Tezã provocatoare despre roman

Tezã provocatoare despre roman







Nu existã un domeniu propriu al romanului, spunea un mare eseist francez, nu existã, cu alte cuvinte, o autonomie artisticã a romanului, care revine fie la poem, fie la ştiinţã, adicã sociologie; acest subtil eseist de odinioarã considera cã ‘romanele cele mai uscate’ (acelea ale lui Beyle) şi ‘Mizerabilii’ se aflã la polii opuşi ai artei romanului, şi între ele se aflã cuprinsã gama posibilitãţilor acestuia.
Romanele lui Balzac sunt ştiinţã [1], cele ale lui Hugo sunt poeme. Eseistul francez face teoria romanului [2] arãtând cã ‘existã douã feluri de romancieri, prozatorii şi poeţii’. Dã şapte exemple de poeţi care au fost romancieri şi nu au încetat, fiind romancieri, sã fie poeţi: Vigny, Gautier, Hugo, Lamartine, Mendès, Régnier. Despre romanele primilor patru spune cã sunt ‘dintre cele mai frumoase romane moderne’. Se constatã cã e vorba despre poeţi propriu —zişi, adicã autori de versuri.
În urmãtorul paragraf al discuţiei despre roman, eseistul trece la ‘poeţii în prozã’, adicã romancierii care, fãrã a fi scris versuri, au fost, cu toate acestea, pe deplin poeţi. Exemplele sunt Flaubert, Chateaubriand (ca poet în prozã, nu ca mare romancier) şi fraţii Goncourt; însã se aratã cã e vorba de excepţii şi cã, deobicei, balanţa meritelor unui roman înclinã lãmurit de o parte sau de alta: observarea vieţii sau stilul.
Al treilea paragraf al acestei teorii literare afirmã cã romanul provine din poem şi cã e reductibil la acesta. ‘Nu existã decât un singur gen, poemul.’
În practicã, se aratã, dominã una din aceste tendinţe: fie observaţia, fie stilul. Aş remarca însã cã înafara preocupãrii pentru formã, romanul mai poate explora şi altceva decât ‘realitatea’; iar când exploreazã altceva decât realitatea, nu e vorba numai de preocuparea pentru stil. De aceea, aceastã teorie a romanului mi se pare şchioapã, fiindcã ‘cele douã izvoare ale romanului’ nu sunt corect identificate. Alternativele nu sunt ‘realismul sau stilul’, şi cred cã puţine romane sunt scrise în vederea unui stil. Realitatea literarã contrazice aceastã teorie peremptorie.
Dezamãgitor e faptul cã eseistul reduce arta şi poezia la stil. Romanul e artã atunci când e bine scris, etc.. Or, arta trece dincolo de acest criteriu calofil. Chiar stilul nu se reduce la muzicalitatea şi la armonia limbajului. Şi cum de nu vedea el cã existã atâta Balzac foarte bine scris?
De ce considerã el cã stilul ‘romanelor celor mai uscate’ e, pentru aceasta, şi un stil prost? Şi cum de includea tocmai ‘Parma’ între aceste ‘cele mai uscate romane’? Tocmai lecturii romanelor lui Beyle considera el cã îi lipseşte emoţia?
Ce fel de poezie avea în vedere? Uneori pare cã identificã arta cu lirismul; însã epopeile homerice nu în acest fel aparţin poeziei.
Teoria lui e mai puţin gânditã decât pare.
Ceea ce rãmâne valabil din aceastã tentativã teoreticã e tocmai ceea ce e neabstract, ceea ce nu aparţine în vreun fel teoriei, aprecierea empiricã: şi anume, clasarea lui ‘Stello’ şi ‘Cinq—Mars’, ‘Mademoiselle de Maupin’ şi ‘le Capitaine Fracasse’, ‘les Misérables’ şi ‘les Travailleurs de la Mer’, ‘Graziella’, printre ‘romanele moderne cele mai frumoase’.


NOTE:

[1] Gracq nu ar fi fost de acord cu aceastã idee. Pentru el, patru din romanele balzaciene erau astfel de poeme.
[2] Într—un studiu apãrut în 1902 şi cules în ‘Promenades littéraires’, 1904.