Din viaţã

Ştiu şi când am pierdut—o: în urmã cu trei sãptãmâni (albumele; ziarul; testele). Nu ea, ci eu am greşit, am trãdat.
O înfrângere justificatã, meritatã—şi absurdã, arãtând halul, gradul.
Numai mie îmi port picã.
N—am fãcut decât sã cad tot mai jos.
§
Modernismul şi nãzuinţa de modernizare pot fi şi numai un paravan pentru impulsuri rele. Pot servi ca mascã depravãrii minţii, pot proveni din interesele unei minţi smintite.
§
Muzica, vârsta, nevoia, firea,
Joi şi luni. Joi—cu registrul; luni—cu degetele.
§
Nefatalist.
Nefanatizat.
§
O viaţã e justificatã, dacã s—a împlinit în scrierea ‘Parmei’; n—a fost o viaţã în zadar.
§
Veacul lipsei de inimã, şi acela al inimii.
§
Unghiul de cozerie (evreica, viitorul preot american, ciufutul ‘Morgan’) şi rezumarea, nararea.
Individualitatea judecãţii de gust.
§
O culgere de recenzii, studii, cronici şi foiletoane literare amuzante.
Cozeria.
§
Substanţa stendhalianã a vieţii, demnitatea şi semnificaţia sau poezia, ‘nota’ ei.
§
Ca absent din propria mea viaţã.
§
Douã astfel de cozerii analitic—expozitive/ s..
§
Azi, mai în voie, mai la larg, apreciez mult articolele şi foiletoanele lui ÉF, pe care odinioarã mã grãbisem sã le decretez net inferioare studiilor lui unitare, şi le credeam improvizate, grãbite, ocazionale şi superflue.
§
Ce mã consider? Un stângist. Un modern în culturã (modernitatea care i—a fãcut posibili pe ME de M şi GS), şi ca ‘om al lumii’, cu acea fire sau înclinaţie intuitã de o mai veche prietenã; un modernist în teologie; un stângist în politicã. Şi cred cã Evangheliile, cel puţin, sunt mai degrabã ‘la stânga’, subversive, chiar dacã poate cã nu şi ‘de stânga’.
Cred cã Evangheliile îi dezmint sau îi contrazic mai puţin pe stângişti, decât pe adversarii acestora, conservatorii.
§
Soluţia e nu prelucrarea/ analizarea gunoiului, ci ignorarea lui.
§
Experienţã şi nu intenţii.
§
Am abordat un autor despre care nu ştiu nimic.
§
Ce sã citesc.
§
Falsã penurie.
§
Ce mi—ar mai putea da bucurie, ceva bucurie.
§
A admira şi stilul, şi raţionamentul, calitatea argumentelor şi a logicii, ascuţimea gândirii, chiar profunzimea intuiţiei. Vorbind de Simmel, Sf. Toma, Pãr. Teilhard, Schopenhauer, Klages (şi poate cã şi unii dintre autorii lui), Platon, Seneca, bineînţeles Marx, Hegel (în privinţa stilului cãruia eu sunt de acord cu Tresmontant, nu cu convenţionalul Paleologu, deprins sã taxeze psitacist marele stil speculativ german), Bergson. Iar în rest: nu numai majoritatea filozofilor, ci şi aceea a romancierilor şi a poeţilor scriu prost. Nu numai între filozofi sunt rari marii scriitori.
Filozofia ca energicã afirmare a unei individualitãţi şi originalitãţi; iar critica literarã ar trebui sã fie, şi chiar este, în mâinile cuvenite, la fel.
§
Modernismul e aerul meu, înafara lui eu n—aş putea exista şi gândi. Gândesc ca un modernist.
§
Faguet îl admira pe Tarde, îl decreta de talia lui Descartes, Comte şi Tocqueville.
Vorbea cu moderaţie, raţional şi nuanţând.
§
Devoalarea şi deconspirarea marii cârpãceli, a laşitãţii şi şovãielii, a emasculãrii şi aiurelii. Mizeria vieţii mele, halul şi inepţia.
§
Câteva parafraze.
§
Pentru Proust, critica literarã nu era ‘participare jubilatorie’, act intelectual hedonizat, ci explicare ştiinţificã, pedantã.
§
Detaliul cu atingerea mâinii.
§
Butade teologice.
