Vãmile vãzduhului, Kalomiros, Puhalo şi Pomazansky

Vãmile vãzduhului, Kalomiros, Puhalo şi Pomazansky







În Biserica ortodoxã româneascã, S. Rose e o modã. În urmã cu trei decenii, Rose a fost luat la refec, pentru eshatologia lui ‘occidentalizantã’ şi ‘augustinianã’ [sic!] de cãtre nişte scriitori încã mai fanatici şi mai purişti decât el—integrişti ca Puhalo şi Kalomiros. Pentru aceştia, eshatologia lui Rose era una inacceptabil de apuseanã—fie prin juridismul ei (în cazul lui Kalomiros), fie prin postularea activitãţii sufletului înaintea Judecãţii de pe urmã (cazul lui Puhalo: incriminarea, la Rose, a tezei Judecãţii individuale, eroare de neîngãduit, din perspectiva unui teolog al ‘somnului morţii’). Se poate spune cã, pe fond, Rose a fost disculpat de cãtre Pomazansky, care s—a distanţat numai de literalismul ucenicului sãu.
În ultima vreme am citit câte ceva din dosarul controversei ‘vãmilor vãzduhului’, disputa teologicã animatã care s—a purtat la începutul anilor ’80 ai sc. XX. Aşa, am ajuns sã citesc douã scrieri scurte ale Protopopului Pomazansky (un eseu, şi rãspunsul adresat lui Puhalo), aprecierea lui Harakas, scrisoarea lui Kalomiros cãtre Puhalo, scrisoarea lui Carras şi sesiunea Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse dinafara Rusiei—arãtând un frumos unison al ruşilor şi grecilor împotriva lui Rose. În linii mari, ruşii, cu excepţia crâncenului, acerbului Puhalo, i—au fost mai favorabili (Pomazansky îi încuviinţa teologia ‘vãmilor vãzduhului’, criticând numai literalismul abordãrii, iar Sinodul l—a achitat de acuzaţiile aduse de cãtre Puhalo).
Rose a fost atacat, de cãtre unii mai fanatici şi mai extremişti decât el (Puhalo, teologul ‘somnului morţii’; Kalomiros, ‘stilist’), pentru ‘devieri occidentalizante’ şi pentru augustinism. Pomazansky l—a criticat şi el întrucâtva—pentru literalism.
Ca sã spunem adevãrul, cu Puhalo ne aflãm în jungla teologicã, iar cu Kalomiros, în jungla eclezialã (schisma ‘stiliştilor’).
Pomazansky era un exponent al teologiei ‘neambiţioase’, de şcoalã veche, anterioarã renaşterii ‘neopatristice’ survenite în sc. XX—o teologie a manualelor, anterioarã atât neopatristicii (şi neopalamismului), cât şi sofiologiei.
Teologia ‘vãmilor vãzduhului’ a fost criticatã ca tendinţã apuseanã, occidentalizantã. E amuzant sã îl vedem pe Rose taxat pentru occidentalism şi chiar … augustinism. Criticii lui Rose au vrut sã îl ralieze pe Pomazansky cauzei lor—ceea ce nu e cazul. Pomazansky se mãrgineşte sau se mulţumeşte sã îi impute, oarecum, faptul cã a luat pedagogicul drept doctrinã, cã interpreteazã literalist genuri care folosesc limbajul figurat. Autor al unui manual de dogmaticã, Pomazansky argumenteazã prelucrând alte manuale de dogmaticã, ruseşti. Atitudinea lui este întrucâtva evazivã, cu toate cã nu inconcludentã; rus ca şi el, Puhalo l—a considerat un aliat.

Existã ortodocşi cãrora nu le—a fost fricã sã se pronunţe deschis, declarându—l pe Rose un fanatic (Olivier Clément, Ep. Sigrist), la fel cum Gilbert îl considerã pe Schmemann un teolog neinteresant, un fals prestigiu.

‘Totul va fi transfigurat, trupul nostru şi inteligenţa noastrã. Evident, nu se poate exprima aceasta decât prin povestioare cu aer naiv, dacã nu idiot. Mã gândesc, de ex., la un pasaj foarte frumos din Merejkovski într—una din cãrţile lui. E vorba despre un bãtrân care spune: «Pentru mine, Împãrãţia Lui Dumnezeu e lesne de priceput. Îmi iubeam mult soţia, aşadar mã gândesc cã ea va fi acolo şi totul va fi aşa cum era în momentele cele mai frumoase. Şi nu va mai fi moarte, nici despãrţire. Iatã.» Este ceea ce presimţim cu toţii în anumite momente de bucurie şi de plinãtate.’ (Olivier Clément)

Atitudinea religioasã a lui Olivier Clément, de o modernitate pronunţatã, marcatã de filozofie, de sofiologie, de religiologia abordatã bulgakovian, complementatã de un talent literar aparte şi de aptitudinea fineţii literare, desemneazã, pentru unii din noi, viitorul creştinismului viabil. În el avem versiunea rãsãriteanã a modernismului religios. Abordare religiologicã decrispatã, dezinhibatã şi pozitivã, ‘catafaticã’. De aceea, îi scandalizeazã şi indigneazã pe fanatici, pe bigoţi şi pe habotnici.

În româneşte au apãrut cel puţin unsprezece cãrţi ale lui Olivier Clément, cãrora li se adaugã alte douã vols. colective (acela cu Bobrinskoy şi acela cu Galeriu) şi un album, plus studii, articole, eseuri (despre cinema, bioeticã) şi interviul cu italiencele.
Îi plãcea climatul meridional, mediteranean. Gusta austeritatea asprã a naturii fizice, geografia meridionalã. Avea chipul teluric, htonian, şi ‘urâţenia socraticã’, nu lipsitã de farmec, a unor meridionali (semãna cu Liiceanu şi cu evreul englez Suchet).

La Rozanov, nu iubirea e biologizatã, ci biologia e divinizatã, adicã dumnezeiescul e vãzut pânã în profunzimile biologiei şi ale ceea ce mãrginirea atribuie ‘trupescului’. De aceea, Rozanov nu ‘murdãreşte teologia’, ci curãţeşte biologia ; iar la el, accepţia ‘sacralizatã’ nu e una diluatã, se poate conta pe robusteţea priceperii lui.

Paginile unui modernist rãsãritean

Paginile unui modernist rãsãritean




Doi oameni care în patru luni nu au ajuns sã se ţinã de mânã, iar trei luni nu şi—au vorbit. Şi nici nu e altceva; e acelaşi lucru. Totul e aranjat pentru a cãdea mereu mai jos.
Pentru unii dintre noi, Clément, Gillet şi ‘parizienii’ sunt exponenţi, voci, reprezentanţi mai autorizaţi ai ortodoxiei, decât Rose, Kalomiros şi Puhalo.
Cei care mã împing sã mã poziţionez—şi sã mã pronunţ, sã mã definesc—împotriva creştinismului.

Fotienii amintesc pocãinţa doar ca sã aibã ocazia de a vorbi despre cipuri. Temele duhovniceşti clasice le servesc numai ca pretext pentru elucubraţiile despre cipuri şi conspiraţii.
Scurte texte—gnomice (schopenhaueriene, simmeliene), lirice sau concise. Cu ce ies. A merita. Ceva care sã redea sapiditatea fiinţei şi preocuparea pentru fiinţã, ‘ocrotirea fiinţei’, simpatia aceea.
Azi privesc sofiologia cu simpatia unui neoplatonician.
Linia autobiografiilor duhovniceşti: Augustin, Iñigo, Teresa, Clément.
Jaloanele lui Clément—s—a pronunţat rãspicat despre sârbi, Rose, religii, iconostas şi reformã liturgicã, intercomuniune, confesionalism, ‘frontiera iconostasului’; ca şi despre caracterul minoritar al deschiderii şi rebegirea integristã.
‘Puterea cuvântului’, de Breck, ’86.
Unde mi—au fost simpatia, grija pentru fiinţã, bãrbãţia, promptitudinea şi neglijarea lestului? Unde, versetul? Cãci, ea a fost atât de promptã pe cât s—a putut, pe cât i—am oferit ocazia.
Clément s—a situat mereu la intersecţia filozofiei cu teologia şi cu religiosul generic. Un mare scriitor, gnomic, inspirat, faur de formulãri frapante şi memorabile.
Cei care au acreditat fanatismul, mãrginirea şi suficienţa ca ortodoxie; Clément şi Sigrist despre Rose, Gilbert despre rusul Ioan, Schmemann şi Iustin.
Iubirea, trupul, femeile, tinereţea şi ecologia.
A îmbrãca umanitatea; umanitatea, şi nu veşmântul dezumanizãrii.
Sb., la Missa de searã, Lecţionar frapant—cuvântarea lui Ben—Sirah despre rugãc. oropsitului —încurajare plinã de nãdejde, frazele, izvorând dintr—o pace adâncã, ale Ap. Pavel (faimoasa metaforã sportivã, cu atât mai simpaticã dat fiind contextul), şi Evanghelia farizeului şi vameşului (‘Dumnezeule, miluieşte—mã pe mine, pãcãtosul’, spunea cel care ‘nici ochii nu îndrãznea a îi ridica’). Vicarul l—a citat pe Balthasar (‘vânarea’ celibatului şi a castitãţii), metafora spicului a Sf. Thérèse, pilda cu coruperea unui ascet; a predicat despre misiuni şi a aduce rod. La începutul Missei, m—am gândit la teologia viziunilor (la Bloy: primatul poetic şi comparaţia cu Dante; Pãr. Rahner; scandalizarea integriştilor; Pomazansky). M—am rugat bucuros Crezul, cu ochii la vitraliu. I—am consacrat Preacuratei Maria întreg binele meu. Am deosebit artificialitatea, surplusul, banalul, neghina.
Pe calea lui din urmã, Sf. Pavel aflase pacea, exprima pacea, se afla în pacea lui Hristos; de aceea, luminozitatea liniştitã şi aproape jovialã a rândurilor acestui condamnat neînfricat. Missele m—au ajutat mult în cunoaşterea Sf. Pavel.
Deosebirea dintre Missa tridentinã şi Missa paulinã e aceea dintre desãvârşirea nefolositoare, teoreticã, ‘sub obroc’, şi nedesãvârşirea folositoare. Cu Missa paulinã, rugãciunea publicã a pornit în larg, a înfruntat largul umanitãţii—dã lupta.
Existã o falsã contemporaneitate—şi o contemporaneitate autenticã, însã mediatã, mijlocitã. Cu oamenii altor vremuri nu mai putem avea o contemporaneitate nemijlocitã, ci numai una intermediatã.

Socotesc Lecţionarul de la Missa de sb. seara (Ben—Sirah despre rugãc., Sf. Pavel despre triumf, biruinţã, şi parabola lucanã a farizeului şi vameşului, cu rugãc. acestuia) ca pe una din marile bucurii ale existenţei mele.
Nici ochii nu cuteza a şi—i înãlţa. Vicarul a spus cã se ruga ‘cu faţa la pãmânt’—ceea ce e o bazaconie.

Dum., paróhul a apreciat cã Sf. Pavel începe redactarea diatei lui ca un farizeu, întocmai ca acela din parabolã; a citat o anecdotã despre Arhiep. de Pisa (care, în Primul Rãzboi, a vizitat o bãtrânã care avea o hartã militarã, cu fanioane); din nou, despre misionariat. Însã ideea cã Sf. Pavel începe întocmai ca farizeul, cã se ghiceşte orgoliul farizeului din el, a fost frapantã; apoi, Saul se transformã în Pavel, face loc omului celui nou, ‘din Cer, ceresc’. Lecţionarul e unul despre rugãc. (Ben—Sirah, parabola lucanã şi smerenia Sf. Pavel).
Eu nu cred cã Rozanov biologiza iubirea, ci îndumnezeia biologicul. Descoperea dumnezeiescul în strãfundul biologicului, acolo unde teologia oficialã era prea pudicã sã îl caute; excesul de ascetism, excesul ascetic a pervertit mintea.
Uneori, creştinismul îmi apare ca o caricaturã şi ca o luare în derâdere a vieţii adevãrate. Ca o negare şi o discreditare a esenţialului. Iar ‘creştinismul caricatural’ e o realitate; unii sfinţi, însã, o dezmint.
Eu cred cã Hristos mã vrea un om drept şi bun şi viril, şi nu un bisericos.
Îmi amintesc versuri de Horaţiu, de Carducci şi de Arghezi.
Harul e prea important, ca sã fie complicat; altfel, cine s—ar mai mântui? Farizeii creştini înmulţesc canoanele; însã harul e simplu.
La 32 ½ ani, duminicile mi le trec scriind despre ‘vãmile vãzduhului’; acesta e nivelul.
Pãr. Bulgakov era un om care nu consimţea sã—şi constrângã inteligenţa.

