua şansã.
Câteodatã, acordându—ne o a doua şansã, Dumnezeu ne aratã cã ne minţeam, cã nu fusesem dispuşi sã facem ceea ce spuneam, şi cã vroiam magie; cã nu ocazia ne lipsea, ci voinţa.
Dumnezeu ţine seama de obiectivul cerut, de esenţa rugãciunii—nu de mijloacele specificate de noi.
§
4 x bani (--valuta, azi; primele ţigãri; haina veche; puşlamaua, ieri--).
§
Când mã va întreba Hristos: ‘Slugã rea şi necredincioasã, ce ai fãcut?’.
TH, misticul silezian. Simboluri. La Tronul înfricoşãtorului Judecãtor.
§
V. Hűgel era incapabil sã—l dispreţuiascã pe Pius al X—lea, Pãr. Tyrrell se zice cã—l considera ‘un om bun’—cu toate cã l—a insultat şi l—a porcãit în public, în presã; iar Papa Pius s—a smiorcãit la moartea lui Tyrrell, aflând cã acesta murise ca un bun creştin. Opoziţia nu era cu adevãrat una personalã, de vrãjmãşie, de ranchiunã—ci de idei.
§
Neplãcutul iz irlandez.
§
Arãta cam rufos, cam ponosit, cam pãduchios.
§
Ieri am reflectat mult la severitatea dumnezeiascã, la severitatea mergând pânã la furie şi asprime, a Lui Dumnezeu, severitate suscitatã de batjocorirea nevinovatului.
§
Nesurprinzãtor, eu li—l prefer pe Wojtyla lui Guevara, Castro, Lenin şi altor idoli politici.
§
Hristos restituie demnitatea omului: cineva se face sevitorul Lui Hristos, pentru a nu fi sluga niciunui om. Respectabilizarea instituţiilor nu înseamnã absolutizarea lor.
§
Existã judecãţi şi în istorie—nu numai în existenţa fiecãruia. Existã pedeapsa Ierusalimului, a Imperiului roman, a Constantinopolelui. Constantinopolul sperjur a fost dat în mâna pãgânilor. Pedeapsã şi bici a fost şi Reforma.
§
Gândul de luni: aşa cum îmi plac Beethoven, Shakespeare, Sf. Simeon.
§
Nu ca obligativitate, ci spontan: întâietatea.
§
Câţi cred în adâncimea de metafizician a lui Schopenhauer, pe lângã aptitudinile de moralist neasemuit, darul psihologiei empirice?
Eu, Simmel, Weininger, Borges, EMC. CN îl bagateliza, iar LW ajunsese sã se dezicã de el.
Câţi considerã metafizica lui, valabilã (şi nu ca psihologie travestitã)?
Schopenhauer împãrtãşea cu budiştii oximoronul unui ateism metafizic.
§
Despre cei pe care îi aprecia cel mai mult, n—a scris nimic (AS, Sh., FMD, Bach, MP, SK, misticii spanioli, Biblia, Gib); nu a scris deloc tocmai despre ceea ce aprecia cel mai mult, subiectele scrisului sãu nu îi reprezintã deloc preferinţele. Era un ucenic ingrat.
§
Îmi dau seama cât respect putea sã aibã pentru catolicii rãsãriteni o Bisericã în care articole ca al lui Fortescue (ISIHASM) primeau aprobarea eclezialã. De aproape şase ani, eu nu încetez sã mã minunez de neobrãzarea acestui englez împuţit.
§
Primejdia de a—ţi gãsi plãcerea în inactivitate, defetism şi dezlânare.
§
Cf. vin. (tarabe); cf. sb.: vârsta, ½; cf. luni (pragul, 11 cãrţi).
Cf. dum.: rugãc..
§
Discernãmântul schismaticilor pare dictat de considerente extrateologice, pare dictat de spiritual de opoziţie.
De obicei, aceia mai grãbiţi sã le reproşeze altora ‘dogmatizarea’ sunt ei înşişi foarte zoriţi sã dogmatizeze.
§
Ortodoxia e frumoasã la cei pe care îi face frumoşi; la cei care sunt frumoşi ei înşişi.
