Din viaţã

Atitudinea ştiinţificã modernã e o atitudine descurajantã şi protestantã.
§
V. Hűgel e important fiindcã nu fãcea deloc rabat de la gust şi intelectualitate. Nu aluneca în parohial.
§
Janseniştii, cu autoîndreptãţirea lor orgolioasã. Existã multe nãravuri la ei—arheologismul, etc..
§
Adânca oportunitate a cumpãtãrii, cumpãtarea ca limpezitoare.
§
Legende clericale, folclor preoţesc.
§
La femei, ura nu e decât reversul iubirii.
§
La 10: 55, ultima înghiţiturã de bere.
§
Simpla dorinţã de fericire a oamenilor, aspiraţia cãtre fericire, viaţã şi iubire—ceea ce a pus Dumnezeu sfânt în inima omului.
§
Remarci de o spiritualitate, de un rafinament de Avvã—demne de un Avvã—‘rãsãritene’; şi încã un exemplu al ‘rãspunsurilor’ şi îndrumãrii. Vocaţia de duhovnic a discipolului, ucenicului englez.
Preot parizian.
Duhovnicia în accepţie largã.
§
‘O sã fie numai pentru cã l—ai calomniat pe un sfânt.’
§
Este descurajant faptul cã cei excomunicaţi erau nişte apologeţi. Cã ei vroiserã slujirea apologeticã. Cã se vruseserã apologeţi—şi s—au ales excomunicaţi; cã subminau, reabilitând. Cã intenţionaserã sã serveascã Biserica, sã fie apologeţi. Eşecul lor. Triumful reacţionarismului, al zbirilor.
§
Impulsul nobil de a apãra o reputaţie. Strivindu—l pe calomniator cu dispreţul.
‘Gunoiule, cine te crezi?’
§
Inima ucenicilor. ‘Unul din zecile de mii de bãieţi şi de fete …’.
§
Religia, rugãc., literatura, gândirea şi existenţa. Simpatia şi atenţia. Prozaismul, abnegaţia şi cumpãtarea.
§
Imaginea—scuar II—sfaturi şi rezultate; îndrumãri, ‘rãspunsuri’ şi rezultate, empiric.
§
A se feri în egalã mãsurã de rigorism—şi de cinism, blazare şi dezabuzare, de desconsiderarea ‘mãruntului’. Plus autoîndreptãţirea existentã în largheţe, desfãtarea cu propria generozitate.
§
Întâia teologie creştinã nu e gândirea biblicã apropiindu—se de aceea filozoficã, ci efortul gândirii filozofice de a asimila categoriile biblice. Sau, cu alte cuvinte, teologia creştinã începe direct din filozofie, premisa şi inspiraţia ei imediatã e filozofia. Abia de la aceasta se trece la interpretarea religiei biblice. Teologia creştinã timpurie e interpretarea prin filozofie a religiei biblice. Filozofia a fost, astfel, termenul constant de referinţã savantã al întâilor teologi ai Bisericii. Autonomia metodologicã—dacã a survenit vreodatã …--a fost o cucerire treptatã—nu ceva dat din capul locului. Teologia creştinã nu a început ‘prin a fi ea însãşi’; a început prin ‘a fi altceva’—prin a fi filozofie.
§
Lactanţiu, Minucius şi Ciprian sunt consideraţi nişte literaţi superiori. Ceva din acest simţ practic latin trece la Sf. Vincenţiu, la Vianney, la Huvelin şi la v. Hűgel şi la Martini—accentul pe social şi practicã, pe caritatea activã, pe povãţuire şi rafinamentul duhovnicesc—la iezuiţi.
§
Interpretarea printr—un temperament. Factorii temperamentali.
§
Cei întrucâtva înrudiţi se recunosc între ei. Identificarea elementelor de înrudire.
§
Gândul ‘dejunului iernii’.
§
Vãruitul, mãturatul, cumpãtarea, rugãc. ar fi nişte gesturi foarte filozofice; aceasta e filozofia fotonizatã, transformatã în luminã.
§
Tendinţa cãtre gargarã, cãtre ieftinãtate, cãtre agresivitate şi şarja abruptã—la Engels, Kűng, la mulţi nemţi. E ceva germanic—intempestivitatea.
§
Laic sau cleric—însã independent, ‘nedogmatic’, neservil, autonom, capabil de o virilã francheţe savantã. Omul religios purcede dintr—o experienţã—nu dintr—un catehism, nici dintr—un manual. De aceea, trebuie evitat psitacismul religios. A oferi rezultatele reflecţiei. E o luptã de dat.
§
Pluralismul ca dar de la Dumnezeu. La 26 de ani nu eram aşa strãin de o asemenea interpretare şi gândire.
§
Mã gândeam, cred, la energia preotului aceluia secular.
§
Experienţa şi existenţa mi se par mai interesante decât cãrţile. Aceeaşi atitudine o regãsesc la Pãr. Huvelin şi la ucenicul lui, v. Hűgel.
Rugãc. m—a apropiat de progresism, de teologii modernişti şi de experienţã, de atenţia la existenţã.
§
Nu e nevoie sã încerc sã par altcineva, pentru a le plãcea femeilor.
§
Optimiştii incorigibili ai ecumenismului.
§
Recunoştinţa, lauda, pocãinţa, cererea şi cei pentru care mã rog.
§
‘—V—aţi gândit la vreun epitaf frumos?’
