Femeile şi libertinajul lui Beyle

Femeile şi libertinajul lui Beyle





Mélia scria, într—o perioadã de progres al studiilor stendhaliene, despre urâţenia lui Beyle [1]. Monnier şi Berlioz îl descriau ca burtos; cel de—al doilea vorbeşte despre ‘surâsul rãutãcios’. Beyle şi prietenul sãu Mérimée erau amândoi urâţi.
Se spune cã atacul apoplectic a fost consecinţa unui sifilis cerebral. Se mai afirmã şi cã Beyle se ramolise, decãzuse. Moartea lui a survenit pe fondul acestui declin biologic destul de avansat. Imaginea acesta a unui Beyle sifilitic, decãzut, atins de boalã, minat şi ros, e sfâşietoare. Pe de altã parte: sã—şi ia locul în galeria sifiliticilor iluştri ai sc. XIX!
Mã intereseazã mult femeile din viaţa lui Beyle, şi am gãsit o carte, de acum mai mult de un veac, despre acest subiect.

Femeile au fost, nesurprinzãtor, preocuparea permanentã a lui Beyle.
Biograful trece în revistã relaţiile romancierului cu Dra. Kably, Bigillion, apoi ‘nevasta bancherului’ şi nepoata ei (‘întreprinderea dublã şi monotonã’), Rebuffel, Charlotte, Félipe, Rolandeau, Dembowsky [fostã Viscontini], Kassera, Vigano, Alexandrine, Dulong, o marchizã (1821), Cossé, Tinneka, Céline. Amantelor le e rezervat un capitol aparte: Guilbert, englezoaicele, Pietragrua, Bereytter, Palfy, Clémentine, Élisa, Livia, Alberthe, Grisheim, Dna. Jules, micuţa din 1811; unele dintre femeile din prima parte a listei au fost numai cunoştinţe ale lui Beyle, femei pe care Beyle le—a vrut sau care l—au vrut pe Beyle. Practic, Mélia înregistreazã fiecare întâlnire consemnatã a lui Beyle cu vreo femeie—femei vrute de el, sau care l—au vrut, sau chiar prostituate (cum e cazul englezoaicelor).

Inadecvarea aprecierilor morale (de la distanţã de un veac) despre cum erau ‘de fapt’ Beyle şi iubitele lui sare în ochi. Ce poate spune ‘posteritatea’ despre asemenea lucruri? Posteritatea n—are nimic de spus despre ‘adevãrul’ acestor situaţii, pe care de fapt le ignorã.
Probabil cã simţul intimitãţii este ceea ce îl face pe Beyle atât de interesant; faptul cã era avid de intimitate.

Sfidând beneficiile motoarelor de cãutare, eu îl numesc ‘Beyle’ pe autorul ‘Mãnãstirii din Parma’.





NOTE:

[1] Jean Mélia, ‘Stendhal et les femmes’, 1902, pg. 26.