Acasã

Acasã




Nu trebuie încercatã înlocuirea unui act cognitiv printr—un act volitiv. Opţiunile, deciziile au semnificaţie numai ca acte cognitive, ca elucidãri, ca desluşiri—nu ca acte volitive.
Mi—au plãcut teologia autenticã, feminitatea autenticã, nu surogatele (maculatura pioasã şi ‘evlavioasele’).
Douã articole bune—Plekon despre Afanasiev, Arjakovsky despre Bulgakov; articolul Dnei. Behr—Sigel despre Buharev.

‘Nicio rugãciune nu e pierdutã.’
Timiadis.
Îmi displace, îmi repugnã ascetica disjunsã de misticã—însã nici mistica nu trebuie înţeleasã ca ‘simţire’, mesalian, dupã un primat al simţirii.
Abia ieri am concluzionat, conştient, cu privire la ceea ce vreau.
Sf. Maria Skobţova a antologat, undeva, o scurtã Filocalie a ‘iubirii de aproapele’—Macarie cel Mare, Casian, Nil Sinaitul, sirienii Efrem şi Isaac. Sfânta vedea în iubirea aproapelui întemeierea gândirii creştine ruseşti.
Conformarea servilã e mai puţin utilã religios decât raportarea, situarea, plasarea.
Marţi am fumat—cu toate cã fãgãduisem sã nu mai fumez decât împreunã cu ea.
Elementele unei pietãţi simple, laice şi afabile, umane şi sapide.
Nazismul, care a devorat ceea ce avea mai nobil o civilizaţie—femei ca fenomenologa carmelitã şi Sf. Maria.
A nu lua drept anti—catolicism ceea ce e o intuiţie originalã—apoi, parizienii, cu Gillet şi Clément, Evdokimov şi Bulgakov, Zander, Antonie şi Sf. Maria; parizienii enumeraţi lui P., contrastul cu ortodoxia francezã talibanã. [De la aceastã ortodoxie parizianã, filozoficã şi originalã, de la ortodoxia francezã a ruşilor, misticã şi filozoficã, se revendicã Ep. Sigrist.]
Cuvinte şi lucrãri. Cuvintele nu sunt deajuns. Cuvintele singure denotã bidimensionalitatea.
Curãţia iubirii, a abnegaţiei, nu e ‘curãţia’ negativã a neştiinţei, a ignoranţei.
Nici rugãc. nu are sens fãrã intenţia, voinţa şi lucrarea schimbãrii.
Sf. Spirit e frumuseţea în care se exprimã forţa bunãtãţii.
Douã articole bune ale lui Clément—interpretarea lui la ‘Împãrate ceresc’ şi discuţia sexualitãţii (şi a contracepţiei); remarcabilul Atenagora, despre care mereu instinctul mi—a spus numai lucruri bune. Însã Clément susţine, fals, cã Rãsãritul nu leagã pãcatul strãmoşesc de sexualitate.
A scrie ca Montaigne eseurile religioase ale lui Clément—sau ‘variaţiunile’ apostatului Larchet. Fãrã diluare.
Cvadrupla concluzionare—într—un sens, în ultimele zece zile am concluzionat în privinţa mai multor oameni—în urmã cu 10 z., referitor la P.; în urmã cu 7 z., referitor la opincar, iar azi—referitor la ambii radiologi. E interesant cum lipsa de apãrare naşte gândul agresiunii—atât e de pervertitã fiinţa umanã. De zece zile, eu radiez oameni; radiez şi iluzii. Nici renovarea casei, nici ‘evoluţia’, înregistrabilã ca ‘scuarul II’, nu mai au interes. A survenit o limpezire—amarã. O dezicere de falsele companii, amãgitoare şi înşelãtoare; azi îi povesteam radiologului despre ‘scuarul II’ şi odihnã, iar el m—a întrebat dacã, ‘dupã aceea’, ies în oraş. Bineînţeles cã nu, mi—a venit sã îi rãspund.
Aceste concluzii amare trebuie traduse într—o atitudine. Reflexul pe care îl formeazã durerea este ‘evitarea’. Nu voi uita cocteilul de fructe bãut cu P. într—o zi rece, nici lumânãrile parfumate şi bãutura fluturate de opincar. Nu voi fi un bãrbat ‘de viaţã’. Într—un fel, înfrângerea poate sã serveascã la ceva.
În iubirea eroticã, eu nu am cãutat absolutul manifestãrilor, al actelor—ci absolutul sâmburelui. Pe acesta nu l—am aflat. De aceea, ‘evitarea’ devine conduita mea. Rãspund prin ‘evitare’. Reacţionez prin ‘evitare’; în acest fel, nu îmi mai pasã nici de hainele mele murdare, nici de rufe, nici de casa mea nerenovatã.
Complacerea e reversul şi însoţitoarea ‘evitãrii’.
Mai întâi, trebuie anulatã falsa suplinire.

