‘Romanul Ferrarei’. Iluziile estetismului
Existã ceva care impresioneazã în întreprinderea narativã a lui Bassani: independenţa şi puritatea ei, şi, deasemeni, cãutarea neabãtutã a frumuseţii. Cu ce rezultate, vom discuta mai pe larg în cele ce urmeazã.
‘Romanul Ferrarei’ reprezintã integrala creaţiei narative a lui Bassani; ea relevã, a posteriori, unitatea profundã a creaţiilor epice ale acestui prozator.
Subsumabilã formulei narative a realismului amar al vieţii de provincie, fresca prozatorului italian Giorgio Bassani provine din cele mai bune tradiţii ale realismului continental: acela autohton şi acela francez, în care forma cronicii oferã un instrument de stilizare adecvatã. Amãrãciunea şi substanţa lipsei de orizont a provincialitãţii, mizeria existenţelor întunecate de restrişte, impresia de tristeţe pãtrunzãtoare şi ‘perspicacitatea tristeţii şi a eşecului’ dau nota dominantã a mãnunchiului acestuia de povestiri reunite a posteriori ca summã a vieţii unui oraş. Evreitatatea, asumatã şi tematizatã, nu l—a ghettoizat, artistic sau altminteri, pe Bassani; iar dacã am vrea sã depistãm caracteristica evreiascã a scrisului sãu, ea ar putea consta tocmai în nostalgia domoalã, în melancolia liniştitã şi adâncã (însã aceleaşi trãsãturi, regãsite la Sadoveanu, nu fac din acesta un evreu). Evreitatea lui Bassani nu a devenit niciodatã ‘evreism’.
Provincialitatea ca determinare socialã negativã a umanului a devenit o preocupare a realismului în sc. XIX. Dacã metropola striveşte sau potenţeazã, oraşul de provincie, ‘târgul’, sufocã lent, erodeazã şi denatureazã, distruge inexorabil.
Naraţiunile lui Bassani sunt scrieri ale unui temperament, determinate de caracteristica temperamentalã a scriitorului acestuia enigmatic şi insolit. Filtrarea temperamentalã e puternicã, cam ca la Sadoveanu.
Se resimte faptul cã realismul programatic are nevoie de o justificare general—umanã alta decât reprezentarea însãşi, alta decât calitatea intrinsecã a reprezentãrii; şi poate cã niciun mare realist, niciodatã, nu s—a mulţumit cu pura valoare de reprezentare a creaţiei sale, ci i—a juxtapus sau subsumat ‘şi altceva’ (critica socialã, intenţia satirei, valorile muzical—picturale ale lui Stendhal, substraturile filozofic—magice ale lui Balzac, ambiţia ‘ştiinţificã’ a francezilor de la Balzac şi Flaubert la Zola şi Proust), dincolo de absoluta neutralitate a impersonalizãrii. Realismul trebuie sã mai fie ‘şi altceva’. Neutralitatea reprezentãrii impasibile nu poate fi ţelul ultim al artei. Cu alte cuvinte, realismului îi este juxtapusã o ambiţie alta decât aceea realistã: esteticã, filozoficã sau ştiinţificã.
Privitã ca termen ultim, creativitatea artisticã le apare unora drept desãvârşirea umanului, drept acces la desãvârşire şi la decondiţionare—formã de mântuire laicã, imanentã şi secularistã, în care elucidarea artisticã opereazã asupra omenescului o transformare eliberatoare—ţel intenţionat sau declarat. Acest rezultat este mai degrabã resimţit, decât definit; nu s—ar putea spune în ce fel mântuieşte arta, ci numai cã la asta serveşte, la asta se ajunge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu