MĂRTURIA, NĂDEJDEA ŞI MIZANTROPIA
Paştile şi nãdejdea, exerciţiul nãdejdii, sunt cele care ĩi interzic creştinului mizantropia. Ĩmpotriva veninului mizantropiei, creştinul are nãdejdea—sau, mai exact, este el ĩnsuşi nãdejde. Creştinul este chemat sã dea mãrturie despre aceastã nãdejde—şi nu despre sentimentalismele, idilismele şi naivitatea—sau, direct, ignoranţa—lui. Utopismul, idilismul, ignoranţa sunt la fel de nerecomandabile ca şi mizantropia. Simplismul nu este condamnabil fiindcã ĩnclinã ĩntr—o parte, sau ĩn alta—ci fiindcã este simplism. Simplismul ĩnsuşi este nociv—nu tendinţa lui, oricare ar fi ea. Rãul unei perturbãri constã ĩn dezechilibrul ca atare, nu ĩn direcţia acestui dezechilibru.
Efuziunile sentimentale sunt de—a dreptul ĩnafara etosului creştin. La fel, fantaziile idilice şi utopiste.
Simţul comuniunii creştine nu ĩnseamnã mohorâta, resemnata scufundare ĩntr—o turmã şi autoreducerea la un ‚numitor comun’, nici pãcatul gregaritãţii, nici subordonarea faţã de noţiunile comune, de ideile de—a gata, de pãrerile turmei.
Aprecierile valabilitãţii unei atitudini trebuie sã fie nu parcelare, nu ĩn planul fãrâmei—ci pe termen lung, şi ĩn planul raporturilor, al funcţiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu