Din viaţã

Dacã omul Malraux, figura publicã, sunt bagatelizabili, scrisul sãu nu e. Literatura lui rãmâne neatinsã de aceastã deriziune care pe mine nici nu mã intereseazã.
§
Îmi place ce au scris despre Gracq, în necroloage, Lepape (despre sentimentul dat de acest scriitor) şi Palou; deasemeni, Assouline. Velter scrie şi el bine.
§
Comparat (de ce?) cu Gracq, Pamuk apare lingav, uşor lânced.
§
Iar când ei îi citesc pe teologi, oare în ce mãsurã chiar testeazã sau evalueazã cutare argument teologic, cutare idee, câtã vreme sunt avizi numai sã aprobe? Ce valoare mai are asentimentul acesta al lor, mecanic şi aprioric, concesiv şi complice?
La pg. 91 a unei culegeri de eseuri filozofice, Chartier scrie despre evaluarea ‘dovezilor socratice’ (eseul LVII).
Da. Câţi fac acest lucru cu scrierile patristice, câţi chiar analizeazã un argument?
Consacrarea de cãtre Bisericã a unei perspective sau abordãri teologice nu face deloc superfluã studierea acesteia. Nu trebuie presupus cã existã în minte ceea ce de fapt se aflã înafara ei.
§
Cel mai alainian lucru pe care l—a fãcut vreodatã Maurois a fost sã dezmintã cã Chartier ar fi fost … ateu. ‘Ateu? Nu, nici vorbã.’
§
Manierismul stilistic reproşat, artificialitatea, dialogurile (din antologie), trad. deficitarã, scrierile de tinereţe repudiate de fãlticenean.
§
Uneori, Gracq menţiona rezultatele recitirilor (de ex., scrierile lui Baudelaire despre Poe şi Wagner).
§
A da existenţã/ prezenţã literarã peisajului, priveliştilor, unghiurilor chiar.
§
Fumam, seara, însoţit de gândul tânãrului romancier Malraux—şi al romanelor lui de aventuri, timpurii.
§
Arta dialogului la Leopardi, Chartier, Lovinescu şi Pavese; mie, dialogurile lui Chartier mi—au fãcut impresia pe care Paleologu spune cã i—au fãcut—o întâiele scrieri ale lui Lovinescu.
§
Opera lui Pavese, foarte exigentã şi foarte purã, destul de tradusã la noi înainte de ’89 (romane, eseuri, scrisori, jurnal, chiar poezie), constã din zece romane (altcineva ar spune: cinci romane şi cinci microromane), douã culegeri de poezie (dintre care una, postumã), dialogurile, jurnalul, scrisorile, ceva prozã scurtã şi culegerile postume de studii critice, de eseisticã literarã.
§
Pavese îmi place—însã tonul fundamental îl identific la Tresmontant, Gracq, Simmel, Rahner, Ralea, Lang şi Cingria.
§
Locul pe care îl avea cinemaul la Gracq.
§
A oferi reflecţii, gândire, eseuri, articole, analize, parafraze, proze variate, tratãri de subiecte tomiste, scurte aprecieri ale unor romane (ca paragraful despre romanul din anii ’60 al baptistului agrarian)—nu numai note disparate.
§
Gracq despre literaturã, cãrţi, citit, muzicã, cinema şi geografie, ştiinţele cu care se ocupase.
§
Din cele nouã filme alese ieri, trei sunt gotice, douã sunt de iubire, unul e western, douã sunt polaruri, unul e o comedie. Reprezintã, cred, bine gama divertismentelor cinematografice pentru care chiar am o afinitate.
§
Pe scurt, despre romane (ca despre romanul din anii ’60 al baptistului agrarian).
§
Romane/ prozã de artizan, şi romane/ prozã de artist.
§
Nimic ce un JG nu ar fi semnat.
Cu ce ies.
A merita.
Loara.
§
Vaticanul II trebuia sã fi fost o luare la cunoştinţã a unei schimbãri deja produse—cu marii tomişti francezi şi, mai devreme chiar, cu moderniştii antebelici. Nu Vaticanul II trebuia sã iniţieze schimbarea, ci numai sã ia notã de ea.