§
A pleda vs. a constata.
§
Cu ce ies.
A merita.
Însãilãri ‘pe genunchi’.
Ceva folositor.
§
A—şi afirma şi limitãrile, constatându—le, marcându—le, notându—le.
§
Sigur cã, şi la Balzac, ansamblul în sine n—ar însemna nimic—dacã n—ar fi reuşitele individuale, ca nuvele şi romane—acestea abia susţin ansamblul.
§
Dacã aş fi iubit—o, i—aş fi vorbit de atunci, şi n—aş fi lãsat—o aşa.
§
Care e rugãc. curatã şi primitã.
§
Lucruri pe care o femeie nu le iartã; şi nu trebuie sã le ierte.
§
Asistarea la un autodafe hidos.
§
Stil periat, perfectat şi descâlcit de trad..
§
Balthasar, indicând, aşa cum a fãcut—o, consecinţele negãrii lui Filioque, era, cel puţin, coerent.
§
Mie stilul lui ROŞU ŞI NEGRU e cel care mi—a plãcut, şi la 11, şi la 31 de ani; de aceea nu pot subscrie la obiecţiile lui Gracq.
Oare nu e bizarã dezavuarea de cãtre Gracq a stilului unui roman în care trãise?
§
Schismaticii dau adesea impresia cã ‘îşi laudã marfa’, pierzând în felul acesta orice obiectivitate. Dacã ai sta sã—i asculţi, totul e la ei de prim rang şi desãvârşit.
§
Trebuie pornit de la valori intuitive şi tangibile, aplicabile.
§
Adesea, ingratitudinea e mai ales o formã a bucuriei de sine. V. Gide pentru Barrès; şi e un fapt cã, deşi Gide îl decreta pe Barrès depãşit, perimat, revolut, scriitori mai tineri l—au redescoperit.
§
Mereu în contratimpul dorinţelor ei.
§
Oameni care chiar vroiau ceva de la scrisul lor.
§
Devitalizat.
§
Stilul, Beyle, Babel, un anume Giono, Ramuz, Genevoix şi autorii ‘lui’.
§
Ei judecã dinspre cele ale oamenilor cãtre cele ale Lui Dumnezeu.
§
Cãci n—am putut lua nici mãcar ceea ce mi s—a oferit, ce mi s—a dat; nici de atât nu am fost capabil ….
§
Despre Beyle, mã gândesc la Doumic, la Mélia şi la faptul cã ÉF îi admira rândurile despre Napoleon.
§
Cãrţi şi stiluri/ autori.
§
Activ, practic, dinamic, empiric, etica. Prompt. Pe fazã. Rapid.
§
O voinţã de limpezime, şi un gust al experienţei.
§
Sãrman imbecil.
§
Nu doar alţii nu mi—au vrut binele—însã nici chiar eu.
§
Iluzoriul, şi nu realul.
§
Barrès şi cele douã articole despre Amiel ale lui Renan.
§
Vocea, ton viril, afabilitatea, prompt, umerii, ca latinii, umorul, neindignat.
§
Taine şi Renan. Amiel. Renard, Gide, Chartier, Proust; demodarea. Barrès şi discipolii lui. Aprecieri literare. Decretarea demodãrii.
Taine: la Renard şi Rainer. Cultul tainean. Valurile. Módele.
Epigonii.
§
Prompt în a umili şi a desconsidera.
§
Sb.: ca ed. ě—cartea despre femeile lui Beyle, şi aceea a lui Barrès despre cei doi înaintaşi savanţi.
§
Veneţia, Rubens, renascentişti şi suferinzi.
§
Sigur cã posteritatea trebuia sã ‘mãture’ aceastã filozofie care vedea mai multe în Condillac decât în Maine de Biran ….
§
Placiditatea şi acomodarea protestantismului modern, zelul de a se acomoda şi a se plia, de a nu contrazice, de a fi pe plac, placiditatea supremã.
§
Recomandaţi: Arbelet, Farges,
§
A nu se pronunţa, a nu vorbi din auzite, lãutãreşte.
§
Dintr—un motiv sau altul, atât Balzac cât şi Stryienski credeau cã ‘Parma’ e o carte prost scrisã (v. pg. 102—103, SOIRÉES …, 1905). Erau, se pare, de acord în aceastã privinţã. Drept care, Stryienski saluta rescrierea balzacianã a ‘Parmei’.
