CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL


1—BOURNE ULTIMATUM—ceva LIPSIT DE ORICE CALITATE; film fad, monoton, tern, amorf. Exact opusul a ceea ce sunt cartea şi filmul din ‚88.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Existã filme care oferã rolul ca pe un calup,fãrã restricţii,luminos,ĩn doza satisfãcãtoare, nerestricţionat—fãrã ţârâita ....
۞
Ne place sã ne ĩnchipuim cã cineva n—ar putea avea vanitatea de a produce o apreciere negativã fãrã a şti despre ce este vorba, din auzite, lãutãreşte; faptul, ĩnsã, este frecvent.
Ne place sã ne ĩnchipuim cã un savant n—ar trişa, nu ne—am amãgi; dar se—ntâmplã.
‚—Ei, n—ar vorbi el aşa dacã ....’
۞
Marsilius, Ockham, piosul Gerson, de Cusa, d’Ailly, Almain, Zabarella,
Tendinţa, şi rezultatele.
۞
Sc. XIV—XV.
Cred cã punctul de vedere al lui Stevenson era unul strict secular, ĩngust secularist.
۞
Dna. Demanski scrie despre To Autumn. Asta ĩnseamnã a cunoaşte o paginã literarã—o poezie, o nuvelã, sau o paginã oarecare.
A face asta pentru Philippide, Botta, Stãnescu, Doinaş, Jebeleanu, Arghezi, Eminescu, etc..
۞
Am simţit nevoia unui duş dupã conversaţia antipaticã cu medicul psihopat. Asemenea scursuri umane ....
۞
Mai departe, şi ĩn alt plan, despre versurile unor mistici ....
۞
Nici prea puţin ....
۞
Polii, azi. Hâd.
Eram sigristian.
۞
Hal.
۞
Rãbufnirile lui de exasperare nu trebuie luate prea ĩn serios, sunt reacţii; dar trebuie observat ce fãcea, cum acţiona, ce mãsuri lua. Or, faptele nu—l aratã aşa cum ar pãrea cã—l aratã unele vorbe ale lui.
۞
Poate cã viaţa oricãrui mare teolog este, ĩn afarã,un vârtej—un vârtej de contestãri,de vehemenţe, etc..
۞
Credeam cã detest, cã antipatizez, cã urãsc [!] un film al lui DDL („Piciorul ...’), dar de fapt la un altul mã gândeam (‚Ĩn numele ...’).
۞
Cei care trãiau pentru bucuria, plãcerea şi frumuseţea date de artã.
۞
Hitchcock (interbelic şi britanic); ‚Bond’; ‚Bourne’ (‚80); AVENGERS.
۞
Frumuseţea nu mai este vãzutã ca un conţinut specific al artei. Nu mai este un atribut distinctiv. Nu mai este definitorie şi esenţialã. Arta este conceputã, gânditã, formulatã ĩnafara ei.
۞
Simţul suspansului. A vedea la Stahl.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Lui Rhodes ĩi plac—cum altfel—thrillerurile cu vigilantes; atuul lui este gustul pentru melodrame—mai ales cele clasice, vechi-- şi pentru dramele judiciare TV (pe care puţini le analizeazã ĩn termeni de gen distinct).
Ĩi plac mult actriţele frumoase (ceea ce nu e prea original,dar este admis mai rar decât s—ar crede).
Pe de altã parte, este relevant cã—i plac ‚sorcove’ ca Gas-Oil (1955), comediile cu Norman, Falling in Love (1984), comediile lui …Oury, Intersection (1994), The Killer Shrews (1959), Cliffhanger (1993), Pay It Forward (2000), Autumn in New York (2000) ,dar ĩi displac Leone, Shyamalan, Clift, Unforgiven (1992), Jeux interdits (1952), D.O.A. (1950), What Women Want (2000), Le Quai des brumes (1938), La Môme (2007), Casque d'or (1952), Gibson, Dna. Hunt, screwballul, Peggy Sue Got Married (1986)—cu obiecţii de cocalar ;un om de gusturi execrabile. Practic, cu numai câteva excepţii, aprecierile noastre DIVERG ĩn privinţa oricãrui film, sau actor, sau regizor (v. Grangier şi Veber vs. Leone).
Se declarã admiratorul lui Dennehy, Durning, Susan Blakely;spune cã a vãzut DE ZECI DE ORI ‘Experimentul Philadelphia’,
۞
Azi am avut o discuţie cu un medic tânãr psihotic, care ĩmi fãcea apologia laptelui fãrã digoxinã furnizat ĩn vremea lui Ceauşescu şi a alimentaţiei sãnãtoase, nefavorabile obezitãţii,din timpul dictaturii.
Sã—i fi vorbit despre vinete, conserve de fasole, de zacuscã, despre glazuri, sucuri, biscuiţi CHINDIA, pâinea oribilã, mezelurile sordide, legumele pricãjite, etc.?
Cã ceea ce ‚se gãsea’ era prost şi scump?
Despre conservele care fierbeau ‚spontan’?
Glazurile odioase, un fel de cruste de zaharinã, ale ‚prãjiturilor’?
۞
Fanatismul şi pãcatul polar—antifanatismul. Antifanatismul silnic, ‚corect’, forţat, al estropiaţilor. Nu este politeţe, ci dresurã.
Fanatismul banal este o formã de infantilism, de puerilism—copii care se joacã cu odãjdii, care se joacã de—a teologii, etc..
Fadoarea exasperantã a antifanatismului militant.
۞
Iatã gândurile unui preot care se crede ‚conservator’ şi ‚de modã veche’ şi ‚cu dichis’, iatã ce scrie el ĩn jurnalul lui (public):’ I respect folks whose hold their believes honestly and authentically, even when they differ from my own. I suspect God is quite capable of sorting all this out without me being judgmental.’ Ce desãvârşitã cartã a neroziei!
۞
Cred cã prostia gloatei (ĩn sens gassetian, de omenire larvarã, masificatã) nu poate fi supraestimatã—e nesupraestimabilã—pentru oricât te—ai pregãti,ea ĩntrece.
۞
Literaturã sapienţialã; ‚spiritualã’, agerã, sarcasticã, vioaie. [Mã gândesc la ILC, la GKC, marii autori ‚spirituali’, riposta lor promptã.]
۞
Acest soi de prostie revoltãtoare, lãfãitã, bãlãcitã, colcãitoare; prostia estropiaţilor.
Prostia brutelor şi cea a estropiaţilor.
Prostia noduroasã şi cea flascã, vâscoasã.
۞
Preotul american—hâdul JB de la o abaţie americanã. Ipocrizia lui vâscoasã, lividã. Oamenii ca el respectã tradiţiile TUTUROR, numai pe ale lor proprii nu; SINGURELE tradiţii pe care chiar s—ar cere sã le respecte ĩi lasã indiferenţi. Ĩn rest, ei respectã, indiscriminat, cu o prostie ternã, obtuzã, tradiţiile tuturor.
Faţã de astfel de momâi, ĩnţeleg protestele furioase ale antiecumeniştilor.
Acest gen de apostazie flascã, ‚blândã’, placidã, letargicã.
‚I was rather startled when one of the servers rang the hand bells at the consecration. Are we rushing headlong into the 1950s? In itself the bells don't bother me, though if we are going to go back (restore?) that practice, I think it needs some catechesis or explanation. After Mass one individual was quite upset, asking when we were going to push the altar back to the wall and celebrate the old way. Change in worship practices is always a delicate and touchy thing and needs to be handled with sensitivity. I think the fellow's irritation was an over reaction, for sure, but a little preparation might have eased his concerns.’ [Fireşte cã ĩl citez PREA MULT—dar ce mostrã de fãţãrnicie! Pui de viperã! ‚Reforma’ liturgicã aşa s—a fãcut, cum cere el? Şi vedeţi ploconirea ĩn faţa urangutanului indignat? Şi flatarea indignãrii ‚legitime’ a enoriaşului necatehizat?]
Tocirea reacţiilor.
۞
Cultura nu i—o fi fãcând pe oameni mai buni; mãcar sã—i facã mai puţin proşti!
۞
"all shall be well, all shall be well, all manner of things shall be well"
۞
Lectura blitz, rapidã a Ep. Sigrist.
۞
Spectacol enervant, revoltãtor—agramaţi scriind despre ...Pascal, şi despre ...’poticnirile’ Sf. Pavel, care se declarã depãşit de unele subiecte; şi despre cum este el liberal; etc.. Ĩţi vine sã verşi.
۞
Broscoiul aferat şi egotist (‚artistul’ fotograf), tandemul de estropiaţi (preotul deja prea citat aici, şi un alt imbecil tern), ‚exegeta’ liberalã, mârlanca deraiatã, etc.—fauna.

