Acasã

Acasã





A se situa în firescul aspiraţiilor. Virtuţile trebuie sã nu contravinã firescului—şi sã nu—l contrazicã. În diferite registre, Chesterton, Tresmontant, Teilhard, v. Hűgel, Ratzinger au fost teologi ai firescului uman—şi împotriva silniciei. S—au împotrivit unei teologii arbitrare, a artificialitãţii şi constrângerii. ‘Dramul de protestantism’, adicã de deliberare individualã. Individualitate nu înseamnã individualism; însã, fireşte, nu numai individualismul stranguleazã individualitatea spontanã, provenitã direct de la Dumnezeu—curialismul o face la fel de direct. Mai ales: şovãielile naturii nu dau dreptate abstractului şi silniciei. Ele sunt de aşteptat. Însã tot efortul naturii umane le va corecta. Direcţie rãspicat mundanã, naturalã şi stenicã.
A discuta chestiunile cu lãrgime; deopotrivã cu adâncime şi cu lãrgime, chiar cu largheţe, fãrã nota de tracasare a revanşarzilor.
Existã în v. Hűgel atât un avid de oameni, cât şi un avid de scrieri; adicã nu era deloc ca d’Hulst, care, pastoral, se ocupa de oameni fãrã a se interesa cine ştie ce de scrierile lor; d’Hulst e prototipul patronului indulgent şi incompetent. Patrona mişcarea, fãrã se se interesa minuţios de ideile ei, se mulţumea cu o estimare exterioarã, iar veleitãţile reformiste îi depãşeau aptitudinile şi strãdaniile, insuficiente; d’Hulst († 1896), regalist cu înclinaţii democrate şi liberale, fãcea figura viitorilor prelaţi progresişti de la Vaticanul II: cam incompetenţi teologic, însã ‘deschişi’ şi bine intenţionaţi, principial favorabili noului. Derizorii ca teologie, rizibili ca avizare, însã favorabili unei înnoiri, ale cãrei anvergurã şi realã direcţie le scãpa şi nu erau cu adevãrat dispuşi sã o accepte.
Corifeii modernismului, daţi pe mâna fanaticilor şi a farizeilor, linşaţi de ‘gãrzile Templului’.
Teza ‘împingerii la apostazie’ o confirmã şi v. Hűgel: chiar dacã existaserã germenii unor derapaje, tendinţe şi înclinaţii, o posibilã pantã, fapt e cã abia dupã excomunicare devin scrierile lui Loisy într—adevãr inacceptabile şi eterodoxe, atinse de demisia de la probitatea savantã şi contestabile în argumentaţia, demonstraţiile şi concluziile lor; tendinţa preexista, o admite şi v. Hűgel, însã lui i se par ortodoxe tocmai acele scrieri care, anterioare excomunicãrii, au premers—o şi au determinat—o. Astfel cã, în lectura lui v. Hűgel, Loisy a fost împins, constrâns, silit la apostazie, a preluat sugestia mediului, a internalizat atitudinea ambiantã; privit ca un eretic, a sfârşit prin a deveni unul (v. Hűgel nu foloseşte niciodatã termenul, cuvântul acesta). Loisy a fost forţat, constrâns, silit, împins sã apostazieze. A intrat în logica, în dinamica conflictului, pânã la a subscrie la (un fel de) renanism.
În ’97, când i—am relatat incidentul cu Buonaiuti (indiscreţia şi gafele tânãrului Eliade, în reportajul sãu), D. Toma remarca faptul cã Eliade avea ceva de ţaţã.
A fi un domn în intimitate/ în alcov, şi un animal în lume, în societate. Inversarea rolurilor.