§
Dumitru şi Paraschiva. A avea simţul vieţii care este în sfinţi. Ca şi femeia vindecatã de Iisus, ca şi aceea vindecatã de Sf. Toma, a cuteza sã atingi numai un colţ al veşmântului.
E interesant şi caracteristic cã numai femeile au cãutat vindecãri ‘pe furiş’. Cã niciun bãrbat n—a cãutat sã îi atingã pe Iisus şi Sf. Toma ca sã fie vindecat. E un gest şi foarte feminin, şi foarte simpatic; şi, de fiecare datã, şi cu Iisus, şi cu Sf. Toma, a funcţionat, vindecarea a survenit.
§
Vestejitã, incapabilã de entuziasme, ironicã şi strepezitã.
§
La intersecţia teologiei liberale, sociologiei şi a neokantismului.
§
Femeile ‘nu au cuvânt’ deoarece instinctul este deasupra legãmintelor.
§
Printre cuvintele de pe urmã ale Lui Iisus se aflã acelea prin care corecteazã reprezentarea farizeilor; cãci tâlharul cerea clemenţã abia pentru ‘venirea în Împãrãţie’. Iar Iisus îi rãspunde cã exercitarea clemenţei va surveni chiar ‘azi’. Cã nu va trebui aşteptatã ‘întoarcerea eshatologicã’. Tâlharul vorbise ca unul din cei care cred în ‘adormire’, în ‘somnul morţii’. El aştepta clemenţa la înviere, la ‘venirea în Împãrãţie’, la instaurarea eshatonului. Iisus îi rãspunde cã nu e aşa; cã încã de azi poate fi acordatã clemenţa supremã.
Iisus îi rãspunde tâlharului ‘cel bun’ cã nu va trebui sã aştepte pânã la ‘venirea Împãrãţiei’: ‘chiar azi …’. [De aici, unii creştini vor trece la ‘eshatologia realizatã’, la ‘eshatonul prezent’: ‘veşnicia a şi început’.]
Iisus spune cã sorocul mântuirii survine ‘chiar azi’; în cazul tâlharului celui pocãit, faptul se explicã prin aceea cã el urma sã şi moarã ‘chiar azi’, Iisus proorocind astfel executarea rapidã a condamnaţilor, care n—au mai fost lãsaţi câteva zile la locul de supliciu, ci le—a fost grãbitã execuţia. Mi se pare cã, în felul acesta, Iisus foloseşte ultimele lui ore pe pãmânt pentru a mai corecta încã o datã, şi definitiv, reprezentarea falsã despre soarta individualã de dupã moartea biologicã.
§
Versetul. Cele cinci ocazii [II: luni; III: joi, ‘hârtii vechi’; IV: vin.; V: paralizia, joia, frica]. Poezia. Ierurgia. Ritm. Pedagogia. 6/ 6.
§
Transparenţa iconomicului. Devalorizarea iconomicului.
§
Concentrarea imprimã trupului o mişcare; e o retroaferentare.
§
Cei care sunt incapabili sã explice şi sã se facã înţeleşi sunt pricepuţi mai degrabã de cãtre alţii la fel de incapabili.
§
Latinitatea africanã şi aceea galicã. Massilienii pãreau mai ‘rãsãriteni’ în simţirea şi judecata teologicã, decât erau africanii. Dealtfel, teologii africani sunt cei care au definit coordonatele apusene ale creştinismului.
§
Cine comparã societatea apuseanã cu aceea esticã poate, oare, concluziona cã structurile umanitãţii sunt mai deteriorate în Apus? E concluzia una favorabilã situaţiei din Rãsãrit (ortodoxia confesionalistã preia clişeele ceaşismului, xenofobia ceauşistã)?
§
Cãrţile lui Larchet despre inconştient şi trup.