Dna. Sandrelli

Descopãr un interviu foarte instructiv şi impudic al Dnei. Sandrelli, cel cu Claudio Sabelli Fioretti ,din ‚94, despre viaţa ei amoroasã, etc.. Dna. Sandrelli ĩşi povesteşte cu detalii istoria genitalã. [Cred cã, dupã 12 ani de admiraţie, acesta este primul ei interviu pe care—l citesc—şi, dealtfel, prima datã când vreau sã citesc vreun interviu de—al ei. Altfel, este actriţa mea ‚preferatã’, cum ziceau liceenele de demult ....] Citesc mai multe interviuri italiene—cu Dna. Sandrelli, cu moş Brass ....
Cele câteva interviuri cu Dna. Sandrelli sunt interesante—deloc convenţionale, ea are câte ceva interesant de spus despre fiecare subiect.
Nu rãmâne la generalitãţi,la lucruri vagi,la surogate. Lasã impresia unei minţi vioaie şi vii—departe de placiditatea unora din personajele ei.

CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL


1—N. Rhodes, pe care—l citesc cu plãcere şi interes, scrie lucruri de gust despre Emma's Wish (1998) (TV), Babycakes (1989) (TV); se declarã interesat de filmele TV americane, şi de melodrame. Reuşitele filmului american de televiziune,ĩn diferite epoci, sunt ĩntr—adevãr un capitol considerabil; cred cã serialele americane—mai ales cele vechi—constituie un domeniu ĩncã şi mai interesant.
2—THE BIG COMBO—unul din cele câteva polaruri de prima mânã vãzute anul acesta (douã ale lui Rudolph Maté, unul cu Sinatra, etc.).
Polar foarte original, neconvenţional, violent, şi mai ĩn genul filmelor poliţiste ale anilor ‚70.
Rolurile au un relief straniu,şi multe personaje şi scene sunt memorabile şi foarte bine scrise. Ca cinema, este destul de rudimentar.
Filmul este foarte bine decupat ĩn viniete,ĩn scene,şi, dramatic, foarte strâns executat.
3—LOVE FROM A STRANGER—pe o idee a Dnei. Christie.
Ton sprinţar şi relaxat, fantazist.
Rathbone,ĩntr—un rol oarecare,dar strãlucit interpretat.
4—Rhodes despre: Dna. Tierney, Funès, Fernandel, Joanna Kerns, Jaclyn Smith, Sirk, ;D. Powell, Crenna, Dna. Madsen (ĩn ‚Warmus’), Noël-Noël, Bogarde, Morley, etc..
5--

CAIETELE AUDIODOCUMENTELOR

CAIETELE AUDIODOCUMENTELOR

1—Dintre cele 13 conferinţe ale lui Kreeft pe care le—am ales, cea despre ecumenism. Dezaprob majoritatea lucrurilor spuse de el—simplisme despre trup, despre Wojtyla ca ‚cel mai cristocentric Papã’ [sic!],şi cred cã extrapoleazã datele crizei postconciliare la istoria anterioarã a Bisericii. Nu cred cã lipsa cristocentrismului i—a ţinut pe protestanţi departe de Bisericã (şi,ca dovadã , acordul asupra ĩndreptãţirii ei l—au semnat cu birocraţii decristocentrizãrii curente de care se plânge Kreeft). Abia criza postconciliarã a decristocentrizat cultul şi Biserica,şi cred cã,acum un veac,se gãsea ‚mai mult’ cristocentrism la un catolic evlavios, decât la un protestant.
Ecleziologia, ca şi antropologia lui Kreeft, aşa cum le formuleazã sau exprimã el ĩn aceastã conferinţã, mi se par confuze şi greşite.
Gãsesc bizar (şi nefondat) entuziasmul lui pentru acordul cu lutheranii asupra ĩndreptãţirii. Dar Kreeft pare a fi şi el unul din creştinii minimalişti, netradiţional ĩn mod dramatic.
2—O predicã de misiune,despre Rai—preotul, probabil destul de tânãr, vorbind cu o intonaţie plângãreaţã, tânguitoare, antipaticã şi artificialã, despre bucuriile Raiului—prezentate mai ales prin negaţii, prin excluderi. Enumerarea tânguitoare de absenţe era completatã de exclamaţii sleite ca :’ este grozav!’. Din când ĩn când, se rãstea, dând intonaţii ĩnfricoşãtoare unor informaţii presupus tonice.
Este evident cã predicatorul acesta nu era omul care sã vorbeascã despre aşa ceva.
Ar trebui sã predice numai sfinţii despre Rai şi,ĩn general, despre lucrurile ultime? Ar trebui predicat altfel? Sau de pe formulare? Sunt predicile ‚celorlalţi’ inutile? Nu cred asta.
Mai deconcertantã este o altã opinie pioasã a acestui predicator despre care vorbesc, exprimatã atunci când punea ĩn contrast ceea ce facem acum, cu ceea ce NU VOM MAI FACE ĩn Ĩmpãrãţie—pe scurt,el spune:’aici, urâm; acolo, nu vom mai urâ’. Da, numai cã nu va surveni niciun fel de transformare magicã, mecanicã, dinafarã. ‚Acolo’, ĩn Rai, nu vom mai urâ, numai dacã vom fi ĩncetat ĩncã de aici de pe pãmânt sã o facem; transformarea nu va fi mecanicã, automatã, ci ea cere colaborarea activã a omului. Ca sã nu mai urâm ĩn Rai, trebuie de fapt sã ĩncetãm ĩncã din viaţã sã o facem. Curãţirea trebuie sã fie activã şi coparticipativã. Invidia, ura, etc., nu se vor rezolva automat, mecanic, de la sine, ca prin vrajã; ci trebuie lichidate ĩn timpul vieţii prin coparticiparea omului. Ceea ce va fi adãugat ĩn Rai va fi ‚obiectul simţurilor duhovniceşti’, nu curãţirea de racile, aceasta trebuie lucratã, cu colaborarea harului, ĩn viaţã.