Ca om interesant şi care are ceva de dãruit, are ceva de dat.
§
Mistica transfigurãrii, mistica sofiologicã şi aceea a deplinei respectabilitãţii a strãdaniilor religioase ale umanitãţii—nedevalorizarea religiilor, refuzul de a le desconsidera.
§
Ideea unei ciclicitãţi reale a tiparelor individuale, a repetabilitãţii unor tipare individuale, ca nişte subtipuri. Cam ca ideea mea a ‘semenilor’. [Fiind ‘tipare’, nu mai sunt ‘individuale’, cu toate cã se poate vorbi, în cazul indivizilor, despre nişte ‘tipare’, dacã ne referim la structuri dinamice ale personalitãţii. Adicã existã tipare comportamentale, reacţionale, etc., proprii unui individ. Ele rãmân, astfel, strict individuale, nu caracterizeazã mai mult decât un singur individ.]
§
Sapiditatea; imagini; firea, înclinaţie, semeni; grija pentru fiinţã; aspiraţiile.
§
Lui P., despre palamiştii care nu sunt anti—filioquişti.
§
Pentru al doilea scuar: Dna. A., poeme în prozã, proze scurte.
§
Chipul aşa de meridional şi de teluric al lui Clément aminteşte fie de acela al lui Liiceanu, fie de acela al actorului care l—a jucat pe Poirot: Suchet (un englez evreu). Chipuri din lut.
Chip socratic, lipsit de fineţe şi de spiritualitate, chip teluric, htonian.
§
În cãrţi nu caut dogme—ci excitanţi, ceea ce suscitã inteligenţa, ceea ce e interesant şi picant.
§
Dupã 2 ½ zile, revenisem, în scris, la incomparabila lui sapiditate.
§
O interpretare filozoficã a religiosului.
§
Bobârnace: ceea ce nu rezistã, ceea ce nu face faţã.
§
Lossky la Gilbert, Ware şi Clément (aşadar, anii ’80, ’60 şi ’50). Ulterior, au considerat concluziile lui ca exagerate, au considerat criticile lui ca prea tranşante, şi—au revocat asentimentul iniţial, l—au taxat pe maestrul parizian drept prea exclusivist.
§
Bloy se ştia un mare scriitor, era conştient de înzestrarea lui, drept care îşi transcria în jurnal scrisorile.
§
Lirismul ca diluare.
§
Poezia, mistica, romanele, nuvelele, eseurile ar trebui sã fie lecturile cele mai plãcute ale unui cititor. Prea adesea, ele se dovedesc a fi lecturile cele mai neplãcute—corvoada. Citirea poeziei n—ar trebui sã fie o corvoadã, ci desfãtarea purã.
§
Hedonizarea, estetizarea, dezîmbâcsirea, mundanizarea, aspiraţiile şi mundanul. Sapiditatea, imaginile, aspiraţiile, firea şi semenii—înclinaţiile.
§
Tripla lecţie: frica (frica, şi nu iubirea); valorile, degeaba enunţate; halul, descalificarea. Dupã 2 ½ l.. Principiul atenţiei. Descalificarea (‘Nu vã pierdeţi vremea cu un oligofren!’). Cam oligofren. Degenerat. Aspiraţii negate, şi contrazise brutal. Bãrbat—sapiditatea—grija pentru fiinţã—înclinaţia, firea, semenii—simpatia—prompt—pe fazã—aspiraţii—mundanul—costum.
§
Când rãsãritenii pretind sã le dea apusenilor lecţii de democraţie bisericeascã (‘sinodalitatea’, etc.).
§
Pomazansky a cãutat sã fie imparţial, constatând cã şi Puhalo, şi Rose au, parţial, dreptate. Unul pãcãtuia prin îngustime—celãlalt, prin literalism. Unul era prea îngust—celãlalt lua basmele drept geografie.
§
Calitatea literarã a lui Clément a fost unanim elogiatã şi recunoscutã.
§
Creştinul se cade sã fie om întreg, nu om—doctrinã, nu om exponent; altfel, devine caricatural şi decade la statutul acelor oameni—afiş. Nu trebuie ucisã spontaneitatea, cãci spontaneitatea e naturã, care e de la Dumnezeu; iar natura e nedesãvârşitã, nedefinitivatã, nu coruptã. Omul nu convinge defel prin verva cu care debiteazã teorii. Trebuie sã convingã prin ‘rezultatul uman’. Omul nu poate deveni portavocea instituţiei fãrã o diminuare, fãrã o amputare.
Creştinul nu trebuie sã substituie substanţei umane, substanţa teoreticã; dimpotrivã, numai luminozitatea substanţei umane e mãsura progresului sãu. E om pe mãsura luminozitãţii umanitãţii sale—nu a scânteierii lui abstracte, teoretice.
§
Paradoxul, aporia unei rugãciuni publice ‘aproape în întregime secrete’.
§
Un dicţ. de geografie, ‘de la A la Z’.
§
Existã şi contemporaneitatea falsã, închipuitã, imaginarã. Cineva numai se imagineazã contemporan, nefiind cu adevãrat.
§
Demascarea tuturor carenţelor, neflatarea lor.
§
Cine nu e gata sã accepte necontemporaneitatea, nu va primi nici contemporaneitatea tangibilã. Suntem contemporani, însã nu în sens absolut, ci numai relativ.
§
Normativ e ca lupta sã fie datã, nu câştigatã. P. şi imaginile militare, marţiale, rãzboinice, metaforele belicoase.
§
Bloy atribuia vizionarului religios meritele literare ale viziunii, considera cã ceea ce impresioneazã la o viziune e meritul vizionarului.
§
Tainele dezvãluie secrete, nu ascund secrete.
§
Sapiditatea rãsãriteanã, sapiditatea unui rãsãritean bonom (ca ierarhul ucrainian).
§
În singurãtatea lui clocitã, nimeni nu—L va întâlni sau afla pe Dumnezeu. Dumnezeu e aflat ‘în larg’, ‘la larg’, nu ghemuit în fundul hrubei, al criptei.
§
Inima smeritã, inima pocãitã, atât vrea Dumnezeu. Pe aceasta nu o va strivi El.
§
Ştiut pentru lucruri amuzante, interesante, picante, excitante—nimic tern sau pedant sau anost.
Umor crâncen, scrâşnit.
§
Ascetica disjunsã de misticã; ascetica fãrã misticã nu are sens (decât ca strãdanie şi aspiraţie), pe când o misticã mai puţin asceticã e posibilã.
§
Judecata crudã şi nemiloasã, pãrtinitoare şi nedreaptã, ostracizarea oamenilor drepţi.
§
Dupã binecuvântarea cu Sf. Sacrament din cadrul adoraţiei euharistice.
§
‘Eu nu sunt unul dintre mistreţii care, pentru a se culca cu dv., acceptã orice, fiindcã numai asta îi intereseazã.’
§
Furia e realã—sau e jucatã—şi teatralã.
§
Teologia actului medical.
§
‘Relaţia’ mea e în cadrul vieţii laice, în sintaxa laicã.
§
Aerul de babã încãpãţânatã.
§
Aşadar, existã douã vols. de conversaţii.
§
Ce poate sã îi placã ei la mine? Cã vorbesc frumos şi folosesc cuvinte dificile? Pe asta nu se întemeiazã o relaţie.
§
Reprezentabilã ca o chestiune de cogniţie, nu de transgresiune. Altfel, se volatilizeazã coordonatele umanului.
§
Protopopul Pomazansky avea obiceiul sã citeze din vechi teologi ruşi—ca Ep. Silvestru cu ‘Expunerea istoricã …’ şi ca Mitropolitul Macarie al Moscovei, Arhiepiscopul Filaret de Cernigov—ba îi şi citeazã pe toţi aceştia trei într—un paragraf al eseului ‘Rãzboiul nostru nu este împotriva …’. Ilustrativ pentru ‘teologia ca predanie’.
§
Eu nu biologizez iubirea, ci arãt numai cã dumnezeiescul ilumineazã pânã—n strãfundurile biologiei, cã nici relaţiile zise elementare nu—s în afara razei dumnezeieşti, cã şi în ‘bezna instinctului’ licãreşte, sub forma iubirii devoratoare, licãrirea dumnezeiescului.
Trecând de la iubirea conjugalã sau nupţialã, la aceea maternã, femeile nu comutã pe un altfel de iubire, ci numai gãsesc acestei iubiri un obiect mai potrivit.
Adulţii nu ştiu şi nu pot sã primeascã aceastã iubire femininã (‘maternã’) în felul bebeluşilor. Dacã s—ar face ca pruncii, ar fi iubiţi la fel cum sunt aceştia.
Nu cred cã femeile au douã feluri de iubire; ci numai un singur fel, pe care doar bebeluşii ştiu sã îl primeascã.
§
În Clément e reprezentat ceea ce are mai bun modernismul.
§
Rãutatea deliberatã, şi cruzimea deliberatã.
§
Mi se pare cã harul D. N. Iisus Hristos şi darul Sf. Spirit hãlãduiesc prin lume. Nu cred cã e ceva rezervat exclusiv creştinilor sau credincioşilor în accepţia de inşi care subscriu unui formular.
§
Discuţia despre douã cãrţi—dintre care una, o postumã.
§
Stil epigramatic.
§
A rãni.
‘Credeţi cã ei n—au suflet?’
Absenţa bunãtãţii, lipsa bunãtãţii.
§
‘Dupã cum v—aţi purtat cu mine, bãrbaţi de proastã calitate aţi mai cunoscut!’
§
Teologia ‘vãmilor vãzduhului’ a fost criticatã ca tendinţã apuseanã, occidentalizantã.
§
Voi menţiona o lume bisericeascã de care mi—e cam silã.
§
Dublul indiciu al mizeriei: frica, şi dosarul ‘vãmilor vãzduhului’. Vârsta şi nivelul.
§
Dezîmbâcsirea. Bãrbat. Chixul. Joi şi vin.. Romane. Literaturã. Ocazia ratatã.
Atent vs. aerian.
§
Inteligenţa se vede abia dupã experienţã; la început, nu se vede decât inexperienţa.
§
Ap. Pavel cuvânta dintr—o mare pace lãuntricã, ajunsese sã cuvânteze dintr—o mare pace lãuntricã.
§
Femeia are dreptate sã nu acorde nimic pe tavã, fiindcã a vãzut cã, oferind pe tavã, rezultatele sunt rele.
§
Creştinii încep sãptãmâna sãrbãtorind Învierea Lui Iisus.
§
Harul nu se adaugã ca o substanţã, altei substanţe de acelaşi ordin; ci ca semnificaţia, substanţei.
§
A da sensuri nu psihologice, ci metafizice. Abia sensul psihologic ar fi acela relativ.
§
Falsa sofisticare a gnosticismului şi a kabalismului.
§
La apusenii ecumenişti se simte o plictisealã şi o lipsã de entuziasm faţã de propria Tradiţie—ceea ce nu e cazul cu rãsãritenii ecumenişti, care nu din plictisealã sunt ecumenişti, nu fiindcã ‘vor altceva’. De aceea, ecumenismul apusenilor e, adesea, spiritualmente dubios. Pare ‘cãutarea a altceva’. Raţiunea lui pare sã fie una psihologicã, nu una teologicã.
§
Chipul existenţei mele, fizionomia, configuraţia. Cei care, cu premise mult mai modeste, au fãcut lucruri bune, au lucrat bine.
§
Sunt un ins nu neinspirat—ci catastrofal.
§
Dublul principiu—credinţa cã nu mi se cuvine nimic—şi distructivitatea, dorinţa de a—mi bate joc de viaţa mea, de a o cãlca în picioare, în paroxisme ale furiei auto—agresive. Aşa sunt eu.

Recursul propagandistic la ‘sihaştrii ascunşi’

Recursul propagandistic la ‘sihaştrii ascunşi’





Mi—am poluat de curând mintea cu o fiţuicã a schismaticilor (în vreme ce ed. Shakespeare e încã necititã). Fiţuici ca aceasta la care mã refer eu [1] îi fac pe Kalomiros, Puhalo şi alţii sã treacã drept nişte giganţi ai gândirii şi ai raţionamentului teologic. Controversele care suscitã interesul minţilor înfierbântate ale schismaticilor fotieni sunt soluţionate pe cale oracularã—prin sentinţele ‘sihaştrilor ascunşi’.
Premisa e aceea cã sihaştrii ascunşi reprezintã desãvârşirea ultimã a speciei umane, şi o instanţã de la care nu mai existã apel. Pare o glumã, însã în mintea fanaticilor aşa stau lucrurile. Or, mãcelurile apocaliptice, cipurile şi masoneria par subiecte mult mai importante, la aceşti ‘bãtrâni îmbunãtãţiţi’ (pe care numai emisarii lor ideologici îi întâlnesc), decât pocãinţa, harul, pãcatele, pacea, lumina, etc.. Existã un hotãrât viraj ideologic al bãtrânilor îmbunãtãţiţi, iar proorocirile macabre sunt bine servite de tematica cipurilor; asistãm, în lamentabila presã a schismaticilor înverşunaţi, la versiunea ‘creştinã’ a ‘sfârşitului lumii’ care acapareazã şi media seculare.
Or, ceea ce au de spus aceşti ‘sihaştri ascunşi’ nu suplimenteazã niciodatã cunoaşterea—ci e numai ceea ce ucenicii lor webmasteri deja credeau.
Te—ai aştepta ca ‘sihaştrii ascunşi’ sã confirme în parte, şi sã corecteze în parte ceea ce gândesc ucenicii lor surescitaţi. Nu e niciodatã aşa.
Reversul situaţiei e cã nu e nevoie sã fii ‘bãtrân îmbunãtãţit’ pentru a cloci astfel de trãsnãi; e deajuns sã fii unul din fanaticii care colcãie în penumbra aşezãrilor omeneşti. Rostul ‘sihaştrilor secreţi’ e numai de a confirma elucubraţiile ucenicilor militanţi. Sentinţele acestor sihaştri sunt desãvârşit de previzibile şi de lineare; niciodatã vreo poziţie rigoristã nu e corectatã, nici vreo deviere nazistã a ucenicilor ‘creştini’ nu e mustratã.
Mireasma respectivelor învãţãturi (despre ecumenism, cipuri, vaccinuri, omoruri rituale evreieşti, masonerie) s—a cam oţetit.
Ceea ce frapeazã la propaganda schismaticã referitoare la diferite subiecte (de la ecumenism la cipuri) e redundanţa recursului la ‘sihaştrii ascunşi’; aceştia nu spun niciodatã altceva decât webmasterul, nici nu îşi corecteazã emisarii. Aşa încât nu e nevoie sã ai ‘viaţã îmbunãtãţitã’ ca sã Nu e deloc nevoie sã fii ‘bãtrân îmbunãtãţit’ şi sihastru ca sã ai acele gânduri ale fanaticilor, e deajuns sã fii webmaster.
Mã întreb de ce militanţii schismatici sunt foarte puţin impresionaţi de ‘bãtrânii îmbunãtãţiţi’ nestorieni, miafiziţi, papistaşi, budişti, etc.. De ce sihaştrii altor tradiţii nu beneficiazã de aceleaşi prerogative oraculare. Se pare cã, pentru a fi oracol, un ‘bãtrân îmbunãtãţit’ nu e deajuns sã fie sihastru (cum sunt şi la papistaşi, miafiziţi, nestorieni, în religiile asiatice)—mai trebuie şi ca ideile lui sã corespundã cu ale webmasterului. S—ar zice cã sihãstria fanatizeazã; însã, la sihaştri şi la ucenicii lor webmasteri, fanatismele sunt comensurabile.
Militanţii anti—occidentali pretind cã e necesar sã fii ‘bãtrân îmbunãtãţit’ pentru a gândi elucubraţiile anoste pe care le înşirã ei. Însã tocmai contrariul e evident—e deajuns sã fii un webmaster obosit (mã refer numai la eşalonul fruntaş!), pentru a regurgita exact aceleaşi inepţii. E deajuns sã fii Danion Vasile, nu e neapãrat sã fii sihastru în munţi. Remarcabilã e şi coincidenţa completã a agendei sihaştrilor secreţi cu aceea a militanţilor. Niciuna din devierile naziste, de ex., nu primeşte vreo îndreptare.
Inşi de o cutremurãtoare sufiecienţã, mãrginire şi crispare, nevrotici înveteraţi, fanaticii recurg de predilecţie la argumentul ‘din bãtrânii îmbunãtãţiţi’—aceasta e scurtãtura care într—adevãr dispenseazã de orice simulacru de logicã, etc.. Odatã pãtrunşi în scenã ‘sihaştrii secreţi’, discuţia e tranşatã. Orice raţionament înceteazã. Orice disputã e sistatã. Nu mai rãmâne loc decât pentru veneraţia entuziastã. Fireşte, îndobitociţii nu au aflat nimic din ceea ce nu ştiau deja. Ocupaţia sihaştrilor ascunşi este de a reitera ceea ce deja scriu fiţuicile cele mai ticãloase; şi, bineînţeles, de a profeţi mãceluri şi a crea panicã—toate, îndeletniciri demne de nişte bãtrâni îmbunãtãţiţi. Sihaştrii ascunşi au gânduri de webmasteri. ‘Coincidenţa perfectã’ a emitentului cu destinatarul e semnul cel mai sigur al falsitãţii unei admonestãri profetice.

Prin comparaţie, Kalomiros pare un dialectician subtil. Reviste ca aceasta despre care am scris îţi dau gustul citirii lui Kalomiros, fãcându—l sã parã un teolog rutinat şi versat.

NOTE:

[1] Cu revista ATITUDINI suntem cu adevãrat în latrina subculturii.