La Lecţionar, relatarea Ap. Pavel despre Întâiul Sinod Ecumenic şi despre fãţãrnicia petrinã. Mã gândesc adesea la caracterul scrisorilor pauline; cât din ele e predicare a Evangheliei? Ele nu sunt expuneri doctrinale ‘sub formã de scrisori’, epistolaritatea nu e o convenţie—ci sunt chiar scrisori, unde conţinutului teologic îi e jutxapus cel parenetic, moral, de îndrumare, etc.. Sunt ‘scrieri ocazionale’. Al doilea gând suscitat de ‘Galateni’ e ‘nedesãvârşirea’—a fost o lecţie pentru Sf. Petru sã fie corectat şi oarecum concurat, şi antagonizat de Sf. Pavel; iatã cã promisiunea Lui Hristos şi primatul conferit nu erau transpuse chiar linear, iar cele care se ştia întâiul între Apostoli a trãit sã se vadã certat de un intrus—iar rivalul sãu, Ap. Pavel, şi—a dobândit reputaţia de teolog al Bisericii. Din nou, un caz de ‘realizare oblicã’. Iisus Îşi ţine fãgãduinţa fãcutã lui Petru—însã aşa cum vrea El. Petru e protos—ul, însã e concurat, certat şi antagonizat de un nou—venit, de un fost persecutor.
Tot în Lecţionarul de azi, ‘Galatenii’ menţioneazã intervalul enigmatic al vieţii Sf. Pavel, înaintea începerii misionariatului; dacã Întâiul Sinod e situat la anul 50, înseamnã cã nici convertirea nu poate sã fi survenit dupã anul 35, adicã între Înviere/ Înãlţare şi convertirea farizeului Pavel au trecut numai puţini ani. Pavel nu a fost convertit la mult dupã Înviere (nici Sf. Ştefan nu a fost lapidat, aşadar, la mult dupã Rusalii).
Fapt e cã şnapanul de Loisy nu a fost nici o pramatie ca Turmel, nici un kantian ca alţi francezi (care propuneau un kantism deghizat ca teologie, un kantism camuflat ca religie). Epitete se pot gãsi; situaţia rãmâne.
Militarea pentru valorile esenţialului creştin. E necesarã, periodic, o restrângere, o esenţializare, o examinare care sã resitueze esenţialul. O plivire de ceea ce e excedentar. O repudiere a surplusului.
V. Hűgel nu pãrea dispus sã—şi asume rãspunderea pentru direcţionarea gândirii, a reflecţiei Pãr. Tyrrell cãtre imanentism. Cu toate cã el se lãudase a—l fi cãlãuzit într—acolo, pe o pistã pe care ulterior a denunţat—o ca alunecoasã, înşelãtoare şi falsã. La bãtrâneţe ajunsese sã respingã echivocurile imanentismului.
Mai avusesem alune şi cremwurşti de luni, cãrora le—am adãugat trei macedonii, cafele şi un al doilea pachet de ţigãri.

Joi, de sãrbãtoarea Reginei Sf. Rozariu (celebrarea biruinţei de la Lepanto, dupã forma sãrbãtorilor bizantine care comemoreazã evenimente militare), paróhul a predicat frumos, despre bãtãlia de la Lepanto, David şi Goliat (cele cinci pietricele de praştie), Ioan al XXIII—lea. Includerea în calendar a unei victorii împotriva turcilor are, azi, un aer delicios de subversiv şi de incorect politic.
‘Galatenii’ aratã cã, prin ‘fapte’, Sf. Pavel subînţelegea prescripţiile Legii; despre acestea spunea el cã nu mântuiesc.
Rozariul ca rugãciune contemplativã—nu verbalã, monotonã şi mecanicã; observ asta, împotriva îndemnului de a suprapune recitarea Sf. Rozariu cu alte activitãţi. Caz în care ea nu mai exercitã decât ‘rularea minţii’. Rozariul nu trebuie ‘turuit’. O decadã bine spusã, un singur Mister bine fãcut, e un ajutor sufletesc.
Rezultate, premise şi intenţii. Ceea ce e numai premisã, ceva preliminar.
Joi, prânz cu pizza, cinã cu cremwurşti, bere, snatchuri, cola. Am fost dupã pizza, am prânzit, am fost dupã cafea, am dat citirea contorului, am mers pânã la barul SOHO, am cumpãrat cremwurştii, am mers dupã materiale, apoi dupã bere şi snatchuri.