§
Iisus îi rãspunde tâlharului celui pocãit cã fericirea cereascã nu va aştepta ‘venirea în Împãrãţie’, sau eshatonul—cã eshatonul survine ‘chiar azi’, în ziua morţii. Bisericii în ansamblu i—a luat mult sã interiorizeze acest lucru: v. teologiile ‘somnului morţii’, etc.. Încã în Evul Mediu un Papã putea sã predice altceva decât doctrina Lui Iisus. Mã refer la Ioan al XXII—lea.
§
Pãcãtoasa din casa lui Simon—tâlharul cel pocãit—preamãrirea pentru paradox şi preferarea neînsemnatului.
Despre vindecarea a douã femei şi parabola vameşului şi a farizeului. Despre caracterul minunilor şi despre apelul sângelui nevinovaţilor, severitatea şi furia dumnezeieşti.
Nu se spune despre vameş cã ar fi rãu—sau propriu—zis fãţarnic—sau deosebit de pãcãtos; în plus, nici orgolios nu e: cãci îi atribuie Lui Dumnezeu meritul dreptãţii lui. Spune cã dreptatea lui îi vine de la Dumnezeu. Nu e, aşadar, trufaş sau pelagian.
Vameşul nu e mai mulţumit de sine decât sunt alţii; cãci se comparã favorabil—cu un vameş—cu un colaboraţionist, un ins de ultimã speţã. Nu se numeşte pe sine sfânt—ci doar e mai mulţumit cã nu e chiar ca un pãcãtos notoriu. Însã Iisus şi aşa îl condamnã.
De aceea spun cã aceastã parabolã e paradoxalã, brutalã şi crudã. Vehemenţa Lui Iisus se îndreaptã împotriva cuiva care nu e nici prea pãcãtos, nici prea orgolios—ci silitor şi sârguincios. Iisus spune cã acela nu s—a sfinţit.
Mai departe, nici despre vameş nu spune cã s—ar fi îndreptat, cã s—ar fi întors; însã e sfinţit în ruşinea nimicniciei lui. În ochii Lui Dumnezeu, nimeni nu e mai drept decât vameşul acela—şi faptele nimãnui nu înseamnã mai mult decât turpitudinile unui vameş oarecare. Numai pocãinţa sincerã sfinţeşte. Aceasta e marea parabolã penitenţialã—sau cea mai frapantã parabolã penitenţialã a Lui Iisus.
Nimic din ceea ce face farizeul nu e prea revoltãtor; el nu se comparã pe sine cu drepţii biblici, sau cu alţi farizei, etc.. Purtarea lui nu indigneazã, nu provoacã. Iisus o stigmatizeazã chiar şi aşa. Acesta e maximalismul penitenţial. Iar chipul penitenţei adevãrate e dat în icoana vameşului: ceva discret.
Faptele Legii nu sunt un motiv pentru ca cineva sã se socoatã deasupra vameşului. Faptele ascetice ale lui Ioan nu sunt deajuns pentru a da cetãţenia Împãrãţiei. Înaintea lui Pavel, Iisus a şi aşezat securea la rãdãcina Legii mozaice. Bãrbatul numit Mântuire învaţã, propovãduieşte altceva. Legea mozaicã, avea sã constate Ap. Pavel, nu duce nicãieri; nici legea creştinã, avea sã pretindã Luther.
Parabola vameşului şi a farizeului e marea parabolã penitenţialã. Ea spune cã locul sfinţirii e inima. Cã locul curãţirii e inima. Cã naşterea din nou e aceasta lãuntricã. Împãrtãşirea Sf. Spirit e sfinţirea, adicã aceastã curãţire cuprinzãtoare.
§
Dumnezeu face minuni dând direcţia doritã evenimentelor naturale. Asambleazã naturalul, dându—i dinamism lãuntric, sens şi direcţie realã. Face ca mecanicul natural sã se împãrtãşeascã din—şi sã participe la—real. El lucreazã cu mijloace neînsemnate. Minunile se caracterizeazã prin trãsãtura de inteligenţã dumnezeiascã.
§
Mereu buimac—pigmenţii pentru var, apoi materialele.
§
Biserica era cea în mãsurã sã dea interpretarea corectã identitãţii Lui Iisus—nu sã nãscoceascã. Greşelile bibliştilor sceptici provin din ecleziologia lor ‘slabã’.
