Despre existenţa artei, analizabilul artei şi nãravurile intelectuale ale lui Proust

Despre existenţa artei, analizabilul artei şi nãravurile intelectuale ale lui Proust




De fapt, nimeni nu scrie o operã, ci cãrţi disparate, texte, scrieri autonome (câteodatã chiar pagini, pasaje sau capitole)—unele mai izbutite, altele mai puţin, iar altele: deloc, şi nu lipsesc factorii invocabili pentru a explica aceastã eterogenitate, nu orice sau nu tot ceea ce scrie un om e la fel de bun, existã rateuri; aceastã constatare e accesibilã observaţiei imediate, de la ea porneau cei ca Stevenson, Lang, Nabokov, Paleologu, Gracq. Nu trebuie atribuitã ansamblului o falsã autonomie, pe care acesta nu o are. Nu trebuie postulatã o uniformitate esteticã, iluzorie. Şi, dupã cum s—a remarcat, adesea ‘revizuirile’, unificãrile ulterioare, încercãrile scriitorilor de a impune post factum o unitate explicitã, nu fac decât sã strice. Lucrãrile existã prin imboldul acela iniţial care le—a generat. Cârpãceala ulterioarã care vrea sã le impunã, silnic, un gând care n—a fost al lor, le stricã.
Critica tematicã, pe urmele lui Proust, vrea sã facã psihologie, şi e înclinatã sã vadã monotonia, repetabilul, tiparele—la care tinde chiar sã reducã esenţa artei sau a creativitãţii. Lucrurile nu stau aşa. Creaţia nu e tautologicã: reiterare a unui set de motive, etc.. Primeazã singularul şi individualul operei, nesubstituibilul, nu tiparele regãsibile în general.
Greşeala pe care o fac criticii este aceea de a pleda; reuşita artisticã nu se pledeazã. Se poate pleda orice: însã e o pervertire a minţii.
Criticul avizat are sub ochi deopotrivã modelul ideal, idealul estetic, dat ca intuiţie (ceea ce vrea de la artã)—şi empiricul, ceea ce chiar e dat în experienţã.
Criticului tematolog i se pare cã aflã individualul în tiparele vehiculate în creaţia unui autor; însã acestea sunt numai pretexte de artã, nu arta însãşi, care e singularul şi ireductibilul. Criticul tematolog, pe urmele lui Proust, se mândreşte de perspicacitatea cu care deceleazã tipare—în fond, clişee—motive specifice, etc.. Însã acestea sunt accidentalul, nu definitoriul. Ele nu sunt arta, ci eşafodajul ei tematic. Cei ca Proust nu au fãcut decât sã treacã de la o tematologie generalã (aceea a comparatisticii), la o tematologie individualã—însã sfera e aceeaşi: a abstractului, a generalului. Utile, astfel de determinãri sunt numai preliminare. Creaţia nu e rezumabilã la atât: ba, de fapt, nu e rezumabilã defel la aceste seturi de motive.
Reacţia antibiografistã proustianã a fost una justificatã; însã direcţia luatã nu e aceea bunã. Proust substituie biografismului, psihologismul, determinãrile psihologice. Tot o cantonare în extrinsec şi în nonartistic e şi aceasta. Faţã de continuatorii sãi, Proust înfãţişeazã eşecul metodei într—o formã totodatã mai evidentã şi mai subtilã: mai evidentã, fiindcã analizele lui de autor rãmân aşa de nesatisfãcãtoare şi de pedante, arãtând cât de puţin ‘explicã’ rezultatele lui cantonate în abstract; mai subtilã, fiindcã reducţionismul ar mai putea fi totuşi atribuit parţialitãţii întreprinderii proustiene: adicã, nu îşi propunea mai mult, însã nu nega unilateralitatea procedeelor sale.
Proust pierdea un termen al dialecticii tipare/ singularitatea realizãrii. O operã artisticã este un loc, nu o manifestare accidentalã a unor tipare determinante.
Existã la Proust un soi de platonism ilegitim şi lãutãresc, o prejudecatã: de unde insistenţa lui pe ‘legile generale’, pe roman ca instrument de cunoaştere ştiinţificã apt sã determine ‘legi generale’ (psihologice şi sociologice), pe întâietatea ‘motivelor caracteristice’. Aceasta e latura lui de abstract, pedanterie şi didacticism: aici e Proust insuficient. Uita el, oare, suficient de des de aceste apucãturi pedante, nãravuri, metehne?

Unii scriu romanele ca pe o succesiune de poeme, ca pe un şirag de proze poetice. Riscul e ca romanul, cadenţându—se astfel, sã se şi fragmenteze.

Ce e analizabil în artã? Care e nivelul de analizabilitate? Analizarea de întreguri abstracte, sau neîntrunibile practic (cum ar fi evaluarea ‘operei în ansamblul ei’, chiar generalizãrile despre un roman, sau, în critica psihologizantã de felul ‘Noii critici’ a francezilor, circumscrierea setului tematic) devine o analizã de ficţiuni, nu de realitãţi estetice. Gracq aratã undeva cã modelul de analizã este analiza poemului, care e maniabil. Ca regulã, se impune menţinerea în contact cu realitatea textului, nu cu iluzoriul generalizãrilor, inevitabil arbitrare sau prea laxe. Se pãşeşte pe un teren nesigur; mintea devine fascinate de propriile ei ficţiuni, se derealizeazã. S—a pierdut ceea ce e mai stenic.

Culegerea PRÉFÉRENCES a lui Gracq (al cãrei titlu aproape cã m—a reconciliat cu termenul de ‘a prefera’, descãrcat de peiorativul conotaţiilor de subiectivism arbitrar) are un sumar instructiv: din cele 11 studii, şase sunt despre cãrţi, nu despre autori. (Cele despre scriitori se referã la Jűnger, Poe, Rimbaud, Chateaubriand şi Lautréamont.)

Întregurile abstracte, sau practic neîntrunibile, nu pot constitui obiectul analizei.