Asceza fãrã misticã e lipsitã de sens, e sterilã; asceza e, la marii mistici (ca Sofronie de Essex sau ca sirianul Isaac), complementul misticii, mijlocul, latura prozaicã. Mistica, la rândul ei, e sfinţirea, e îndreptãţirea, cum scrie Biblia. Scopul ascezei e mistica, adicã sfinţirea fiinţei umane, transfigurarea ei în lumina Taborului.
Chiar pentru rãsãriteanul nepalamist, Taborul rãmâne faptul central al NT. Vestim evenimentul de pe Tabor.
În teologia unui ecumenist ca Olivier Clément, era loc şi pentru Sf. Grigore al Tesalonicului, şi pentru Lossky—şi probabil cã şi pentru Sf. Paisie de la Neamţ. Atenagora nu l—a ‘dezbãrat’ pe Olivier Clément de Lossky.
Romanţiozitatea feminismului lui Evdokimov fusese remarcatã şi de Clément.

E cea mai frumoasã femeie pe care ai întâlnit—o tu vreodatã.
Joi revãd comentariul, început de Lossky, al ‘Crezului’; mã intereseazã CONTACTE, revista (francezã) a ortodocşilor. Cum îi declaram şi opincarului, eu mã identific cu ortodocşii—mai ales apuseni—luminoşi şi deschişi.
Pruncul nu e conştient, însã nici vreo rezistenţã nu opune; Danneels gândeşte ‘persoana umanã’ la fel ca Mitr. Zizioulas (un anti—personalist, un antic, un capadocian în aceastã privinţã). Noţiunea harului şi corelarea cu fiinţa umanã. Danneels şi Zizioulas spun acelaşi lucru despre fiinţa umanã—cã noţiunea ‘persoanei’ trebuie depsihologizatã, cã ea îi cuprinde firesc pe aceia fãrã conştienţã. Ei afirmã cã existã neapãrat un subiect ontologic distinct de subiectul empiric. Cã existenţa ontologicã e altceva decât conştienţa, decât datul existenţei empirice.
Simeon, Nichita, Nil, Grigore, Marcu, Paisie—paradoxul câtorva ecumenişti—palamişti şi paisianişti.