REGALITATEA LUI HRISTOS ŞI MUCENICII DIN VIETNAM

REGALITATEA LUI HRISTOS ŞI MUCENICII DIN VIETNAM


Luna aceasta, calendarul ritului apusean are mai multe celebrãri semnificative—regalitatea lui Hristos (Hristos ca Ĩmpãrat), Prezentarea la Templu a Preacuratei Deipara, Toţi Sfinţii, Sf. Ap. Andrei, apoi pãrinţii Sf. Ioan Botezãtorul, sfinţirile bazilicilor ‚Ioan din Lateran’, ‚Petru’ şi ‚Pavel’, Martin de Porres, Ep. Carol Borromeu, Elisabeta a Sf. Treimi, Teodor, Leon I, Martin de Tours, Iozafat, Cristian, Ep. Albert cel Mare, Margareta, Gertruda şi Elisabeta, Felix, Edmund, Caecilia, Clement I, Columban, mucenicii din Vietnam, Ecaterina din Alexandria, Ecaterina Labouré, Leonard, Carina, Stanislau, Ioan Berchmans, şi sub raportul relevanţei gãsesc cã acest calendar vestic reformat este admirabil prin aceea cã prezintã cultului atâtea nume semnificative.
Calendarul ritului vestic impune admiraţie prin alegerea relevantã a celor celebraţi de Bisericã.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Funcţia Episcopilor era ĩn primul rând doctrinarã,ei erau ĩnvãţãtorii, teologii,şi nu administratorii diocezelor. Trecerea de la doctrinar la administrativ este lamentabilã; excelenţa doctrinarã trebuind sã primeze (ĩncã din sc. IV, vai, ineficienţa administrativã va marca episcopatul unor bãrbaţi eminenţi doctrinar şi competenţa de administrator devine criteriul de bazã).
Episcopul nu mai este ĩnvãţãtorul diocezei lui, pãstorul ĩn doctrinã şi moralã, ci administratorul patrimoniului diocezei.
۞
N. Rhodes şi gustul melodramei (Back Street ,1941; Leave Her to Heaven ,1945; Mr. Deeds Goes to Town ,1936; Un acte d'amour ,1953);la care se adaugã melodramele judiciare TV,comediile franceze grosiere,Dna. Tierney,cãlãtorii temporale.
Existã,la el, stridenţe şi stângãcii, note false, indignãri puerile, situãri ostentative, un conservatorism prea declarativ şi ridicol; ĩnsã critica lui este interesantã.
[La o altã scarã, tonul revoltat al unor com. aminteşte de indignãrile similare ale lui Iorga—dar asta nu ĩnseamnã cã este ceva propriu lui Iorga, specific lui,ci cã anumite firi gãsesc spontan un anume ton al vehemenţei.]
۞
Azi,sãrbãtoarea regalitãţii lui Hristos, cu Evanghelia aşa de inspirat aleasã (Judecata); la predicã, despre Steinhardt (şi ‚Dãruind ...’) ;bineĩnţeles, o idee obiecţionabilã—legãtura lui Iisus cu cei sãraci este relaţia stabilitã prin Ĩntrupare [ceea ce şunteazã douã alte idei care mi se par mult mai importante—ĩntâi, identitatea misticã a lui Iisus cu cei marginali, ceea ce este o identificare cumva specialã, distinctã, aparte;--apoi, motivul pragmatic—nelucrarea caritãţii este relevantã prin ceea ce exprimã şi manifestã: egoism, etc.];caut predicile acestui preot.
۞
Kreeft ĩmi place numai atunci când vorbeşte despre cele câteva, puţine, lucruri pe care le cunoaşte (vreo doi autori englezi). Ĩn rest, el este perplex când vine vorba despre tomism, fenomenologie, fenomenologi, etc.; un om care scrie sinteze populare de tomism, dar se lasã prins/ ‚ĩncuiat’ cu chestiuni relativ elementare de teologie tomistã. Moş Kreeft e bun când vorbeşte despre câţiva autori pe care ĩi ştie; ĩn rest, incultura lui este stridentã. Pe de altã parte, discern la el o anume vanitate, trufie, nişte aere de superioritate (inclusiv ĩn condescendenţa inadecvatã cu care ĩi calificã pe alţii care ĩi sunt de departe superiori).
Nivelul discuţiilor lui este unul şcolãresc fãrã subtext—adicã nu e ‚aparent şcolãresc’, ‚scontat şcolãresc’, ci de—a dreptul simplist şi calp.
۞
La o emisiune radio cu moş Kreeft, copiii care ĩi adresau ĩntrebãri erau mai filozofic ĩndrumaţi ca el. Unii copii se interesau de fenomenologie, etc., ĩn timp ce moş Kreeft avea evident calificarea unui institutor.
El aparţine clasei ‚vecinului de bloc isteţ’, care crede cã aprecierile culturale ţin exclusiv de o anume dexteritate şi isteţime.
Pare ĩn mod neplãcut ĩncântat de sine ĩnsuşi.
Mi—a plãcut moş Kreeft despre ‚Stãpânul inelelor’ (iar, sper sã fie acesta numele trilogiei respective!); mult mai puţin, despre SF—ul lui Lewis; şi deloc, despre filozofie şi ecumenism.
Ĩncrederea lui ĩn sine se aflã ĩntr—un contrast neplãcut cu puţinãtatea resurselor lui culturale.
۞
'Religia creştinã' ĩnseamnã doctrina, şi reuşitele, 'poporul' ĩn sens anteniceean. Nu poate ĩnsemna ‚cei care profeseazã verbal, sau minimal, sau formal, sau fundamental egoist, sau arbitrar, sau nesatisfãcãtor, creştinismul’.
Trecerea la definiţiile minimale ale condiţiei de creştin. Nu aşa vorbeau cei din Biserica anteniceeanã. Ei nu ştiau despre o Bisericã ‚a bunelor intenţii’. Intenţia este gând, aer, chimie. Ea e bunã numai retrospectiv—odatã ce a şi dus la ceva bun.