§
Ipotezele bibliştilor se întemeiazã pe cele mai elementare, schematice şi banale modele comportamentale; în conformitate cu acestea apreciazã ei verosimilitatea.
§
Când unuia ca Larchet îi displace actualul Papã (şi îi displace!), înseamnã cã avem de—a face cu un Papã care îşi face meseria.
§
Prezenţa mea la conferinţa lui Larchet a fost una neideologicã. Nu venisem ca sã fac politici bisericeşti. Falsele consolãri, falsele mângâieri ale unei afabilitãţi artificiale.
Tema ‘prezenţei implicite’, sau a ‘atingerii implicite’.
§
Harul nu se face simţit—sau nu e neapãrat sã se facã simţit—spun apusenii.
§
Pentru cei ca Barth, adevãrul se aflã în text, nu dincolo de el; ‘dincolo’—ul textului, istoria sunt irelevante. Nu existã un adevãr istoric extratextual.
§
Ceea ce am vrut sã spun este cã farizeul din parabola rugãciunii la templu nu e o caricaturã, nici un monstru, ci e fiecare dintre noi. Nimic nu îl situeazã înafara deprinderilor noastre. Cu alte cuvinte, sã nu spunem şi noi, într—un joc de oglinzi: ‘nu sunt ca farizeul acela’.
§
Mintea falsificatã a lui P.: ‘smerenia’ ‘gârbovei’ [??] (eu ştiu cã bolnava vindecatã ‘pe furiş’ era hemoragicã, nu ‘gârbovã’), Nifon şi valea fericirii sensibile, ‘ignoranţa invincibilã’, Sf. Petru Damaschinul şi sfatul necerut; are priceperea şi deprinderea vieţii, a afacerilor, a învârtelii, e ironic şi calm, neînclinat spre scrutarea sinelui. Nu se vede deloc pe sine ca pe farizeul cel recunoscãtor, şi îmi vorbeşte despre ‘compararea numai cu sine’.
Pãcatele trupeşti şi cele ‘nevãzute’.
Exegeza moderniştilor. Progresul în biblisticã (existenţa istoricã, chiar dacã vag atestatã; trecerea la eshatologia sapienţialã, neapocalipticã). ‘Seminarul Iisus’. Misticul calvinist.
§
Revorcabili: un politician/ ministru/ diplomat, un iezuit stângist şi un ecumenist neamţ.
§
S—au mai rostit numele lui Strauss şi Bauer, Renan, Schmemann (şi liturgica constantinianã), Paisie, Yannaras, Yannaras şi Pleşu, ale ortodocşilor francezi (mai ales ruşi), Colliander şi Bloom (chipul şi cãrţile lui), am menţionat înnoirea teologicã schiţatã de greci, am amintit romanele avangardiste şi un roman italian; iluminiştii, eshatologia apocalipticã, inexistenţa unui modernism fie rãsãritean, fie protestant (unde n—avea element de contrast), sancţiunile ecleziastice, smiorcãiala, bunele intenţii, cãlugãria apuseanã, iezuiţii ca preoţi.
§
‘Ceea ce nu e aşa de rãu spus’.
§
Lui v. Hűgel îi plãcea cum le vorbea Pius al X—lea oamenilor din popor şi cerea respect în adresarea publicã faţã de Papã, irlandezul îl socotea om bun (cu toate cã îl insulta în ziare), admiterea copiilor la Euharistie era de naturã sã le placã, iar Pius al X—lea s—a smiorcãit, se zice, când a aflat despre moartea irlandezului sancţionat, penalizat, ostracizat.
§
Onoarea. În ambele tabere existau unii impozanţi. Cinstea, onoarea, refuzul de a se falsifica. Onoarea.
Excepţii (cãrţile amuzante, hazlii); onoarea; vârsta, celibatari; exagerãrile sancţiunilor, dezlãnţuirea ranchiunei.
§
P.: lenea intelectualã, suficienţa, apriorismul şi mãrginirea. Mai ales, comoditate, placiditate, calea cea mai expeditivã. Halucinanta calomnie despre Spania şi Polonia.