Schimbarea se produsese deja—odatã cu marea generaţie a moderniştilor antebelici.
§
Tresmontant fãcea parte dreaptã de dezgust şi lefebvriştilor separatişti, şi catolicilor protestantizaţi, iraţionalişti şi prinşi în locurile comune ale biblisticii de inspiraţie protestantã, ca şi creştinilor adopţionişti, care nu mai cred în dumnezeirea Lui Iisus. Nu cruţa niciuna din pãrţi; avea judecata seninã şi uşoara blazare a istoricului, ştia cã niciun partid nu poate avea dreptate.
Cu alte cuvinte, denunţa eroarea oriunde ar fi întâlnit—o. Nu ‘lua partea’, nu ‘ţinea partea’ nimãnui.
Nu se înregimentase.
§
Figuri publice ca Malraux, Aragon, Mauriac, Breton nu—mi inspirã mai mult respect decât ar fi cazul—însã ce are asta a face cu arta lor?
§
Vina nu e a laşului, ci a celor care au crezut cã oamenii nu sunt aşa.
§
Ce sã crezi despre un cititor (Tournier, s—ar pãrea) care îl preferã pe Grass lui Malraux şi Montherlant?
Chixul acesta de gust e mai mult decât strident.
§
Întrevederea adâncurilor misterioase ale realului, ale vieţii. A scrie despre nişte romane japoneze, ca Gracq despre Balzac. Sub forma eseului, analizei, parafrazei, naraţiunii libere.
§
Un roman poate fi neconcludent pentru restul romanelor aceluiaşi scriitor. În acest sens, Gracq era un balzacian înalt selectiv, omul a numai patru romane, nu accepta orice, nu admitea restul.
§
Gracq era curios de locuri: sã vadã locurile arthuriene, hamletiene, spre a nu mai vorbi de Bretania ‘lui’. Vroia sã vadã locurile despre care Shakespeare a scris fãrã a le fi vãzut.
§
Pânã şi leninismul ia la Gracq un aspect literar, cunoaşte o tratare sub raportul formei literare. Pânã şi comunismul conteazã ca literaturã.
La Gracq, şi comunismul comportã o laturã literarã, poate însemna literaturã—cu Lenin, Troţki, etc..
§
Geografia Moldovei/ României, reluatã prin Sadoveanu, Sadoveanu ca releu al acestei geografii.
§
Pornografia anostã şi monotonã a unor interbelici.
§
Nu pot nimic împotriva ….
Nesinceritatea noţiunii literare. De fapt, vagul.
§
Azi (joi) am scris ceva despre un interviu luat Pãr. Hans Kűng cu prilejul ‘reintegrãrii’, ‘dezexcomunicãrii’ faimosului negaţionist lefebvrist.
§
Literatura aflatã din reviste şi manuale, şi aceea aflatã de la cititori, de la practicieni, de la cunoscãtori, de pe teren, de la cei competenţi.
§
Anacronismul lefebvriştilor şi al tradiţionaliştilor militanţi, şi firescul Pãr. Kűng.
§
Cristologia capadociano—chirilianã poate fi privitã şi ca un fapt al istoriei sfinte: trebuia ţinut seamã de ea, era un fapt, un eveniment organic.
Trebuia ca un Sinod ecumenic sã ia act de ea, sã o ratifice.
O teologie poate fi şi un eveniment al vieţii Bisericii; Sinoadele iau notã de ea. Cristologia capadociano—alexandrinã a fost o afirmare a ceea ce era mai viu în existenţa Bisericii învãţãtoare.
Acestã creaţie, la început apanajul unei şcoli, i—a devenit necesarã Bisericii în ansamblul ei. De la alexandrini şi capadocieni, a devenit învãţãtura cristologicã a Bisericii întregi.
§
Existã la Gracq, în lecturile lui, şi creştini (de la Chateaubriand, Balzac şi Nerval, la Verne şi Tolkien), şi comunişti (ca Malraux, Aragon, Breton, etc.).