Vin., paróhul Sescu, explicând ‘Galatenii’, a predicat extrem de supersesionist despre substituirea Alianţelor. A vorbit despre Avraam, Moise, Galatia, Lege şi credinţã. În Iisus e dat mai mult decât aducea Legea. Raţionamentul paulin din ‘Galateni’ e foarte tãios. Mi—a plãcut juxtapunerea de locuri scripturale. Deasemeni, dublul blestem—al aşezãrii sub Lege, şi al rãstignirii.
Odinioarã, Sf. Ap. Pavel mi se pãrea a fi marele gânditor creştin; acum îmi apare drept gânditorul creştin deconcertant prin excelenţã; adicã, prevaleazã caracterul deconcertant (probabil cã nu haotic sau confuz) al raţionamentelor lui. Cãci avem, în Sf. Pavel, un ‘gânditor evreu’, iar caracterul rasial—cultural e cât se poate de vãdit; dialectica Sf. Pavel nu e una greceascã, cu ceea ce ar fi avut aceasta domol şi linear. Regula şi dominanta stilului gândirii sale e discontinuitatea inspiratã. Om de gândire, neîndoielnic, epistolele pe care le—a scris înfãţişeazã rezultatele raţionamentelor lui—şi, adesea, chiar aceste raţionamente, in fluxul lor nãvalnic.
Existã o evreitate a raţionamentului Sf. Ap. Pavel, cu tot caracterul acuzat dialectic şi abstract al gândirii lui, care nu seamãnã, în expresie, nici cu poveţele şi sfaturile altor Ucenici (Ioan, Petru, etc.), nici cu literatura sapienţialã a VT.
În urmã cu şase ani, prin rolul de întemeietor al Sf. Ap. Pavel subînţelegeam mãreţia lui neobişnuitã, originalitatea, amploarea fãrã seamãn a gândirii şi a gestului sãu teologic; azi, subînţeleg mai ales incongruenţa. Pare sã existe ceva ‘strãin Evangheliei’, ceva eterogen, ceva autonom. A existat o ‘transformare paulinã’ a Evangheliei; de interes este numai dacã aceastã transformare a fost ceva providenţial, ceva vrut de Dumnezeu. Cum sã interpretãm cotitura paulinã, turnanta paulinã? Dealtfel, Evangheliei Lui Iisus îi e jutxapusã o gândire generic—biblicã, o intrepretare a datului religios, relativ independentã de explicitul creştin evanghelic.

Sb. am lipsit de la Missa matinalã (a treia oarã de când locuiesc în casa de renovat; întâi, dupã vizita lui P., vin.; apoi, într—o sb.; şi azi). 4 z. de la gândul moderniştilor; 3 z. de la gândul tabelului şi de la întâlnirea cu radiologa; 2 z. de la drumurile multe. Caracterul complet şi integral nelivresc al experienţelor. La 32 ½ ani; cvadrupla implicaţie (ritm, religie, rugãc.; meniu; lecturi, analize; i.; risipa).
Prin ‘austeritatea în bucurie’, chiar ‘austeritatea bucuriei’, eu înţeleg nu strepezirea sau imixtiunea, ci necesara gratitudine, smerenia implicitã în acea gratitudine, la rândul ei bucuroasã, cu care e primit darul. E aici recunoaşterea a ceva ce negreşit transcende individualul. Faptul cã, în rezultate, e dat deja mai mult decât în premise. Aşa înţeleg eu ca bucuria sã fie austerã—adicã recunoscãtoare, sau neorgolioasã; adicã, sã aibã pacea gratitudinii. Orgoliul este lipsit de pace; recunoştinţa izvorãşte din pace, şi o aduce, o suplimenteazã.