§
Iluminarea şi luminozitatea pe care le aduce durerea.
§
Era vorba despre un hispanic, un progresist latinoamerican; autorul unei capodopere a cristologiei post—conciliare; şi o emblemã a liberalismului, cineva detestat de reacţionari, un prelat care simbolizeazã inteligenţa şi deschiderea.
§
Multul care se face cu puţin. Multul cu puţin se face.
§
Se poate pune întrebarea de ce un medic pronunţã mai fluent numele oraşelor din Siria, ale numelor oraşelor din Asia anticã, decât pe acelea ale medicamentelor.
§
Practicarea prezenţei Lui Dumnezeu. Sfatul lui Bloom, povaţa. Pastişe. Ruşii vedeau cã Fénelon e un mare Avvã, un mare îmbunãtãţit, un bãtrân îmbunãtãţit—aşa ras şi cu sutanã.
§
Se simte cã schismaticilor le lipseşte exerciţiul real al catolicitãţii.
§
A nu atenua realitatea şi importanţa individului, primatul individului—dincolo de considerentele despre ‘firea umanã’, etc..
§
Anti—personalismul Sf. Maxim reieşea din chiar cuvintele, din prezentarea lui Larchet.
§
Nu conteazã dacã o relaţie intelectualã e pozitivã sau negativã—ci dacã e fireascã.
§
V. Hűgel n—avea ce face cu Fénelon romancierul didactic, cu Fénelon pedagogul—ci numai cu Avva Fénelon.
Cu Fénelon ca Avvã, ca povãţuitor, ca sfãtuitor duhovnicesc.
§
Histologia duhului.
Cu pensele neîndeajuns de subtile.
§
Nu consider cã preocuparea faţã de persoanã e aşa de bine reprezentatã, în istoria gândirii, de personalism, de personalismul ca şcoalã filozoficã; acesta îmi e indiferent, nu la el mã raportez.
§
Lumea închipuitã—cãci nici pe aceea ‘alternativã’ eu n—o cunosc de fapt; ignorant al ambelor, deopotrivã. Ignoranţa mea e imparţialã.
§
Pentru fanatici, Sf. Isaac era ortodox, iar enoriaşii lui, creştinii din eparhia lui, cãlugãrii din mãnãstirea lui erau eretici. Toţi creştinii din preajma lui, creştinii din jurul lui—inclusiv cei îndrumaţi de el—şi pentru care a scris el—erau eretici—numai el, nu.
Cei cu care se împãrtãşea Isaac—cei pe care îi împãrtãşea—cei pentru care consacra elementele şi slujea Liturghia—erau eretici, iar el, nu.
§
Paleologu despre eseurile lui Ralea, v. Hűgel despre eseurile Pãr. Tyrrell. Deliciosul eseisticii. Adâncimea gândirii, nobleţea sentimentului şi scânteierea expresiei.
Articole şi eseuri. Scrieri scurte. Scrieri ocazionale. Ca între eseişti.
§
Ca preot şi episcop, Sf. Isaac, un nestorian, boteza şi hirotonea şi cumineca. Ce semnificaţie sacramentalã aveau aceste acte ale lui, slujirea lui întreagã preoţeascã şi arhiereascã?
Erau hirotonirile lui, adevãrate? Dar ale lui Fénelon?
§
Mie nu mi s—a pãrut bagatelizabil ca autor religios.
Bagatelizabilul. Derizoriul.
§
Turmel: cãrţile savante şi cele amuzante, ‘hazlii’, insultãtoarele divertismente teologice.
Chipul. Hãituirea. Vânarea.
§
Ortodoxia trãitã şi aceea enunţatã—sau clamatã. Vociferarea.
§
Uneori se şi exagereazã defectele stilului cuiva. Mie proza teologicã a Lui Bulgakov mi s—a pãrut bunã, şi am avut de obiectat numai împotriva recitativelor, a imixtiunii pasajelor liric—confesive, anoste şi discordante.
Sau se are în vedere un ideal, aprioric, şi se constatã diferenţa faţã de acel ideal literar.
