Din viaţã

Civilizaţia e umanitatea, nivelul civilizaţiei e nivelul umanitãţii unui popor; cele douã nu pot fi disjunse sau separate. O populaţie e pe atât de ‘umanã’, pe cât e de civilizatã, ceea ce nu înseamnã tehnologizatã, ci servitã de coduri sociale nobile.
§
Poate cã ar fi trebuit sã mã declar/ pretind ‘swedenborgian’ sau ‘comtian’.
§
Scrisul ‘savant’—ca tomiştii, sau ca Eliade, sau ca unii filozofi.
§
‘Biserica localã’ nu trebuie sã însemne justificarea gunoiului de sub preş, sau autodeterminarea mioapã, nesocotirea universalului. Biserica localã nu e nici o filialã, o reprezentanţã—însã nici nu poate fi fetişizatã ca un termen absolut şi necorelat.
§
Înţeleptul, prudentul, raţionalul agnosticism rãsãritean. ‘Neteologhisirea’, cum se numea în jargon.
§
Credinţa Bisericii este mai întâi o revelaţie, o dezvãluire, nu o reflecţie.
§
Numele, Tesalonicul, forme populare& studentele& dãruirea şi ipocrizia. Deriziunea. A lua în derâdere.
§
A trata cu respect sãnãtos şi cu prietenie.
§
A fost remarcatã, în mediile mai progresiste, tonalitatea integristã a lui Larchet, abordarea lui ‘colţoasã’.
§
‘Trupul meu moare’.
§
Ca un creştin din comuniunea Bisericii Romei.
A nu neglija comoara acestei comuniuni.
§
Eu iubesc Crucea, ca simbol, fiindcã prin ea un profet evreu m—a inclus şi pe mine, cu anticipaţie, în iubirea Lui; mã gândesc adesea la iubirea anticipatoare a acelui profet evreu. Vãd în ea mijlocul prin care generozitatea Lui m—a inclus, cu anticipaţie, în iubirea Lui. Chezãşia anticipaţiei acestei iubiri.
§
Ochiul Sf. Spirit.
§
Altitudinea misticului nestorian.
§
Spiritualismul înseamnã—sau se reduce la—‘prizonieratul în trup’.
§
Mistica e ireductibilã la ‘simţire’, la extaz, la pretinsa senzualitate apuseanã, sau la vizionarism; ea e un fapt al înţelegerii şi, în acest sens, reprezintã chemarea tuturor oamenilor. Sã spunem cã mistica reprezintã o altitudine a reprezentãrii. Mã gândesc cã Lossky nu era departe de o astfel de înţelegere, pentru care mistica e o pãtrundere intuitivã în adâncul realului. Existã (numai) o ‘lecturã misticã’ a realului. Misticii nu sunt neapãrat extaticii, cei care au ‘rãpiri’ supranaturale, sau vizionarii. Mistica e o situare, intuitivã şi înţelegãtoare, în real, în sânul realului. E o abordare religioasã a vremelniciei, o surprindere a dialecticii. În acest sens, mistica reprezintã o înţelegere misticã, iar Platon şi Lossky sunt mistici—indiferent de conţinutul particular al tezelor lor. Schopenhauer era, deasemeni, mistic, iar Simmel devenise.
Mistici nu sunt numai asceţii extatici.
§
Pustiul, trãdarea, înşelãtoria, comportamentele reproductive.
§
Cred cã v—aţi purtat urât cu mine numai fiindcã m—aţi dispreţuit, şi ştiu cã împotriva dispreţului nu se poate face nimic.
§
Religia, cu reprezentãrile ei, ar trebui sã fie o unealtã, ceva de ajutor.
§
Cred cã nu am avut pe nimeni care sã mã înveţe despre valori; nici despre falsele valori, nici despre acelea care ar fi meritat sã fie cultivate.
§
Aer nu atât placid, cât lutos, teluric, modelat din argile, argilos. Clément: eseist, scriitor şi laic. Dimensiunea laicã a scrisului bisericesc.
§
Controversa despre Filioque au pornit—o rãsãritenii (cu antiohienii nestorieni—când era îndreptatã împotriva Sf. Chiril; cu monoteliţii bizantini din vremea Sf. Maxim şi cu Sf. Fotie), au înteţit—o apusenii (cu pretenţii absurde), şi a relansat—o un legatar al slavofililor ruşi. Expeditivitatea şi neglijenţa Sf. Scaun vorbesc împotriva dreptãţii unora din sentinţele sale. Ele corespund unei înţelegeri maximaliste a primatului roman, şi unui stil discreţionar de a impune credinţe. Ca în orice dezbatere, dreptatea nu e niciodatã numai de o parte. Tresmontant însuşi admitea cã Filioque în accepţia datã de cãtre Roma e un contrasens şi o absurditate—neadmiţând decât numai o purcedere iconomicã—mai puţin decât admitea Patriarhul constantinopolitan care se poate sã îl fi inspirat şi pe Sf. Grigore al Tesalonicului.