§
Rapoartele diplomatice ale lui Beyle îi plãceau şi lui Sorel—care nu—l diminueazã, ci îl încadreazã just pe Beyle.
‘Darul familiaritãţii populare’.
§
Lui Beyle îi plãcea literatura lui Musset.
§
Nici Taine, nici Chartier, nici Gracq nu şi—au propus sã imite ‘simplitatea lui Beyle’.
§
Scrise ca vioaie cozerii, amuzante, agere, rapide, uneori umoristice sau ironice, neîncrâncenate.
§
Însã lui JG i—au plãcut romanele şi poemele pânã la final; n—a trecut la o dietã mai lejerã.
§
Articolul lui Beyle despre ‘filozofia lui Helvetius’.
§
Adevãrate şi false excitante; sau: stupefiante vs. excitante.
§
Absurditãţile traducerilor din ruseşte.
§
Gautier, tiţianesc, colorist şi veneţian.
§
Beyle scria pe cãrţi; şi nu scria aiureli.
§
Semne de plictis.
§
Mérimée îl îndrepta, deşi cu oarecare ironie, pe Beyle, cãtre principiile ‘rãposatului Boileau’.
§
Eu nu ştiu ce fel de necunoscut fusese Beyle, de vreme ce chiar Goethe îi înregistra romanul.
Nu e adevãrat cã ar fi trecut aşa de neobservat.
§
Dezlânarea.
Aceste cozerii, din care încerc sã public câte douã sãptãmânal.
§
În unele cozerii discut mai degrabã o scenã, sau un personaj, sau o imagine, sau vreun alt aspect frapant.
§
Abia pierderea lucrurilor, a ocaziilor, descoperã, retrospectiv, valenţele lor de frumuseţe şi de farmec, de vrajã infinitã—sub zodia lui ‘ce bine putea sã fi fost …’.
§
Muzica anilor ’80—26 z., nostalgia.
§
Profesionalitatea.
Cinci bãrbaţi (tânãrul; drogatul; un coleg—vin.; doi rezidenţi).
§
Acest faimos stil stendhalian putea trece drept unul de o extremã stângãcie şi improprietate, drept un stil defectuos.
Balzac şi Mérimée deopotrivã credeau acelaşi lucru: cã stilul lui Beyle e enigmatic, criptic, abrupt.
§
Cozeriile: despre ‘Şega’, Fowles, Pamuk, Jurist şi Aldani (neterminate), Lovecraft, Tabucchi şi chinez. Opt cozerii.
Note şi cozerii. Ce e cozerie, şi ce e notã.
§
Rapiditatea.
Pe fazã.
§
Nuvela balzacianã.
Nuvelistica balzacianã a lui Barbey.
Idealul tabucchian al romanului scurt, la obiect, lapidar.
§
Viaţa amoroasã a lui Beyle nu e chiar aşa de interesantã în toate detaliile ei; existã lucrururi mai interesante şi mai emoţionante de povestit, mi se pare.
§
Ca la JG, deschis, geografia, experienţa, romane; practic, empiric, neaiurit. Vârsta: valori.
§
Evanghelia fariseului Simon şi a pãcãtoasei pocãite. Despre iertare. Lealitatea romanã (a mea).
Caracteristica Evangheliei Sf. Luca: gãsirea de soluţii de viaţã, de soluţii de a izbuti. Frumuseţea scenei, a secvenţei.
Evanghelie a prezenţelor feminine şi a ‘cuplurilor’; a scenelor savant compuse; a echilibrului ‘grecesc’; a soluţiilor pentru a izbuti în viaţã.
Bloy şi ‘Matei’; preotul francez şi ‘Luca’; personajul italianului şi ‘Ioan’.
§
O scriere despre iertare; alta, despre caracteristicile divine.
§
Mocofan.
§
Durata e duratã a schimbãrii şi a transformãrii, a activitãţii; monotonia ucide durata. Ternul neagã durata.
Monotonia spoliazã de duratã.
§
Cu o noţiune precisã despre metafizica pe care vreau sã o fac, sã o investighez.
§
Vanitatea.
Vanitatea stupidã, exprimatã în falsa penurie, în aprehensiunea penuriei.