Existã şi pericolul unei personalizãri exagerate a învãţãturii creştine; el e prezent mai ales în tendinţa de a înţelege salvificul persoanei Lui Iisus într—un mod care disjunge doctrina de Învãţãtor, subînţelegându—se cã doctrina creştinã ‘nu diferã în chip esenţial de alte învãţãturi morale’. Or, doctrina creştinã tot trebuie studiatã şi analizatã, descrisã şi ştiutã—chiar dacã numai într—o corelaţie necesarã cu emitentul ei. Iisus are o relaţie mai mult decât biograficã cu învãţãtura Lui. Însã asta nu înseamnã cã—fie în sfânta Lui umanitate, fie ca Logos—El ‘produce’, în sens vulgar, adevãrul; diferenţa dintre omul Iisus şi alţi maeştri religioşi este aceea cã ei ‘au ajuns’ la pragul adevãrului, pe când Iisus reprezintã însãşi aceastã normã cognitivã absolutã (ceea ce nu presupune ‘producerea’, în înţeles vulgar, a adevãrului).
Sb., citesc nişte eseuri ale lui Wright (biblistul anglican) şi un articol despre Ollé—Laprune, filozof a cãrui reputaţie trebuie sã fi fost foarte bunã acum un veac, şi despre care scriseserã Delbos şi Blondel. Schiţa acestui grup filozofic se regãseşte în lecturile lui von Hűgel. Erau chiar filozofii francezi citiţi de v. Hűgel; iar peste vreo trei sferturi de veac, deja Tresmontant nu va mai avea ce face cu câţiva dintre aceştia.
Lucrarea Sf. Spirit, acţiunea şi purtarea Lui de grijã, îndrumarea şi povãţuirea Lui; dezbrãcarea laşitãţii şi transformarea. Eu cred în Sf. Spirit—în întreaga Sf. Treime—mai mult decât în oricine. Dacã lumea s—ar face fãrâme, darurile Sf. Spirit ar strãluci mai departe.
Sb., la Missa de searã, Lecţionarul vindecãrilor de leprã. M—am gândit mai ales la salutul pãcii, la Missã şi la creştinii care merg la Missã, la Missã ca reunire de practicanţi, la axioma dupã care ‘catolicii sunt mai practicanţi’ (ceva de semnalat entuziaştilor apuseni ai riturilor exotice). Am mai oferit mãrturia mea de creştin rãsãritean încântat de Missa paulinã. Cred cã Missa paulinã are caracteristici minunate, şi nu cred cã ele sunt reziduale, adicã supravieţuiri din Missa tridentinã.
Referindu—se la convertirea unui fenomenolog german, paróhul a vorbit despre otravã şi amãrãciune—pãcatul amãrãciunii, al otrãvii, al fiolei de otravã. Asta, spre a o contrasta cu consimţãmântul Fecioarei, cu asentimentul ei deschis. A notat cã, la Maria, consimţãmântul ia forma gramaticalã a optativului. Nu e imperativul din Ghetsemani (‘voia Ta sã fie’), ci cãldura nãdejdii: ‘o, dacã ar fi aşa!’. Fiola de otravã avutã la el de fenomenolog este absenţa acestui consimţãmânt cordial. Adesea, cuvintele paróhului acestuia sunt folositoare. Avem la noi fiola de otravã a nedocilitãţii, a lipsei acelui consimţãmânt larg şi robust, tenace şi inteligent. Toatã filozofia mea e patronatã de Fecioarã. În ea cinstim plenitudinea şi desãvârşirea umanului (ca sã încerc sã parafrazez nişte gânduri de la 17 ¾ ani).
Rugãc. ca exerciţiu epigonic, ca epigonism şi pastişã.

În ceea ce mã priveşte, am revenit, de 17 z. (din joia când am participat la adoraţie şi am primit binecuvântarea cu Sf. Sacrament), la titulatura de modernist; o vreme mi se pãruse cã ‘progresismul’ îmi spune mai mult, însã, pe calea filozofiei, am revenit la a mã considera (nu … ‘eticheta’) drept modernist.
În cazul unora dintre teologii protestanţi liberali, nu e vorba de miopie, ci de probitate savantã—simţul stringenţei ştiinţificului.