§
P.: religia fãrã mireasmã.
§
Existã o opţiune: a fi religios—şi a nu fi antireligios, a refuza ireligiozitatea.
§
Ceea ce m—a speriat şi mi—a displãcut la schismatici. La schismatici, la tradiţionalişti, la habotnici şi la bigoţi.
§
Cred cã Johnson trãia religia, mai mult decât o discuta în scris; de discutat, o discuta cu prietenii, în societate—asta e altceva.
§
A îi citi pe Clément, Gillet, etc., aşa cum îl citeşte patrologul american pe Johnson. Analize. Evreii, scrieri religioase, Johnson, rugãciuni.
§
A fi mai atent la realitãţi, decât la rezonanţa cuvintelor, la sunetul cuvintelor. A fi mai atent la realitãţi, şi la conformarea cuvintelor cu aceste realitãţi.
§
Explicaţiile, tezele şi adevãrurile lor, lãmuririle lor, nu—s ca acelea ale Lui Iisus, se spulberã la un bobârnac, nu au forţã, nu fac faţã, depind de acceptarea aprioricã.
§
Intrinsecul şi gustarea pe îndelete.
§
Ontogeneza trebuie neapãrat sã se efectueze, sã se desãvârşeascã.
§
Exactitatea dogmaticã, fãrã prospeţimea sentimentului, nu e un merit. Lui Iisus Îi displãcuserã impasibilele tonomate teologice. Secãturile ale cãror poziţii ‘inflexibile’ le ştii dinainte. Teologia fãrã prospeţime de sentiment nu e nimic—aici sunt de acord cu Neander, luteranul convertit de la mozaism. Prospeţimea sentimentului şi limpezimea lãuntricã fac teologia—sau fac din teologie, adevãratã teologie. Altfel, exerciţiul fanatic nu e mai scuzabil decât exerciţiul academic—ambele sunt forme ale zãdãrniciei.
§
Am gãsit, sb., la P., placiditatea şi suficienţa, mãrginirea şi obtuzitatea Învãţãtorilor Legii.
§
Existã un monofizitism şi o depersonalizare voitã şi în expresia teologicã. Aceeaşi aspiraţie cãtre anularea persoanei.
§
Erotica presupus perversã a lui E. M. Cioran se reducea la nişte aspiraţii de camionagiu, la porniri de camionagiu. Impulsivitatea lui, supralicitatã, era una inferioarã.
§
Obtuzitatea surâsului plin de suficienţã, ironia meschinã.
§
Cine a gustat desãvârşirea luminoasã, nu mai are dreptul la penumbrã, spunea o misticã.
Dacã este atât de mult har în trup, spune ea, cât de mult va fi fiind în suflet.
§
Ceea ce displace la unele vedete mãnãstireşti de azi e grija de multe şi limbuţia, zelul de a se pronunţa din auzite, neglijenţa şi cârpãceala, depãşirea atribuţiilor, trufia farizeului. Graba de a se pronunţa în necunoştinţã de cauzã.
Însã faptul de a fi fanatici, ignoranţi şi bãgãreţi e o tradiţie a cãlugãrilor rãsãriteni—pretenţia de a avea ultimul cuvânt despre orice şi tiranizarea ierarhiei.
§
La schismaticii care ştiu teologie (ca Zizioulas sau Ware) nu vom întâlni argumentarea cu apoftegme ale vedetelor mãnãstireşti.
§
Uneori, pânã şi numai gândul la o anumitã icoanã, sau imagine religioasã, sau simbol, e mângâietor; în acest sens, înţelesul Întrupãrii e aşa de curprinzãtor—reprezentarea, figurativul. Tot în acest sens, minţilor cu adevãrat nobile le e strãin iconoclasmul. Ele iubesc imaginile, simbolurile, veşmintele, Sacramentele—care sunt semne vãzute prin care se comunicã o realitate nevãzutã cu care legãtura vãzutului a fost instituitã ca necesarã. Din nou, mijloacele sunt adesea neînsemnate; v. Hűgel scria despre kitschul unei reprezentãri a Sf. Inimi şi despre cât de mult l—a ajutat privirea acelei imagini.