§
Psihologia; liceul; Spania; muzica; Japonia; peisajul japonez (marţi, cred—26 z.).
Lacrimile—11 z., statul cu mine; cãlduţã—10 z.; vin.—9 z.; degetele—6 z.; lacrimile—5 z..
§
Esenţe şi resorturi.
§
A cere, de la o naraţiune, inteligenţã, logicã, raţiune, dispunere judicioasã, dibãcie, funcţionare, înţeles, limpezime, directeţe.
Cine nu îi cere artei nimic, nici nu va cãpãta nimic de la ea.
§
Locul logic şi propriu al elementelor cãrţii, dispunerea, organizarea, distribuirea de elemente.
Scrierea romanului e un şantier, nu o albie de aluviuni, un canal, un şanţ.
Naraţiunile pretind o construire raţionalã, armonioasã, logicã, justificabilã—nu una haoticã, o ‘cârpãcealã inspiratã’.
§
A cere limpezime şi ascuţime.
§
De ceva vreme, nu mãnânc mai nimic, fumez foarte mult şi beau apã mineralã şi cafea.
§
‘Tema americanã’ e mereu una politic—culturalã şi civilizaţionalã (legislativã, juridicã, etc.), nu una esteticã.
§
Îngãlarea, slinul, mizeria şi halul. Decontul. Vârsta: valori. Vârsta: bãrbat. Vocea. Ton.
§
Enciclopedic, empiric, practic; pe fazã; umor; urbanitatea, neoţãrât, vocea, tonalitatea virilã.
Impresia.
§
Ritmarea: Londra—casã—Italia—masterat.
§
Resimţitã ca o vreme pentru Sf. Toma, Aristotel, Shakespeare, etc., marile cãrţi.
§
Cititul, scrisul, medicina; Loara; casa: lecturi;
Fumat; teologie; romane; manuale; lecturi.
Dezgheţat vs. glacial.
Poluarea cu religiozitate abstractã sau verbalã.
§
Pierderea simţului duratei, detemporalizarea.
§
Literatura detabuizãrilor. Atâtea excese literare sunt excese de detabuizare. Descoperirea posibilitãţii de a contrazice norme, tabuuri.
§
A porni de la elemente sensibile.
Abstracţiile par într—un fel, realitãţile care le corespund par într—altul.
§
Idealul nuvelisticii balzaciene. A citi H de B şi antologii de nuvele. H de B instruind pentru scrisul nuvelisticii şi prin romane, lecţia lui nefiind una parcelarã. V. şi Barbey despre locul paginii la H de B, desãvârşirea paginii, scãpãrãtoare de creativitate.
§
Impresia lamentabilã; 5 z..
§
Fumând, bând cafea, citindu—l pe Monda şi scriind despre el.
§
Ea merge mereu undeva, eu nu merg niciodatã nicãieri.
§
Cu încântarea celui care nu se aştepta la nimic, n—avea aşteptãri.
§
Presupun cã mã înşel, cã greşesc. Regãsirea impresiei fireşti. Dupã douã zile cu vlaşini.
§
Ca femeie, a simţit; a şi analizat, a şi ghicit.
§
‘Engleby’ (cf. şi evreicii), Dna. Y., Beyle, Dumitriu. Iar înaintea lui ‘Engleby’ fuseserã şi Pamuk şi cele douã microromane SF. Acestea au fost cele mai puternice—şi totodatã mai savuroase—impresii literare ale anului precedent. Menţionabile sunt şi câteva nuvele gotice şi o nuvelã ruseascã.
Impresiile literare ale anului precedent.
§
A nu şovãi sã contrazic.
§
Visul, idealul şi intenţia ‘Parmei’.
Ce alt romancier a mai lucrat cu aceeaşi înaripare, cu acelaşi ideal?
§
Cu vremea, Sainte—Beuve a ajuns la o artã, la o formã literarã: cozeria, cãreia a fost liber sã îi dea diferite întrebuinţãri intelectuale, mergând pânã la analiza militarã.
§
Dispreţul, ostilitatea şi prejudecata cãlinesciene eu nu le împãrtãşesc deloc. Cu atât mai mult când ele vin de la cineva care vedea un mare critic în … Thibaudet (şi am regãsit la alţi autori impresia pe care mi—a fãcut—o mie Thibaudet, cu deraierea, cu deviaţia lui scientistã).
§
Trecerea în revistã şi bilanţul naraţiunii istorice româneşti (postbelice).
§
Ambiguitatea semiologicã a imaginii e imprecizia percepţiei, e ceva subiectiv: ignoranţa.
§
Unele sunt scrierile neterminate; altele, cele numai schiţate sau începute sau proiectate.
§
Am citit analize valide despre reprezentarea lui Bonaparte în literatura lui Beyle; remarci interesante.
§
Care Sinoade exprimã gândirea Bisericii? Cine decide care Sinoade reunesc într—adevãr întreaga gândire a Bisericii? Ce anume le scoate din bagatelizabilul şi derizoriul, sau mãcar relativul unei ‘adunãturi de episcopi’?
Ce anume le scoate din condiţia unei reuniuni de episcopi, cu tot ceea ce comportã aceasta ca relativitate? Şi de ce ar fie le mai mult de—atât? Cine o decide? Ce dã sigiliul infailibilitãţii? Ce anume transferã asupra acestor întâlniri ale episcopilor autoritatea reuniunilor apostolice?
Mai întâi, vreau sã spun cã apreciez intelectualismul, cognitivismul care a stat la baza reunirii marilor Sinoade: convingerea cã despre chestiunile religioase se poate afirma, neechivoc, ceva.
Mãrturisirile de credinţã, formularele abundau chiar în vremurile zise adogmatice, idealizate ca adogmatice (de ex., perioada anteniceeanã). Ca formã, catehismele apusene tocmai aceastã direcţie o continuã. Credinţa trebuie precizatã, specificatã. Anticii nu erau deloc strãini de aceastã tendinţã; unii asceţi vor fi fost—nu, însã, şi teologii vremurilor acelora.
Misticii cei mai înãlţaţi vor fi resimţit, desigur, insuficienţa şi artificialitatea formulelor, caracterul abstract, chiar extrinsec; de unde toleranţa anumitor medii religioase rãsãritene (palestinienii; cel mai însemnat mistic siriac). Însã largul Bisericii nu poate funcţiona aşa.
§
Scrisul; biletele; chitanţa.
Azi (luni), am scris un bilet (ilizibil), o chitanţã (prost) şi nu am mai scris rezultate.
§
Reinventarea haoticã a propriei Tradiţii, excluderi arbitrare, anistorizarea.
§
‘Stilul cultural’, ‘specificul regional’ e un argument impresionist şi arbitrar. Ceea ce poate trece drept complementaritate poate fi şi contrast; unde vrem, vedem contrast şi opoziţie, adversitate, unde nu: complementaritate, şi ceea ce ne displace la Toma devine lãudabil la Maxim. Cu ceea ce spun eu, fondul rãmâne neatins, însã e denunţatã superfluizarea discuţiei prin bagatelizãri şi luãri peste picior: pot exista catehisme proaste, argumente greşite—însã ele nu pot fi concediate aprioric în temeiul unui iluzoriu ‘specific cultural’ şi al unor identificãri arbitrare, al unei istorii bisericeşti fanteziste.
Ioan Zlataust, Maxim sunt exemple (moralismul unuia, noţiunile teologice şi ‘pedanteria’ celuilalt, pozitivitatea teologiei sale, în pofida asigurãrilor apofatice).
§
Foloseau aceeaşi limbã (greaca), însã nu aveau aceeaşi semanticã.
§
Nu iubirea, ci numai ceea ce îi satisfãcea orgoliul.
§
Deprinsã cu sporturile, cu senzaţiile.
§
Ca om al Imperiului, Beyle fusese un protejat. Avansa prin protecţie.
§
‘II faut secouer la vie, autrement elle nous ronge... Le repos avec notre caractere est 1'avant-garde de la mort.’
§
Firea, stilul, defectele; vulgaritatea, laturi de comis—voiajor; carnetul cu excerpte din dicţionarele de literaturã.
Fie stilişti desãvârşiţi şi minţi scânteietoare, fie cel puţin autori manierişti (se zice)—probabil complexaţi.
Ceea ce e cam nãtâng.
