CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL
1—MERCURY RISING—cine s—ar fi gândit cã filmele de acţiune fãcute de Willis la o vârstã acceptabilã sunt deja atât de vechi?Şi acesta reia stereotipul,reţeta omului legii,marginal,cu vocaţia independenţei şi a iniţiativei,aflat ĩn confruntare cu inamici aparent atotputernici.[Şi Teachout remarca dispariţia westernului;acesta a fost transformat, transcris ĩn sintaxa acestor filme de acţiune urbanã, pentru un public atât de placid ĩncât nici picul de „istorie” pretins de cãtre un western nu i se mai pare admisibil.Un western propriu—zis trebuie sã ĩi parã PREA exotic,prea „istoric”,prea abundent cultural unui spectator american de rând.Aşa ĩmi explic eu eclipsa westernurilor.] Bine scrise,ar fi putut fi ca thrillerurile lui Newman, McQueen sau mãcar Bronson. Aşa,sunt de un americanism dobitoc şi pilduitor, ostentativ şi anost.Filmul acesta,ĩnsã,se vede cu plãcere,şi l—aş recomanda unui fan fãrã mari aşteptãri al cinemaului de acţiune. Pentru un motiv sau altul,Willis e de un farmec imens.
Ca veteran al cinemaului de acţiune,Willis este electrizant,unul din cei mai buni zece [ĩn generaţia lui,deţine un dublu primat:acţiunea şi comedia].Iar scenele „de acţiune” din MERCURY ... meritã boxe adecvate.
Rolurile fizice ale lui Willis sunt de un brio formidabil.
2—E atât de evident cã „Luminã de iarnã” nu rezistã deloc ca dramã religioasã,ci ca dramã a cuplului,a umanitãţii relaţionale,orizontale.E atât de interesant ceea ce se petrece ĩntre pastor şi femeia lui—nu ceea ce au ei de spus despre Dumnezeu—şi care nu rezistã deloc.Ca dramã religioasã,e romanţios şi infantil,brandian,factice;ca film despre oameni,despre relaţiile lor,despre un cuplu,e desãvârşit,şi de un gust impecabil.Cuplul,nu religia e,aici cel puţin,marea temã a lui Bergman (sub raport religios,”Ca ĩn oglindã” e mai relevant).
Interesul senzaţional al fiecãrui cadru al „Luminii de iarnã” e o reuşitã aproape fãrã precedent .
Imensele aptitudini de creaţie şi poezie ale lui Berman au aici o ilustrare exemplarã.
3—Am gãsit azi cuvântul cu care sã definesc impresia neplãcutã produsã de nu puţine filme americane:ele par forţate,silite.Este ceva forţat,silit,greşit ĩn ele.Nu existã licãrul acela de omenie prezent ĩn câteva,puţine,filme,de Redford,Demme sau De Niro.Un farmec simplu,fundamental.
[Din acest trio,Demme e cel mai autentic,cel mai puţin forţat,silit,şarjat.]
POVESTE DIN BRONX—primul film regizat de cãtre De Niro;mai existã ĩncã detritusuri scorsesiene, ĩnsã acesta este,fundamental, scorsesianismul distrus, infirmat. Abordarea lui De Niro pare sã se ĩnrudeascã cu scorsesianismul—numai pentru a—l distruge.Am râs la acest film,m—am amuzat (ĩmpreunã cu regizorul,bineĩnţeles).
4—TOO LATE FOR TEARS—polar bine fãcut.Bine jucat,bine ritmat,o reuşitã.
[Despre un peplum italian cu Cameron Mitchell,un ins cu figurã de sindicalist,mi—e prea scârbã ca sã mai scriu aici.Muzica de pe genericele iniţiale e antrenantã—Robuschi şi Stellari.Bun e şi prologul rostit din off ĩnaintea acestor generice—cum cã,atunci când nu va mai exista Roma,nu va mai exista nici lumea.Restul filmului e un exerciţiu de plictis,cu buget minuscul şi actori HIDOŞI.Ideea de a da rolul lui Cezar unui actor care seamãnã a instalator a fost dezgustãtoare.Mai spun numai cã subiectul ar fi luptele dintre Cezar şi Vercingetorix—despre care cãrţile citite ĩn copilãrie m—au ĩnvãţat cã era un Burebista al galilor.]
5—Existã un fel de mãreţie discretã,ceva impozant la Rohmer—CONTE D’HIVER.Ĩmi e neobişnuit sã—l privesc ca pe unul dintre cei mari;ĩnsã este.Din cauza antiamericanismului meu indignat, i—am vãzut filmul cu un soi de sete,cu un apetit imens.[Ca cinefil,Rohmer a servit leal cauza americanismului la modã ĩn anii ‚40—‚50.Dar eu am salutat ĩn CONTE D’HIVER un stindard,un semnal de raliere al europenismului.Ĩn profunzime,nu existã nici o incompatibilitate ĩntre aceste douã poziţii.]
Scenele despre piesa shakespeareianã („Poveste de iarnã”) mi—au dat un gust uriaş pentru aceasta.
Atunci când personajul lui Rohmer,un intelectual,spune cã „Povestea de iarnã” este rocambolescã, piesa devine foarte interesantã.
Rohmer e unul dintre cei care zãdãrnicesc schematismul simplist al ĩnţelegerii cinemaului livratã de Dna. Kael,de Teachout—factura eminamente popularã,vanitatea ifoselor de artã.Ei,dar cinemaul poate fi ĩnţeles,definit şi pornind de la Rohmer.
CONTE D’HIVER este o mare operã cvasiracinianã, semiracinianã—nu ĩn dibuirea cotloanelor realitãţii,ci ĩn dorinţa de stil şi stilizarea superioarã;ĩn mod cert provine dintr—o tradiţie şi concepţie dramaticã. Nu doar dialogurile,decis antirealiste,produc aceastã impresie—ci şi turnura povestirii. Stilul narativ ĩşi creeazã propriii sãi termeni,autonomi,propria „convenţie”.Rohmer decide CUM va povesti. Superioara ĩndemânare şi fineţea tuşei sunt vãdite. Rohmer,actualmente maestru neĩntrecut, drapel de reunire.
6—ORA LUPULUI şi LOST CITY al lui Garcia.
ORA LUPULUI nu e,din fericire,câtuşi de puţin un film de gen.Mai mult,existã un unghi din care devine vizibil interesul intrinsec şi conţinutul,care—l separã de cinemaul de gen.Este un film despre solitudinea nebuniei,despre derivã,regres.
LOST CITY este o melodramã latinoamericanã,cu un Murray foarte ĩmbãtrânit.Film ornamental, de un decorativism insipid şi cu totul exterior.Garcia e un actor inept şi un regizor execrabil.