§
Schismaticii fanatici mi se par sare fãrã gust; sau, sapiditatea lor e una drãceascã. Mai întâi empiric, sau uman, sunt neconvingãtori. O haitã de scandalagii aţâţaţi şi porniţi.
§
Ioan şi Matei; Marcu pentru Petru, şi Luca pentru Pavel.
§
A botezat, a cuminecat şi a hirotonit nestorieni.
§
O religiozitate cât de sârguincioasã poate corespunde tot unei religii abstracte şi mecanice. Religia fanaticilor tot una abstractã rãmâne, şi neînsufleţitã, cu toate cã e zelos practicatã. Religia lor e abstractã, schematicã şi aerianã, lipsitã de substratul înţelegerii. Aferarea nu înseamnã însufleţire. Minţi clocite.
§
Poveţele Sf. Isaac le primesc; dar botezurile, Euharistiile şi hirotonirile lui? Ce cred ei despre lucrarea ca preot, stareţ, episcop, a celui pe care îl venereazã?
§
Jurnalul lui Bloy înregistreazã ultimii 25 de ani ai vieţii autorului—de la 46 la 71 de ani.
§
Vrusesem ca jurnalul sã semene cu ale lui Bloy, Rozanov şi Weininger, Schopenhauer, Simmel şi Barbellion, cu notele lui Gracq, Nietzsche şi d’Ors.
Ceva între jurnal, eseisticã şi arta fragmentului sau a aforismului, expresia gnomicã, lapidarã, scurtã.
De la Bloy apreciez mai ales impresiile lui de lecturã.
§
Apusul nu susţine ‘Filioque’, nu susţine un cuvânt, sau un adaos la Crez—ci învãţãtura augustinianã. De aceea, nu poate sã fie vorba despre un hatâr, despre acordarea magnanimã a unui hatâr (‘lãsaţi cuvântul, însã schimbaţi înţelesul!’). Nu e vorba despre a pãstra cuvântul, renunţând la învãţãturã, la substratul doctrinar; ar fi ca şi cum i s—ar cere Rãsãritului sã pãstreze isihasmul numai fãrã substratul palamist, sau distincţia esenţã—lucrãri luatã în înţeles nepalamist. De aceea concesia la care sunt gata schismatici ca Larchet e stupidã. Purcederea energeticã nu e augustinism; e anti—augustinism. Purcederea ‘prin lucrãri’, sau ‘ca lucrãri’, nu poate fi luatã în discuţie ca o alternativã—cãci nu învãţãtura e în discuţie. Mai degrabã se poate încerca sã se formuleze altfel aceeaşi învãţãturã—nu sã se explice altfel acelaşi cuvânt.
Ceea ce îi turbeazã pe schismatici e cã Sf. Augustin e pentru Apus—dacã nu ceea ce e Sf. Chiril pentru Rãsãrit—atunci în mod sigur ceea ce e Sf. Grigore al Tesalonicului. De aceea nu poate sã fie vorba despre ‘acelaşi cuvânt, explicat altfel’. Nu despre cuvânt e vorba. În privinţa triadologiei, Sf. Augustin e, pentru Apus, ‘Pecetea Pãrinţilor’—ineludabil. Cuvintele sunt cuvinte; însã sensul învãţãturii le transcende şi acesta nu poate sã fie pus în discuţie. Roma nu ţine la un cuvânt (‘Filioque’)—ci la o învãţãturã: pneumatologia augustinianã. De aceea ‘propunerile de pace’ ale lui moş Larchet sunt otrãvite—ele lasã cuvântul, şi anuleazã înţelesul sau intenţia. Or, Rãsãritul trebuie sã fie dispus sã primeascã pneumatologia augustinianã—nu mai puţin decât e Apusul gata sã primeascã cristologia chirilianã.
Sf. Augustin nu e ‘un filozof’, ci cel mai mare Pãrinte bisericesc apusean, conştiinţa de sine a Apusului creştin—cel puţin în ceea ce priveşte triadologia. Sf. Augustin e normativ—ca Pãrinte bisericesc; nu facultativ—ca ‘un filozof’, ca ‘un teoretician’, ca ‘un speculativ’—autoritatea lui e patristicã şi dogmaticã, nu filozoficã.