Viaţa unui modernist rãsãritean

Viaţa unui modernist rãsãritean





Marţi, Sf. Ioan de Kronştadt în calendarul rãsãritean. Rusul Ioan, Siluan, Sofronie, Zaharia. Discipolii lui Sofronie (doi greci, ambii deveniţi ierarhi).
La predicã, paróhul a vorbit despre Efes—Efesul ca metropolã anticã, biserica Sinodului ecumenic, şi despre ‘Efeseni’ drept culmea maturitãţii teologice a Sf. Ap. Pavel, expresia cea mai desãvârşitã a gândirii lui. Paróhul a caracterizat ‘Efesenii’ drept capodopera maturitãţii teologice a Ap. Pavel, şi a vorbit despre Efes, pe care l—a vizitat nu de mult. (Mariologic, eu sunt un ‘efesean’, adicã accept cã Deipara a locuit la Efes, dupã cum o afirmã şi mistica din sc. XIX.)
Faptul cã fericirea şi însufleţirea—şi nu sexul, sau plãcerea—se aflã alãturi de o femeie.
A vorbi despre ‘îndreptãţire’ nu înseamnã juridism şi limbaj juridic, ci utilizarea termenului biblic pentru ‘sfinţire’, ‘dreptatea’ ca sfinţire.
‘Variaţiunile despre milã’; sb. minţisem cã vol. despre pocãinţã ar fi o culegere de eseuri.
Ieri, gândul întreit: sapiditatea umanã, imaginile religioase (ca la v. Hűgel)—şi icoanele: pe alese; şi aspiraţiile.
Transformarea lui P. într—un cumãtru parşiv, meschinã apokolokyntozã.
Cititul în locul mâncatului. A înlocui mâncatul cu cititul.
Iau lucrurile drept ceea ce sunt date. Mi se pãrea mereu cã lucrurile chiar înseamnã ceea ce presupuneam eu cã trebuie sã însemne.
Ceea ce recunoştea CA în mine; şi a recunoaşte fiinţele cu înclinaţii similare, suntem o subspecie aparte, un temperament anume, oameni cu o anume înclinaţie şi disponibilitate. Preocuparea pentru fiinţã.
I—am mãrturisit sb. lui P. cât îmi displace sã vãd umilitã Patriarhia constantinopolitanã.
Von Hűgel: imaginile religioase, crucifixul, Fénelon. Experienţa lui ca trãitor, ca ‘nevoitor’ şi ca om de rugãciune.
Ochiul Sf. Spirit.
O acuzaţie pe care nu am auzit—o pânã acum ar fi aceea cã apusenii ‘au abandonat învãţãtura patristicã despre distincţia dintre esenţã şi lucrãri’.
Toanele şi sociabilitatea, gândul afabilitãţii şi al cordialitãţii; impulsurile potrivnice acestora. Existã acele nemotivate izbucniri de agresivitate, de pornire, de rãutate. Ele pot sã fie reversal traumelor anterioare.
A observa îndatoririle prieteniei. A nu face rabat. Dacã aş face—o, aş face—o mai bine decât oricine; problema e cã n—o fac deloc, nu consimt. Sapiditatea, funcţia imaginilor religioase, aspiraţiile şi tendinţa, firea mea şi înclinaţia—semenii.
P. despre ‘misticii de la Atos’.
Paisie despre prietenie; D. Toma şi accentul filozofic al subiectului.
Acum 22 l. ierarhizasem pentru o interlocutoare; vorbeam despre ‘cãrţi şi citit’, muzicã şi medicinã.
Nefanatizat. Empiric. Atent. Pe fazã. Prompt. Rapid.
Mai ales, nefanatizat.
Convivialitatea, substratul şi luminozitatea. Sapiditatea, imaginea Sf. Inimi, aspiraţiile şi mundanul, înclinaţia şi firea, semenii. Dum., gândul sapiditãţii, referindu—mã la scriitorul francez şi la alţi câţiva, mai ales rãsãriteni.
Prima carte a lui Clément e din ’59—de la 38 de ani (timpul în ortodoxie); cartea despre pocãinţã e din ’82. Se poate spune despre el cã a fost un scriitor religios, un autor religios; pe acest meridional scrisul a ajuns sã îl caracterizeze. Simpatizez iubirea pentru Bisericã a acelora ca el—însã mi—e strãinã.
Elementele existenţei lui Bloy—puţinul: puţin, însã nu insuficient.
Relaţiile cu alţi oameni sunt singura sapiditate a vieţii; nimic sã nu mã despartã de iubirea lor! Existã pozele, aferarea; dincolo de asta, se vede cã Biblia e o carte fãrã asemãnare, fãrã mãsurã de înãlţatã.
Gluma Roxanei, în taxi; telefoanele, discuţiile de la tehnologie (despre cinema, despre inexpresivitate), apoi inspiraţia.

Sapiditatea încântãtoare a omului; la asta mã gândisem dum..
Domnul, dat ca experienţã şi ca gând. Preocuparea pentru sacru; evreii.
‘Însã mai mult mã cãiesc pentru cã, pãcãtuind, Te—am mâniat pe Tine, Pãrintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun. De aceea mã hotãrãsc, cu ajutorul harului Tãu sfinţitor, …’.
Gândurile lui v. Hűgel pentru [Avva] Fénelon şi pentru imaginea Sf. Inimi. Fénelon ca Avvã, ca povãţuitor, sfãtuitor şi îndrumãtor duhovnicesc.
Luminozitatea, sapiditatea, amarul, discreţia; am început ziua scriind câte ceva despre Clément. Înclinaţia şi firea, temperamentul, semenii. Ieri am întâlnit un opincar în cãlduri. Vedere dizgraţioasã, care ar fi trebuit rãscumpãratã prin contemplarea vreunei icoane—sau mãcar a unui obraz plãcut.
Asceza e o cale, nu o ‘cunoaştere directã’, nu o ‘filozofie directã’; premisele, postulatele ei sunt acelea ale unei practici, nu ale unei cunoaşteri—de aceea, sunt nesatisfãcãtoare pentru cunoaştere. Existã rezultate cognitive ale ascezei, însã acelea nu sunt ‘principiile practice ale ascezei’, ci reflecţiile al cãror substrat e existenţa îmbunãtãţitã.
‘Catolicitatea’ e un criteriu empiric: înseamnã, mai întâi, ‘universalitate’ în sens geografic—ca mijloc de a tria ceea ce e universal de ceea ce e numai local. Cei care au vorbit primii despre catolicitate au avut în vedere un criteriu pentru a ajunge la ‘adevãrata universalitate’—pornind de la atestarea pretutindeni.
Preoţia cea în Hristos nu e o castã profesionalã, nu e casta profesionalã a clericilor. Acesteia nici Hristos nu i—a aparţinut; iar urmaşii Lui Hristos sunt toţi creştinii, fãrã deosebire, Botezul e o Tainã mai mare decât preoţia sacramentalã. Prin Botez toţi fãrã deosebire suntem sfinţiţi, tuturor ni Se comunicã Sf. Spirit, toţi devenim preoţi dupã Hristos, dupã preoţia Lui Hristos. Preoţia conferitã de Hristos nu e o castã, nu e rezultatul unor studii, etc.. Hirotonirea consacrã pentru preoţia sacramentalã, însã Botezul sfinţeşte întru preoţia cea dupã Hristos.

Joi seara am ajuns abia dupã sfârşitul Missei. Azi am mâncat trei snickers şi trei brânzoaice—iar pentru cinã şi cola.
Incomparabilitatea—Sf. Grigore al Tesalonicului înseamnã pentru mine ceea ce vizionara augustinianã însemna pentru Bloy. ‘Un Sf. Nicolae ştiu, şi un Sf. Grigore’ (ceea ce nu e un mijloc de a—i desconsidera pe Teolog, Nyssen, Dialog, Taumaturg şi Decapolit). Vastitatea cuprinzãtoare a viziunii şi a înţelegerii lui teologice. A sublinia ceea ce e mai reuşit (predicile). Scrierile zise ocazionale.

Pe P. nu îl mai intereseazã planul religios, ci numai acela bisericesc; îngusteazã parabolele, refuzã farmecul, ignorã dinamica agresivitãţii. Unii schimbã religiosul, pe bisericesc—fauna prigonitorilor moderniştilor. Balamaua dintre bisericesc şi religios e, pentru ei, sfãrâmatã. Nu mai existã decât formele, prescripţiile, oracolele. Religia lor rezidualã ajunge sã aducã a vrãjitorie.
§
Suficienţa, aroganţa şi obtuzitatea fanaticilor, ignoranţa trufaşã şi îngãlatã, patima urii.
§
Obiectivele studiului filozofic al religiei.
§
‘Cãlãtorii’ e altceva decât turism—Chateaubriand sau Nerval, şi nu Beyle—şi mai bine.
§
Filozofia imaginilor religioase; şi mistica lor. Interpretarea filozoficã a misticii (întreitul exemplu). Studiul misticii, ca religiologie.
§
Autor de inspiraţie kantianã, teolog, sociolog şi filozof al religiei. Despre religie a vorbit ca teolog, ca sociolog şi ca filozof. O triplã calificare savantã pentru a se pronunţa despre religie.
§
Filozofia s—ar defini ca abordare ‘pozitivã şi raţionalã’, ‘naturalã’. Bineînţeles, însã, cã e o ‘filozofie informatã teologic’—aşa e şi la Troeltsch, şi la v. Hűgel—şi la cei doi succesori ai acestuia (anglicana şi brãileanul plagiator)—altfel nici nu s—ar putea.
Filozofia religiei e distinctã, nu disjunsã de teologie; nu e clivatã. Însã principiul ei autonom—raţional, pozitiv şi natural, empiric.
§
Bineînţeles cã filozofii religiei au un gând teologic, o înţelegere teologicã; însã asta nu dezautonomizeazã filozofia.
§
Ele sã se îndrãgosteascã, sã te iubeascã, sã—ţi facã mizerii, sã aibã ciclu.
§
Ascultã, Izraele: Domnul Dumnezeu, Domnul e incomparabil, e neasemuit. Domnul e mai presus de orice asemãnare, nu are potrivã, nu are seamãn.
Proclamaţia izraelitã vesteşte disparitatea, neasemãnarea, incomparabilitatea Lui Dumnezeu.
§
Evreii ar putea înţelege aşa ceva—evreii veterotestamentari—iubirea pasionalã.
Ei comparã iubirea divino—umanã cu aceea carnalã.
§
A testa: cine face faţã, la schimbarea accentului—şi unii fac, de ex., capadocienii. Nume a cãror pronunţare o însoţesc de o înclinare a creştetului.
§
Cât te iubesc, maicã Bisericã a Romei!
§
Constatarea decalajului între moderni şi ‘cei vechi’ în reprezentãrile despre religie. De ex., reprezentãrile vechi despre pãcatul originar. Însã calitatea minţii celor vechi era aşa de vãditã, încât modernii nu îi puteau socoti anomalii. Modernii îşi reprezintã şi îşi explicã altfel depravarea fiinţei umane. Exista, în explicaţiile celor vechi, un anume recurs la mitologic, substituirea istoriei naturale prin mitologia explicativã. Exista o tendinţã mitologicã la cei vechi.
§
Prozaic. Supralicitarea.
§
Unii nu realizeazã în ce mãsurã explicaţia naturalã, ştiinţificã, raţionalã, nemitologicã, face parte din fiinţa modernã, nu realizeazã hãul care ne desparte de tendinţele mitologizante ale înaintaşilor. Lipsind sacrul, câmpul cunoaşterii noastre pare îngustat; însã adesea nu ne dãm seama de îngustimea comparativã a câmpului cunoaşterii celor vechi, zoriţi sã atribuie totul unor cause ezplicabile prin mitologie.
§
Clément, care putea sã fi ajuns un Montaigne al creştinismului [--cu toate cã nu sunt unul dintre cei zoriţi sã—l decreteze pe Motaigne ca necreştin--]; sã spunem, mai bine: un Montaigne al subiectelor religioase.
§
Reticenţele patrologului american faţã de unele din emblemele ortodoxiei ruseşti; impresiile Ep..
Dispersia. Cele douã dispersii:--a scrisului;--şi, comparativã, a catolicismului (neprecizatul\ dispersia).
§
A cultiva lapidaritatea lui Nietzsche, Simmel, Schopenhauer, Klages, Weininger şi Spengler, inciziile lui Chartier, Bergson, Marcel (triada francezã, rivalii), a exersa concizia scânteietoare, gnomicul.
§
Sapiditatea ecumeniştilor. Fadoarea rigoriştilor, ceea ce e gãunos şi van, abstract şi crispant la ei.
§
Cei care dau religia pe Bisericã—defensivii, baricadaţii.
§
Presupusa fadoare; imaturitatea mea şi reversul.
§
Legatarul a ceea ce e mai bun în gândirea şi religia emigraţiei ruseşti pariziene.
§
Stilizarea post—conciliarã; constatam chiar de atunci cã nu—mi displace—ca şi faptul cã o prefer reprezentãrilor pre—conciliare.
§
Depãşirea în continuatori: exagerãrile lui Lossky sunt corectate în continuatorii sãi (Clément, Ware). Adicã nu sunt poziţii de nedepãşit, ci corectabile.
§
Eseurile de fineţe literarã şi de însufleţire.
§
Von Hűgel era foarte impresionat de experienţele duhovniceşti autentice ale apusenilor, nu le bagateliza şi nu îi pãreau derizorii.
§
Zgura de blazare, cinism şi dezabuzare; ceea ce mã urâţeşte.
§
Caricaturi de ecumenism; şi caricaturi ale intransigenţei. Caricaturalul e simetric. Caricaturali sunt deopotrivã ecumeniştii şi intransigenţii.
§
Compania literarã a filozofilor. Fanaticii care mã fac sã regret compania literarã a filozofilor.
§
Aspiraţiile, esenţialul şi cruzimea.
§
A şti sã apreciezi, fãrã crispare şi cu gratitudine, savurosul şi sapiditatea.
§
Simeon, Nicolae, Grigore, Ioan, Sofronie.
§
Imersia Lui Dumnezeu în umanitatea genericã: Hristos a lucrat ca dulgher. Dumnezeu nu a cãutat vreun colţişor ferit, ocrotit, privilegiat. Nu S—a întrupat, nu S—a nãscut ca filozof atenian. Nu S—a întrupat ca saduceu sau ca preot. Nu a aparţinut clerului. E o lecţie în asta; nu era unul din cãrturari, ci un rabin itinerant, numit ‘Mântuire’.
Acesta e ‘anonimatul profesional’, camuflarea Lui Hristos.

Conferinţa lui Jean—Claude Larchet

Conferinţa lui Jean—Claude Larchet





La şase sãptãmâni dupã conferinţa Mitropolitului Hierotheos Vlachos, a vorbit la Iaşi un alt reprezentant al ‘psihoterapiei ortodoxe’, francezul Jean—Claude Larchet.
Comparat cu Vlachos, Larchet pare mohorât, crispat şi pedant. Nu se ghiceşte o viaţã creştinã îndãrãtul cuvintelor lui, ci puţinãtatea unui Învãţãtor al Legii. Prezentarea subiectelor litigioase (‘Filioque’, pãcatul strãmoşesc şi primatul papal) abuza de ignoranţa publicului şi mi—a lãsat impresia cã am de—a face cu un manipulator. Un paróh din Copou s—a ilustrat opinând cã interpretãrile catolice ale Sf. Maxim sunt … marginale. În prezentarea lui, Jean—Claude Larchet urmeazã linia durã şi ideologicã. Altfel, subiectele lui nu—s şi ale mele.

Teologul ortodox Jean—Claude Larchet a conferenţiat la Iaşi în a treia vinere a lui octombrie. Câteva minute a participat şi stareţul mãnãstirii athonite ‘Sf. Pavel’. Subiectul conferinţei lui Jean—Claude Larchet a fost actualitatea teologicã a Sf. Maxim, iar ocazia, una dublã: lansarea traducerii uneia din cãrţile despre Sf. Maxim ale lui Larchet şi sosirea moaştelor Sf. Maxim la Iaşi.
Ca prezenţã, Larchet mi s—a pãrut un pic teatral, cabotin, ţinând sã arate cât mai bizantin, şi de un hieratism afectat; aşa e, cred, cazul şi cu alţi laici apuseni convertiţi, care ‘stilizeazã’ intens şi pastişeazã alura bizantinã, fiindcã au ceva de demonstrat. Vlachos pãrea mai natural şi mai cu picioarele pe pãmânt, mai dezinvolt, cordial, comunicativ şi mai cu capul pe umeri. Larchet pãrea nervos, uscat, tracasat şi lipsit de cordialitate. Uman cel puţin, e în altã ligã decât Mitropolitul Vlachos.