§
Frumuseţile şi contribuţiile dogmaticii lui Stãniloae.
§
Nici Clément, nici unii ruşi, nu vedeau ‘extravaganţele’ lui Rozanov cu ochi rãi, sau prea defavorabil.
§
Nu îmi plac, sau îmi plac mai puţin, cei care îl desconsiderã pe Lossky.
§
Exagerãri conştiente.
§
Câteva registre în care nu admit surogatele, jumãtãţile de mãsurã.
§
Despre declinul patriarhatului constantinopolitan.
§
Pedepsit cu severitate.
§
Rãsãritenii, iconomia, KM, Pobedonosţev, Inchiziţia, ruguri.
Gratitudinea. Meritat. Întâietatea.
§
Mama arãtase, acum 6 ½ ani, interes faţã de cartea despre ‘Iisus’ a lui Merejkovski—iar eu, numai dispreţ pentru autor (de care citisem cãrticica despre Gogol).
§
În ortodoxie, ‘modernizare’ nu înseamnã diluare.
§
Vechii clinicieni diagnosticau orice, şi nu tratau nimic.
§
Joi—cefalee, apoi pastile şi cafea.
§
Mersul; semnul, aer.
§
Trad. veche, interbelicã& numele rusesc, vremea.
§
Ambianţa neocreştinismului rusesc. ’96. Cei cinci mari autori; dicţ., scrisorile—ed.. Impresia.
§
Hainele, cãrţile, vraful de azi.
§
Iubirea, tandreţea, senzualitatea, pacea, muzica, dansul—tot ce e mai bun în viaţã. Inteligenţã. Inteligenţa matricialã a existenţei.
În primul rând omul cu adevãrat religios ar trebui sã înţeleagã dansul şi poezia gesturilor. Se danseazã în ‘Biblie’; se danseazã de bucurie, hieratic însã firesc, spontan. Hieratizarea nu e niciodatã o artificializare.
§
Bloy, hienã adulmecând stârvuri (Féval şi Barbey). Vreau sã spun cã dãdea târcoale muribunzilor, existã ceva lugubru în vecinãtatea lui cu marii scriitori agonizanţi.
§
Tendenţiozitatea apofatistã.
Piscurile creaţiei hrisostomiene, interpretate netendenţios (de ex., teologia lui apofaticã); Sf. Ioan Zlataust ca teolog.
§
E o bãtãlie nu de câştigat, mi—a spus P., ci de luptat.
§
Lossky a contrazis, a dezminţit anti—intelectualismul sterp; dealtfel, era el însuşi un savant, aşadar neînclinat spre un anti—intelectualism nãtâng.
§
Ecumenismul şi palamismul nu sunt întotdeauna divergente.
§
Mã gândesc la misionarul belgian, la misticii rãsãriteni, la tânãrul patrolog rus, teologia Botezului a lui Danneels, la ed..
§
Lossky: atitudinea savantã, filologicã, teologicã.
§
Aroganţa.
Nu era primul şmen care se fãcea, iar Fotie nu era în niciun caz cea mai proastã alegere pentru un scaun patriarhal, nu era cea mai neinspiratã alegere. El însuşi începuse prin a fi prietenos. Fuseserã aleşi sceleraţi, inşi mult mai odioşi decât acest savant auster. Nu trebuise insultat, umilit, târât într—un scandal; Roma ar fi trebuit sã supravegheze mai degrabã stricta canonicitate a alegerilor proprii.
Cred cã Fotie a fost nedreptãţit şi umilit; indiferent de canonicitatea alegerii, el nu era cea mai proastã variantã. Nu trebuia umilit cu brutalitate romanã. A fost tratat cu aroganţã şi desconsiderare, cu ifose autocratice.
§
Rãsãritul cui îi ceruse voie, pentru a remania Crezul? Ei ce prerogative aveau?
§
Ştiu cã a fost mentorul lui Rose, rus, auster şi misionar. Iar despre aceia ca el eu gândesc nu fãrã o anume bonomie (Maximovici, Velimirovici, Pomazanski—ba chiar şi Rose). Am o lejerã bonomie faţã de ei.