§
Teologia Sf. Augustin—şi, în speţã, triadologia lui—nu sunt o anomalie, ci fenomenul esenţial al gândirii creştine de expresie latinã şi tezaurul sau moştenirea doctrinarã a unor vaste teritorii geografice locuite de creştini. Schismaticii refuzã sã ţinã seama de realitatea eclezialã şi de semnificaţia spiritualã a creştinismului apusean.
§
Pofta şi efectul—succesiunea poftei şi a efectului.
§
Substratul mundan al aspiraţiilor fireşti.
Sb. trebuia sã îi fi rãspuns confuzului P. cã o ‘misticã a vieţii cotidiene’, o interpretare religioasã a actelor cotidiene au întreprins—o imanentiştii de acum un veac—au schiţat o interpretare a sinergiei divino—umane în actele obişnuite.
Situarea în mundan şi aspiraţiile cele mai fireşti—gândul iubirii, vieţii şi fericirii, simplitatea emoţionantã a acestor aspiraţii şi sentimental lor şi împlinirea lor în armonie şi depãşirea ‘neîmpãrtãşirii’, a ‘ţinerii pentru sine’.
§
Efectul îi urmeazã poftei. Existã impulsul poftei, urmat de efectul dezagreabil—‘histaminic’.
§
Aspiraţiile fireşti sunt situate în mundan. Profunda respectabilitate a acestor aspiraţii. Mã gândesc cã sfinţirea apare ca termen ultim al fiecãreia dintre cele trei aspiraţii definitorii. Sfinţirea decurge în prelungirea mundanului—nu e niciodatã amputarea firescului—în mãsura în care, prin firesc, se înţelege firescul ‘mai bun’, nu acela animalic şi diencefalic.
Recapitulând, existã un ‘firesc mai bun’ al omului, substratul unei naturaleţi ‘mai bune’; nu întotdeauna.
§
Sapienţialitatea. Sapiditatea, creştinii/ ortodocşii ca O. Clément (intrinsecul; ’93), imaginile religioase şi nevoia, icoanele; aspiraţiile.
§
Fiinţa umanã aspirã cãtre iubire, viaţã şi fericire. Aspiraţie treimicã pe cât e de mundanã.
§
Împrejurãrile care mi—au reabilitat firescul şi aspiraţiile mundane. Imanentism sui generis.
§
Ceea ce odatã luam drept sapiditate, azi mi se pare otravã (fanatismul turbat al schismaticilor). Eram intimidat—inteligenţa mea abdicase, capitulase. Numai experienţa, existenţa şi gândirea având un substrat experienţial dezbarã de nãravurile acestea. Eram dezarmat; fanatismul mã descumpãnea.
Azi, mi se pare o mascaradã derizorie.
Cât sunt de plini de sine cei ca P., cât de suficienţi, de nesmeriţi, de obtuzi şi de aroganţi!
Suficienţa le e egalatã numai de inepţie. Cãci unde suficienţa prisoseşte, inepţia abundã.
Aceştia sunt buldogii teologici, le simţi tremurând, flasce, ‘fãlcile teologice’. Baricadaţi îndãrãtul prejudecãţilor şi suficienţei lor.
§
Convingerile, rezultatele au un preţ; în cazul meu, o reflecţie domoalã, cum îmi e natura, asupra teologiilor rãsãritene, pentru a destrãma iluzia monolitismului lor. Aşa am constatat cã fanatismul lor redutabil nu e chiar un unison.
§
Nu îmi place ceea ce, în dezbaterile teoretice, face apel la subintelectualitate, aţâtã subintelectualitatea—orice nume i—ar da.
§
Teologia schismaticilor fanatici e teologie de babe. Apeleazã la arsenalul bãbesc. Firi şi minţi de babe.
§
Atâţia din lume, luptãtori şi stoici, nu mi se par mai prejos de pustnici, de faimoşii pustnici.