Nu existã creştinism fãrã sfinţire. Imperativul Vaticanului II şi escrivian este susceptibil de douã ĩnţelesuri:--ceea ce nu este sfinţire este calp, este iluzie;--sau: de—acum, vom boteza mediocritatea ‚sfinţire’. Doctrina Ap. Pavel conţine avertismente viguroase ĩmpotriva celei de—a doua posibilitãţi.
Ap. Pavel n—ar fi calificat mediocritatea, fie ea şi bine intenţionatã, drept Bisericã pur şi simplu; ar fi precizat cã este vorba despre o Bisericã alteratã, deviatã, etc..
Sfinţirea obşteascã nu ĩnseamnã cã obştescul trebuie de—acum botezat ‚sfinţire’.
۞
Ingenuitatea dezarmantã a lui Kreeft; mai degrabã milã, decât furie.
Ĩmi este milã de el ca de un om umilit ĩn public şi cãruia i se cere mult mai mult decât poate el mãcar ĩnţelege.
۞
A studia /ĩnvãţa doctrina patristicã.
A da o notã patristicã. Noţiune nelimitativã (cronologic) a patristicii—Alfons, Wojtyla, Edith, etc..
۞
Maximalismul escrivian, al plenitudinii sfinţirii, a fost interpretat ca minimalism—sfinţire se cheamã banalul şi mediocritatea.
۞
DACÃ jansenismul este o ripostã la adresa mecanicismului şi a unui creştinism ‚adaptat’, diluat, mondenizat,.... Jansenismul apare ca riposta religioasã datã de cãtre bunul simţ secularismului.
۞
Cea mai mare austeritate, concret ĩngemãnatã cu cea mai mare bunãtate, omenie.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Poate cã din cauza buzelor vinete şi cumva senzuale, Ep. Sigrist aduce cu Ustinov.
۞
Pentru Ep. Sigrist, cele mai bune şase cãrţi despre rugãciune ale ultimului sc. sunt cele ale lui Abhishikatananda, Bloom, Guardini, Lewis, Colliander şi Gillet.
[Ĩmi dau seama cã eu nu pot indica niciun titlu, pentru cã n—am citit nicio astfel de carte.]
Sigrist nu cautã dizertaţiile speculative, ci abordãrile practice, directe, concrete, neteoretice .
Ceea ce este de interes practic, direct.
۞
Redescopãr, spontan,un gust intact, nealterat, pentru muzica lui Cave.
Cave, prefaţator al Evangheliei dupã Sf. Marcu.
Prieten al lui Crowe,a scris o continuare a ...’Gladiatorului’.
۞
Ep. Sigrist citeşte atât ...şi atâtea .... PRACTIC, este un mare cititor.
۞
Pe de o parte, rahnerienii antiestici.
Pe de altã parte, esticii şi Pãr. Rahner, Pannikar, ba şi unii teologi ai eliberãrii, ca,mi se pare, Pãr. Boff şi ‘Spirituque’ al lui. Anumite simpatii. Subminãri. Confuzii.
۞
Ĩn fiţuicile unor pretinşi jansenişti din vremea noastrã, Pãr. oratorian Simon, pionierul biblisticii moderne, este dat ca ...iezuit. Dacã acesta este nivelul de documentare şi acurateţe istoricã ....
۞
Cave, viaţa lui—parte a mitologiei moderne.
۞
Cave, admirator al Jethro Tull, Cash. Existã douã duete Cash/ Cave.
۞
Despre conciliaritatea clicii ‚progresiste’ vorbeşte ĩndeajuns dispreţul manifest faţã de Sinoadele ecumenice anterioare (tratate ca perimate, etc.).
۞
Cohen, Cash, Cave, Dylan, Springsteen. Marile voci. Gusturile lui Cave şi Rourke. ‚94.
۞
Manierele prevenitoare (de un anume fel,şi care ‚respectã’ identitatea altuia şi postuleazã o echivalenţã fundamentalã ) nu se pot corela decât cu renunţarea la obiectivitate,la adevãr,cu transformarea oricãrei opţiuni ĩn ‚preferinţã’,cu subiectivizarea. Totul este afirmat ‚strict subiectiv’, ĩn nume propriu,ca predilecţie personalã. Este foarte ‚pastoral’,dar implicaţiile sunt nemãsurate.
Este subĩnţeles cã adevãrul obligã. Atunci,se renunţã la adevãr,nu se mai afirmã nimic ĩn numele adevãrului, totul este foarte ‚pastoral’ şi relativist şi prudent.
۞
Tresmontant ştia, ĩnţelesese şi arãta cã nu existã dogme nenecesare sau superflue.
۞
Minciuni; situaţia nu este mai bunã,ci mai degradatã ca ĩn sc. XVI, respectiv XI/IX.
۞
Bucuria festivã şi vraja cinemaului primelor trei decenii.
O dietã de sute de ore de cinema silenţios.
۞
Arta religioasã de azi,aşa manieristã şi convenţionalã.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Nu ştiu de ce lui moş Kreeft i se par aşa de cristocentrici protestanţii;mie mi se par mult mai cristocentrici Sf. Isaac Sirul,autorii filocalici, isihaştii, Sf. Loyola şi Sf. Francesco.
Nu este greu de vãzut ĩn ce fel refuzul cultului sfinţilor se coreleazã,la protestanţi,cu refuzul teozei, adicã al conlucrãrii omului,a colaborãrii omului cu Dumnezeu. Refuzul cultului sfinţilor apare ca o consecinţã necesarã a refuzului teozei,a opiniei cã omul nu participã activ la propria sa mântuire,cã este mântuit din exterior, ‚magic’.
۞
Recunoaşterea de principiu, admiterea alterãrilor,a devierilor—cã au survenit alterãri, alienãri, etc., şi cã emanciparea de acestea este validã şi salutarã, necesarã.
۞
Ascult mai ales douã casete—MURDER BALLADS (pentru coverul DEATH IS NOT THE END) şi SLEEPING WITH THE PAST.
۞
Probabil cã şi ĩn teologie recomandarea Ep. Sigrist de a asculta melodia unei filozofii este valabilã. Sunetul secret, discret.
۞
Cine, cum mã credeam.
۞