§
Ultimul roman al lui Malraux este ‘Lupta cu îngerul’/ ‘Nucii din Altenburg’.
§
Malraux, Spengler, Chateaubriand.
Istoria.
Stilul.
§
Ca otrãvitori ai vieţii.
§
Cãsãtorit cu Clara (’21—‘38); Josette (întâlnitã în ’32); Madeleine—cumnata (’48—’66).
Clara; Josette; Madeleine; Louise de Vilmorin (’33; ’66—’69); Sophie de Vilmorin.
§
Beyle, gelos pe matrozi pentru tupeul acestora. Într—un sens, Beyle accepta coborârea iubirii la acest nivel: al îndrãznelilor unui matroz. Îi invidia pe marinari pentru dezinvoltura lor.
Pe de altã parte, naturaleţea beylistã, remarcatã de un Chartier.
§
Cel puţin ‘Cuceritorii’, ‘Vremea dispreţului’ (v. şi: ‘Iatã timpul ucigaşilor’, ‘vremea bãnuielii’).
§
Ar putea fi vorba despre cinci—şase romane, la Malraux.
§
Eliade şi Malraux. Memorii, romane, lucrãri savante, Asia, politicã.
§
Lui Gracq nu putea sã îi fi scãpat latura Chateaubriand a lui Malraux, ca stil, ca gust al istoriei.
§
Trecut prin generaţiile gidianã şi existenţialistã.
§
Creuzetul interbelic: genealogia gidianã, existenţialiştii, surrealiştii, avangarda.
§
Malraux postbelic, autorul unor impozante sinteze şi opere de gândire, unde a dat curs pe larg interesului sãu pentru artã.
§
Malraux şi Blaga, Camil P.; faze ale scrisului.
§
Rimbaud, Baudelaire, Malraux, ieşeanul ‘meu’. Poeţii.
§
Malraux: superior, cred, lui Montherlant.
Exclusivitãţile: Londra şi Roma; Beyle; decadenţii italieni; Malraux: romancier, estetician şi filozof al artei.
§
Unii francezi interbelici: gidieni neconvinşi.
§
Numai la Tournier ştiu sã însemne Gide ceva; la el, şi la ‘Morgan’, imagologul francez.
§
Existenţa estetizantã. Chateaubriand, Beyle, Rimbaud, Malraux şi Tabucchi.
§
Ca şi mine, avea inima acolo unde îi e locul: la stânga.
§
Unul din cele mai bune romane ale sc. XX, dedicat insurecţiei comuniste din Shanghai din ’27, simpatia lui fiind de partea comuniştilor.
§
Ce e pleavã, ce nu îmi spune nimic.
§
Kadare, Mahfuz.
§
Fumat, cartea, romane, lecturi.
§
AM ca literat desãvârşit—mai întâi, ca brio: stilul lui amplu, fastuos;--apoi, paleta de subiecte: inclusiv un capitol într—o istorie literarã;--apoi, cuprinderea neobişnuitã a culturii sale.
Stilul francez cel mai digerabil, cel mai citibil.
Vlagã şi limpezime, inteligenţa ascuţitã ca şi uşoara acaparare cu sine a egoistului.
§
Casã—haine—obez—cãrţi (azi, banii).
§
Existenţã de îndrãgostit.
§
Roua.
§
Trãsãturã uşor maniacalã, un soi de fixitate.
§
‘Nu, nu accept sã fiu numit UN AM AL SC. XXI’.
§
Convingãtoarea precocitate literarã a lui AM (ca romancier); fusese omul avangardei. Dacã figura publicã nu convinge, romancierul o face: cu prisosinţã.
Scriitorul convinge: chiar când, sau unde, omul a dat greş.
§
Schimbarea de cod: ‘AM’ nemaidesemnându—l pe biograful evreu, autor ocazional de SF şi de satire, ci pe romancierul zis ‘existenţialist’, fanfaron şi de o frumuseţe virilã asprã.
§
Linia spaniolã a literaturii franceze (interbelice): Montherlant, Bernanos, Camus, trãsãtura de mândrie (câteodatã nevanitoasã, mai mereu eroicã).
Spaniolii aceştia ai Franţei.