Conferinţa lui Larchet, despre actualitatea teologicã a Sf. Maxim, n—a fost altfel decât mã aşteptam; o expunere meticulos redactatã, însã frugalã, didacticã în intenţie, inconcludentã în realitate, şi cât se poate de tendenţioasã. Câteva porţiuni din conferinţã au fost interesante şi instructive. Poate cea mai discordantã notã a fost absenţa referinţelor livreşti (în contrast cu Vlachos, care cita relativ mult). Larchet nu a citat nici Biblia, nici Pãrinţii (cu o excepţie: Sf. Irineu, cu tinereţea datã de Dumnezeu, citat în latinã), nici pe teologi (cu o excepţie, Meyendorff, al cãrui nume traducãtorul l—a anglicizat, şi care a fost invocat cu o expunere despre Pãrinţii rãsãriteni care au negat ‘pãcatul strãmoşesc’—dacã am înţeles eu bine). Gândirea lui Larchet mi s—a pãrut meschinã, schematicã şi neatractivã. S—au trecut în revistã subiectele câtorva din cele 19 cãrţi publicate de Larchet [1]; interesante mi s—au pãrut acelea despre ‘milã’ şi despre icoane.
Larchet a precizat cã Sf. Maxim nu accepta primatul papal în forma în care e practicat azi; însã nu a spus şi în care formã îl accepta.
Toate propunerile lui de ‘elemente comune’ închideau, de fapt, uşi, blocau perspective. Îi atribuia Sf. Augustin ideea unei corupţii totale a vrerii omeneşti, însã accepta o interpretare atenuatã a ‘pãcatului strãmoşesc’ (înţeles ca pasibilitate, mortalitate şi corupţie, nu ca vinã personalã). A expus care îi pare a fi înţelegerea ortodoxã a lui ‘Filioque’—însã nu şi care e accepţia autenticã a primatului papal. Conferinţa lui Larchet mi—a lãsat impresia necinstei intelectuale. Mi s—a pãrut cã manipula şi mãsluia. Au lipsit complet referinţele biblice, patristice (din Pãrinţi alţii decât Sf. Maxim) şi din teologi; nu a lipsit şarja împotriva ‘origeniştilor platonizanţi’ (în legãturã cu interpretarea datã de Sf. Maxim temporalitãţii—sorocul dat pentru acomodarea troposului la logos). Augustin şi Ieronim au fost atacaţi pe toate planurile (corupţia integralã a fiinţei umane; ‘Filioque’). Pentru o alurã de imparţialitate istoricã, a menţionat cã Patriarhii rãsãriteni erau eretici în decursul controversei monoenergiste şi monotelite.
Din prezentarea lui Larchet se subînţelegea cã Sf. Maxim a restrâns accepţiile date de vestici lui ‘Filioque’ şi primatului papal.
Intenţia lui Larchet, în conferinţa lui, a fost de a crea impresia cã Sf. Maxim îi admonesta pe apuseni sã dea un sens ortodox lui ‘Filioque’, iar pe Papã, sã fie ortodox şi sã rãmânã în limitele sinodalitãţii; prezentarea lãsa sã se înţeleagã cã Sf. Maxim cu vesticii s—a rãfuit, şi cã pe ei îi admonesta.
‘Filioque’ poate fi admis numai ca purcedere iconomicã sau de energii.
Interesante au fost referirile lui Larchet la logos şi tropos şi la ecologia spiritualã; a ales sã discute mai pe larg teoria Sf. Maxim despre conceperea virginalã a Lui Iisus (cu ipoteza absurdã a transmiterii corupţiei şi pasibilitãţii prin sexualitate) şi pe aceea a teozei.

Larchet s—a convertit la 23 de ani, apostaziind de la catolicism; era student la filozofie, se ocupa de Areopagit şi aşa a ajuns la Pãrinţii care au legãturã cu Areopagitul şi la interpreţii ortodocşi. A gãsit cu cale sã vorbeascã numai de rãu Biserica, numind—o confesiune şi imputându—i degradãri successive, deopotrivã în teologie şi în duhovnicie (‘spiritul vieţii duhovniceşti’). Un paróh ieşean a numit analiza lui Larchet a clarificãrii Vaticanului cu privire la ‘Filioque’ drept cea mai bunã analizã existentã, şi la fel pe aceea a acordului cu miafiziţii (în care terminologia chirilianã mascheazã ambiguitãţile doctrinale). Dupã pãrerea altui vorbitor ieşean, ‘ambiguitate’ înseamnã ‘ilaritate’. Larchet a fost comparat cu Sf. Maxim—s—a precizat cã, la fel ca Sf. Maxim, apostatul francez a trecut de la teologia duhovniceascã la aceea dogmaticã; iar volumul prezentat a fost desemnat ca ‘Ambigua’ ale lui Larchet, o lucrare cu statut similar.

La sesiunea de întrebãri, Larchet a discutat deosebirea dintre psihism şi ‘duhovnicesc’. A definit erezia, s—a pronunţat despre ecumenism.
În general, cuvintele şi explicaţiile lui pãreau pedante şi uscate, fãrã legãturã cu viaţa, bizar de disjunse de existenţã. În toiul lãmuririlor lui despre plãcere, tandemul plãcere/ durere, logos şi tropos, timp, conceperea virginalã a Domnului nostru şi transmiterea pasibilitãţii prin actul sexual, m—am întrebat ce cãutam eu acolo, vineri seara, într—o atmosferã viciatã (când dintr—o predicã a paróhului bisericii la ale cãrei Misse particip aş fi aflat mai multe); m—am simţit strãin.
Cred cã Larchet nu a amintit Biblia niciodatã. Pãrea subjugat de interpretarea cu totul filozoficã datã de Sf. Maxim pãtimirii Lui Iisus (nici rãscumpãrare, nici treaptã cãtre Înviere, ci eliberare de frici)—un climat spiritual—filozofic care îmi e cu totul strãin.
Mohorât şi crispat, sãrac şi pedant, Larchet nu e un dascãl de creştinism; iar în interpretarea lui Larchet, nici Sf. Maxim nu arãta a fi unul. Relevanţa modernã a gândirii Sf. Maxim, cu categoriile ei specifice, nu a fost bine argumentatã. Istoric, a fost escamotat faptul cã rãsãritenii sunt cei cãrora Sf. Maxim le—a reamintit şi legitimitatea primatului roman, şi ortodoxia lui ‘Filioque’ (aflatã, atunci, sub atacurile ereticilor constantinopolitani). Trebuie însã admis cã, pentru occidentali, Sf. Maxim rãmâne, ca teologie, o curiozitate, şi cã Roma a fost ingratã cu acest prieten al ei.
Larchet a vorbit despre iubirea de sine şi, foarte neconvingãtor, despre iubirea genericã, conformã firii (când ceea ce e iubit e firea umanã, nu individul ca atare, nu substanţa singularã—înţelegere destul de dezolantã a ‘iubirii’). El pare unul dintre cei convinşi cã Sf. Maxim e un teolog al persoanei (umane); însã nici ceea ce a spus Larchet, nici concluziile patrologilor despre doctrina divinizãrii a Sf. Maxim, nu par sã justifice aceastã impresie. Patrologii, alţii decât Larchet, gãsesc la Sf. Maxim o teozã a umanitãţii amputate, o teorie care suprimã singularul uman; asta pãrea sã denote şi teoria maximianã a iubirii generice.
A fost o conferinţã la care s—au pronunţat puţine nume; Larchet a afirmat cã îi gãseşte interesanţi pe toţi Pãrinţii greci.
Larchet a menţionat ‘Apoftegmele Pãrinţilor’, ‘Scara’, ‘Discursurile’ Sf. Isaac şi pe Sf. Simeon, pe Cappadocieni, pe Damaschin şi pe Sf. Grigore.

NOTE:

[1] Înţeleg cã Larchet are o editurã, şi cã a prefaţat traducerea cãrţii lui Ioanichie despre Cleopa.

Din viaţa unui tomist rãsãritean

Din viaţa unui tomist rãsãritean



Cred cã existã o plenitudine, o deplinãtate a vieţii religioase ‘în lume’.
Rugãciunea are de—a face cu sudoarea, efortul şi strãdania vieţii, cu demnitatea activitãţii, nu cu ceţurile trândãviei, nu cu miasmele dezlânãrii.
Isaac, Dorotei, Grigore, Simeon, Nicolae, Ioan de Kronştadt sunt ideea mea de literaturã religioasã. Aprecierea lui v. Hűgel aratã cã Ioan de Kronştadt e într—adevãr altceva decât numai o mascotã a naţionalismului şovin rusesc. Cei care, în puţine cuvinte dealtminteri, amintesc asocierea lui cu organizaţiile şovine ruseşti, cu reacţionarismul, îi aduc deservicii; ceea ce la Maritain îmi displace şi îmi repugnã, la Sf. Ioan, rusul, admit. [Iar v. Hűgel consimţea, credea cã scrierea lui Ioan reprezintã aşa cum se cuvine omul; trebuie sã fi fost o trad. antumã, cãtre sfârşitul sc. XIX.]
Tartorul moderniştilor fusese un viitor fascist; relevant pentru mâinile pe care încãpuserã savanţii, filozofii şi teologii modernişti. De pe vremea fascistului Benigni şi a lui Blondel, pânã la Teilhard, Parente, Tresmontant şi la progresiştii post—conciliari, modernism ‘de dreapta’ (în politicã) nu a existat; cauza socialã e ataşatã înclinaţiei cãtre modernizarea expresiei.
Simeon, Grigore, Nicolae, Ioan şi Lazar.
Ioan, Siluan şi Sofronie. Iar de la Sofronie vin deopotrivã Hierotheos şi Ioan Zizioulas (aşa cum şi de la Florovski vin deopotrivã Romanides şi Ioan Zizioulas.; cu toate cã eu aş fi reticent cu privire la cine era ‘protejatul’ moşului).
Încredinţarea ca sunt iubit.
Zloata minţii.
E nevoie mereu de pazã, de gardã, de scut, de austeritate, de deprinderi.
Esenţa primelor versete din “Magnificat’ e aceea a lui ‘Ascultã, Izraele’, nimic nu Îi poate fi substituit Lui Dumnezeu. Paróhul a predicat, la Missa de searã, despre nesubstituibilitatea Lui Dumnezeu: nimeni nu e ca Dumnezeu, El e neasemuit. Nimic nu Îl poate înlocui; nimeni şi nimic nu e divinizabil şi nu poate sã dea ceea ce dã El. Dumnezeu e ‘mai bun’ ‘prin surplus’ (faţã de ceea ce, în Creaţie, e bun), nu prin diminuare (a ceea ce e bun în Creaţie); binele dumnezeiesc întrece binele Creaţiei. ‘Ascultã, Izraele: Domnul Dumnezeu e neasemuit.’

Iernarea liturgicã e plãcutã în ritul occidental: Rozariul, apoi eshatologia—moartea şi rãposaţii, apoi Adventul şi Naşterea Mântuitorului, apoi Botezul. E ca pentru emisfera nordicã.

Spiritul de lãrgire; de ex., ‘Magnificat’—ul, recitat zilnic la Vespere, sau unicul Mister al Rozariului, însã bine spus, ‘nealergat’. Polemiştii apuseni de acum un veac reduceau pietatea monasticã rãsãriteanã la rugãciunea verbalã, la îndelungata rugãciune verbalã. Rugãc. îndelungã, însã cu vorbe puţine; Iisus proscria rugãciunea cu vorbe multe, peroraţia evlavioasã.

Cred cã aşa se va mântui omul—atingându—se de Dumnezeu pe nebãgate de seamã, oblic.

FEMEILE ĨN TALMUD: Talmudul spune patru lucruri importante despre femei. Cã femeile sunt predispuse la lacrimi şi sensibile la nedreptate; cã femeile au mai multã credinţã decât bãrbaţii; cã femeile au mai mult discernãmânt; cã femeile sunt blânde.

În rânduiala mea de rugãciune, sã nu uit niciodatã pocãinţa (‘vederea rãului’) şi gratitudinea, desãvârşita gratitudine. Rugãc. nezoritã.

Era previzibil ca abuzului de încredere sã îi urmeze abuzul de neîncredere. Era de aşteptat ca, dupã ce s—a criticat prea puţin, sã se critice prea mult—ca unui exces de un sens sã îi urmeze un exces de sens contrar. Deficitului i—a urmat surplusul. Veacurilor de biblisticã ce prefera sã nu remarce—sau nu putea sã remarce—le—a urmat o generaţie care remarca şi ceea ce nu era.

Ca savant, Troeltsch aparţine deopotrivã teologiei, sociologiei şi filozofiei (criticiste). Existã o triplã apartenenţã; pe de altã parte, v. Hűgel gãsea la el religiozitate. Era convins, absolut încredinţat de religiozitatea nemţilor pe care îi stima. Troeltsch poate fi considerat ca teolog, ca sociolog şi ca filozof (criticist şi al religiei), deasemeni ca exeget; de unde, reputata lui polivalenţã. În filozofie, criticismul e atitudinea, iar religia e subiectul.
Explicaţia ‘prin convenţie literarã’ a urmat explicaţiei ‘prin iluzionism’, prin trucuri, prin prestidigitaţie. S—a presupus cã Iisus era un şarlatan; apoi, un vindecãtor abil sau un iluzionist—apoi, un personaj literar (sau un personaj istoric, cu biografia amplu romanţatã). Scrierea Evangheliilor nu mai era nici şarlatanie, nici credulitate a primitivilor şi naivilor—ci convenţie literarã. Faptele Lui Iisus deveneau semnificative ca acelea ale personajelor dostoievskiene; ca la Shakespeare, Tolstoi sau Hugo, nu e vorba despre istoricitate, ci despre semnificaţie. Iisus cãlãuzeşte prin exemplaritatea şi semnificativul personajelor literare: ca Hamlet sau alţii. El e interesant, Îşi pãstreazã interesul religios—spiritual al unui personaj literar: cum s—a mai vãzut. Nu e necesar ca Odiseu, Hamlet şi Mîşkin sã fie ‘reali’, pentru a oferi îndrumãri.
Iluminiştii ilustreazã întâia ipotezã; Renan şi Harnack, pe a doua. Iar Barth, etc., pe a treia. Cu cei ca el am ajuns la ‘convenţia literarã’. În acest fel, ‘întrebarea despre istoricitate’ devine extrinsecã, superfluã şi barbarã, filistinã; de unde dezinteresul lui Barth şi al barthienilor pentru ‘Iisus istoric’. Nu studiezi istoricitatea lui Falstaff sau Quijote sau Valjean. Istoricitatea a devenit, la aceştia, neavenitã. ‘Minunile’, adicã semnele, nu au mai trebuit ‘explicate’ în termenii posibilului, ci în aceia ai literarului. S—a studiat cum sunt ele posibile literar, nu practic. Aspectul realizãrii practice a minunilor (iluzii sau scamatorii) a devenit irelevant. Anulate ca istorie, chestiunea posibilitãţii lor practice a devenit o falsã problemã. Ingeniozitatea explicaţiilor a fost transferatã în literar—nu mai era vorba despre a explica ‘fapte’, ci metafore, simboluri.