Monahii vestici hinduizaţi. Cred cã antichitatea şi medievalitatea creştine au mai cunoscut fenomene la fel de extreme. Ĩn care despuierea de ‚accesorii’ sã fi fost la fel de completã. Ĩn extremismul lor, Benedictinii hinduizaţi nu—s o premierã. Rezervele sunt una, dezaprobarea, alta. Ĩmi imaginez cã existã o negrãitã binecuvântare ĩn a descoperi cã, dincolo de toate, Hristos, biruitor, este Hristos, rãmâne Hristos, trece pragul şi bariera oricãrei tradiţii, practici, etc., cã numai El este de o adâncime nespusã, incomensurabilã.
۞
Alunecos.
۞
Exemplarul obicei rãsãritean de a—i numi, afectuos, ‚pãrinte’/ ‚maicã’ pe sfinţi, declarând propria filiaţie spiritualã [fãrã a restricţiona la vreo tradiţie particularã, la vreun specific].
۞
Ca sã continui—cristocentrici mi se par Sf. Ioan de Kronstadt şi Vlachos, nu protestanţii şi sectele eferente.
‚Cristocentrismul’ protestant apare sãrac, schematic, abstract şi iluzoriu, ideal, nepractic. El suprimã gradele, gradualitatea, etc.. Ĩn dorinţa de a nu rãmâne ‚decât cu Hristos’, se rãmâne, de fapt, şi fãrã El.
۞
Viaţã—briza rãcoroasã, care ĩnvioreazã. Unghi. Simplitate. Cele patru alineate ale unui articol despre Carmeliţi. Carmeliţii, Dominicanii, Benedictinii, Franciscanii, Cartuzienii, Cistercienii şi Trapiştii, etc.; contemplativitatea şi echilibrul, integritatea umanã, ĩntregimea, integralul uman.
Anumite expresii paradoxale, ca ale Ep. Sigrist—aparentele contrarii, specificitatea şi universalitatea, etc.. Sinteza este acordatã de Sf. Spirit; sã nu fie una verbalã, iluzorie. A nu ascunde carenţe şi defecte ĩn spatele draperiei veşmântului unui Ordin.
۞
Giganţii vestici si sc. XVI; din pãcate, astãzi mãreţia lor, impozantã, nu mai este adecvat reflectatã ĩn expresii, referiri evlavioase, etc.. Ei ţin de un ordin al studiului savant şi al abstractului, nu al continuitãţii trãite. Se vorbeşte despre ei ca despre preoţii azteci.
۞
Chiar ĩntre consacraţi, evlavia pe care aceştia o au faţã de JF Kennedy, ML King şi E Wiesel nu se mai regãseşte şi când vorbesc despre propriii lor predecesori ĩn credinţã. Li se pare mai la ĩndemânã evlavia faţã de ‚eroii’ stângismului contemporan, faţã de care ei regãsesc spontan limbajul evlaviei prosternate.
۞
Livresc vs. a testa, cunoaşte aceste moduri de viaţã. Nu pot nimic ĩmpotriva inimii.
۞
Şi eu simt, cred cã dispreţul faţã de Pãr. Merton aparţine recuzitei gazetarilor mãrginiţi. Nu cred cã se poate vorbi despre el ĩn termenii ĩn care aceştia o fac.
۞
Etapele emancipãrii mele (--ceea ce trebuie sã treacã drept liberalism pentru fanatici--): ĩntâi, Tresmontant; apoi, isihaştii, athoniţii; Watson; Ep. Sigrist. [Ĩn ceea ce priveşte elementele, lucrurile care au venit de la alţii.]
Isihaştii (vremurilor mai noi)—paradoxalul, simplitatea, şi emanciparea de formalism, de exterioritate, de mecanicism.
۞
Predica, fabuloasã, ĩn care a vorbit despre semnificaţia catedralei papale, ‚Sf. Ioan’. Apostolii ca şi coloane ale Bisericii. Trecerea la ecleziologia Noului Testament, creştinii ca templu.
۞
A oferi jertfã ĩmpreunã cu dreptcredincioşii.
۞
Experienţa, contrariul experimentului; trãitul relevant. Viaţa.
Experienţele practice, concrete (Vasquez, de ex.—nu rãmâne la abstract, vag).
Prezumata indiferenţã finalã a Pãr. Merton faţã de particularitãţile catolicismului—juvenilul lui anticatolicism, recãzut, nelecuit, sechelar?
Cine traseazã limita ĩntre particularitãţi şi esenţial?
Exploratorii, pionierii.
۞
Anumite, şi numeroase, simptome ale accediei—instabilitatea, etc.. Geniul lui este una, accedia, alta. Geniu? Ar fi ‚ĩnzestrare’ un cuvânt mai bun?
A balansa viziune, ĩnţelepciune, curaj, moderaţie.
Ĩnsufleţiri factice.
Viaţã.
۞
Suavitatea unei filozofii, melodia ei (‚sunetul’ sugereazã reducţionism).
۞
Roland Meynet, Michel Cuypers, Georges Anawati, Jacques Jomier,şi Serge Beaurecueil; Institutul Dominican pentru Studii Orientale din Cairo.
Contextualizare şi intertextualitate; ce are asta de—a face cu viaţa de evlavie? Jucãrii savante.
۞
Cred, dragã Parmenide, ĩmpotriva unora ca Michel Cuypers,şi ĩmpreunã cu Ep. Sigrist, cã Apocalipsa dã cheia pentru ‚lumea’ ĩn care trãieşte omul,şi cã toatã sporovãiala despre ‚lumea complet diferitã ĩn care trãieşte omul modern’; acestea sunt inepţii. Omul tuturor vremurilor trãieşte ĩn sistemul de lumi descris de Apocalipsã, aşa cum o descifreazã şi Ep. Sigrist.
Filologia aceasta biblicã la modã este edificatã pe cele mai putrede şi decadente premise—ipoteza fantastã a ‚lumii complet diferite’, care, aşadar, ĩi dispenseazã pe cei de azi de orice coerenţã.
Acest soi de pospãialã filozoficã gireazã orice rãtãciri.
۞
Montaigne avea 38 de ani când s—a dedicat reflecţiei. ‚An. Christi 1571 aet. 38, pridie cal. mart., die suo natali, Mich. Montanus …’. ‚Despre canibali’ şi ‚Furtuna’.

