Din viaţã

Locul comun este exasperant nu prin banalitate, prin ordinar, ci prin falsitate—prin aceea cã este o falsitate foarte rãspânditã.
A experimenta puterea locurilor comune şi a prejudecãţilor şi clişeelor şi simplismelor celor mai dezolante şi sterpe—se vede ĩn ‚exasperarea calmã’ a unora ca Pãr. Hunwicke, Stylianopoulos, Gilbert, Sigrist; se vede la Petru al Antiohiei, ĩn urmã cu un mileniu, când antipatia greceascã ĩncepea sã devinã loc comun. Se vede şi la un Episcop melkit din zilele noastre, şi la un preot melkit care lucra ĩn Franţa. Deopotrivã vigoarea şi nocivitatea falsitãţii ĩncetãţenite n—au cum fi supraestimate; sunt ca pãlãmida.
De exemplu, o parte din clişeele despre ‚opoziţia polarã Est—Vest’ au fost nutrite de apetenţa pentru ‚idei generale’ de la sfârş. sc. XIX, de practica schematizãrilor facile. ‚Unii sunt aşa, iar ceilalţi, dimpotrivã, aşa ...’. Chiar sã fi fost cu toţii alde Taine, şi acest viciu, nãravul abject al ‚ideilor generale’ tot ar fi ruinat minţile.
Locul comun este o scurtãturã; iluzia cã astfel este dominatã vastitatea materialului, cã s—a obţinut o perspectivã globalã, integratoare—când, cel mai adesea, sunt numai generalizãri pripite şi carente.
‚Hai sã organizãm materialul prin idei generale!’—cel mai adesea, ĩn virtutea prejudecãţilor, stratagema constã ĩn a alege inferiorul dintr—o parte, superiorul din cealaltã, şi a le opune. Ideile generale de acest fel pun o armã redutabilã ĩn mâna ignoranţilor.
Le creazã iluzia cã ştiu ceva, cã pricep, cã dominã ansamblul.