CONTACTE, revista francezilor ortodocşi, a precedat, ca apariţie, Vaticanul II, cu toate cã nu e prea citatã, şi poate cã nu scriu în ea autori prea renumiţi; nu ştiu dacã au apãrut în ea aşa multe scrieri notabile, însã ea conteazã cel puţin ca iniţiativã. Existã şi aceastã ortodoxie apuseanã a punţilor, ortodoxia interesatã în stabilirea de intersecţii, etc..
Lossky sublinia elementul intelectual, cognitiv, de înţelegere, al religiei.
Linia palamiştilor ecumenişti—ca Sf. Nicolae şi unii mistici ruşi—isihasmul ca nedivergent faţã de ecumenism—nu conduce la anti—ecumenism, existã o a treia cale. Controversa epiclezei e o scornealã apuseanã—aşa cum aceea a azimilor e rãsãriteanã—iar ‘Filioque’ a fost o succesiune de greşeli bilaterale. Scandalul alegerii Sf. Fotie cel Mare a denotat în mod cert o lipsã de tact şi un rigorism absurd şi de farizei din partea Romei, o ipocrizie detestabilã, o lipsã de mãsurã.
Existã, la Zizioulas, mândria grecitãţii.
Fanatismul nu e o consecinţã necesarã a palamismului.
Un mare cititor de predici, de omileticã. Ca eseisticã/ oratorie religioasã; gen mai degrabã eseistic, decât oratoric (adicã vizând gândirea şi simţirea, nu efectele vane).
Sherrard îi citeazã mai ales pe Sf. Grigore al Tesalonicului şi pe Sf. Maxim. Interesul sãu viu pentru teologia bizantinã e evident. Altfel, Sherrard, discret, nu e una din vedetele anti—catolicismului; constat cã scria încã din anii ’50, era o autoritate teologicã încã în anii dinaintea convertirii lui Ware (al cãrui colaborator a fost, la editarea ‘Filocaliei’ engleze). Unii dintre englezi se simt bizantini.

Nu eram deprins sã mã gândesc la Sherrard ca la un autor al anilor ’50, ca la un autor din anii ’50, din anii care au premers, au precedat convertirea lui Ware.
Ieri, vin., am lipsit de la lit.. Azi, alimentarea cu cãrţi; gândul la muzicã.
Paróhul spune, la Missa de searã, cã ‘inima’, în Biblie, traduce nu sentimentalismul, ci ceea ce e mai adânc în om, adâncul fiinţei. Întâia lecturã Îl numea pe Dumnezeu: ‘Stãpâne, iubitor al vieţii’.
‘Iluminat mai mult de fapte, decât de cuvinte’. ‘Mai degrabã de lucrãri, decât de vorbe’.
Comparat cu Atenagora, Patriarhul ecumenic Bartolomeu e un interlocutor al Apusului mai teologic, mai strict şi mai critic, mai incisiv, mai net; nu îi seamãnã iniţiatorului breşei—însã meritã relevat cã patriarhatul constantinopolitan e unicul care a luat în serios dialogul cu Roma. Dealtfel, poziţiile teoretice ale Patr. Bartolomeu trec dincolo de chestiunile ecologice, numai un reducţionism absurd face ca atitudinea lui sã fie redusã, arbitrar, la problematica ecologicã.
Ca ortodocşi care mi—au fãcut o impresie aparte, ieri, vin., l-am citit pe Sherrard (cu o analizã de la sfârşitul anilor ’50), iar azi, sb., pe Patriarhul Bartolomeu.