Filmele

'Rinocerii', de Lenica:
http://www.archive.org/details/lenica_rhinoceros_1965
http://www.archive.org/details/captain_calamity

CARMEL MYERS

Dna. Myers,vedeta 'Chinatownului ...':

http://silent-movies.org/Ladies/PMyers.html

CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL

1—CHINATOWN AFTER DARK—sunt de acord cu genul acesta de filme.
Prezentul este poate chiar mai stângaci decât altele din aceeaşi epocã—asta şi sunt, ‚filme de epocã’—dar interesant mãcar pentru frecventatorul genului (‚mistere chinezeşti interbelice’).
Ele amintesc şi agreabila literaturã poliţistã de al doilea raft a epocii (lucruri ca Wallace şi alţii ...).
‚Meritele’ (dacã nu este exageratã vorba ...)—‚,meritele" lor nici nu—s ale lor,ci ale vremii.
2—Ĩn altã ordine de idei: descoperirea unui alt critic de pe web—cel care semneazã ca Nicholas Rhodes.

MARIOLOGIE EFESEANÃ

MARIOLOGIE EFESEANÃ

Deipara este termenul mai exact,mai apt,indiferent dacã Sf. Chiril era un protomonofizit sau nu. Pentru cã Deipara expliciteazã faptul cã Dumnezeu era deja prezent unit cu fiinţa umanã ĩn momentul conceperii.
Hristotokos este ambiguu—deoarece nu specificã ce relaţie are omul asumat, cu Logosul, când şi dacã şi ce fel de unire survine.
Deipara spune cã Iisus este Hristosul ĨN SENSUL SPECIFIC CÃ LOGOSUL ESTE STRÂNS UNIT CU OMUL ĨNCÃ DE LA MOMENTUL CONCEPERII ACESTUIA,DE LA BUN ĨNCEPUT—NU ULTERIOR.Iar ĩn aceastã precizare—chirilianã –stã toatã cristologia ortodoxã.
Eu nu ştiu dacã Sf. Chiril spunea ‚Deipara’, adicã Preasf. Fecioarã l—a adus pe Dumnezeu ĩn lume, având ĩn minte o noţiune monofizitã (Fecioara l—a adus pe lume pe Dumnezeu fiindcã Iisus este Dumnezeu, Iisus=Dumnezeu, teza monofizitã, sau aproximativ). Dar ca şi completare adusã cristologiei Sf. Damasus, cristologiei Romei, titlul acordat Preacuratei este excelent şi salutar—el specificã ĩn ce sens, ĩn ce fel este Iisus Hristosul. Explicã ce ĩnseamnã ‚Hristos’, care este ĩnţelesul specific creştin al Ĩntrupãrii.
Titlul alternativ, sugerând sau nu adopţionismul, sau cristologiile ‚joase’, anteniceene, este vag.

EVOLUŢIA CULTULUI SF. IOSIF

EVOLUŢIA CULTULUI SF. IOSIF

Evoluţia cultului Sf. Iosif mi se pare un model de evoluţie,de progres cultic,de dezvoltare culticã obiectivã, nearbitrarã şi valabilã.
Probabil cã sãrbãtoarea instituitã de Fer. Pius al IX—lea era mai semnificativã teologic decât ĩngustarea şi ‚specializarea’, ‚desemnarea’ introdusã ĩn vremea lui Pius al XII—lea (proletariatul, etc.).
Cultul Sf. Iosif corespunde unor necesitãţi obiective şi reale ale Bisericii şi defineşte bine tendinţa veterotestamentarã care trebuie sã fie reprezentatã ĩn cult.
╬
Olier ĩl numea pe Sf. Iosif ‚templu al Sf. Spirit’, ‚imagine a Lui Dumnezeu Tatãl’, ‚pãrinte al tuturor credincioşilor’ ,iar despre braţele lui spune cã l—au purtat pe Cel care poartã toate.
Acelaşi Olier i se mai adreseazã Sf. Iosif aşa:’ binecuvântat fie Fiul, Care te—a iubit,şi binecuvântat fie Sf. Spirit, care te—a sfinţit’.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Pãrintele Balthasar se plângea cã teologii ultimelor veacuri n—au mai fost sfinţi;se vede de aici cã pentru el San Leonardo da Porto Maurizio şi alţii nici nu contau ca teologi.
Ca sã nu spunem şi cã mulţi teologi ai ultimelor secole probabil cã sunt sfinţi,şi erau sfinţi,deşi nu sunt canonizaţi.
Pe Balthasar teologia sfinţilor nu—l interesa. Importante erau ifosele lui de adolescent teribil al teologiei.
۞
Ĩn cei ca Leonardo şi Alfons vãd un echivalent vestic al lui Nicodim şi Teofan.
۞
Gãsesc ĩntr—un articol al lui Sergios de Loch Lomond aceeaşi prejudecatã,care echivaleazã varlamismul cu tomismul şi cu poziţia occidentalã—pe când varlamismul este,de fapt,imediat şi direct inacceptabil pentru un vestic.
Premisa mutã este aceea cã ridiculizând stângacele varlamism, este demontat şi tomismul.Dar de unde ideea cã Varlaam ar fi fost un reprezentant calificat al Vestului?(Asta, la aceiaşi oameni care nu ar concede nici ĩn ruptul capului cã Vissarion era un reprezentant calificat al Estului.)
۞
Mãrturisesc cã este cam deconcertant când stângişti sau sodomiţi vorbesc despre inima lor ... jansenistã!
Primii se referã mai ales la o convingere despre mizeria naturii umane—nu şi la ecleziologia aferentã.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Sunt, din adolescenţã,un moderat admirator al Nicolei Eggert.
۞
‘Faptele ...’ rãmân cea mai ‚realistã’ descriere a unei comunitãţi creştine. Biserica primarã, inclusiv cea de dupã Rusalii, este una de oameni deficienţi. De ce ne—am ĩnchipui oare cã urmaşii Bisericii primare—sau noi—le suntem superiori acelor primi creştini?
Şi sã amintim cã Biserica ĩi cinsteşte pe Apostoli imediat dupã Sf. Familie—şi cã Sf. Ap. Petru este patronul Bisericii universale—ĩmpreunã cu Sf. Iosif.
Rusaliile nu ĩi modificã ĩn mod magic, extrinsec,pe Sf. Apostoli.
۞
Indiferentism, relativism, obtuzitate, minimalism, facticitate—sau o teologie mai largã?
Cred cã şi ĩn cazul unora din cei admiraţi de cãtre Ep. Sigrist trebuie aplicat criteriul valabil ĩn cazul modernismului—existã o a treia cale, existã ĩnnoire validã.