Spaniolii Franţei literare. Heralzii hispanicitãţii.
§
Eu: rãsãritean, modernist,
§
Moderniştii rãsãriteni antici, înaintea ‘restrângerii bizantine’, a instaurãrii silnicului monopol constantinopolitan şi a vãlului de bigotism: minţi creştine sincere, critice, robuste şi libere.
§
Subţierile gândirii creştine, grave puneri în cauzã ale cogniţiei.
§
AM, romancier şi prozator pythic, de sc. XIX în ceea ce avea acesta mai bun; şi inspirat, autentic.
§
Autenticitatea, intensitatea, inspiraţia, realul—nu abstracta ‘cantitate’.
§
Monopolul bizantin, o insultã pentru creştinãtatea rãsãriteanã: papismul bizantin, abuziv şi discreţionar, tutelarea.
§
Disensiunile religioase au slãbit unitatea politicã, au destrãmat Imperiul.
§
Moral, antichitatea creştinã nu era defel o vârstã de aur, ci încã o vârstã a barbariei omenirii. Omenia e sporadicã şi insularã, în popoare insuficient creştinate, cu o spoialã de religie. De aceea nu pot idealiza acea perioadã a istoriei societãţilor creştine; barbaria încã abunda, asprimea, fanatismul.
§
În vremea idolilor nazişti şi stalinişti, DB vorbea despre ‘maturizarea omenirii’, ca despre un proces la scara societãţii, constatabil în lumea modernã. Asta, tocmai în vremea celei mai accelerate prãbuşiri a standardelor umanului—triumful dictaturilor celor mai feroce.
Pe orizontul european nazisto—stalinist, luteranul DB profila chipul omenirii moderne emancipate, care nu mai are nicio nevoie de ‘mitologia creştinã’: societatea a evoluat. Şi asta o debita marele teolog neamţ tocmai atunci, pe vremea triumfului celor mai criminale sisteme politice moderne europene.
§
Subiecte nevrednice de un beylist.
§
O antologie de nuvele, trei culegeri de basme, vols. de Kleist, Tieck, Novalis, Jean Paul, Hoffmann.
Proza romanticã nemţeascã.
§
Însã dupã cum s—a remarcat, nuvelistul Kleist e un clasicizant, nu un nuvelist al fantaziei dezlânţuite—ca ceilalţi romantici nemţi.
§
Câţi dintre ei oare scriau ‘cu program’, ‘dupã program’, conformându—se?
§
Rostul experienţei literare nu este sã repete sau confirme ceea ce spun manualele.
§
A şi simţi ceea ce e primãvãratic în romantism—nu ceea ce e maladiv.
§
O datã ne—a scârbit, a doua oarã ne—a încântat şi fermecat (HAMLET cu Gibson).
§
Înafara literaturii franceze de la Chateaubriand la Malraux şi a celei japoneze moderne, nu existã literaturã.
§
Aprecieri ale lui Gracq, analitice, despre scrierile lui Chateaubriand. Din fericire, îi plãceau cãrţile lui, şi îl considera drept cel mai mare, întâistãtãtorul literaturii franceze.
§
Gracq, singular în ingenuitatea de a prefera veacul ‘pythic şi profetic’, proclamându—i supremaţia, şi nu faimosul sc. XVIII.
§
Parafraze.
Chiar nevoia de a vedea cum arãtau locurile.
A copia. A imita. Imitator, copiator. Epigon.
Neepigonic.
§
Romancier, estetician şi psiholog al artei.
§
Pierderea venei.
§
Raportul noţiunilor de ‘esteticã’ şi ‘filozofia artei’. Curajul unei nomenclaturi proprii şi nearbitrare.
§
La Gracq, şi referinţa în treacãt, pasagerã, oblicã, e instructivã; ca cititor, el e interesant aşa cum Nabokov se strãduia sã parã.
§
Studii gracqiene despre filme, muzicã, opere de artã plasticã.
A scris despre cãrţi, autori, oraşe şi privelişti, peisaje, fapte geografice.
§
Creaţia e activã, nu e înregistrare, înscriere.