§
le style, et les precedes de composition de Montesquieu, lui agreaient infiniment ; et il marquait bien ce double sentiment, le jour ou, faisant relier son Montesquieu, il recommanda a 1'ouvrier d'inscrire sur le dos, en maniere de litre, le seul mot Style. Beaucoup de livres, beaucoup de chapitres, des chapitres de longueurs tres inegales pour la variete , des titres allechants, et quelquefois enigmatiques, des digressions a volonte, des anecdotes substituees a des developpements abstraits, quelques polissonneries ; c'etait la une maniere commode pour cacher un peu partout des audaces de pensee, qui paraitraient moins dangereuses de n'etre pas reunies et presentees avec insistance, qui se feraient ainsi plus facilement accepter.
Surtout 1'auteur nese lassait pas en ecrivant son livre ;il n'avait qu'a faire choix parmi ses notes et ses souvenirs; il pouvait ecrire avec caprice, sans s'asservir a un seul sujet. A propos du sujet qu'il s'etait propose, il lui etait permisde tracer tout le tableau de son activite intellectuelle du moment.
§
Martino distingea între ‘cronici’ şi nuvele.
§
Douã felii de pâine, patru de şuncã, douã pahare de cola.
§
Montesquieu şi Ramuz; picanteria şi curãţia. Originalitatea.
§
Cã unii admiratori îi sunt, în câteva privinţe (ca stil, culturã, nivel, intelectualitate), superiori.
§
Prin ce e Beyle, Beyle.
Ei l—ar fi admirat mai mult pe Beyle, cu condiţia ca acesta sã accepte sã renunţe sã fie el însuşi.
Aşa l—ar fi plãcut ei mai mult, asta ar fi încuviinţat.
§
Ed. de NUVELE INEDITE de la 1855.
§
Leuwen îi seamãnã lui Beyle mai bine decât Sorel, spun istoricii literari.
§
Diplomaţi şi nobili de operetã, într—o Ruritanie latinã.
§
Povestitorii din sc. XVII şi XVIII. Rosset.
§
ce qui me plait, comme peignant le coeur humain... Le style de la traduction est simple comme celui des originaux, il n'y a jamais de prétention a la phrase noble ; on a voulu prendre le style des Causes celebres. J'ai ajouté de petites notices d'apres 1'excellent abbé Muratori (p. 239)
§
Pe aceste urme, aceşti paşi i—a fãcut Dra. B..
§
Stendhal a relu assidument les originaux de ses Chroniques italiennes de 1833 a 1839; c'était son livre de chevet, au moment où il composa la Chartreuse ; il y parait, comme nous le verrons
§
La pg. 241 sunt menţionate nuvele de inspiraţie modernã (ed. din 1855).
Prima publicare: ’37—’39, reunite ca vol. în ’39;
Acest M., bizar de indiferent la valorile estetice ale scrisului lui Beyle.
§
CD, GKC, Beyle, Scott, GKC despre Scott, Dra. B..
Dna. Y. şi Beyle. A nu înzorzona.
§
le travail d'adaptation de ces chroniques précède immediatement la conception de la
Chartreuse de Parme. Pendant la rédaction de son grand roman, Stendhal ne cesse de relire et d'annoter ses précieux manuscrits ; il se pénètre de leur esprit. Par eux il achevait de figer en lui, sous forme romanesque et littéraire, cette fois, et non plus en historien seulement et en psychologue, sa conception de 1'Italie, vue surtout dans ce qu'elle avail été autrefois ; décidément 1'Italie brutale l'emportait, dans 1'imagination de Stendhal, sur 1'Italie voluptueuse
§
Teribilismele, amãgirile şi iluziile lui Beyle.
§
Industria literaturii de cãlãtorie (ca şi teatrul). Motivele succesului.
§
Ca un roman. De fapt, un roman.
Dibãcia.
Articolul; scrisoarea; ed.. Refacerea, rescrierea.
§
il faut reporter 1'inspiration première de la Chartreuse, sinon sa conception, a cette année 1832 où Stendhal fit l’acquisition de ses chères Chroniques italiennes. Ce grand roman sur 1'Italie moderne fut, en réalité, comme 1'aboutissement des lectures de Stendhal sur 1' Italic d'autrefois
§
Cei care nu i—au copiat viaţa, nu l—au copiat ca om.
§
Şi Doumic îşi orna, vãd, studiile literare cu astfel de capiteluri rezumative. Are un studiu de 40 de pg. despre Lemaître (‘cel mai seducãtor scriitor al vremii sale’) şi unul de 20 de pg. despre ÉF.
