René Doumic, ‘Écrivains d’aujourd’hui’, 1894

René Doumic, ‘Écrivains d’aujourd’hui’, 1894






Se poate ca un scriitor sã îi fie preferat altuia; însã valoarea gustului nostru se mãsoarã tocmai dupã preferinţele noastre. S—au gãsit oameni care sã—l prefere pe Lucan lui Virgiliu; şi se gãsesc care sã—l guste mai mult pe Labiche decât pe Molière. Însã ei greşesc. Adicã existã principii exterioare şi superioare gustului nostru individual; educarea gustului, care face ca opinia unui neştiutor sã nu conteze alãturi de aceea a unui literat, constã în a face gustul nostru mai conform cu aceste principii; judecata esteticã e întemeiatã în naturã.
De fapt, nimeni nu scapã acestei nevoi de a judeca: nici partizanii metodei istorice […]; nici reprezentanţii impresionismului, dnii. Jules Lemaître sau Anatole France arãtându—se, faţã de dl. Ohnet de exemplu, de o severitate vecinã cruzimii. Trebuie mereu sã se ajungã la darea unei ‘definiţii a frumosului’, definiţie pe care unii o aplicã dupã chef, şi pe care alţii se strãduiesc sã o formuleze. –Numai cã aici începe dificultatea, nimic nefiind mai incomod decât sã indici cu oarecare limpezime şi oarecare precizie motivele pe care se întemeiazã admiraţiile noastre.
Critica de şcoalã avea obiceiul sã distingã în fiecare operã de artã douã elemente, care sunt forma şi fondul. Se poate ca ea sã nu fi greşit cu totul, sau chiar ca tot ceea ce s—a fãcut de—atunci sã fi fost stabilirea acestei vechi distincţii pe temeiuri mai solide. Într—adevãr, o operã de artã este mai întâi şi independent de conţinutul ei o operã de artã: ea realizeazã prin mijloace care îi sunt proprii un anumit fel de frumuseţe. […] Aşa fel încât poate fi stabilitã aceastã lege: cã, restul fiind dealtfel egale, o operã literarã va fi cu atât mai înalt situatã, cu cât va realiza mai mult condiţiile frumuseţii care îi se specialã. Inferioritatea scriitorilor sc. XVIII nu provine, într—adevãr, din aceea cã atenţi numai la idei au neglijat sã le dea o formã mai artisticã sau mai literarã?
Acest întâi element de apreciere este indispensabil; poate cã e şi cel mai mãrunt. Cãci nimeni nu va pretinde ca abilitatea mâinii sã fie meritul care li se recunoaşte artiştilor mari.[…] pentru ingeniozitatea intrigii, pentru calitatea stilului, Regnard îi e superior lui Molière. Cum se face aşadar cã Molière e cu atât mai sus plasat decât Regnard, dacã nu fiindcã a adâncit mai mult caracterele, cã a imitat mai fidel viaţa, şi cã opera lui ne face sã gândim? Cãci se poate mãsura valoarea operelor literare dupã simţul şi moralitatea conţinute. Însã trebuie sã ne înţelegem asupra semnificaţiei acestui termen de ‘moralitate’. Nu e deajuns ca o operã sã fie edificatoare, pentru a fi frumoasã; ‘Grandisson’ nu e ultimul efort şi triumful suprem al literaturii. Însã rãmâne adevãrat cã o operã literarã nu trebuie separatã nici de viaţa cãreia trebuie sã îi fie o reprezentare, nici de firea umanã ale cãrei caractere trebuie sã le traducã, nici de societatea pe care o alcãtuiesc între ei oamenii şi ale cãrei raporturi trebuie sã le exprime. Cu cât va exprima mai mult din aceste caractere şi din aceste raporturi şi cu cât mai mult va exprima unele permanente şi elevate, cu atât mai mult se va înãlţa în ierarhia artisticã şi deasemeni cu atât mai mult va avea şanse sã dureze.
[…]
Mai întâi admiraţia sa [Ferdinand Brunetière] pentru sc. XVII, şi în sc. XVII pentru un Bossuet sau pentru un Pascal. Strãduindu—se sã surprindã în om ceea ce este mai general şi mai permanent, eliminând tot ceea ce este accident individual şi particularitate localã, scriitorii sc. XVII au introdus în opera lor acest element de universalitate care constituie modelele. […]
‘Nimic nu dureazã decât prin desãvârşirea formei şi adevãrul uman al fondului.’ Maxima nu e nouã. Şi a fost spusã înaintea dlui. Brunetière. Însã el revine la aceastã concluzie pe cãi noi.
[…] principiilor active ale criticii lui Taine, el [Brunetière] le—a adãugat pentru a le completa principiile mereu solide ale criticii lui Nisard.