§
Sã fim înţeleşi: o frazã bunã nu înseamnã creaţie, care e un set de raporturi.
Nu e la nivelul elementului, ci al balanţei lor.
§
Nefanatizat.
§
Oblic.
§
Premise culturale.
Articolele autohtonilor (GC, TA, MS, ZS, EL).
§
Gracq prefera filozofiile istorice cu înclinaţie politicã (Spengler, Marx), sau filozofiile/ teoriile/ tezele/ scrierile politice cu tendinţã istorizantã (Troţki, Lenin—pentru care mai corect ar fi, probabil, sã vorbim de ‘teorii’ sau nici atât …). Oricum, filozofiile anexe domeniului istorico—politic, cu toate cã, în fapt, vast speculative. Rãmâne faptul cã era un cititor de scrieri politice—în special propaganda leninistã, bolşevicã.
§
Primãvãraticul romantismului german—nu maladivitatea.
§
Analize (ale viitorului preot american; de o facturã totodatã prozaicã şi eseisticã, un pic oblicã). Tribuna. Evreica. În spaţiul acestui blog, nimeni nu mã poate împiedica sã fiu Gracq, Sebastian, Ralea, Cingria—tribuna existã, sã o folosesc ca atare. A merita. Cu ce ies. Valori: vârsta. Premise culturale. Dubla directivã: gracqian& parafraze, analize, eseuri, poeme, proze variate. Paleta literarã a lui AM; desãvarşirea ca literat—precocitatea, paleta şi stilul.
§
Inexact.
§
Nu de la zero.
Nihilismul vãdit în pornirile iar de la zero. Lezant.
§
Gracq le fãcea un loc mãcar marginal (lui Lenin, Marx, Nerval, Tolstoi, Dostoievski, etc.).
Şansa unei formaţii, şi a unor profesori impozanţi.
§
Ca radiolog şi student; remarcasem paralelismul cu viitorul preot american.
§
Ţin o listã de bloguri care sã îmi reaminteascã cum (şi despre ce) sã scriu.
§
Analize la obiect—reflecţie—unghiuri—mãcar ca viitorul preot american.
§
Afabilitatea. Inteligenţa. Neculce, Creangã, Ghica, Hogaş, viitorul preot american.
§
A aduce la adevãrata explicaţie.
A ghici drumul.
§
Viaţa aşa cum e.
§
Gurile amare ale evreilor (Springsteen, Cohen).
§
La avanposturile creştinismului.
§
Semnificaţia e încurajarea cã sunt vrut.
§
AP, nu CT, Blondel, AM, H de M, LA …. Anticomuniştii francezi, ’50, foştii membri PCF.
Romanele, vols. despre artã. Vârsta; masteratul. Romane.
§
Ca ministru. ’50, dizidenţii; foştii membri PCF. Psihologia artei, scrieri, romane, ‘Calea …’, ‘Cuceritorii’, ‘Condiţia …’, ‘Speranţa’, ‘Nucii …’, ‘Muzeul …’, psihologia artei. Enumerarea de romane; vols.. Psihologia artei. Ministru. Ca fost membru al PCF; ’50.
§
Eu nu mi—am dorit niciodatã sã fac nimic din viaţa mea.
§
Bassani, Leger.
§
Ce rãmâne? Dincolo de urâţenia strãinilor: casã—obez—manuale—lecturi—masterat—Italia—stilul notabil al câtorva autori.
Bilanţul a 2 ½ l. de amãgire.
§
Stilul notabil al lui Beyle.
Stil notabil vs. stil ostentativ.
§
Ca la JG: geografie, experienţe, lecturi.
§
Îţi poţi permite stilul sec atunci când chiar ai ce povesti; naraţiunea bate câmpii din lipsã de idei, din lipsa unui conţinut.
§
Blazaţii, cinicii, dezmãţaţii, libertinii, priapicii.
§
Ce e studiabil ca stil la Beyle. Trei romane şi nuvelele. Pentru Lampedusa, era şi autobiografia. Însã despre aceasta admitea cã la tinereţe nu îi spunea nimic.
