Din viaţã

Credinţa realã ĩn autonomia esteticului nu presupune finitism. Bucuria şi plãcerea date de frumos, de frumuseţea intelectualã, şi credinţa ĩn ea.
A ‚crede ĩn artã’ nu ĩnseamnã, evident, ĩn ‚orice fel de artã’, sau ĩn tot ceea ce trece drept artã sau e dat sub acest nume. [Putem da ca exemple de imposturã arta anhedonicã, nonesteticã, diferitele ĩnsãilãri astringent—experimentale.]
A crede ĩn artã ĩnseamnã a crede ĩn creaţie, şi deasemeni ĩn experienţã, ĩn experienţa esteticului artistic.
Relaţia artei cu spiritualul—şi cu sacrul, cu hieraticul—dar nu vreau sã merg acum pânã acolo—ĩi este intuitiv evidentã unui rãsãritean—bucuria şi plãcerea date de artã şi de frumosul artei.
Ce se ĩnţelege prin estetism, credinţa ĩn artã, ĩn plãcerea şi experienţa şi mintea date de artã? Existã aşa ceva la Gracq, la Albala, la Larkin, la Kurp, la Howard, la Philippide, la Lovinescu, la Streinu, la Sebastian, la Lamb, Hazlitt, la alţi englezi, la marele Johnson, plãcerea intensã datã de artã. E un instinct, o ĩnzestrare, e foarte viu la Ralea, la Ibrãileanu, la Iorga—critici care numai reputaţia de estetizare n—au. Existã o falsificare a esteticului şi implicit a artisticului sub numele de estetism; e altceva.