Din viaţã: DESPRE REALISM

miercuri, 1 aprilie 2009

DESPRE REALISM

DESPRE REALISM

Realismul particular [mentalitatea care identificã alegerea pentru descriere a existenţelor mizere, obidite] al şcolii literare cãreia—i aparţine şi Ingolič nu este un realism surogat. Dar este numai un caz particular al realismului. Ceva nu este realist ĩn mãsura ĩn care ĩnfãţişeazã mizeria—deoarece nu numai mizeria este verosimilã. Realã şi verosimilã, caracteristicã şi autenticã nu este numai mizeria.
Cum apreciem cã ceva este realist, ĩn literaturã?
Probabil cã nu atât dupã verosimilitate/ plauzibilitate, cât dupã autenticitate, care este o ‚calitate ultimã’, un prag superior, ceva intuitiv, nesurvolabil, necircumscriibil. [Din acest punct de vedere, cea mai serioasã expunere despre realism a fãcut—o la noi nu Cãlinescu—cu atât mai puţin R. Petrescu—ci Camil Petrescu.]
Bineĩnţeles cã NU SE POT FORMULA NICIUN FEL DE CRITERII INERŢIALE; impresia de realism depinde de experienţa fiecãruia, de ĩnţelegere, de opiniile asupra realului, etc.. Nu este posibil un consens absolut. Avem fiecare experienţe destul de diferite—şi uneori chiar radical diferite, şi ireconciliabile—asupra realitãţii,a realului uman, social, etc..
Aprecierea ‚realismului’ unei opere este revizuibilã; un plus de experienţã, de reflecţie mã pot face sã revizuiesc ceea ce gândesc despre realismul cutãrei opere, sau ceea ce simt ca fiind autenticitatea reprezentãrii.
Nu existã nişte teste inerţiale pentru ‚realism’; consensuri parcelare, parţiale, sunt posibile. Dar experienţa realului şi formularea ei sunt esenţial personale. Ţin categoric de domeniul personalului.
Se pot formula teste inerţiale pentru obiectivitatea stilului ştiinţific—dar nu şi pentru autenticitatea realismului literar.
Concluzia acestor remarci despre futilitatea ĩncercãrii de a stabili un criteriu consensual pentru ‚realismul’ literar, şi ĩn general pentru alte valori literare, este aceea cã scopul studierii sau al consumãrii literaturii este plãcerea, şi nu clasificarea operelor, nu ajungerea la o ‚ştiinţã obiectivã’.
۞
Cât o fi Ingolič de reprezentativ pentru literatura slovenã? Mã gândesc la un occidental care ar cunoaşte literatura românã dupã un roman al lui Barbu, sau Preda, sau Velea, sau Popovici.
۞
Ĩn antologia de nuvele ale lui Ingolič pe care o citesc, nuvelelor de naturalism rural scrise ĩn anii ‚30 le urmeazã câteva despre Iugoslavia postbelicã, scrise ĩn anii ‚50, şi pe care, dupã ton, eu le—aş fi situat la o datã ulterioarã; probabil cã ceea ce am remarcat eu sunt licenţele titoismului, ‚subversivitatea titoistã’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Maică Sfântă a Luminii celei negrăite

Bucură-te, toiagul din care Dumnezeu, odrăslind fără de sămânţă, a pierdut prin lemn moartea.

Bucură-te, norul Luminii celei neapuse, care ai purtat în braţe pe Însuşi Domnul slavei.

Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare.

Toate tainele tale sunt mai presus de cuget, toate sunt preamărite, Născătoare de Dumnezeu.

Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.

Mire, cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale. Şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale celei înfrumuseţate, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv.

Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!

‘Acolo unde (…) viaţa amarã, tulburatã şi plinã de decepţii este trãitã senin şi calm pânã la presupusul sfârşit … acolo se aflã Dumnezeu cu îndurarea Sa eliberatoare. Aceasta este mistica vieţii cotidiene, a—L gãsi pe Dumnezeu în toate lucrurile; aceasta este starea de beatitudine lucidã a spiritului, despre care vorbeau Pãrinţii Bisericii şi liturghia anticã.’ (Pãr. Karl Rahner, ‘Erfahrung des Geistes’)

‘cu o inimã am aşezat ca sã ne întoarcem în sânul sfintei Maicii Biserici romano-catoliceşti şi iarãşi sã ne unim cu ea, toate acelea primindu-le si crezându-le care ea le primeşte, le marturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mãrturisim acelea patru puncte, în care pânã acuma ne-am împerechiat:

a) Cunoaştem cã Papa de la Roma este cap vãzut a toatã biserica Lui Hristos, care peste toatã lumea e lãţitã.
b) Mãrturisim cum cã afarã de Cer, scaunul celor fericiţi, şi afarã de Iad, temniţa celor osândiţi, al treilea loc este, în care sufletele celor ce încã nu sunt curãţite se ţin şi se curãţãsc.
c) Cum cã pâinea azimã este destulã materie a Cinei Domnului şi a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.
d) Credem cum cã Duhul Sfânt, a treia faţã în Treime, de la Tatãl şi de la Fiul purcede. Şi primim, mãrturisim şi credem toate celelalte, care sfânta Maicã Bisericã romano-catolicã primeşte şi crede.’

[declaraţia oficialã de unire a Ep. Teofil, febr. 1697]

‘Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale..." […] "Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască.’ [1698]

‘slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiţi...’ [5 sept. 1700]

Izvoare

‘Acolo unde (…) viaţa amarã, tulburatã şi plinã de decepţii este trãitã senin şi calm pânã la presupusul sfârşit … acolo se aflã Dumnezeu cu îndurarea Sa eliberatoare. Aceasta este mistica vieţii cotidiene, a—L gãsi pe Dumnezeu în toate lucrurile; aceasta este starea de beatitudine lucidã a spiritului, despre care vorbeau Pãrinţii Bisericii şi liturghia anticã.’ (Pãr. Karl Rahner, ‘Erfahrung des Geistes’)

Rozanov, Bloy, Nietzsche, Weininger;

Stevenson şi Lang;

Cingria, Gracq, Sebastian;

Tresmontant, Gracq, Simmel, Philippide;

Toma, Maxim, Bonhoeffer, Rahner;

Maxim, Damaschin, Teodor, Proclu;

Isaac, Dorotei, Varsanufie;

cãrţile sapienţiale;

Claudel, Schopenhauer,

De Quincey,

Rozanov, Bloy, Weininger, ‘Morgan’;

Saward, McCabe, Weinandy;

Bonhoeffer şi Rahner;

miercuri, 1 aprilie 2009

DESPRE REALISM

Niciun comentariu:

Despre mine

Arhivă blog