Pg. 151: ‘preferinţele’ lui JL. Gustul foarte clasic şi forma foarte modernã.
§
Tatonãrile, bâiguielile (Beyle, H de B; în criticã: EL, GC)—începuturile neconvingãtoare.
§
Ateismul unuia, misticismul şi mesmerismul celuilalt, şi incultura englezului, ignoranţa lui.
§
‘Spiritele delicate ale Romei agonizânde, ale Romei pe sfârşite’.
§
Deja HJ, RLS nu mai începeau aşa, nu mai începeau cu cârpãcealã nedemnã.
§
Cei care plãnuiesc, şi cei care fac.
§
Cârpãcealã.
§
Nefanatizat.
§
De la pg. 214: în ce fel ÉF nu e nici dogmatic, nici impresionist. Pg. 226: stilul lui ÉF.
§
Cãuta ceea ce e acelaşi, ceea ce seamãnã, nu ceea ce e diferit.
§
Trebuie respectatã strãdania autorului de a mântui arta de nerozia vieţii, de a face din arta lui altceva, ‘un joc second, mai pur’, de a o debarasa de racilele existenţei.
§
Faptul de a publica o carte nu înseamnã a şi crede în mod absolut în ea, sau a nu îi constata defectele.
§
Nimeni—nici în literaturã—nu e satisfãcut cu lozinci.
§
Adesea creatorii sunt lipsiţi de inteligenţã criticã, scria Doumic.
§
Ioan al XXIII—lea vorbea ca preotul stângist al lui Zola, cu aceleaşi expresii şi imagini.
§
Descoperirea spaţiului şi a naturii. Anacronisme.
§
În urmã cu 15 ani, aceste lucruri ar fi avut o noimã.
§
Ceea ce îi reproşa JG lui ‘Roşu şi negru’ nu e faptul cã ar fi ‘mai puţin poetic’, şi n—are legãturã cu asta. Nu de asta prefera el ‘Parma’ (aşa cum se ghiceşte în cazul lui Pamuk).
Nu lipsa de poezie i—o reproşa (ci interpunerea auctorialã dispensabilã).
§
Se poate vorbi despre iubire şi altfel decât ca cinic; de ex., Ousset.
§
Cred cã prin ‘filozofic’, Beyle înţelegea analitic şi explicativ.
§
Îmi amintesc cã EMC citea, în anii ’30, caietele lui Barrès; negat în fel şi chip, încã de la Gide şi pânã la MT, Barrès are drept propagandist un duh inferior ca P de B.
§
Cel puţin ‘Despre sânge …’, ‘Amori …’, ‘Colina …’, ‘O grãdinã …’ şi caietele.
§
Remarca despre realismul deziluzionãrii, despre prejudecata referitoare la realism.
§
Neglijenţele lui Beyle, redactarea neglijentã.
§
Ce sens are sã spunem cã Dumnezeu a creat/ ‘cauzat’ principiul cauzalitãţii? Astfel, cauzalitatea şi—a precedat propria creaţie. Cãci ‘a crea’ înseamnã tocmai ‘a cauza’. Pentru a cauza cauzalitatea, e nevoie ca aceasta sã existe; ea trebuie sã—şi preceadã propria creaţie.
§
Beyle e tocmai opusul acelei imagini convenţionale de ‘realism uscat, necruţãtor’ (ca acela, metodic, al unora din realiştii de la jumãtatea veacului XIX). Existã la el perspicacitate, nu ‘realism’ în sensul unei preocupãri exclusive cu rezultatele experienţei.
Stilul beylian e una; însã conţinutul e variat şi ireductibil la formula unui realism neconcesiv, ca acela al lui Maupassant şi Flaubert.
Taine a crezut cã Beyle e un astfel de realist, l—a crezut reprezentativ pentru un asemenea realism ‘naturalist’.
§
Mai e şi prejudecata dupã care realismul dezvãluie cu precãdere aspectele negative ale experienţei.
§
Hedonicul exclude spritualitatea? Spiritualitatea restrânge extrinsec, ca ‘dintr—un alt principiu’, hedonicul? Se opune ea, ‘ca un principiu contrar/ concurent’, hedonicului?