Predicile sârbului Nicolae& romane şic.
§
Ca surogate şi ca diluare; ferma repudiere a neoortoxiei ruseşti eseistice. Ca ceva impropriu şi corupt, insuficient ca religie şi diluat ca filozofie, aşadar ca dublu contestabil şi neconvingãtor. Brusc, nu am mai crezut în ei, vroiam altceva. Creştinism filozofic, diluat, neconvingãtor, anost.
§
Clément, Zizioulas—cãrţi de cãpãtâi. Savoarea rãsãriteanã.
§
Oamenii ca Sherrard fac o analizã necruţãtoare a societãţii apusene—însã refuzã sã aplice aceeaşi metodã lumii estice—sau o fac apelând, tendenţios, la idilismul slavofil. Pentru cei ca Sherrard, numai lumea apuseanã are defecte—societãţile rãsãritene nu au racile. Ei refuzã sã vadã rãul la care a dus religia schismaticilor. Nu îi fac o analizã socialã corespunzãtoare. Relele Apusului sunt reale; însã de ce acelea ale lumii rãsãritene nici mãcar nu sunt menţionate?
§
Nu le contestã meritele celor ca Sherrard, prestigiile ortodoxiei engleze, sau ale creştinismului bizantin anglicizat.
Englezii grecizanţi.
Firea—şi înclinaţia bizantinã, pe care o teoretizam şi eu, la 22 de ani (riposta îndreptãţitã faţã de aroganţa apuseanã—nu era trufie, ci numai demnitate justificatã).
§
Citeam, citisem filozofic, nu analitic—duhovniceşte.
§
Convenţionalitatea literarã a romanului istoric. Clişee. Şabloane.
§
Femeile nu sunt în stare de subtilitate, ci de ceva mai înalt: de bun simţ. Nu subtilitatea le cãlãuzeşte judecãţile, ci bunul simţ.
§
Îndumnezeirea nu e o idee specific ishastã sau palamistã, ci a precedat cu mai mult de un mileniu apariţia acestor şcoli.
§
Despre frumuseţea unor idei isihaste.
§
Taboricul, palamismul, arta icoanei, lumina necreatã, Sherrard şi Quenot, impresia, tendinţa, nu modã—ci direcţie.
§
Figura simpaticã, agerã, isteaţã, a Patr. Bartolomeu.
§
Când se vorbeşte despre neocreştinism, asta nu înseamnã cã e opus creştinismului, ci formei vechi a aceleiaşi religii, adicã paleocreştinismului (luat, aici, nu cu sensul din arheologie şi epigrafie, ci în accepţia de formã învechitã a religiei, formã devenitã inadecvatã).
§
Femeile între ele, societãţile feminine, sunt frumoase, plac, îmbie, însã sunt incomplete, existã ceva dureros în simpla absenţã a masculinului dintre ele, în simpla lor resemnare amarã unele cu altele. Atmosfera pe care ştiu sã o creeze femeile pare fãrã rost, în lipsa bãrbaţilor.
§
Cãutarea unei ‘Liturghii mai vechi’ e ca şi cãutarea unei ‘teologii mai vechi’—e ca şi cum i—ai prefera Pãrinţilor niceeni pe apologeţi, fiindcã sunt ‘mai vechi’. Nu e vorba de vechime, ci de valoarea intrinsecã.
§
Pe de o parte, noi, rãsãritenii ecumenici, suntem conştienţi cã suntem o minoritate. Pe de altã parte, avem secţiunea noastrã de ierarhie, avem ierarhii noştri. Nu suntem cu totul la mâna fanaticilor.
La Patr. Bartolomeu nu lipsesc admonestãrile, apostrofãrile.
§
Eminescu, Camil P., Voiculescu, Goga—ed..
§
Maculatura religioasã.
§
Infrarenal; colateralizarea; ischemia.
Leyden.
Scriitorii persani.
Colegii; deprinderi; anamneza, ischemia, stimularea salivarã prin distensia burdufului gastric.
§
Sfânta Liturghie şi Biblia ne învaţã cã oamenii nu sunt numai toleraţi, îngãduiţi de Dumnezeu, ci iubiţi, iubiţi arzãtor.
Ieri, sb., gândul frumuseţii unor idei isihaste, unor idei ale isihasmului (ca participarea trupului la teozã, pãtrunderea lui de cãtre dumnezeire).
§
Explicaţia preocupãrii cu temele mundane. Nu e vorba despre alegerea de subiecte neuter, neexplozive teologic—ba chiar, dimpotrivã.
