Acasã. Reflecţii despre Huvelin, Pouget, v. Hűgel, Martini, teologii latini africani

Acasã. Reflecţii despre Huvelin, Pouget, v. Hűgel, Martini, teologii latini africani








Martini îi sfãtuieşte pe cei interesaţi sã citeascã Biblia sã înceapã ‘chiar azi’ cu Evanghelia dupã Marcu.
Falanga marilor autori creştini africani—Tertulian, Arnobiu, Lactanţiu, Minucius, Ciprian şi Augustin.

Joi, de sãrbãtoarea Sf. Ieronim, citesc rândurile acestuia despre Tertulian. Am aruncat o privire asupra întregului repertoar de bãrbaţi iluştri, şi îl gãsesc vioi scris şi îmbietor.
Încredinţarea de atotputernicia Lui Hristos. Hristos şi conferirea preoţiei; încrederea şi încredinţarea de Sine, ale Lui.
Probitatea cu care preoţi ca Huvelin şi Pouget luau creştinismul în serios. Diferenţa. Aspiraţiile trapiste.
V. Hűgel se ruga mult; nu credea în minuni. Nu numai cã nu credea în ele, ci le desconsidera.
Ondaatje caracterizeazã bine metisajul cultural al vremii noastre.
Maximele şi îndemnurile, sfaturile şi povãţuirile lui Huvelin sunt demne de un Avvã, fac din el un Avvã parizian. Huvelin şi v. Hűgel au în comun socialul şi slujirea, şi preocuparea de sfãtuire, de povãţuire, poveţele şi ‘rãspunsurile’. Care la ei nu sunt peroraţii religioase sau pioase, ci expresii ale vieţii.
Joi încep fumatul la 5 ½. Gândul meu e la ‘preotul secular parizian’ şi la o copilã şatenã, înaltã, cu ten alb şi aer inteligent. Viaţa pastorului aceluia singuratic.
Meritã constatat cã Biserica post—conciliarã e aceea la care m—am convertit eu. Eu m—am convertit la creştinismul post—conciliar. Deasemeni, m—am nãscut în vremea post—conciliarã şi am fost botezat de Biserica post—conciliarã. Nu îmi poate fi dor de jargonul preconciliar, de retorica triumfalistã.
Rahner considera Vaticanul II un gest ‘de o îndrãznealã paulinã’.
La Danneels am gãsit o foarte bunã explicaţie teologicã a botezului copiilor.
Ceea ce fanaticii numesc progresism e adesea numai ‘atitudinea rãsãriteanã’, atitudinea relaxatã a multor rãsãriteni inteligenţi.
Existã o anumitã ordine în rugãciune. A da rugãciunii atât cât îi e necesar—cu simţ viu.
Acestei Biserici post—conciliare îi sunt eu fiu.
Danneels deplângea adesea decãderea sacramentalã a Bisericii; existã la el şi ceva retoricã, ceva din abordarea pozeurului, însã şi mult adevãr. Reflecţia asupra Sacramentelor aşa trebuie fãcutã —în formã mai ales omileticã, drept predicã, nu în ‘ceţurile abstractului’, în ‘tenebrele jargonului de catedrã’, ci ca discurs viu, limpede şi original. Ca şi Pãr. Taft, Danneels e un preot care iubeşte Sacramentele Bisericii—şi semnificaţia lor.
Substratul unei vieţi e mai bine sã fie împãrtãşirea, împãrţirea cu altul—şi cu alţii—decât nedesluşirea pustiului şi comoditatea egoismului. Cred cã ‘împãrţirea cu altul’, ‘comuniunea’ e un substrat mai bun.
A mã afla adesea cu Hristos la Cana.
‘Mister covârşitor’, spune Apostolul—adicã supraabundând de semnificaţie. Iar ceea ce e mai pompos nu e, prin aceasta, şi mai semnificativ.
Joi, cinã cu patru hamburgheri dubli, cola şi fumat; zi în care n—am fãcut nimic nici pentru renovare, nici pentru repartizare.

Vin., la sãrbãtoarea Sf. Thérèse, vicarul a menţionat vârsta intrãrii în mãnãstire, convertirea osânditului şi ‘rugãciunea din Iad’. Dupã Recviem, imnul (‘Frumoasã eşti, Tereza preaiubitã,/ Cununi de stele te împodobesc …’), imn de o alurã foarte ‘pre—conciliarã’.
Comparaţi cu Martini, Kasper şi mai ales Danneels par mult mai moderaţi în enunţurile lor. Danneels e şi un pic pozeur, şi îi place imaginea de blajin bunic pitoresc şi sfãtos. Însã îl gãsesc, mai ales, foarte echilibrat şi neteribilist.
Douã vise, douã vizite: întâi divorţatul, apoi bunicã—mea, cãreia îi spun cã îmi trece vremea şi ea îmi vorbeşte despre un criteriu.