York si Scott

Arhiva ofera un 'Jane Eyre', color,cu Scott si Dna. York!

http://www.archive.org/details/JaneEyre70

Pentru Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul

Cateva adrese pentru Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul:

http://www.crestinism-ortodox.ro/html/10/10i_sfantul_grigorie_decapolitul.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie20.htm

http://www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX/sfinti/noiembrie/sf_cuvios_grigorie_decapolitul.htm

http://www.credo.ro/url/670/Acatistul-Cuv-Parintelui-Nostru-Grigorie-Decapolitul

http://www.episcopia-ramnicului.ro/manastiri/bistrita.html

http://www.agnos.ro/blog/2008/11/19/sfantul-cuvios-grigorie-decapolitul/

Sunt excelente!

CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL


1—RICOCHET, un film mai de tinereţe al lui Washington; se ĩncheie cu o piesã a lui Ice T. distribuţia este cât de cât interesantã—mai ales Lithgow, care este un mare actor, ĩnsã ale cãrui roluri negative sunt relativ subminate pentru mine de faptul cã primul film ĩn care l—am vãzut a fost un frumos DON QUIJOTE.
Regia este atât de proastã, de un prost gust atât de strident, ĩncât ĩi face pe cei care au ĩnsãilat thrillerurile banale ale lui Willis sã parã nişte mari regizori. RICOCHET este,ca regie,sub limita banalului.
Washington face un rol prost—ĩn linii mari, prost. Lithgow pare un Hopkins de mâna a treia. RICOCHET este de o vulgaritate şi de un prost gust barbare, stridente. Mulcahy pare a fi regizorul pe care mi—l ĩnchipuisem: de gust mitocãnesc, execrabil.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Cei ca Ep. Sigrist ĩmi sunt mai bune exemple de umanitate şi moderaţie.
۞
Mistic este ...este nu ceea ce pretind profesorii cã ar fi aşa; altceva este mistic.
۞
Descurajarea produsã de eşecul la un examen;ĩl citesc pe Ep. Sigrist,şi despre multele cãrţi ‚Oz’.
۞
Atâtea fiinţe lipsite practic de interes uman.
۞
Probabil cã am greşit lãsându—i pe ziariştii creştini sã mã alieneze de nemţii ‚mei’.
۞
Singurul motiv serios pentru renunţarea la cultul ĩn latinã pare a fi accentul latin hidos al atâtor preoţi.
Din acest punct de vedere,un cult ĩn vernacularã este mai puţin lezant decât un cult ĩntr—o latinã de baltã,cum se zice.
۞
Existã un soi de exaltare şi aţâţare istericã, belicoasã, ĩn expresia ‚a muri pentru Papã’;eu cred cã de fapt se moare pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.
۞
Ei sunt prea ocupaţi pentru a—i citi pe ‚specialişti’ şi ‚savanţi’ şi universitari, pentru a—i mai citi şi pe sfinţi.
۞
A reprezenta, simboliza, semnifica. Problema este cã stângismul a ajuns sã repezinte ceea ce n—ar fi trebuit sã constituie patrimoniul sãu exclusiv.
۞
Am ajuns la Sf. B. fiind interesat mai ĩntâi de senzorialitatea literaturii lui (şi,bineĩnţeles, din adolescenţã el este pentru mine simbolul cãrturarului, al savantului umanist, al enciclopedistului neĩngrãdit).
۞
Rugãciunea, baza rugãciunii este fapta, actul, lucrarea. Dumnezeu acestora le rãspunde,nu intenţiilor vane, iluziilor, toanelor.
Cel care se strãduieşte cu mine,de la dreapta mea,la dreapta mea.
۞
Lumi fictive, intersectarea lor,şi unghiuri.
Verne, Dumas, fiul lui Féval. Continuãri. Intersecţii ficţionale.
۞
Dieta mea de cãrţi clasice, ĩn copilãrie; ‚Gulliver’, „Crusoe’, ‚Fram’, ‚Hood’, ‚Insula ...’, ‚Oz’, ‚Heidi’, ‚Alice ...’, ‚Grant’, ‚Toate pânzele ...’, ‚Cartea junglei’, ‚Tarzan’, ‚Bertoldo’, ‚Sawyer’.
Ca matur, adult.

CULTUL SF. IOSIF

CULTUL SF. IOSIF


Pe mãsurã ce reflectez, vãd ĩn cultul Sf. Iosif semnul unui discernãmânt teologic excepţional, o opţiune fundamental pozitivã,şi o dezvoltare cu adevãrat cristocentricã.
Pe de altã parte, acest cult subliniazã ĩndeajuns legãtura Bisericii cu primul Izrael,cu primul popor ales—legãtura este explicit adâncitã ĩn cultul acestui evreu pios.
Nu cultul Sf. Iosif trebuie ‚explicat’, ‚motivat’,ci mai degrabã absenţa acestui cult reprezintã o carenţã stranie.
Cultul Sf. Iosif are din plin trãsãtura veterotestamentarã, semitã, mozaicã, subliniind legãtura noului Izrael cu cel al Legii Vechi. Sfântul este un izraelit al Vechii Legi. Ĩn pofida a ceea ce par sã creadã azi mulţi ‚teologi’, creştinii Contrareformei aveau un simţ religios rafinat, iar alegerea de cãtrei ei a Sf. Iosif o aratã plenar.
Nu de ce este cinstit Sf. Iosif trebuie ‚justificat’,ci, dimpotrivã,de ce NU este. Abia lipsa cultului sãu este o abandonare a veterotestamentaritãţii, şi a virtuţilor ilustrate de evreii Vechiului Testament.
Sf. Iosif nici nu este un proletar antic,dar un sfânt evreu de pe pragul Noului Testament. Laudã şi cinste sã—i fie!
Nu condiţia lui proletarã trebuie accentuatã, ĩn idile muncitoreşti fade,ci veterotestamentaritatea lui purã,şi transformarea ei,prin lucrarea harului,ĩn neotestamentaritate.