Experimentarea harului—‘tendinţa messalianã’—de la Simeon la Serafim. Mistica rãsãriteanã a celui de—al doilea mileniu e una ‘messalianã’—a gustãrii harului. Isihasmul e mistica simţurilor duhovniceşti, a simţirii duhovniceşti. E deschiderea cãtre dimensiunea sensibilului spiritual—sau integrarea sensibilului şi a spiritualului; misticã taboricã, a îndreptãţirii sensibilului spiritual. Mistica apuseanã este o misticã stoicã, o misticã altminteri orientatã; Calvin e numai un exponent, însã şi Danneels aparţine aceleiaşi tendinţe a stoicismului mistic: primirii harului nu îi corespunde cu necesitate gustarea lui. Harul poate fi primit, fãrã a fi simţit, fãrã a fi gustat, fãrã a fi dat sensibil. Te afli în har, fãrã a o simţi. ‘Gustarea harului’ devine numai o ultimã iluzie, un ultim obstacol pe calea spre desãvârşire. Sintaxa stoicã prevede ‘mângâierea’ numai ca pe un element care e încã ‘dincoace’. Pe de altã parte, teologia harului, a acţiunii harului, a lui Danneels—acţiunea nesesizatã. Lucrarea harului nu e sensibilã.
Pentru apuseni, ‘simţirea’ e posibil sã nu însemne prezenţa harului; iar lipsa simţirii nu exclude prezenţa harului. Misticã de stoici, fãrã îndoialã, adicã de latini; iar Calvin apare ca unul dintre cei mai latini.

Femeile ‘nu au cuvânt’ în sensul cã simt zãdãrnicia şi absurditatea, formalismul verbalului. Nu se opresc la cuvinte.

Frecventez reuniunile teologice şi evenimentele publice (Larchet, Vlachos) ale schismaticilor.

În sc. XXI, un local ieşean în care s—au rostit numele lui Tyrrell, Pius al X—lea, Loisy, Turmel, Nifon al Constanţianei, Sf. Petru Damaschinul, în care s—a discutat parabola vameşului şi farizeului, vindecarea ‘pe furiş’, caracterul minunilor, umorul şi severitatea dumnezeieşti, modernismul şi excomunicãrile, moartea de supãrare/ de inimã rea, cãlugãrii apuseni, ‘circumstanţele conceperii’ şi parabola oilor şi a caprelor. Faptul cã într—un local ieşean se pronunţã numele lui Tyrrell, Loisy, Pius al X—lea, al baronului v. Hűgel, al lui Nifon al Constanţianei şi Sf. Petru Damaschinul şi se discutã îngãduinţa Domnului nostru faţã de pãcatele trupeşti.
Patristic, eram cu temele nefãcute—eram, din nou, lãutar.

V. Hűgel şi Pãr. Tyrrell considerau cã Pius al X—lea e mãrginit, pe când Pãr. Loisy socotea cã deciziile sunt justificate (adicã divergenţele existã, iar poziţiile lui nu au fost rãstãlmãcite, nu i—a fost atribuit altceva). Mai târziu, dupã mai mult de un deceniu, baronul filozof avea sã mãrturiseascã faptul cã poziţia Romei în controversa modernistã îi pãrea cel puţin parţial îndreptãţitã. Sancţiunile ecleziale au pãrut crude şi nemeritate. Loisy, mai rece şi mai calculat, pãrea şi mai dispus sã şi le asume, pe când congenerul lui irlandez a fost lovit în plin; francezul admitea cã el crede altceva decât afirmã Roma cã ar trebui crezut, în aceastã privinţã admitea cã nu existã neînţelegeri, ci disensiunea e realã. De aceea, Pãr. Tyrrell şi Pãr. Loisy sunt cazuri foarte diferite; întâiul a fost cel mai puţin aspru penalizat—şi cel mai lovit, cel izbit în plin—pe potriva intenţiilor lui curate; v. Hűgel nu avea sã îşi asume rãspunderea pentru a—l fi imanentizat, cãci, de la un moment dat, irlandezul a preluat imanentismul francezilor şi concluzia biblisticii lui Loisy.

Probabil cã fãrã sã vrea, Larchet a subliniat mai degrabã caracterul anti—personalist al gândirii Sf. Maxim; imaginea pe care o dãdea era aceea a unui anti—personalist, interesat sã eludeze individualul şi sã propunã genericul. Tezele ecologiei spirituale, cum o numea Larchet, nu au trecut dincolo de banalitãţi şi de bune intenţii.
Grija faţã de persoanã, de singularitatea individului, nu are nevoie de un ‘—ism’, nu are nevoie de un sufix, e independentã de jargonul şcolilor. Eu mã raliez adevãrului, nu unei şcoli filozofice sau alteia. Nu e nevoie de un ‘—ism’, pentru a iubi mai bine persoana umanã.

Ieşirea din accedie

Ieşirea din accedie





Sf. Pavel nu spune cã mozaismul nu îi sfinţeşte pe neevrei; spune cã mozaismul nu sfinţeşte pe nimeni, cã primirea botezului evreiesc e primirea Legii, care nu sfinţeşte pe nimeni. Pavel spune cã prin Lege nu vine mântuirea; cã respectarea prescripţiilor nu e mântuitoare. Cã Legea nu numai cã nu mântuieşte, ci şi obligã în zadar—e jug şi blestem. În aceasta, Ap. Pavel continuã revizionismul şi esenţializarea promovate de Iisus. Ambii erau evrei revizionişti. În Lecţionarul de marţi, ‘Galatenii’ conţine o şarjã formidabilã împotriva mozaismului care nu sfinţeşte; se spune limpede cã deageaba se aşteaptã îndreptãţirea de la prescripţiile legii, de la etosul mozaic. Episcopii nemţi de azi nu mai sunt pe mãsura acestui radicalism.
La Sf. Pavel, Dumnezeu nu are douã Legãminte ‘deopotrivã de mântuitoare’—ci numai unul singur, acela în Hristos Iisus. Iar cine spune altminteri, îl contrazice pe Apostol. Numai o Lege mântuieşte. Cea veche nu mântuieşte dacã e respectatã; şi osândeşte dacã e încãlcatã: e aşezarea sub blestem. Aceasta nu exclude ‘aşezarea anonimã sub Legea Nouã’.
Ziua am început—o cu 1 ½ l. de bere (rãmasã de ieri).
Simplitatea harului, modestia şi ironia mijloacelor, încrederea filialã afectuoasã. Dumnezeu privilegiazã mijloacele modeste, oblice, neînsemnate, derizorii.
Severitatea mergând pânã la furie şi asprime cu care Dumnezeu pedepseşte vãtãmarea ‘celor mici’, a celor curaţi, a nevinovaţilor—apelul, strigãtul sângelui nevinovatului—cã e Abel, Iisus sau dominicanii sau, în sc. XVIII, iezuiţii—silnicia.
Marţi am citit articolul unui filozof sociat cu iezuiţii, Egerton (‘Credinţã, raţiune şi moderniştii’), care afirmã ceva interesant (cã Sf. Toma al lui ‘Pascendi’ e, de fapt, Suarez; cã e un Sf. Toma suarezat), şi am cãutat în istoria iezuitului Brusher numele Papilor care i—au persecutat pe cãlugãri (pe dominicani, în sc. XIII; pe iezuiţi, în sc. XVIII).
Neîntrecutul scriitor v. Hűgel vorbea despre eseistul Tyrrell aşa cum vorbea Paleologu despre Ralea, despre eseurile lui Ralea; şi despre Pãr. Tyrrell, şi despre Pãr. Loisy se spune cã erau autorii unei literaturi delicioase, ai unei teologii din cea mai comestibilã şi digerabilã. Scrierile ambilor sunt considerate ca foarte excitante intelectual.

Vrãjmãşia suscitatã în Dumnezeu de blasfemie.
Legenda Sf. Mucenici din Pompeiopolis (Cilicia): leoaica şi ursul. Animalele îi respectã pe sfinţii Lui Dumnezeu; ca sângele martirilor sã cadã asupra capetelor ostaşilor. Ceea ce sfinţeşte.
Ceea ce Dumnezeu a creat bun—cu toate cã perfectibil—omul sã nu batjocoreascã.
Sinaxarul lunii are, în Rãsãrit, câteva jaloane majore: Sf. Lucian, Luca, Ioan, Ilarion cel Mare, Iacob ruda Domnului, Dumitru, Dumitru de Rostov, Roman Melodul, Amon, Iacob al lui Alfeu, Andrei din Totma, stareţii de la Optina, Pãrinţii iconoduli, Simeon, mucenicii din Milano.
Citesc despre Rose cã a fost botezat în adolescenţã, ca metodist; a devenit ateu, era sinolog, a trecut şi prin guénonism, la 28 de ani a primit mirungerea schismaticilor, la 29 de ani a întemeiat ‘Frãţia’, a fost tuns la 36 de ani. Probabil cã existã la el încrâncenare, crispare şi fanatism.
Aspectul muzeal şi acela trãit. Efectul de vitrinã, de exponat muzeal.
Noţiunea ‘celui mai frumos creştinism’—în realitate, empiric, nu abstract, nu ‘în aer’.
La Missa de searã, paróhul a predicat despre al doilea Mister de bucurie—şi anume, despre ‘Magnificat’; Lecţionarul conţine listele pauline de vicii şi virtuţi, şi invectiva Lui Iisus împotriva dijmei din zarzavaturi. Recviemul s—a slujit cu Psalmul alternativ. Predica a fost centratã pe o idee la care paróhul ţine: tot ceea ce nu e Dumnezeu, dezamãgeşte; dintre idealizatori se recruteazã morocãnoşii, îmbufnaţii, ca şi instabilii, rãtãcitorii, cei al cãror loc nu e nicãieri, nemulţumiţii şi itineranţii, cei veşnic dezamãgiţi—cãci ei cautã dumnezeiescul acolo unde nu poate fi gãsit. Aceasta e greşeala celor care divinizeazã creatul. Paróhul a spus şi o fabulã, fabula puilor de vulpe—sau a vulpii care îşi diviniza puii şi îi descria altfel decât erau.
Pe de altã parte, m—am surprins ascultând începutul ‘Magnificat’—ului cu gânduri destul de demitologizante; aici probabil cã e vorba de un poem teologic, de o compoziţie ulterioarã, nu de o stenogramã. În acest caz, nu cred cã avem de—a face cu ‘istorie înregistratã’, ci cu un poem teologic care interpreteazã semnificaţia istoriei Mariei. Chiar în ipoteza cã Maria i—a relatat Evanghelistului evenimentele, e imporobabil ca ea sã îşi fi memorat cuvintele şi sã le fi reprodus. Însã ‘Magnificat’—ul redã atitudinea ei esenţialã, transcrie esenţialul receptivitãţii şi al credinţei ei (cãci ‘Magnificat’—ul e un poem într—adevãr teologic, adicã despre întâietatea Lui Dumnezeu şi iconomia Lui).

Joi m—am rugat, în faţa Mitropoliei, Sf. Maxim, Sf. Parascheva şi Deiparei. Nu am mers nici la Missa matinalã, nici la spital. Am cãutat, în faţa Mitropoliei, un loc departe de îmbulzealã. M—am rugat în faţa Mitropoliei (mã rugasem şi anul trecut, Sf. Vasile).
La Missa de searã am ajuns în timpul predicii; paróhul vorbea despre calomnierea Mariei, Maria ca ‘aceea care apãrã de câini’, o minune din sc. XVIII, octava de rugãc. din ’44. Predica paróhului discuta tot vizita la Elisabeta: bucuria în pofida calomniei, Maria ca aceea care apãrã de calomnii, care apãrã de câinii bipezi. A fost o Missã marianã şi terezianã. La rugãciunile devoţiunii tereziene, cea dintâi spunea cã Iisus Îşi va aminti şi un pahar cu apã dat în numele Sãu.
A aduce în evlavie tandreţea, lãrgimea, largheţea şi omenia rãsãritene, relaxarea, firescul, bonomia şi cumpãtarea, surâsul, adâncimea şi farmecul.

Vin., sãrbãtoarea Sf. Teresa cea Mare (vicarul i—a menţionat toate trei supranumele: ‘cea Mare’, ‘a Lui Iisus’, şi dupã numele oraşului). În calendarul rãsãritean, Sf. Lucian.
La tarabe, fetele vroiau romane de Mann, Jűnger şi London. Una a vrut ‘Dragoste sau dependenţã’; alta, ceva de teoria literaturii—iar dealerul: capodopera unui romanist neamţ.
Vraiştea, vraiştea şi mizeria (eticã, alimentarã, sexualã, sentimentalã, devoţionalã, intelectualã, vestimentarã şi a locuinţei). Când stimulii nu stimuleazã, iar eşecurile descurajeazã.
6 s. (43 z.); 3 s. (18 z.).
Larchet a menţionat faptul cã l—a întâlnit pe atonitul Paisie.
Ce—i drept, despre paşapoartele biometrice Larchet nu a fost întrebat. Nici despre vaccinuri şi sfârşitul lumii.
Vin. am mers la Missa matinalã, la spital, la conferinţa lui Jean—Claude Larchet, însã am recãzut în consumul de chimice, tot nu am terminat de spãlat tricoul, nu am chemat zidarul, am fãcut plimbarea pânã la SOHO într—o doarã, am mâncat doi hamburgheri dubli şi trei gogoşi. Arãt îngãlat. Am de spãlat un pullover verde, tricoul negru şi lingeria. Am preferat fumatul şi cola, lecturii. Mai ales, prevaleazã sentimentul îngãlãrii, a te simţi îngãlat.
Larchet, convertit mohorât, crispat.

Adesea, cu un instinct infailibil de pervertit, am preferat falsul, autenticului.
Laturile dezechilibrului.
Plângerea şi recucerirea iubirii.
Abaterile, derogãrile şi vraiştea (costum; haine; spital; ritm; lit.; dietã; i.; rugãc.).
Arãtând cã ştiu sã fiu nesuferit, antipatic, şicanator şi meschin, dezagreabil, neplãcut şi acru.
Larchet remarca, ieri, cã actualul Papã a revenit la poziţiile Bisericii de la sfârşitul sc. XIX, adicã la cele mai intransigente poziţii.
Vorbind despre experienţa convertirii lui, Larchet s—a referit la ‘învãţãtura primului mileniu’, pe care a regãsit—o la teologii ortodocşi. Începutul a fost dezamãgirea lui cu catolicismul; iar convertirea o priveşte drept o depãşire şi o împlinire.
Seara, la o cafea irlandezã cu alcool şi frişcã şi un cocktail cu P.; vorbim despre bãrbaţii lui RT, ‘compararea cristologiilor’, analogia umorului, modernişti, modernism, Pius al X—lea (bunãtate; mãrginire; ‘preot de ţarã’; insulte, invective, smiorcãire, bunãtate), parabola oilor şi a caprelor, ‘creştinii anonimi’ şi ignoranţa invincibilã, filoprotestantism, pãcatele trupeşti şi încremenirea, rugãc. pentru bunica mea, lipsa citatelor şi a biblicului, capetele ciomagului (primatul şi ‘Filioque’), cãlugãrii apuseni, moartea de inimã rea, de supãrare, iezuiţi şi preoţi.