Marii interpreţi ai lui Beyle—Lampedusa, Gracq, Chartier, Taine. Cei cãrora chiar le spunea ceva.
§
Ce e neconvingãtor.
§
AG şi stilurile terapeutice.
§
Cititor, Gracq cãuta sã nu îi judece pe autori dupã vieţile sau firile lor.
§
Ieri, fusta, decolteul; ţigara. Azi, degetele refuzate.
§
Hrubã.
§
Despre stendhalienii italieni.
Despre tot ceea ce a fost autentic.
Sânii.
Coapsele.
Web …. Privirea.
§
Nici cultura, nici priceperea de teolog, competenţa, cãderea de a discuta teologie nu i le contestã nimeni.
Se ştie cã era un teolog înzestrat şi competent, şi de o culturã amplã.
§
Gracq a respectabilizat surrealismul prin romantism—dibuindu—i sorgintea aceasta autentic romanticã. Şi chiar din ‘veacul pythic şi profetic’, Gracq reţinea aspectul primãvãratic şi stenic al romantismului.
§
Stendhalienii italieni. Lampedusa, Pavese, Bassani.
§
Chartier, analist al lui Balzac şi Beyle. Gracq, analist al aceloraşi.
Parafraze. Tandemurile romaneşti: la Beyle şi la Flaubert.
§
Ce detesta Pavese (din ceea ce traducea sau tradusese). Nu împãrtãşea dispreţul faţã de Hemingway, desconsiderarea aceea pe care Camus a fost printre întâii s—o ilustreze (însã şi americanul se dezisese de romancierul francez cu stil notabil).
§
Rit, superstiţie, ritual nevrotic.
Laxitatea şi relativismul în privinţa riturilor; fanatismul, rigorismul.
§
Hemingway, Liebling, Camus, Pavese: Beyle.
Pavese spune cã Hemingway e noul Beyle.
Camus spune cã Hemingway ar vrea sã fie ceea ce Beyle fusese.
Hemingway spune cã Beyle nu i—a produs aşa o impresie deosebitã (înafara romanului care le—a plãcut şi lui Tolstoi şi Ep. Sigrist).
§
Nu e adevãrat cã divergenţele nu descumpãnesc. Ca dovadã, bucuria descoperirii convergenţelor, decretate ca semnificative, etc..
Lui Beyle îi plãcea Laclos; lui Gracq, nu prea, sau mai puţin.
Lui Beyle îi plãcea sc. XVIII, cum se ştie; însã şi sc. XIX, valul romantismului.
§
Ceea ce e veleitarism, amatorism, semidoctism şi lãutãrism la Beyle; aici, admiratorii lui (de la Taine şi Chartier la Gracq, Lampedusa şi Giono) nu l—au mai urmat.
§
A fost o surprizã pentru mine sã vãd cât de multe îmi spune cartea lui Tabucchi—şi cã este o carte capabilã sã îmi spunã atâtea.
§
Eu neg, ca şi Gracq, principiile de neutralitate ale criticii profesionalizate, cerinţa de a face abstracţie de comunicarea personalã cu o carte, ignorarea nevoii ca o carte sã îmi spunã mie, în calitate de cititor al ei, ceva anume.
§
Desconsiderarea, dispreţul revãrsate asupra lui EH—reversul unei foste obligativitãţi, revanşa intelectelor inferioare.
Influenţa atitudinii lui literare asupra francezilor şi a italienilor; voga scrisului sãu.
§
Analize, eseuri, poeme în prozã, parafraze, peisagisticã, pagini geografice şi de cãlãtorie.
§
Loara, tihnã, casã: Joyce, Gracq, Beyle, Homer, anticii, Leopardi, câţiva poeţi, Malraux, Nerval, Rimbaud, plãcerea, ceea ce chiar îmi place.
§
Magicul ţine de mecanic, de nefiresc.
§
Cauze secunde, matematizare, panteism, extrinsecism.
§
GF şi Beyle.
§
Chateaubriand; Balzac; Nerval, Rimbaud, Lautréamont; Beyle şi Flaubert.
§
Nefanatizat.
§
GF şi Beyle: ‘taberele’.