René Doumic, ‘Paul Bourget’

René Doumic, ‘Paul Bourget’






Într—adevãr, aceastã alianţã a unei constituţii intelectuale viguroase cu o sensibilitate foarte ascuţitã are drept urmare inevitabilã o dispoziţie habitualã cãtre tristeţe. Spiritele foarte clarvãzãtoare nu sunt neapãrat triste. Ele acceptã cursul lucrurilor; plãcerea de a nu fi pãcãlite le ajunge; faptul de a şti le e mai mult decât o mângâiere, e o desfãtare. Sufletele tandre nu sunt neapãrat melancolice; ele urmeazã de bunã voie panta sensibilitãţii lor şi refac lumea pe potriva dorinţelor lor: ele sunt romaneşti şi optimiste. Pe de altã parte, existã destule cauze care produc tristeţea, fãrã a le socoti pe cele fiziologice. Însã aceasta e una din cele mai sigure, care rezidã în unirea unui spirit fãrã iluzii cu o inimã fãrã uscãciune. Pentru cine nu îi urãşte pe oameni, faptul de a vedea ce necesitãţi apasã asupra destinului nostru duce imediat la suferinţã.
[…] Însã este un fapt acela cã o laturã a spiritului sc. XVIII pe sfârşite reapare în el [Bourget]. […] Şi nu e prea mult sã spunem cã pentru dl. Bourget cartea lui Laclos a fost un fel de breviar. Nu existã vreun roman de—al lui în care sã nu se poatã semnala urma ‘Legãturilor primejdioase’; câteva nu sunt decât un fel de transpunere. […] ‘Cruelle énigme’ şi ‘Crime d’amour’ nu sunt decât o aceeaşi istorie de legãturã primejdioasã, numai rolurile fiind inversate de la o carte la cealaltã. […] În ‘Sensations d’Italie’, paginile cele mai elocvente, fãrã a le excepta nici mãcar pe acelea pe care dl. Bourget le consacrã Sf. Francesco din Assisi, sunt cele în care îl celebreazã pe Laclos. […] rãmâne faptul cã ‘Legãturile primejdioase’ sunt o carte de libertinaj uscat şi rece, în care depravarea cu totul senzualã nici mãcar nu împrumutã aparenţa unei scuze sentimentale. Cum, dealtfel, libertinajul imaginaţiei se poate acomoda cu misticismul însuşi, este ceea ce dl. Bourget a arãtat bine în studiul sãu asupra lui Baudelaire şi în cele mai puţin nesemnificative dintre poeziile care alcãtuiesc ‘la Vie inquiète’. S—a ajuns ca, în opera dlui. Bourget, o carte întreagã sã porneascã din aceastã tendinţã singurã: e vorba despre aceastã ‘Physiologie de l’amour moderne’, una dintre cele mai rele cãrţi pe care le cunosc, mai puţin neplãcutã încã prin natura chestiunilor care sunt tratate cu gravitate în ea, decât printr—o afectare de tip tare care merge pânã la puerilitate. Însã, în cele din urmã, aceastã tendinţã nu e cu totul absentã din niciuna din cãrţile dlui. Bourget; şi ea e aceea care le dã un nu ştiu ce neliniştitor.
[…]
Figurilor de bãrbaţi pe care le—a trasat dl. Bourget nu le lipseşte aşadar nici varietatea, nici relieful. Figurile de femeie ale lui, dimpotrivã, se aseamãnã, sau nu diferã decât prin nuanţe slabe. Aşa trebuia sã fie. Este o remarcã ce se poate face în legãturã cu toţi cei care au avut neliniştea şi priceperea femininului. Nu existã în opera lor decât o figurã de femeie, mereu reluatã, reînceputã de o sutã de ori, în aşa fel încât e foarte limpede cã punctul de vedere şi maniera de a picta se schimbã, însã cã modelul e acelaşi care i s—a impus pictorului şi de care se strãduieşte din ce în ce mai mult sã se apropie. Un acelaşi aspect al firii feminine îi solicitã şi îi atrage, şi problema li se prezintã sub o formã mereu aceeaşi. Sub diferenţele de imagini individuale persistã o singurã concepţie a ‘femeii’.
[…]
În pãrţile lor mai puţin rele, marile romane ale sc. XVII [sic] erau deja romane de analizã, şi aceste capodopere: ‘Prinţesa de Clèves’, ‘Manon Lescaut’, ‘René’, ‘Adolphe’, aparţin aceluiaşi gen.