Îmi plac rãsãritenii rãspicaţi, limpezi, care nu sunt dispuşi sã punã între paranteze, sã ‘suspende provizoriu’ ceva din tezaurul estic; ei nu acceptã ca, în numele concesivitãţii, sã punã surdinã isihasmului, principiilor palamismului, etc.. Atitudinea ecumenicã nu îi demoralizeazã. Clément, Patr. Bartolomeu, Mitropolitul Ioan al Pergamului sunt astfel de teologi. Ecumenismul lor nu îi îndeamnã la ‘punerea între paranteze’ a tezaurului de dupã schismã, nu se preteazã la strategii.
Unii apreciazã cã anti—catolicismul actual a pornit de la slavofilii sc. XIX, de la gestul slavofiliei de sc. XIX—şi nu de la renaşterea isihastã a sc. XVIII (cu Sf. Paisie de la Neamţ şi Nicodim de la Sf. Munte). Unii cred, aşadar, cã slavofilii sunt responsabili pentru valul polemicii anti—apusene—şi nu isihaştii, nu noii maeştri ai isihasmului. Mai exact: vechiul polemism viza noţiuni, nu atitudini; abia slavofilia a vizat în primul rând atitudini.
Într—un fel, abia cei ca Olivier Clément şi K. Ware reprezintã autentica posteritate teologicã apuseanã a lui Lossky, transplantarea cu succes a ortodoxiei. Cu tact, ei au eliminat balastul tendinţei polemice, tendenţiozitatea de tendinţã slavofilã, ba chiar etnicistã, şi au continuat cu originalitate şi cu scânteiere traiectoria maestrului lor timpuriu. Ei nu au rãmas blocaţi la tendinţele integriste ale lui Lossky, au depãşit ceea ce fusese rea—credinţã şi mãrginire la învãţãtorul lor, pe care nu au încetat sã îl venereze. E relevant cã atât Clément cât şi Ware au avut, ulterior, apreciere şi pentru Stãniloae, un alt anti—filioquist. Ei au epurat ceea ce primiserã de la cei ca Lossky şi D. Stãniloae. I—au continuat, corectându—i, dând chip unei ortodoxii progresiste şi moderne, lucide.
Abia aceia ca O. Clément şi K. Ware au ştiut cum sã îi continue pe aceia ca Lossky şi Stãniloae.
Ceea ce admir eu la ei e nu eclectismul—ci echilibrul. De la K. Ware mã intereseazã scrierile scurte (articole, etc.) şi cursurile, mãcar o schiţã a cursurilor; cãci omul a fost mai mult decât un traducãtor sau compilator, are merite de scriitor original, de analist, de interpret.
Fapte, cuvinte şi visãri. Iubirea nu se demonstreazã prin cuvinte, şi cu atât mai puţin prin visãri.
Teologia lui Rozanov nu e nici o teologie libidinoasã, nici teologia unui libidinos, o teologie de libidinoşi—cu toate cã e corelatã cu înclinaţiile scriitorului.
Lecţionarul de dum. e unul al iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni—versetele înãlţãtoare din ‘Cartea Înţelepciunii’ şi Evanghelia conversiunii lui Zaheu. Lecţionar, spune vicarul, şi al bucuriei celor care sunt laolaltã. Bucurie a comuniunii, a faptului de a se gãsi împreunã, şi a face din firea laolaltã un termen al identitãţii.
Cred cã meritul lui Clément este acela de a mã fi învãţat sã îi privesc cu alţi ochi pe Merejkovski şi Berdiaev (doi din pentada de ruşi descoperitã la 17 ani—ultimii doi, cu un dicţ. şi o ed. a scrisorilor rãşinãreanului); o transformare s—a produs, disoluţia e corijabilã. Retractarea repudierii şi pronunţia germanã a numelui istoriozofului. Cele câteva cuvinte despre Rãşinari (şi casa poetului)—fieful preoţilor. Autorii care nu sunt atât ‘tari’, cât responsabili în afirmaţii. O veche rev., scrisoarea dintr—o veche rev.—pe la 17 ani, pe frig. Pentada de ruşi antebelici—Mama vorbise, în douã rânduri, de ‘misticii ruşi’ şi de ‘Loţki’, stâlcindu—i, greşindu—i numele. Rapid, la 18 ani, trecusem la teologi; trecusem de la filozofi, la teologii ruşi, vroiam altceva, preferam conţinutul pozitiv şi calmul expunerii dogmatice, romanţiozitãţii furtunoase a neocreştinismului ‘gânditorilor ruşi’, cum erau numiţi.

Faptul cã femeile nu pot substitui nimic cuplului erotic aratã nu dependenţa, ci nobleţea lor; sau, e o dependenţã nobilã, un însemn sublim. Dacã la unii bãrbaţi, prin mutilãri şi barbarie, se poate încerca suprimarea aspiraţiei cãtre cuplu şi substituirea ei cu surogate, femeilor le e, spre cinstea lor, cu neputinţã sã se mintã. Femeile sunt incapabile sã dea un scop vieţii lor altfel decât în cuplu; existenţa femeii înafara cuplului e o ‘moarte—în—viaţã’, iar condamnarea ei la aşa ceva, cea mai ticãloasã cruzime. Interpretarea religioasã a comportamentului erotic al femeii—metafizica eroticii feminine.