Locul picturii şi al muzicii în inspiraţia literarã

Locul picturii şi al muzicii în inspiraţia literarã








Literatura trebuie sã vorbeascã inimii în termeni la fel de adecvaţi cum o fac pictura şi muzica. Trebuie sã nu exprime mai puţin—sau altceva—decât ele. Şi ce ‘exprimã’ muzica? Pe sine, sau absolutul, ‘lucrul în sine’. Literatura trebuie sã vorbeascã inimii aşa cum o fac unele tablouri sau bucãţi muzicale. Aceasta, bineînţeles, n—o va face prin descriptivism, picturalitate sau muzicalitate—ci prin intuirea valorilor esenţiale. Aceste valori, literatura le va trata cu mijloace specifice. Cãci nu închipuindu—se picturã sau muzicã, va reuşi literatura sã le egaleze. Nepicturalã, nemuzicalã, literatura trebuie sã ia seama la natura efectelor produse de cele douã arte.
Pictura şi muzica îi dau sufletului ceea ce literatura nu poate da, însã ar trebui sã dea, şi trebuie, de fapt, sã se strãduiascã sã dea; aceastã convingere îi caracterizeazã pe Beyle şi Proust. Gând, în fond, aşa de schopenhauerian; mai ales convingerea excelenţei muzicii nu le strãinã literaţilor şi filozofilor. La ideea supremaţiei muzicii ar subscrie mulţi. De la Marcel la Noica, de la Schopenhauer la Weininger, de la Nietzsche la Wittgenstein, mulţi filozofi, din cei vechi, ale cãror aprecieri conteazã, ar admite, şi au şi fãcut—o, cã muzica e neasemuitã. Muzicã existã la Beyle, Schopenhauer, Nietzsche, Baudelaire, la Chartier, la Gide, la Valéry, la Proust bineînţeles, la Cãlinescu, la M. Caragiale, la Borges, la Eliade, la Nae I., la Simmel, la Jankélévitch, la Bergson, la Tresmontant, la Gracq, la Holban şi Sebastian, la burghezii educaţi, mai puţin la plebei; Claudel era om al picturii şi al arhitecturilor (însã, genealogic, nici el plebeu).
Beyle şi Proust treceau la ideea cã literatura se cade sã imite pictura şi muzica ÎN EFECTELE LOR, CA IMPRESIE PRODUSĂ. Şi anume, nu printr—o leşioasã literaturã ‘muzicalã’ sau ‘picturalã’, ci prin robusta cultivare a unor valori propuse cu desluşire de cãtre aceste arte neverbale.
Cu alte cuvinte, literatura trebuie sã înveţe de la picturã şi muzicã ce valori încântã sufletul uman; în picturã şi în muzicã, ea le aflã distilate, ilustrate cu maximã limpezime, puse în drepturi. În picturã şi muzicã îşi aflã literatura modelul de plenitudine esteticã: prin trãirile, sentimentele produse de aceste arte.
Gând frumos, acesta, al lui Beyle şi Proust, pe un fundal schopenhauerian; gând care meritã adâncit. Artele neverbale pot educa literatura asupra propriilor scopuri, asupra efectelor pe care trebuie sã le genereze—şi, de aici, asupra valorilor pe care e nevoie sã le cultive. Muzica nu descrie, ci este afect; la fel, o anume picturã. Literatura nu le imitã decât devenind chiar ea afect; ceea ce îşi şi propuseserã atât Beyle cât şi Proust (şi ceea ce regreta Bergotte cã n—a realizat, deşi ne putem întreba în ce mãsurã chiar romanele lui Proust nu se îndepãrteazã de minunãţia acelui zid al lui Vermeer şi nu ajung sã pãcãtuiascã tot mai mult prin intelectualism şi schematism, racile diferite de acelea ale cãrţilor lui Bergotte, însã la fel de nocive pentru idealul vermeerian de artã).
Muzica şi pictura recreazã afectul; îl reproduc, sau îl creazã. Nu altceva trebuie sã facã literatura, spun Beyle şi Proust.
Pictura creazã afectul reprezentând; muzica, nu.

Tandemul picturii şi muzicii existã în cultura şi în scrisul lui Baudelaire, care a fost critic muzical şi plastic.
Simplificând puţin, Dostoievski era om al tablourilor (Holbein, Rafael, galeriile vizitate), pe când Tolstoi, al muzicii.
Şi nu e vorba despre ‘ceea ce se putea asculta la un moment dat’; încã de pe vremea lui Beyle şi Schopenhauer, un modern avea ce asculta—existau Mozart, Rossini.
Wagnerienii: dupã Baudelaire, generaţia lui Proust, Claudel, Valéry şi Chartier; apoi, Gracq.