Teologia semnelor cere mai întâi o bunã teologie a Creaţiei, şi apoi o bunã teologie a relaţiei Lui Dumnezeu cu lumea. Vreau sã spun cã o teologie a semnelor nu poate sã existe ‘în aer’, independent de o ontologie (şi de o teorie a cunoaşterii care sã porneascã de la aceastã ontologie).
Lecţionarul de dum. are parabola judecãtorului şi vãduvei. Lectura veterotestamentarã e lupta lui Iosue cu amaleciţii, lectura paulinã e despre folosul Scripturii şi modalitatea de a îndrepta. Vicarul a predicat despre rugãc.; însã nu a elucidat nevoia enunţãrii. Oricum, a precizat necesitatea rugãciunii de gratitudine. Vicarul a citat un autor englez, McKinsey (??), cu ‘parabola vânzãtoarei de pantofi’, sau a ‘magazinului uitat deschis’. M—am rugat bine Crezul (mai ales articolul pneumatologic) şi ‘Tatãl nostru’.
O umanitate malformatã, un caz de malformare gravã a umanului.
Cui şi la ce acord eu vremea vârstei mele—vârsta netrãitã şi diluatã.
Ieri am suprins, la P., tocmai suficienţa şi ‘chiaburia duhovniceascã’ a farizeului din parabolã, obtuzitatea şi îngustimea, suficienţa placidã. Duhovniceşte, un letargic. Lumea lui bisericeascã, de integrişti, fanatici, reacţionari şi fixişti, e una în care nu m—aş regãsi niciodatã. Apusenii nu ştiu de ce i—a ferit Dumnezeu.
Bulgakov, Gillet, Clément, Ware, Evdokimov, Zizioulas nu mi se par mai puţin normativi. Parizienii sunt şi azi mai deschişi (ieri îi numeam lui P. câţiva parizieni contemporani, ‘şcoala francezã’, ortodocşii francezi). Silniciile minciunii confesionaliste. Fanatismul nu mi se mai pare impozant, nici respectabil; nu îmi mai impune, nu mã face sã mã pierd. Tactica fanatismului constã în ‘a lua repede’, şi în ‘a lua la rost’.
Rugãciunea e cea care m—a adus la progresism, sau m—a apropiat de progresism; iar adoraţia euharisticã, de modernismul viu şi autentic.
Absurditatea ca eu—un lãutar—sã am nişte ‘poziţii teologice’—şi sã mai fiu şi intransigent şi sã admonestez.
N—am ştiut sã fiu recunoscãtor, nici prompt, nici ‘pe fazã’; iar promptitudinea e numai o laturã a gratitudinii.
Câteva intuiţii ale Dnei. v. Speyr sunt interesante (plenitudinea luminii şi amurgul; primul pas în învãţarea iubirii; iubirea Lui Dumnezeu pune la încercare înţelegerea; simţul milei Lui Dumnezeu; tãcerea şi maturizarea în tãcere; tãcerea cea în Hristos; capacitatea de a primi; harul în trup; sexualitatea şi darul).
Autenticitatea misticismului ei. Inegalabilul. Şi locul meu în lume (vin., şi a fi de performanţã, ambiţia şi desãvârşirea).
Missa e a Lui Dumnezeu; reuniunile şi ‘socialul religiei’ sunt ale oamenilor.
Mã atrage mai mult religia trãitã, decât aceea scrisã; şi mireasma religiei, pentru a denumi cumva calitatea aceea de echilibru, moderaţie şi de fineţe a trãirii, luminozitatea trãirii. Ea e implicitã şi transpare în lucrãri. Discreţia o caracterizeazã, inteligenţa şi umorul. Clément, Martini şi Marcel. Calitatea bucuriei. Ingenuitatea apuseanã. Antispeculativismul. Acel carnet în care notasem, la 15 ani, câte ceva despre convertitul francez şi despre parcursul lui religios. Nu e vorba despre intenţii, ci de realizãri; ceea ce a realizat (cu sine însuşi şi cu gândirea lui). Tandemul: unicii doi schismatici traduşi la uniaţi.
A nu pierde sapiditatea fiinţialã şi mireasma religiei.

La Missa sãrbãtorii Sf. Luca, paróhul purta veşmântul liturgic roşu. A predicat despre lealitatea Sf. Luca (pornind de la versetul paulin) şi despre caracteristicile Evangheliei lucane (vãduve, orfani, pãgânii). Paróhul l—a prezentat pe Sf. Luca drept autor al ambelor scrieri neotestamentare şi ucenic al Sf. Pavel. Dincolo de legendele despre ‘medicul antiohian’ şi icoanele pictate de sfânt, Luca e considerat fie unul din ucenicii de pe drumul cãtre Emaus, fie un convertit al Sf. Pavel; rãmâne enigmatic cã Sf. Luca şi nu Sf. Ioan e cronicarul marian.
Sapiditatea fiinţialã a creştinului sau a omului religios. Încoţopenirea. Aspiraţiile normale. Luminozitatea. Recomandarea de biografii ale sfinţilor apuseni (ca paróhul din Ars). Rezultatul fiinţial e sapiditatea, ‘predica prin fapte’. Asta recomanda şi paróhul: sã predicãm prin lucrãri şi fiinţial, pentru cei care nu citesc Biblia. Adâncurile necuprinse ale fiinţei; nu—s hãuri, ci adâncul viului. De asta şi femeia e un adânc, iar sexualitatea, o adâncire, o imersare. A predica prin ceea ce faci—şi, mai presus de asta, prin ceea ce eşti. Chiar jucându—Se, joaca Lui Dumnezeu cu omul e afectuoasã şi blândã.
În religie, Ep. Sigrist m—a învãţat un ‘mai bine’; de la cei ca Ep. Sigrist am deprins un ‘mai bine’, cãutarea, respectarea a ceea ce e de respectat şi distanţa faţã de ceea ce numai ecraneazã. Aceştia sunt dascãlii de creştinism.
La v. Hűgel am gãsit rugãciune, duhovnicie, povãţuire şi sfãtuire, filozofie, ştiinţã, biblisticã, scânteierea expresiei.
Experimentat duhovniceşte, v. Hűgel ştia rostul unei imagini (vorbeşte despre o imagine a Sf. Inimi, care i—a folosit în timpul unei boli). Icoane ale Mariei, ale Domnului nostru, ale unor sfinţi, ale Preasf. Treimi. Iar Sf. Ioana de Arc a cerut un crucifix ca sã o însoţeascã în trecerea ei dureroasã la cele de sus. Cât e de prostesc şi de necreştin iconoclasmul! Iar întregul meu mod de viaţã e unul iconoclast.
Icoanele lui Rubliov sunt ca eseurile lui Tyrrell: provin dintr—o mare pace sufleteascã; aceeaşi impresie mi—o dau, de la 32 de ani, şi operele lui Leonardo (pe la 26 de ani am trecut printr—o violentã dezicere de italieni—mi s—a pãrut cã sunt de acord cu Florenski—e interesant cã Ep. Sigrist e de acord cu Florenski în privinţa lui Rubliov—ba îl şi citeazã—adesea—şi deloc în aceea a lui Leonardo).
Pacea sufleteascã a creştinului—sau a fiinţei sapide—nu înseamnã blazare, resemnare, impasibilitate sau glacialitate sau crispare; aceea n—ar fi pace, ci amorţire. Pacea sufleteascã provine, la rândul ei, dintr—o plenitudine de viaţã şi luminã.
Sf. Pavel scria cã, în ultima lui încercare, în prizonieratul final, numai Sf. Luca i—a mai rãmas alãturi; paróhul trasa o paralelã cu Iisus, Cãruia I—a rãmas alãturi ucenicul iubit.
Caracteristica eseurilor timpurii ale Pãr. Tyrrell. V. Hűgel spune cã ulterior—şi poate treptat—ceva s—a fracturat, a survenit o derivã. Adicã nici nu îl mai regãsea, în prietenul sãu, pe autorul eseurilor de tinereţe.
Falsa penurie era numai oglinda ignoranţei mele, imaginea neştiinţei mele.
Accentul marian al Sf. Luca e în contrast cu ‘tãcerea marianã’ a Sf. Pavel, cu nemenţionarea zãmislirii virginale, etc..
Luni: chimia, prânzul şi dezlânarea. Cele trei ore de letargie. Fumat şi cola, trei ore de letargie, prânz cu hamburgheri, nechemarea zidarului.
Despre sapiditatea fiinţialã, utilizarea imaginilor religioase şi a icoanelor.
Propunerea schismaticilor ca Larchet de a accepta ‘Filioque’, însã cu un înţeles neaugustinian, ar fi ca propunerea de a accepta distincţia esenţã—lucrãri, însã cu un înţeles nepalamist. Ceea ce nu înţeleg ei este cã, pentru apuseni, Sf. Augustin este, în triadologie, ‘Pecetea Pãrinţilor’; nu e vorba despre a pãstra un cuvânt în Crez, ci o învãţãturã—aceea augustinianã. Nu poate fi vorba despre a pãstra cuvântul, schimbându—i înţelesul. Altfel, se poate propune ceva analog şi pentru isihasm, distincţia esenţã—lucrãri, etc..
‘Ortodoxia’ schismaticilor a devenit o religie oracularã, normatã prin oracole stãreţeşti; era un talmudism, a devenit un cult oracular, inspirat exclusiv de ‘bãtrâni’, ale cãror poveţe şi îndemnuri sunt urmate necritic. Aceasta reflectã metamorfozarea ‘ortodoxiei’, dintr—o Bisericã episcopalã, într—una stãreţeascã, guvernatã de ‘bãtrâni’—ca prezbiterianismul. Apusenii continuã sã îşi facã iluzii despre sinodalitate; aceasta e absentã, guvernarea schismaticilor nu e una sinodalã sau episcopalã (decât în chestiuni administrative), ci una stãreţeascã. Iar forma de normare o reprezintã oracolele—oracolele stãreţeşti, aserţiuni apodictice oraculare. Stareţii au înlocuit demult episcopatul; însã aşa arãtau lucrurile şi pe vremea primelor Sinoade ecumenice, şi în timpul disputei legate de isihasm. Nu e ceva nou. Oracolele stareţilor înlocuiesc teologia. Biserica lor nu mai e episcopalã, ci stãreţeascã.

Merry del Val nu mi se mai pare, de mult, admirabil, nici Rampolla, sinistru. De fapt, acum simt exact invers. Zbirul tradiţionalist îmi repugnã, iar prelatul moderat şi liberal îmi place. Ceea ce şi corespunde asumãrii unor poziţii integral progresiste. Tradiţionalist nu mai eram de mult, nici curiozitãţi de paracliser, de ţârcovnic, nu mai aveam. Mã dezisesem de mult de bârfele de sacristan. Creştinismul trãit, vertical, şi rugãciunea, mi se par preferabile elucubraţiilor din tratate, din bucoavne. Nu sunt, prin aceasta, vreun antidoctrinar (în felul istoricului bisericesc Duchesne), însã zbirii doctrinali îmi fac silã.
‘Viaţa Bisericii’ ca viaţã a instituţiei, ca societate a preoţilor, mã lasã indiferent. Iar pe de altã parte, prea gãsesc destule care sã mã idigneze în propria mea existenţã, ca sã mai am vreme de ceea ce e numit, eufemistic, ‘aspectele instituţionale’, referitoare la grupuri din care eu oricum nu fac parte.
Încercarea laicilor de a escalada baricadele controverselor bisericeşti, savante, etc., e lamentabilã. Nu mã intereseazã decât rezultatele la care pot sã ajung în propria mea viaţã; nu trãiesc viaţa altora.
§
Azi, luni, am fost tapat de 1, 5 milioane de un urangutan (pentru vreo 35 de zile).
§
Numai biografia biblicã a lui Ilie şi ‘Facerea’ se mai apropie de demnitatea literarã a Evangheliilor.
§
Iisus nu era iudeu; era galilean. Era evreu, însã nu iudeu.
§
Masiva apostazie protestantã a sc. XIX, continuând transformarea începutã în sc. XVIII. Transformarea completã a teologiei creştine, ca urmare a revoluţiei biblistice.
§
Dupã Ap. Pavel, Legea, de mântuit, nu mântuieşte—însã de obligat, obligã, constrânge. Însã e evident cã el înţelege prin ‘faptele Legii’, prescripţiile veterotestamentare—nu ceea ce a eliminat Luther sub cuvânt cã e ‘numai’ ‘faptã’. E interesant cã, pentru Ap. Pavel, Legea nu mântuieşte—însã constrânge. Puterea de a mântui nu o are—însã pe aceea de a obliga, da.
Dacã o respecţi, nu ajungi nicãieri; dacã o încalci, te osândeşti. Aceasta e ideea Ap. Pavel despre iconomia Vechii Legi.
Ap. Pavel predica despre Legea Veche cã ea nu dã mântuirea. Ap. Pavel disperase nu de faptele şi de lucrarea credinţei, ci de faptele Legii Vechi, de cantonarea în prescripţii înrobitoare şi nemântuitoare. În acest sens, exegeza unora dintre gnostici nu exagera radicalitatea Sf. Pavel, vehemenţa cu care înţelesese sã repudieze Legea mozaicã.
Ep. germani de azi, care învaţã cã Legea Veche e mântuitoare, se situeazã la antipodul lui Luther.
§
Complacerea.
Numai dacã aş vrea.
Soluţionarea.
§
Sf. Constantin a fost izgnoitorul, prigonitorul Sf. Atanasie, şi acela care l—a reabilitat pe Arie.
§
Prestigiosul hasidism nu e decât un gnosticism remaniat, un gnosticism vag evreizat. Hasidismul e evreizarea gnosticismului.
§
La esenţializãri, la resituãri în esenţial, recurg şi schismaticii—neopalamiştii şi isihaştii ultimelor aproape trei veacuri asta au fãcut—corijarea coordonatelor, reluarea datelor fundamentale—aşa cum le înţelegeau ei. Un teolog ca Lossky nu e mai puţin esenţialist decât Ratzinger. Iniţiativa lui e tot una de plivire, de decongestionare, de demarcare, de eliberare de sub stratul de false adiţii. Cu alte cuvinte, necesitatea evaluãrii critice o recunosc şi schismaticii. Predania decade; e necesarã o relecturã, în spiritul tradiţional. Conservarea predaniei e una activã, nu pasivã. Ea se face critic şi inteligent. Talmudismul obtuz îşi joacã sieşi feste. Necesitatea revenirii la izvoare au constatat—o şi schismaticii.
Protestanţii, pe de altã parte, au recurs (numai) la o specioasã corelare cu filozofia zilei—ceva artificial şi silnic—fie Iluminismul, fie idealismele sc. XIX: e insuficient, istoria a probat—o.
§
Ar trebui sã fac astfel de lucruri dacã aş fi constrâns—însã nu liber.
§
Cuvintele unui om care a reflectat îndelung asupra Bibliei.
§
E adevãrat cã cei largi mai pãcãtuiesc prin largheţe şi chiar laxism—însã şi cei stricţi mai pãcãtuiesc prin stricteţe şi rigorism; iar din punctul de vedere al vieţii, ambele sunt la fel de nocive.
§
În plan larg, înţeleg şi încuviinţez utilitatea stricteţii religioase în chestiunile de moralã sexualã, de teologia religiilor (interpretarea teologicã a religiilor).
§
Printre semnatarii care au susţinut agresiunea germanã din Primul Rãzboi se aflau şi Dehmel, Erlich, Eucken, Haeckel, Harnack, Hauptmann, v. Hildebrand, Humperdinck, Meyer, Ostwald, Planck, Reinhardt, Riehl, Roentgen, Schmoller, Sudermann, Wilamowitz—Moellendorff, Windelband şi Wundt.
§
Îndrumãrile şi poveţele pastoral—teologice ale Sf. Pavel.
§
A acorda atenţie şi împrejurãrilor, ambianţei.
§
Greşelile din rigiditate par mai sfinte; însã sunt la fel de nocive, de improprii, de lezante, de necurate.
§
Coranul, o golãnie arãbeascã, o însãilare pentru smintiţi.
§
Oamenii cred cã scrisul Bibliei a început cu ‘Facerea’; însã nu a început cu ‘Facerea’.
§
Ap. Pavel credea cã nu numai pentru neevrei nu e mozaismul o modalitate—însã nici pentru evrei.
§
Dumnezeu rãspunde cu obiectivul rugãciunii adresate Lui, nu cu mijloacele prevãzute de om. Mijloacele Şi le alege.
Extrinsecismul celor care vor minuni—şi care, adesea, vor magie—nu o a doua şansã.
Câteodatã, acordându—ne o a doua şansã, Dumnezeu ne aratã cã ne minţeam, cã nu fusesem dispuşi sã facem ceea ce spuneam, şi cã vroiam magie; cã nu ocazia ne lipsea, ci voinţa.
Dumnezeu ţine seama de obiectivul cerut, de esenţa rugãciunii—nu de mijloacele specificate de noi.
§
4 x bani (--valuta, azi; primele ţigãri; haina veche; puşlamaua, ieri--).
§
Când mã va întreba Hristos: ‘Slugã rea şi necredincioasã, ce ai fãcut?’.
TH, misticul silezian. Simboluri. La Tronul înfricoşãtorului Judecãtor.
§
V. Hűgel era incapabil sã—l dispreţuiascã pe Pius al X—lea, Pãr. Tyrrell se zice cã—l considera ‘un om bun’—cu toate cã l—a insultat şi l—a porcãit în public, în presã; iar Papa Pius s—a smiorcãit la moartea lui Tyrrell, aflând cã acesta murise ca un bun creştin. Opoziţia nu era cu adevãrat una personalã, de vrãjmãşie, de ranchiunã—ci de idei.
§
Neplãcutul iz irlandez.
§
Arãta cam rufos, cam ponosit, cam pãduchios.
§
Ieri am reflectat mult la severitatea dumnezeiascã, la severitatea mergând pânã la furie şi asprime, a Lui Dumnezeu, severitate suscitatã de batjocorirea nevinovatului.
§
Nesurprinzãtor, eu li—l prefer pe Wojtyla lui Guevara, Castro, Lenin şi altor idoli politici.
§
Hristos restituie demnitatea omului: cineva se face sevitorul Lui Hristos, pentru a nu fi sluga niciunui om. Respectabilizarea instituţiilor nu înseamnã absolutizarea lor.
§
Existã judecãţi şi în istorie—nu numai în existenţa fiecãruia. Existã pedeapsa Ierusalimului, a Imperiului roman, a Constantinopolelui. Constantinopolul sperjur a fost dat în mâna pãgânilor. Pedeapsã şi bici a fost şi Reforma.
§
Gândul de luni: aşa cum îmi plac Beethoven, Shakespeare, Sf. Simeon.
§
Nu ca obligativitate, ci spontan: întâietatea.
§
Câţi cred în adâncimea de metafizician a lui Schopenhauer, pe lângã aptitudinile de moralist neasemuit, darul psihologiei empirice?
Eu, Simmel, Weininger, Borges, EMC. CN îl bagateliza, iar LW ajunsese sã se dezicã de el.
Câţi considerã metafizica lui, valabilã (şi nu ca psihologie travestitã)?
Schopenhauer împãrtãşea cu budiştii oximoronul unui ateism metafizic.
§
Despre cei pe care îi aprecia cel mai mult, n—a scris nimic (AS, Sh., FMD, Bach, MP, SK, misticii spanioli, Biblia, Gib); nu a scris deloc tocmai despre ceea ce aprecia cel mai mult, subiectele scrisului sãu nu îi reprezintã deloc preferinţele. Era un ucenic ingrat.
§
Îmi dau seama cât respect putea sã aibã pentru catolicii rãsãriteni o Bisericã în care articole ca al lui Fortescue (ISIHASM) primeau aprobarea eclezialã. De aproape şase ani, eu nu încetez sã mã minunez de neobrãzarea acestui englez împuţit.
§
Primejdia de a—ţi gãsi plãcerea în inactivitate, defetism şi dezlânare.
§
Cf. vin. (tarabe); cf. sb.: vârsta, ½; cf. luni (pragul, 11 cãrţi).
Cf. dum.: rugãc..
§
Discernãmântul schismaticilor pare dictat de considerente extrateologice, pare dictat de spiritual de opoziţie.
De obicei, aceia mai grãbiţi sã le reproşeze altora ‘dogmatizarea’ sunt ei înşişi foarte zoriţi sã dogmatizeze.
§
Ortodoxia e frumoasã la cei pe care îi face frumoşi; la cei care sunt frumoşi ei înşişi.
§
Dumitru şi Paraschiva. A avea simţul vieţii care este în sfinţi. Ca şi femeia vindecatã de Iisus, ca şi aceea vindecatã de Sf. Toma, a cuteza sã atingi numai un colţ al veşmântului.
E interesant şi caracteristic cã numai femeile au cãutat vindecãri ‘pe furiş’. Cã niciun bãrbat n—a cãutat sã îi atingã pe Iisus şi Sf. Toma ca sã fie vindecat. E un gest şi foarte feminin, şi foarte simpatic; şi, de fiecare datã, şi cu Iisus, şi cu Sf. Toma, a funcţionat, vindecarea a survenit.
§
Vestejitã, incapabilã de entuziasme, ironicã şi strepezitã.
§
La intersecţia teologiei liberale, sociologiei şi a neokantismului.
§
Femeile ‘nu au cuvânt’ deoarece instinctul este deasupra legãmintelor.
§
Printre cuvintele de pe urmã ale Lui Iisus se aflã acelea prin care corecteazã reprezentarea farizeilor; cãci tâlharul cerea clemenţã abia pentru ‘venirea în Împãrãţie’. Iar Iisus îi rãspunde cã exercitarea clemenţei va surveni chiar ‘azi’. Cã nu va trebui aşteptatã ‘întoarcerea eshatologicã’. Tâlharul vorbise ca unul din cei care cred în ‘adormire’, în ‘somnul morţii’. El aştepta clemenţa la înviere, la ‘venirea în Împãrãţie’, la instaurarea eshatonului. Iisus îi rãspunde cã nu e aşa; cã încã de azi poate fi acordatã clemenţa supremã.
Iisus îi rãspunde tâlharului ‘cel bun’ cã nu va trebui sã aştepte pânã la ‘venirea Împãrãţiei’: ‘chiar azi …’. [De aici, unii creştini vor trece la ‘eshatologia realizatã’, la ‘eshatonul prezent’: ‘veşnicia a şi început’.]
Iisus spune cã sorocul mântuirii survine ‘chiar azi’; în cazul tâlharului celui pocãit, faptul se explicã prin aceea cã el urma sã şi moarã ‘chiar azi’, Iisus proorocind astfel executarea rapidã a condamnaţilor, care n—au mai fost lãsaţi câteva zile la locul de supliciu, ci le—a fost grãbitã execuţia. Mi se pare cã, în felul acesta, Iisus foloseşte ultimele lui ore pe pãmânt pentru a mai corecta încã o datã, şi definitiv, reprezentarea falsã despre soarta individualã de dupã moartea biologicã.
§
Versetul. Cele cinci ocazii [II: luni; III: joi, ‘hârtii vechi’; IV: vin.; V: paralizia, joia, frica]. Poezia. Ierurgia. Ritm. Pedagogia. 6/ 6.
§
Transparenţa iconomicului. Devalorizarea iconomicului.
§
Concentrarea imprimã trupului o mişcare; e o retroaferentare.
§
Cei care sunt incapabili sã explice şi sã se facã înţeleşi sunt pricepuţi mai degrabã de cãtre alţii la fel de incapabili.
§
Latinitatea africanã şi aceea galicã. Massilienii pãreau mai ‘rãsãriteni’ în simţirea şi judecata teologicã, decât erau africanii. Dealtfel, teologii africani sunt cei care au definit coordonatele apusene ale creştinismului.
§
Cine comparã societatea apuseanã cu aceea esticã poate, oare, concluziona cã structurile umanitãţii sunt mai deteriorate în Apus? E concluzia una favorabilã situaţiei din Rãsãrit (ortodoxia confesionalistã preia clişeele ceaşismului, xenofobia ceauşistã)?
§
Cãrţile lui Larchet despre inconştient şi trup.
§
Iisus îi rãspunde tâlharului celui pocãit cã fericirea cereascã nu va aştepta ‘venirea în Împãrãţie’, sau eshatonul—cã eshatonul survine ‘chiar azi’, în ziua morţii. Bisericii în ansamblu i—a luat mult sã interiorizeze acest lucru: v. teologiile ‘somnului morţii’, etc.. Încã în Evul Mediu un Papã putea sã predice altceva decât doctrina Lui Iisus. Mã refer la Ioan al XXII—lea.
§
Pãcãtoasa din casa lui Simon—tâlharul cel pocãit—preamãrirea pentru paradox şi preferarea neînsemnatului.
Despre vindecarea a douã femei şi parabola vameşului şi a farizeului. Despre caracterul minunilor şi despre apelul sângelui nevinovaţilor, severitatea şi furia dumnezeieşti.
Nu se spune despre vameş cã ar fi rãu—sau propriu—zis fãţarnic—sau deosebit de pãcãtos; în plus, nici orgolios nu e: cãci îi atribuie Lui Dumnezeu meritul dreptãţii lui. Spune cã dreptatea lui îi vine de la Dumnezeu. Nu e, aşadar, trufaş sau pelagian.
Vameşul nu e mai mulţumit de sine decât sunt alţii; cãci se comparã favorabil—cu un vameş—cu un colaboraţionist, un ins de ultimã speţã. Nu se numeşte pe sine sfânt—ci doar e mai mulţumit cã nu e chiar ca un pãcãtos notoriu. Însã Iisus şi aşa îl condamnã.
De aceea spun cã aceastã parabolã e paradoxalã, brutalã şi crudã. Vehemenţa Lui Iisus se îndreaptã împotriva cuiva care nu e nici prea pãcãtos, nici prea orgolios—ci silitor şi sârguincios. Iisus spune cã acela nu s—a sfinţit.
Mai departe, nici despre vameş nu spune cã s—ar fi îndreptat, cã s—ar fi întors; însã e sfinţit în ruşinea nimicniciei lui. În ochii Lui Dumnezeu, nimeni nu e mai drept decât vameşul acela—şi faptele nimãnui nu înseamnã mai mult decât turpitudinile unui vameş oarecare. Numai pocãinţa sincerã sfinţeşte. Aceasta e marea parabolã penitenţialã—sau cea mai frapantã parabolã penitenţialã a Lui Iisus.
Nimic din ceea ce face farizeul nu e prea revoltãtor; el nu se comparã pe sine cu drepţii biblici, sau cu alţi farizei, etc.. Purtarea lui nu indigneazã, nu provoacã. Iisus o stigmatizeazã chiar şi aşa. Acesta e maximalismul penitenţial. Iar chipul penitenţei adevãrate e dat în icoana vameşului: ceva discret.
Faptele Legii nu sunt un motiv pentru ca cineva sã se socoatã deasupra vameşului. Faptele ascetice ale lui Ioan nu sunt deajuns pentru a da cetãţenia Împãrãţiei. Înaintea lui Pavel, Iisus a şi aşezat securea la rãdãcina Legii mozaice. Bãrbatul numit Mântuire învaţã, propovãduieşte altceva. Legea mozaicã, avea sã constate Ap. Pavel, nu duce nicãieri; nici legea creştinã, avea sã pretindã Luther.
Parabola vameşului şi a farizeului e marea parabolã penitenţialã. Ea spune cã locul sfinţirii e inima. Cã locul curãţirii e inima. Cã naşterea din nou e aceasta lãuntricã. Împãrtãşirea Sf. Spirit e sfinţirea, adicã aceastã curãţire cuprinzãtoare.
§
Dumnezeu face minuni dând direcţia doritã evenimentelor naturale. Asambleazã naturalul, dându—i dinamism lãuntric, sens şi direcţie realã. Face ca mecanicul natural sã se împãrtãşeascã din—şi sã participe la—real. El lucreazã cu mijloace neînsemnate. Minunile se caracterizeazã prin trãsãtura de inteligenţã dumnezeiascã.
§
Mereu buimac—pigmenţii pentru var, apoi materialele.
§
Biserica era cea în mãsurã sã dea interpretarea corectã identitãţii Lui Iisus—nu sã nãscoceascã. Greşelile bibliştilor sceptici provin din ecleziologia lor ‘slabã’.
§
Ipotezele bibliştilor se întemeiazã pe cele mai elementare, schematice şi banale modele comportamentale; în conformitate cu acestea apreciazã ei verosimilitatea.
§
Când unuia ca Larchet îi displace actualul Papã (şi îi displace!), înseamnã cã avem de—a face cu un Papã care îşi face meseria.
§
Prezenţa mea la conferinţa lui Larchet a fost una neideologicã. Nu venisem ca sã fac politici bisericeşti. Falsele consolãri, falsele mângâieri ale unei afabilitãţi artificiale.
Tema ‘prezenţei implicite’, sau a ‘atingerii implicite’.
§
Harul nu se face simţit—sau nu e neapãrat sã se facã simţit—spun apusenii.
§