§
Adevãrul duce la frumuseţe; adevãrul culmineazã în frumuseţe. Frumuseţea e rezultatul, în Sf. Spirit, al adevãrului. Nu e ‘lucru omenesc’. Aceasta e spiritualitatea frumuseţii—omul cautã adevãrul, iar Sf. Spirit acordã ‘frumuseţea’, sau ‘partea sinergiei desãvârşite’. De aceea, în frumuseţe eu vãd mai mult un rezultat; mã gândesc la înflorirea umanã, la bãrbaţi ca Simmel şi v. Hűgel în ultimele lor luni. Omul devine, parcã, translucid la ceea ce provine de dincolo de el. Frumuseţea apare ca darul şi totodatã rãspunsul Lui Dumnezeu la strãdaniile omului. Aceasta e dinamica frumuseţii: o dinamicã pneumatologicã.
Unii mari oameni au avut sfârşituri din acestea senine (alţii, dimpotrivã, sumbre şi chiar crâncene).
§
Cã ar avea nevoie şi de barbã, ca sã îi vinã bine veşmintele.
§
Cred cã progresiştii autentici nu trebuie înţeleşi ca agenţi ai unor ideologii, nici mãcar ca strategi ai vreunor ideologii. Unii sunt pur şi simplu oameni capabili sã gândeascã.
§
O doctrinã sacramentalã uimitor de vie şi convingãtoare.
Aş prefera ca unii sã citeze mai degrabã oameni ca el, decât cine ştie ce isihaşti.
§
Tonul pãrintesc, domol, patern, nedominator, fermecãtor şi viu.
§
Cei care înţeleg, iubesc şi simt Sacramentele.
§
Celor botezaţi le comunicã o plinãtate de învãţãturã şi de har.
Însã nu prin amploarea pompei.
§
Istoria ereziilor mãsoarã micimea gândului omului, în raport cu gândul Lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lasã Biserica sã fie cãlãuzitã de gânduri inferioare celor ale Sale.
Montanismul, jansenismul sunt exemple ale micimii gândului omenesc. Iar gândul omului e van şi necuprinzãtor.
§
Cartea fratelui lui Rahner despre miturile greceşti.
§
Infernul lãcomiei.
§
Emoţionantele poveşti ale iubirii dintre sfinţi şi Dumnezeu.
§
E loc pentru raţionalitate şi inteligenţã.
§
Augustinismul teologic al lui Danneels este pentru mine ‘evenimentul teologic al anului’, ca sã spun aşa; e şi firesc ca un teolog al Sacramentelor sã reflecteze mult asupra a ceea ce aceste Sacramente vehiculeazã—adicã harul.
§
Biserica nu poate exprima taina Lui Hristos decât prin paradoxuri şi antinomii, indirect.
§
Lipsa de meschinãrie a Lui Hristos. Nu era meschin.
§
Cred într—o împãrtãşire a creştinilor justificaţi.
§
Stilul unora dintre teologii ruşi. PF, SB, LK, GF.
§
Apostazie întemeiatã pe o iluzie, pe o rãtãcire (pretinsa puritate a ritului rãsãritean—iluzia liturgiştilor apuseni de acum un veac, care au pus în mişcare prãpãdul apostaziilor în cãutarea Graalului liturgic).
§
Mai bine aş fi fost capabil de atenţie, decât de exaltãri grandilocvente.
§
Am nevoie de durere pentru cã (numai) durerea mi—a atras atenţia asupra iubirii Lui Dumnezeu.
§
Eu cred cã oameni ca Martini şi Danneels au iubirea, au intuiţia; de aceea progresismul lor e ‘neproblematic’, de aceea gãsim la Marcel (cuplurile homosexuale), Evdokimov (dialogul chiar cu ateii) şi Ware (teologii eliberãrii) poziţii similare.
§
‘Lumea e o nuntã’, se numeşte o carte a lui Allchin.
§
Gutã ocularã/ oftalmicã şi cerebralã.
§
Scârba faţã de apatie, letargie şi torpoare, lene şi lingãvealã.
‘Sã simţim cã veşnicia a început.’
Mai întâi va trebui sã lucrez ca şi cum veşnicia a început—şi apoi voi şi simţi.
Cred cã acea spiritualitate care porneşte de la ‘ceea ce e mai simplu’, de la elementarul creştin, nu e deloc diluatã; o spiritualitate neornatã şi austerã nu e deloc diluatã, ba poate întrece în autenticitate şi adâncime expresiile mai împodobite, mai moţocoase. Însã simplitatea e şi foarte înşelãtoare. Poate fi luatã drept expeditivitate.
Abia simplitatea demascã lenea. Confruntarea ineluctabilã cu ceea ce e mai simplu demascã proastele deprinderi, facticitatea.
§
Creştinism şi curãţenie, chiar pedanterie: Martini, Evdokimov, ştaiful. Firea, citadinismul, familia, înclinaţia. Ceea ce nu face din ei filfizoni.
§
Configuraţia creatului e necesarã, fiind rezultatul supremei deliberãri creatoare a Lui Dumnezeu: Dumnezeu creazã prin Logos şi prin Sf. Sofia.
Creatul e distinct de Dumnezeu, însã e vrut şi gândit de El. Creaţia nu e un decret arbitrar, ci rezultatul gândirii Lui Dumnezeu.
§
Thérèse se oferã sã fie ea aceea care, din Iad, sã Îl iubeascã pe Iisus.
Şi ea ilustreazã simplitatea harului, adevãrul cã harul e deconcertant de simplu, descumpãnitor de ‘la îndemânã’.
§
Evenimentele vieţii nu trebuie interpretate prin fatalismul ‘scrisului dinainte’. Viaţa nu e scrisã dinainte. E deschisã.
§
Accepţia grosierã, şi aceea teologicã şi religioasã a unor teze.
§
Ieri searã, întâia oarã, rugãc. cãtre Sf. Iñigo.
§
Când mã gândesc la durere, îmi amintesc versul Sf. Andrei: ‘Când a lovit Moise stânca cu toiagul …’.
Sfãrâmarea crustelor egoismului şi ale neatenţiei.