Prejudecãţile unui spiritualism negativist.
§
La Beyle, realismul existã ca intenţie; însã ţine de notaţie, nu de o metodã ca aceea a realiştilor ulteriori. Existã analiza realului (psihologic, social, politic); însã direcţia creaţiei e alta. Realismul restrictiv ar diminua capodoperele lui Beyle; faimosul realism al lui Beyle e mereu instrument, nu scop. Iar contemporanii avizaţi îl certau pentru neverosimilitate (v. SOIRÉES DU STENDHAL CLUB, 1905, pg. 182; cu toate cã, ceva mai înainte, acelaşi prieten îi reproşase lui Beyle exact contrariul: ‘adevãrurile odioase’, etc.). Oricum ar fi, cã îi cereau tact sau coerenţã, contemporanii se situau pe terenul realismului clasicilor francezi, trimiteau la realismul sc. XVII, la acel fel de realism.
La rândul lui, Goethe reproşa şi el ‘neverosimilitãţi de detaliu’.
§
Sufletul cel mai bun.
Bizantinii. Icoana rusului. Cultul zeiţelor n—a dus la nimic. Ascetismul. Progresiştii la V II, reticenţele lor.
26 z.. 3 s.; şi încã douã.
Haine.
Spaniolii; exegeza, vesticii, Deisis, rangul, întâietatea, atenuarea, resituarea; dogmele; denunţarea ereziei; cronologia dogmelor; teologul calvinist.
§
Simbolicul. Dãruire emoţionalã, afectivã.
Desexualizarea.
§
‘relisait chaque année Guerre et Paix dans sa traduction anglaise qu’elle trouvait supérieure à la traduction française’
§
Vaudoyer, Brion, Gracq, Buzzati. Cosmopolitismul literar al lui Brion şi Jaloux. Cosmopolitismul literar francez interbelic (Jaloux, Fernandez; Brion); Gide nu e fãrã legãturã cu iniţierea acestei direcţii. Criticii francezi de extracţie simbolistã, cei pe care încã îi mai citea brãileanul.
Fantasticul francez de sc. XIX. Nuvelistica fantasticã francezã.
‘Lumea falsitãţii şi a morţii’.
§
Ce e mai sublim şi mai încântãtor, mai desfãtãtor—aceasta îi e elementul.
§
Cultul zeiţelor n—a dat deloc femeilor locul cuvenit.
§
Pg. 267: ‘Tolstoi ca istoric’; pg. 247: Bossuet ca istoric.
§
Legitimitatea intenţiei moderniştilor.
Dictonul mariologic. Cele douã tendinţe (minimalismul nestorian, cu relativizarea; sinergia, conlucrarea, afirmarea meritelor, şcoala egipteanã). Roma ‘egipteanã’. Vechile rugãciuni, timpurii.
Mariologia meritelor şi a conlucrãrii decurge direct din noţiunea teozei. Antinestorianismul coincide necesar cu afirmarea meritelor şi a sinergiei Fecioarei. Principiul teozei e energic afirmat aici. Se vede cum antinestorianismul corespunde unei mariologii înalte. Invers, relativizarea şi minimalismul nestoriene corespund tocmai unei neîncrederi în teozã, în întrepãtrunderea lucrãrilor.
§
Parohul PB, numit ‘vulturul din Meaux’.
§
Evlavia marianã a scolasticilor, a savanţilor.
§
O întrepãtrundere de lucrãri va conduce la o întrepãtrundere a naturilor. Virtuţile sunt scara Raiului.
§
Lui JG îi displãcea, la ‘Roşu şi negru’, un exces (de intervenţii ale autorului), nu o lipsã (de poezie). Jugularea intermitentã a naraţiunii prin remarcile extrinseci ale lui Beyle. Nu îi plãceau aparteurile lui Beyle, nãravul lui de a interveni ca sã discute cele înfãţişate. Pentru JG, naraţiunea este transã; şi îi displãcea tonul, modalitatea intervenţiilor directe ale lui Beyle, pe care le judeca drept nenecesare.
I se pãrea cã asta destramã romanul.
§
Psihologiile literare nu pot fi decât fictive, spune JG; corolar al antirealismului sãu.
§
‘Calitatea substanţei literare’.
§
Rugãc. redusã la superstiţie, la ritual, la procedurã, la truc.