Pentru cei ca Barth, adevãrul se aflã în text, nu dincolo de el; ‘dincolo’—ul textului, istoria sunt irelevante. Nu existã un adevãr istoric extratextual.
§
Ceea ce am vrut sã spun este cã farizeul din parabola rugãciunii la templu nu e o caricaturã, nici un monstru, ci e fiecare dintre noi. Nimic nu îl situeazã înafara deprinderilor noastre. Cu alte cuvinte, sã nu spunem şi noi, într—un joc de oglinzi: ‘nu sunt ca farizeul acela’.
§
Mintea falsificatã a lui P.: ‘smerenia’ ‘gârbovei’ [??] (eu ştiu cã bolnava vindecatã ‘pe furiş’ era hemoragicã, nu ‘gârbovã’), Nifon şi valea fericirii sensibile, ‘ignoranţa invincibilã’, Sf. Petru Damaschinul şi sfatul necerut; are priceperea şi deprinderea vieţii, a afacerilor, a învârtelii, e ironic şi calm, neînclinat spre scrutarea sinelui. Nu se vede deloc pe sine ca pe farizeul cel recunoscãtor, şi îmi vorbeşte despre ‘compararea numai cu sine’.
Pãcatele trupeşti şi cele ‘nevãzute’.
Exegeza moderniştilor. Progresul în biblisticã (existenţa istoricã, chiar dacã vag atestatã; trecerea la eshatologia sapienţialã, neapocalipticã). ‘Seminarul Iisus’. Misticul calvinist.
§
Revorcabili: un politician/ ministru/ diplomat, un iezuit stângist şi un ecumenist neamţ.
§
S—au mai rostit numele lui Strauss şi Bauer, Renan, Schmemann (şi liturgica constantinianã), Paisie, Yannaras, Yannaras şi Pleşu, ale ortodocşilor francezi (mai ales ruşi), Colliander şi Bloom (chipul şi cãrţile lui), am menţionat înnoirea teologicã schiţatã de greci, am amintit romanele avangardiste şi un roman italian; iluminiştii, eshatologia apocalipticã, inexistenţa unui modernism fie rãsãritean, fie protestant (unde n—avea element de contrast), sancţiunile ecleziastice, smiorcãiala, bunele intenţii, cãlugãria apuseanã, iezuiţii ca preoţi.
§
‘Ceea ce nu e aşa de rãu spus’.
§
Lui v. Hűgel îi plãcea cum le vorbea Pius al X—lea oamenilor din popor şi cerea respect în adresarea publicã faţã de Papã, irlandezul îl socotea om bun (cu toate cã îl insulta în ziare), admiterea copiilor la Euharistie era de naturã sã le placã, iar Pius al X—lea s—a smiorcãit, se zice, când a aflat despre moartea irlandezului sancţionat, penalizat, ostracizat.
§
Onoarea. În ambele tabere existau unii impozanţi. Cinstea, onoarea, refuzul de a se falsifica. Onoarea.
Excepţii (cãrţile amuzante, hazlii); onoarea; vârsta, celibatari; exagerãrile sancţiunilor, dezlãnţuirea ranchiunei.
§
P.: lenea intelectualã, suficienţa, apriorismul şi mãrginirea. Mai ales, comoditate, placiditate, calea cea mai expeditivã. Halucinanta calomnie despre Spania şi Polonia.
§
Iluminarea şi luminozitatea pe care le aduce durerea.
§
Era vorba despre un hispanic, un progresist latinoamerican; autorul unei capodopere a cristologiei post—conciliare; şi o emblemã a liberalismului, cineva detestat de reacţionari, un prelat care simbolizeazã inteligenţa şi deschiderea.
§
Multul care se face cu puţin. Multul cu puţin se face.
§
Se poate pune întrebarea de ce un medic pronunţã mai fluent numele oraşelor din Siria, ale numelor oraşelor din Asia anticã, decât pe acelea ale medicamentelor.
§
Practicarea prezenţei Lui Dumnezeu. Sfatul lui Bloom, povaţa. Pastişe. Ruşii vedeau cã Fénelon e un mare Avvã, un mare îmbunãtãţit, un bãtrân îmbunãtãţit—aşa ras şi cu sutanã.
§
Se simte cã schismaticilor le lipseşte exerciţiul real al catolicitãţii.
§
A nu atenua realitatea şi importanţa individului, primatul individului—dincolo de considerentele despre ‘firea umanã’, etc..
§
Anti—personalismul Sf. Maxim reieşea din chiar cuvintele, din prezentarea lui Larchet.
§
Nu conteazã dacã o relaţie intelectualã e pozitivã sau negativã—ci dacã e fireascã.
§
V. Hűgel n—avea ce face cu Fénelon romancierul didactic, cu Fénelon pedagogul—ci numai cu Avva Fénelon.
Cu Fénelon ca Avvã, ca povãţuitor, ca sfãtuitor duhovnicesc.
§
Histologia duhului.
Cu pensele neîndeajuns de subtile.
§
Nu consider cã preocuparea faţã de persoanã e aşa de bine reprezentatã, în istoria gândirii, de personalism, de personalismul ca şcoalã filozoficã; acesta îmi e indiferent, nu la el mã raportez.
§
Lumea închipuitã—cãci nici pe aceea ‘alternativã’ eu n—o cunosc de fapt; ignorant al ambelor, deopotrivã. Ignoranţa mea e imparţialã.
§
Pentru fanatici, Sf. Isaac era ortodox, iar enoriaşii lui, creştinii din eparhia lui, cãlugãrii din mãnãstirea lui erau eretici. Toţi creştinii din preajma lui, creştinii din jurul lui—inclusiv cei îndrumaţi de el—şi pentru care a scris el—erau eretici—numai el, nu.
Cei cu care se împãrtãşea Isaac—cei pe care îi împãrtãşea—cei pentru care consacra elementele şi slujea Liturghia—erau eretici, iar el, nu.
§
Paleologu despre eseurile lui Ralea, v. Hűgel despre eseurile Pãr. Tyrrell. Deliciosul eseisticii. Adâncimea gândirii, nobleţea sentimentului şi scânteierea expresiei.
Articole şi eseuri. Scrieri scurte. Scrieri ocazionale. Ca între eseişti.
§
Ca preot şi episcop, Sf. Isaac, un nestorian, boteza şi hirotonea şi cumineca. Ce semnificaţie sacramentalã aveau aceste acte ale lui, slujirea lui întreagã preoţeascã şi arhiereascã?
Erau hirotonirile lui, adevãrate? Dar ale lui Fénelon?
§
Mie nu mi s—a pãrut bagatelizabil ca autor religios.
Bagatelizabilul. Derizoriul.
§
Turmel: cãrţile savante şi cele amuzante, ‘hazlii’, insultãtoarele divertismente teologice.
Chipul. Hãituirea. Vânarea.
§
Ortodoxia trãitã şi aceea enunţatã—sau clamatã. Vociferarea.
§
Uneori se şi exagereazã defectele stilului cuiva. Mie proza teologicã a Lui Bulgakov mi s—a pãrut bunã, şi am avut de obiectat numai împotriva recitativelor, a imixtiunii pasajelor liric—confesive, anoste şi discordante.
Sau se are în vedere un ideal, aprioric, şi se constatã diferenţa faţã de acel ideal literar.
§
P.: religia fãrã mireasmã.
§
Existã o opţiune: a fi religios—şi a nu fi antireligios, a refuza ireligiozitatea.
§
Ceea ce m—a speriat şi mi—a displãcut la schismatici. La schismatici, la tradiţionalişti, la habotnici şi la bigoţi.
§
Cred cã Johnson trãia religia, mai mult decât o discuta în scris; de discutat, o discuta cu prietenii, în societate—asta e altceva.
§
A îi citi pe Clément, Gillet, etc., aşa cum îl citeşte patrologul american pe Johnson. Analize. Evreii, scrieri religioase, Johnson, rugãciuni.
§
A fi mai atent la realitãţi, decât la rezonanţa cuvintelor, la sunetul cuvintelor. A fi mai atent la realitãţi, şi la conformarea cuvintelor cu aceste realitãţi.
§
Explicaţiile, tezele şi adevãrurile lor, lãmuririle lor, nu—s ca acelea ale Lui Iisus, se spulberã la un bobârnac, nu au forţã, nu fac faţã, depind de acceptarea aprioricã.
§
Intrinsecul şi gustarea pe îndelete.
§
Ontogeneza trebuie neapãrat sã se efectueze, sã se desãvârşeascã.
§
Exactitatea dogmaticã, fãrã prospeţimea sentimentului, nu e un merit. Lui Iisus Îi displãcuserã impasibilele tonomate teologice. Secãturile ale cãror poziţii ‘inflexibile’ le ştii dinainte. Teologia fãrã prospeţime de sentiment nu e nimic—aici sunt de acord cu Neander, luteranul convertit de la mozaism. Prospeţimea sentimentului şi limpezimea lãuntricã fac teologia—sau fac din teologie, adevãratã teologie. Altfel, exerciţiul fanatic nu e mai scuzabil decât exerciţiul academic—ambele sunt forme ale zãdãrniciei.
§
Am gãsit, sb., la P., placiditatea şi suficienţa, mãrginirea şi obtuzitatea Învãţãtorilor Legii.
§
Existã un monofizitism şi o depersonalizare voitã şi în expresia teologicã. Aceeaşi aspiraţie cãtre anularea persoanei.
§
Erotica presupus perversã a lui E. M. Cioran se reducea la nişte aspiraţii de camionagiu, la porniri de camionagiu. Impulsivitatea lui, supralicitatã, era una inferioarã.
§
Obtuzitatea surâsului plin de suficienţã, ironia meschinã.
§
Cine a gustat desãvârşirea luminoasã, nu mai are dreptul la penumbrã, spunea o misticã.
Dacã este atât de mult har în trup, spune ea, cât de mult va fi fiind în suflet.
§
Ceea ce displace la unele vedete mãnãstireşti de azi e grija de multe şi limbuţia, zelul de a se pronunţa din auzite, neglijenţa şi cârpãceala, depãşirea atribuţiilor, trufia farizeului. Graba de a se pronunţa în necunoştinţã de cauzã.
Însã faptul de a fi fanatici, ignoranţi şi bãgãreţi e o tradiţie a cãlugãrilor rãsãriteni—pretenţia de a avea ultimul cuvânt despre orice şi tiranizarea ierarhiei.
§
La schismaticii care ştiu teologie (ca Zizioulas sau Ware) nu vom întâlni argumentarea cu apoftegme ale vedetelor mãnãstireşti.
§
Uneori, pânã şi numai gândul la o anumitã icoanã, sau imagine religioasã, sau simbol, e mângâietor; în acest sens, înţelesul Întrupãrii e aşa de curprinzãtor—reprezentarea, figurativul. Tot în acest sens, minţilor cu adevãrat nobile le e strãin iconoclasmul. Ele iubesc imaginile, simbolurile, veşmintele, Sacramentele—care sunt semne vãzute prin care se comunicã o realitate nevãzutã cu care legãtura vãzutului a fost instituitã ca necesarã. Din nou, mijloacele sunt adesea neînsemnate; v. Hűgel scria despre kitschul unei reprezentãri a Sf. Inimi şi despre cât de mult l—a ajutat privirea acelei imagini.
§
Schismaticii fanatici mi se par sare fãrã gust; sau, sapiditatea lor e una drãceascã. Mai întâi empiric, sau uman, sunt neconvingãtori. O haitã de scandalagii aţâţaţi şi porniţi.
§
Ioan şi Matei; Marcu pentru Petru, şi Luca pentru Pavel.
§
A botezat, a cuminecat şi a hirotonit nestorieni.
§
O religiozitate cât de sârguincioasã poate corespunde tot unei religii abstracte şi mecanice. Religia fanaticilor tot una abstractã rãmâne, şi neînsufleţitã, cu toate cã e zelos practicatã. Religia lor e abstractã, schematicã şi aerianã, lipsitã de substratul înţelegerii. Aferarea nu înseamnã însufleţire. Minţi clocite.
§
Poveţele Sf. Isaac le primesc; dar botezurile, Euharistiile şi hirotonirile lui? Ce cred ei despre lucrarea ca preot, stareţ, episcop, a celui pe care îl venereazã?
§
Jurnalul lui Bloy înregistreazã ultimii 25 de ani ai vieţii autorului—de la 46 la 71 de ani.
§
Vrusesem ca jurnalul sã semene cu ale lui Bloy, Rozanov şi Weininger, Schopenhauer, Simmel şi Barbellion, cu notele lui Gracq, Nietzsche şi d’Ors.
Ceva între jurnal, eseisticã şi arta fragmentului sau a aforismului, expresia gnomicã, lapidarã, scurtã.
De la Bloy apreciez mai ales impresiile lui de lecturã.
§
Apusul nu susţine ‘Filioque’, nu susţine un cuvânt, sau un adaos la Crez—ci învãţãtura augustinianã. De aceea, nu poate sã fie vorba despre un hatâr, despre acordarea magnanimã a unui hatâr (‘lãsaţi cuvântul, însã schimbaţi înţelesul!’). Nu e vorba despre a pãstra cuvântul, renunţând la învãţãturã, la substratul doctrinar; ar fi ca şi cum i s—ar cere Rãsãritului sã pãstreze isihasmul numai fãrã substratul palamist, sau distincţia esenţã—lucrãri luatã în înţeles nepalamist. De aceea concesia la care sunt gata schismatici ca Larchet e stupidã. Purcederea energeticã nu e augustinism; e anti—augustinism. Purcederea ‘prin lucrãri’, sau ‘ca lucrãri’, nu poate fi luatã în discuţie ca o alternativã—cãci nu învãţãtura e în discuţie. Mai degrabã se poate încerca sã se formuleze altfel aceeaşi învãţãturã—nu sã se explice altfel acelaşi cuvânt.
Ceea ce îi turbeazã pe schismatici e cã Sf. Augustin e pentru Apus—dacã nu ceea ce e Sf. Chiril pentru Rãsãrit—atunci în mod sigur ceea ce e Sf. Grigore al Tesalonicului. De aceea nu poate sã fie vorba despre ‘acelaşi cuvânt, explicat altfel’. Nu despre cuvânt e vorba. În privinţa triadologiei, Sf. Augustin e, pentru Apus, ‘Pecetea Pãrinţilor’—ineludabil. Cuvintele sunt cuvinte; însã sensul învãţãturii le transcende şi acesta nu poate sã fie pus în discuţie. Roma nu ţine la un cuvânt (‘Filioque’)—ci la o învãţãturã: pneumatologia augustinianã. De aceea ‘propunerile de pace’ ale lui moş Larchet sunt otrãvite—ele lasã cuvântul, şi anuleazã înţelesul sau intenţia. Or, Rãsãritul trebuie sã fie dispus sã primeascã pneumatologia augustinianã—nu mai puţin decât e Apusul gata sã primeascã cristologia chirilianã.
Sf. Augustin nu e ‘un filozof’, ci cel mai mare Pãrinte bisericesc apusean, conştiinţa de sine a Apusului creştin—cel puţin în ceea ce priveşte triadologia. Sf. Augustin e normativ—ca Pãrinte bisericesc; nu facultativ—ca ‘un filozof’, ca ‘un teoretician’, ca ‘un speculativ’—autoritatea lui e patristicã şi dogmaticã, nu filozoficã.
§
Teologia Sf. Augustin—şi, în speţã, triadologia lui—nu sunt o anomalie, ci fenomenul esenţial al gândirii creştine de expresie latinã şi tezaurul sau moştenirea doctrinarã a unor vaste teritorii geografice locuite de creştini. Schismaticii refuzã sã ţinã seama de realitatea eclezialã şi de semnificaţia spiritualã a creştinismului apusean.
§
Pofta şi efectul—succesiunea poftei şi a efectului.
§
Substratul mundan al aspiraţiilor fireşti.
Sb. trebuia sã îi fi rãspuns confuzului P. cã o ‘misticã a vieţii cotidiene’, o interpretare religioasã a actelor cotidiene au întreprins—o imanentiştii de acum un veac—au schiţat o interpretare a sinergiei divino—umane în actele obişnuite.
Situarea în mundan şi aspiraţiile cele mai fireşti—gândul iubirii, vieţii şi fericirii, simplitatea emoţionantã a acestor aspiraţii şi sentimental lor şi împlinirea lor în armonie şi depãşirea ‘neîmpãrtãşirii’, a ‘ţinerii pentru sine’.
§
Efectul îi urmeazã poftei. Existã impulsul poftei, urmat de efectul dezagreabil—‘histaminic’.
§
Aspiraţiile fireşti sunt situate în mundan. Profunda respectabilitate a acestor aspiraţii. Mã gândesc cã sfinţirea apare ca termen ultim al fiecãreia dintre cele trei aspiraţii definitorii. Sfinţirea decurge în prelungirea mundanului—nu e niciodatã amputarea firescului—în mãsura în care, prin firesc, se înţelege firescul ‘mai bun’, nu acela animalic şi diencefalic.
Recapitulând, existã un ‘firesc mai bun’ al omului, substratul unei naturaleţi ‘mai bune’; nu întotdeauna.
§
Sapienţialitatea. Sapiditatea, creştinii/ ortodocşii ca O. Clément (intrinsecul; ’93), imaginile religioase şi nevoia, icoanele; aspiraţiile.
§
Fiinţa umanã aspirã cãtre iubire, viaţã şi fericire. Aspiraţie treimicã pe cât e de mundanã.
§
Împrejurãrile care mi—au reabilitat firescul şi aspiraţiile mundane. Imanentism sui generis.
§
Ceea ce odatã luam drept sapiditate, azi mi se pare otravã (fanatismul turbat al schismaticilor). Eram intimidat—inteligenţa mea abdicase, capitulase. Numai experienţa, existenţa şi gândirea având un substrat experienţial dezbarã de nãravurile acestea. Eram dezarmat; fanatismul mã descumpãnea.
Azi, mi se pare o mascaradã derizorie.
Cât sunt de plini de sine cei ca P., cât de suficienţi, de nesmeriţi, de obtuzi şi de aroganţi!
Suficienţa le e egalatã numai de inepţie. Cãci unde suficienţa prisoseşte, inepţia abundã.
Aceştia sunt buldogii teologici, le simţi tremurând, flasce, ‘fãlcile teologice’. Baricadaţi îndãrãtul prejudecãţilor şi suficienţei lor.
§
Convingerile, rezultatele au un preţ; în cazul meu, o reflecţie domoalã, cum îmi e natura, asupra teologiilor rãsãritene, pentru a destrãma iluzia monolitismului lor. Aşa am constatat cã fanatismul lor redutabil nu e chiar un unison.
§
Nu îmi place ceea ce, în dezbaterile teoretice, face apel la subintelectualitate, aţâtã subintelectualitatea—orice nume i—ar da.
§
Teologia schismaticilor fanatici e teologie de babe. Apeleazã la arsenalul bãbesc. Firi şi minţi de babe.
§
Atâţia din lume, luptãtori şi stoici, nu mi se par mai prejos de pustnici, de faimoşii pustnici.