Dum., paróhul a predicat citându—i pe Dostoievski (Paradisul acestei lumi), Chesterton (minunile şi aptitudinea înfiorãrii), Comastri (alfabetul), şi cazul unui lepros din Brazilia (dupã cartea unui gazetar italian). Despre Comastri, cel mai tânãr Cardinal italian, a vorbit mai mult—cã e un mare predicator, cã a dat exerciţii pentru Papã, iar întâmplarea cu scrisul şi transfigurarea se referea la pelerinii nevãzãtori de la Loretto.
De ieri, am reluat rugãc., cu câte trei Mistere (ca de regulã—acelea de slavã).
Azi, dum., am citit despre anti—mesalianismul lui Calvin (cu toate cã atitudinea lui e una genericã, nu se referã numai la ‘simţirea harului’, la ‘experienţa harului’—oricum, consonantã cu augustinismul lui Danneels). Aceştia sunt cei doi poli—experienţa, simţirea harului, gustarea—şi ‘stoicismul’ creştin. Perfecta încredinţare harului Lui Dumnezeu, în supunere desãvârşitã, şi cu preocuparea dreptãţii raporturilor. Sau, cum spunea leprosul din Brazilia: Lui Dumnezeu nu trebuie sã Îi fie adresate întrebãri, ci rãspunsuri.
Simpatia pentru femei, şi empatia lor, ‘complicitatea’. Aspiraţia fireascã şi fiinţialã. Ontologicul aspiraţiei (cãtre fericire, iubire, viaţã).
Nutrirea minţii şi a inimii—spunea v. Hűgel; pentru el, erau cãrţile, studiul savant (filozofic, religiologic şi biblistic), întâlnirile—şi rugãc., adoraţia. Ţinta lui a fost întotdeauna echilibrul, fiinţa umanã armonioasã, ‘aspiraţia florentinã’ a anilor sãi tineri. Citea pentru studiu, pentru delectare, pentru amuzament—şi duhovniceşte, pentru nutrirea inimii. Ştia cã lectura e pasibilã de mai multe utilizãri—cã încântã mintea şi inima, cã înzdrãveneşte mintea, cã ajutã inteligenţa şi fortificã raţiunea. Era neîndoeilnic un artist al lecturii, un priceput, un iscusit al cititului, avea experienţa lecturii. Credea, cu alte cuvinte, în lecturã. V. Hűgel se autodenumea un erudit—şi chiar era; varietatea şi robusteţea culturii lui reflectate, raţionate impun. Pe de altã parte, se spune cã nu citea când lucra, când scria; nu era distributiv—sau, de fapt, lucrul îl sleia, îl epuiza nervos. Prin contrast, Pãr. Tyrrell nu era numai un scriitor mai mare—ci şi un intelect mai proteic şi mai înzestrat, mai multiform. Sã revenim la v. Hűgel, la mintea lui v. Hűgel. Se ştia drept filozof, savant, erudit. În ştiinţã, era net germanofil. Credea în dreptatea ştiinţificã a nemţilor. Complementa lecturile prin prietenii—însã şi prieteniile, legãturile umane, prin lecturi (ca în cazul maicii engleze, al preotului secular parizian şi al preotului italian). Ştia sã se roage, sã adore. Antiscolasticismul sãu, dacã existã—şi existã—nu e din acelea stridente. În general, V. Hűgel nu vocifera—nu clama.
Din patru citate în predica de azi a paróhului, trei erau din autori catolici, iar unul era un cuvânt dostoievskian neuzat, nebanalizat de prea deasa folosire (Paradisul e deja prezent în aceastã lume)—eshatologism care aminteşte de vorba unei maici apusene: ‘veşnicia a şi început’.
Iar seara, în frig, cu cafea şi fumat, rãsfoiesc ATITUDINI, o rev. a fanaticilor anti—apuseni. Tribunã vajnicã a minciunii, a dezinformãrii şi a falsurilor istorice descalificante (citim cã reabilitarea lui Arie s—a fãcut pe vremea fiului Împ. Constantin).
Frig, pustiu şi rarefiere, plictis.