Maurice Renard, estetician al romanului SF

Maurice Renard, estetician al romanului SF





În urmã cu 101 ani, Renard publica un studiu despre romanul SF, a cãrui genealogie o traseazã prin patru autori: Poe, Villiers, Stevenson şi Wells; rãsunãtoare este tãcerea în privinţa lui Verne (la acest capitol al genealogiei), pe care Maurice Renard nu—l considerã menţionabil nici mãcar cât pe … Flammarion şi About. Se simte antipatia lui faţã de un SF didactic şi educativ, moralizator şi adresat copiilor. Verne este menţionat abia ulterior în eseu, pentru a fi descalificat, împreunã cu Robida; la ambii, Maurice Renard vede numai greşeli, şi niciun merit. Renard era un purist, anti—didactic şi, pe cât se pare, anglofil (cu toate cã greşea grafia prenumelor şi a titlurilor engleze).
Pentru Maurice Renard, Verne nici nu aparţine genealogiei SF—ului, etichetarea lui ca sefist e o neînţelegere. Atât Ion Hobana, cât şi ‘Morgan’ (stripologul şi bedefilul francez) îi iubesc deopotrivã pe Wells şi Verne; nu şi Renard, care resimţea dispreţul stevensonian şi borgesian faţã de placiditatea didacticismului şi a educativului programatic.
Maurice Renard resimţea cã un mare SF ar trebui sã provinã din Villiers, nu din Verne; cã abia Villiers face legãtura cu Poe, şi nu Verne, autoproclamat discipol poesc. Renard gusta caracterul halucinatoriu al SF—ului, şi pe acesta se strãduia sã—l defineascã. Ce au în comun, ca sefişti, Poe, Villiers, Stevenson şi Wells? Tocmai febrilitatea caracterului halucinatoriu al imaginaţiei—caracteristicã sumbrã, la antipodul placiditãţii însorite (care le apãrea altcum vernienilor Tournier şi Gracq).
Maurice Renard vroia un SF halucinatoriu şi înfrigurat, febril, extrem de îngrijit ca logicã.
Din pãcate, SF—ul interbelic n—a mai purces nici din Poe şi Wells, nici din Verne, ci s—a americanizat şi a apucat—o pe cãrãri dupã pãrerea mea greşite. Interbelicii au reinventat SF—ul: şi l-au nãscocit.

Am descoperit literatura lui Maurice Renard într—o varã, la Comãneşti, în bibl. unui chirurg care devora mult SF; în toamna aceluiaşi an, ’91, am cumpãrat o culegere a scrierilor francezului. Mi s—a pãrut mai bun decât Stevenson, Rosny, Wells şi Doyle. Apreciam nebişnuita puritate a elementului fantastic, ca şi verva elementului de febrilitate, de însufleţire a ingeniozitãţii—un mare logician, cu adevãrat, al cãrui stil scânteia de inteligenţã.