§
Meridional de o inteligenţã ascuţitã, de o sagacitate îmbietoare, rapid, prompt şi pe fazã.
§
Diluarea. Falsa impresie de diluare.
§
Pretinsa prolixitate şi verbozitate. Insultele standard, apriorice, preformate.
§
Rãsãritenii echilibraţi—printre care, şi participanţii ca observatori la Vaticanul II—au salutat acest conciliu ca pe un pas teologic important—mai ales în ecleziologie; Afanasiev, Evdokimov şi Schmemann au fost prezenţi la sesiuni, şi au încuviinţat ceea ce, şi cu participarea lor, s—a desfãşurat acolo.
La Vaticanul II au fost prezenţi—ca observatori—nişte teologi rãsãriteni foarte importanţi, poate chiar câţiva dintre teologii de prim rang ai sc. XX.
Rãsãritenii s—au recunoscut în paşii ecleziologici ai Vaticanului II, au încuviinţat noua atitudine.
§
Rolul îndeplinit de exilaţii ruşi în repunerea pe tapet a subiectelor litigioase.
§
Eu sunt omul unei intuiţii religioase—ca şi Rozanov, ca şi Bloy—însã nu al ortodoxiei de manual sau curiale; de aceea, respect firescul şi îmi plac cei afectuoşi. Eu pornesc de la o intuiţie religioasã, de la o viziune religioasã—aşadar, de la o misticã. Nu îmi plac nici convenţionalitatea, nici standardizarea—şi nu cred în experienţa individualã care se suprapune integral experienţei standard sau convenţionale—cãci simt cã a survenit o constrângere, o oarecare silire, o standardizare. Or, mã gândesc cã standardizarea e valabilã în linii mari, nu ‘cu de—amãnuntul’. La nivel individual, standardizarea e execrabilã şi denaturantã. Cred cã am o bunã intuiţie a religiosului, a ceea ce e interesant şi bun în religie. Cred cã aduc o anume savoare, prospeţime şi sapiditate—apreciabilã de la ambele capete (şi adultele, şi fetele sunt sensibile la aşa ceva). Nu mai confund de mult religia cu bisericescul; nici nu le disjung, nu le separ, ci le articulez. Luat ca scop în sine, bisericescul e un reducţionism.
Cred cã ascetica îi aduce misticii o precizare, o precizeazã, îi conferã precizie; e ca un vas, ca un conţinãtor.
§
Ocazia de a scrie despre …. A consuma. Falsã penurie.
§
Evoluţia religioasã a lui Clément a fost o îmbogãţire, nu o sãrãcire; Atenagora şi climatul post—conciliar şi tendinţa ecumenistã nu l—au sãrãcit de doctrina purã deprinsã de la maestrul sãu rus, ci s—au adãugat, rodnic, acesteia, au complementat—o.
Cu alte cuvinte, nu a fãcut abstracţie nici de doctrinã—şi nici de epoca în care trãia, de momentul şi de climatul cãrora le aparţinea, de noile aspiraţii.
Reuşea, putea sã fie simultan prietenul lui Stãniloae şi al lui Wojtyla. Depãşise prejudecãţile—şi ceea ce e prejudecatã.
§
Unii nu îngãduie ca palamismul sã fie corupt de fanatism.
§
Rãsãriteni nepalamişti (ca Mitr. Ioan al Pergamului), şi palamişti nefanatizaţi şi nestropşiţi.
§
Se poate lua ceea ce e bun de la fiecare.
§
Un anti—augustinian ferm ca Mitr. Ioan.
§
E interesant cã un om ca Ep. Sigrist provine, teologic, din slavofili, cã a preluat de la ei ceea ce e pozitiv şi luminos, simţul sobornicitãţii.
§
Savanţii, religiologia, ME, tomiştii. Existã şi acest aspect literar savant şi doct. Nu existã numai literatura de sorginte eseisticã.
Tomiştii, religiologii, istoricii, ME aşa scriu. Nu e ceva reprobabil în a scrie aşa.
§
Survine o transformare, asperitãţile sunt cu discreţie corectate.
§
Estropiaţii vs. ce e mai bun.
§
Lãrgimea comunicãrii, lãrgimea de bandã.
§
Atâţia autori cam estropiaţi, cam degeneraţi.
§
Miraculosul erotismului e acela cã doi oameni pot constitui un întreg, un întreg care îi integreazã complet pe ambii, în ceea ce are fiecare esenţial—comuniunea lor e esenţialã, nu perifericã—ceea ce relata şi moşneagul din romanul merejkovskian citat de cãtre Clément.
§
În Rai va lipsi, probabil, sexualitatea—nu şi bucuria autenticã ce o însoţeşte, substratul emoţional. Dimpotrivã, Biblia descrie chiar unirea beatificã în termenii orgasmului.
Ceea ce va lipsi va fi exercitarea organelor fizice pentru a o atinge.
§
Aerul de moşneguţ bonom, ager, calm şi isteţ al Patr. Bartolomeu; unul dintre cei formaţi în Apus, occidentalizaţi, ca şi negociatorul grec care l—a precedat pe Mitr. Ioan, şi care fusese studentul Papei, cândva.
§
Clément şi Ware i—au continuat pe Lossky şi pe Stãniloae cu inteligenţã şi cu perspicacitate, la nivelul unei intelectualitãţi rafinate. Pãr. Stãniloae nu e un prea bun scriitor, un prea iscusit sau abil scriitor; însã asta nu îl izoleazã între teologi, nu-l face un caz rar. S—au mai vãzut mari teologi care, literar, cârpãceau de—a dreptul. Nu e o raritate; şi, dealtfel, nici ceva adevãrat altfel decât în linii mari, cãci, uneori, se întâmpla sã mai scrie şi bine.
§
Disoluţia. Disoluţia vs. noul, darul, marea teologie, Pãr. DS, ras, haine.
§
Pe chipul Patr. Bartolomeu, sapiditatea derivã din asocierea şi completarea agerimii cu bonomia, cu aerul amuzat, de umor cuminte, prin însoţirea isteţimii cu calmul.
§
Douã tipuri de integrism—integrismul onest al lui Fedotov, şi integrismul pledant, aprioric, al lui Rose, la care existã numai pledoarie.
Ambii erau integrişti şi anti—apuseni; însã integrismul lui Fedotov provine, mãcar, din autotransparenţã. Pe obiectivitatea lui Fedotov se poate, cel puţin, conta. El depisteazã pseudomorfozele şi interferenţele.
§
Religia, existenţialitatea şi bucuriile simple.
§
Nu cred în calificarea existenţialismului babei de la ţarã. Mama îi bagateliza pe existenţialişti, crezând cã poate demonstra cã dilemele şi întrebãrile lor sunt şi cele ale babei de la ţarã. Însã existã o deosebire—în competenţa cu care se rãspunde. Dacã se rãmâne numai la întrebãri, poate cã e acelaşi lucru (Şestov înfãţişeazã un existenţialism rãmas în stadiul de interogaţie, adicã subdezvoltat, ‘oprit în dezvoltare’). Altfel, rãspunsurile sunt cele care conteazã şi deosebesc. Nu e vorba de întrebãri (cu toate cã, probabil, deosebiri existã şi în registrul atitudinii interogative), ci de rãspunsuri; or, aici existenţialiştii îi sunt superiori ‘babei de la ţarã’—însã nu şi asceţilor, care afirmã lucrãrile. Baba de la ţarã rãmâne la întrebãri—existenţialiştii au, în plus, şi nişte rãspunsuri—abia asceţii trec şi la lucrãri, fac ceva.
Nu e vorba despre faptul cã baba de la ţarã se întreabã aceleaşi lucruri ca existenţialiştii, îşi pune aceleaşi întrebãri ca existenţialiştii. E vorba despre aceea cã ea nu are calificarea practicã de a rãspunde.
În rest, asceţii sunt adevãraţii existenţialişti.
§
Învãţarea nevoilor, coordonatelor, legitãţilor, gesturilor şi restricţiilor iubirii—din instinct.
§
Nicio bãtãlie nu ar putea fi câştigatã dacã ar fi datã ‘dintr—o datã’; însã survine o succesiune, ea e luptatã în diacronie.
§
Fie aiurit şi aerian, fie solemn şi lipsit de umor, crispat, încordat.
§
Nici nu ştiu ce poate sã însemne asceza fãrã gândul şi aspiraţia misticii.
§
Viaţa ei, fãrã cuplu, n—are niciun rost.
§
O interpretare teologicã sau religioasã a erotismului. A altruismului din cuplu, etc..
§
Protectorii vãduvelor şi ai orfanilor.
§
Suinele care umilesc femei. Umilitorii de femei.
§
A plusa, tangibilul, ascultarea. Ceea ce alţii obţin. Nu e necesarã exigenţa minimalã, ci se poate plusa. Realitatea, evaluarea. Ceea ce conteazã. Fezabilul.