PORTRETELE SF. APOSTOLI

PORTRETELE SF. APOSTOLI

Portretele neotestamentare ale Sf. Apostoli,aşa cum sunt ele—parţiale, fragmentare, lacunare –sunt minunate prin naturaleţea, spontaneitatea, sinceritatea lor cu adevãrat biblice—nimic ‚aranjat’, convenţional, ‚hagiografic’, servil, etc..
Nu existã ĩn NT flateria portretisticii bombastic—hagiografice.
Sunt portrete naturale, sincere, ‚neavantajoase’, crude, realiste. De aceea, printr—un efect bizar, cel mai mare dintre Apostoli, Sf. Petru, apare ca având proporţii umane inferioare celor ale multor sfinţi ulteriori ale cãror trãsãturi nu le ştim decât din portretistica flatantã a hagiografiei idealizante.
Sf. Petru este unul din cei câţiva muritori ĩnvredniciţi sã vadã Schimbarea la Faţã a Stãpânului nostru; este cel de la care provine dogma unghiularã a Bisericii—Iisus este Hristosul. Este cel ĩn a cãrui iubire şi fermitate s—a ĩncrezut Mântuitorul nostru.
Ĩntre Apostoli ,era unul din cei mai apropiaţi de Iisus; şi nu poate decât fi refretat simplismul fanteziei populare care construieşte tipologii simpliste pornind de la extrapolarea câte unei date evanghelice (v. legendele despre nestatornicia Sf. Ap. Petru;v. şi simplismul tipologiilor care—i au ca obiect pe Sf. Ap. Petru şi Toma, pe Ev. Ioan).
Biserica exprimã ĩn cultul ei liturgic faptul cã Sf. Apostoli sunt neasemuiţi; ei ĩi urmeazã Sf. Familii ca slavã datã de Tatãl.

ECLEZIOLOGIE PAULINÃ

ECLEZIOLOGIE PAULINÃ


Una dintre cele mai remarcabile cateheze ale Sf. Pãrinte Benedict este aceea despre ecleziologia Sf. Ap. Pavel. Miezul doctrinei ecleziologice are o semnificaţie foarte tranşantã,cu avertismentul explicit al Papei ĩmpotriva ‚confiscãrii’ Bisericii de cãtre umanitatea veche—‚Biserica nu este a noastrã’, spune Papa.
Biserica este BISERICA LUI DUMNEZEU; o ĩntreagã teologie se aflã ĩn aceste trei cuvinte.
[Nu mai puţin remarcabilã fusese şi cateheza papalã precedentã, referitor la ceea ce ştia Sf. Pavel despre ‚Iisus Cel pãmântesc’.]
Aş risca aprecierea cã aceste cateheze papale pauline par net superioare celor precedente, despre Pãrinţi, care adeseau se situau, deliberat desigur, la nivelul unor generalitãţi vagi şi al unor etichetãri convenţionale.

DESPRE FLUCTUAŢIILE ŞI MUTAŢIILE CULTULUI ŞI ALE EVLAVIEI POPULARE

DESPRE FLUCTUAŢIILE ŞI MUTAŢIILE CULTULUI ŞI ALE EVLAVIEI POPULARE

Evlavia popularã reprezintã o serie de fenomene care ţin de sociologia religiei şi de modã; existã mode,tendinţe, etc..
Hunwicke, ĩntr—una din notele lui liturgice, observa deriva şi, ĩn fapt, pierderea cultului Sf. Ioan Botezãtorul ĩn Vest. Cu ceva vreme ĩn urmã, citind un articol despre acelaşi sfânt, am fost surprins sã gãsesc, ĩn secţiunea despre memoria liturgicã a lui, consemnãri ale mai multor sãrbãtori occidentale ale Sf. Ioan, decât existã azi. O estompare, ĩn acest plan, a survenit. Reacţia mea iniţialã a fost aceeaşi cu a lui Hunwicke—aceastã estompare a cultului este deplorabilã. [Preotul se referã nu la ‚evlavia popularã’,ci la cultul liturgic al Sf. Ioan—şi, implicit, la rãsfrângerile acestuia asupra practicilor pioase populare.]
La fel stau lucrurile cu cultul vestic şi cu evlavia popularã adresatã Sfinţilor Antonie cel Mare, Nicolae, Gheorghe, Silvestru, Pantelimon, sau Sfinţilor antici din Canonul roman, etc..
Suprimarea expresiei cultice este ĩntotdeauna deplorabilã.
Nişte elemente cultice s—au pierdut;altele s—au adãugat.
Dar, pe de altã parte, cum sã nu te bucure plasticitatea aceasta culticã? Ar fi fost de dorit sã nu avem cultul unor Sfinţi ca Iosif, Francesco, Anton, Padre Pio, etc.? Şi nu—s nostalgiile acestea, anticare? Cultul este un fenomen viu, maleabil, ajustabil, dinamic.
Ceea ce a progresat,din epoca medievalã ĩn cea modernã,este cristocentrismul, o unificare a cultului cristocentric. El este corelat cu,şi se rãsfrânge asupra evlaviei populare.
Dispariţia cultului unor Sfinţi reprezintã o amnezie care ar fi avut sechele dacã am vorbi despre un fapt cultural; dar Biserica este un organism a cãrui reechilibrare internã este una garantatã de cãtre natura ei supranaturalã.
Astfel de variaţii ale evlaviei populare sunt un proces dinamic, natural, spontan,şi mai mult sau mai puţin arbitrar (ĩn sensul cã nu constituie o bursã a valorilor ,o ierarhizare obiectivã,ci o scalã a preferinţelor, cu diverse motivaţii fireşti).

TRÃSÃTURA SLAVÃ A LUI WILDE

TRÃSÃTURA SLAVÃ A LUI WILDE

Cea mai atractivã trãsãturã a lui Wilde este latura lui slavã,de omenie afectuoasã şi cordialã.
El le semãna, ĩntr—adevãr, nu puţin slavilor: prin ĩngemãnarea ambiguã de omenie şi rãutate, de perspicacitate şi lãrgime.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Watson spune cã poţi sã cunoşti adevãrul divin,fãrã a recunoaşte o doctrinã adevãratã,ca adevãratã. Astfel de paradoxuri pot avea variate cauze, particularitãţi de tot felul.
۞
Ĩnvãţãtura tradiţionalã, dragã Parmenide, este aceea cã intenţiile bune sunt şi fructuoase. Strãdania sincerã de a—l gãsi pe Dumnezeu şi Biserica Lui duce la reuşitã de a gãsi. Aceastã reuşitã este una efectivã, nu ‚idealã’, ‚misticã’. Intenţia corespunzãtoare duce la reuşitã. Reuşita odatã atinsã nu poate coexista cu respingerea explicitã a Bisericii ‚vizibile’. (Intenţia declaratã a ‚noii teologii’ a fost aceea de a gândi Biserica ĩn termeni nu de instituţionalitate, ci de vizibilitate.)
Dar se vede cã la baza ‚noii teologii’ se aflã nu realismul/ empirismul, experienţa obiectivã, ci idealismul echivoc.
Pretextând accentuarea zisei ‚vizibilitãţi’ ,’noii teologi’ protestantizanţi, antitradiţionali, au anulat tocmai caracterul vizibil al apartenenţei la Bisericã, etc..
Cred tot mai mult cã reacţia destul de promptã ĩmpotriva ‚noilor teologi’ nu provenise din prejudecãţi şi mãrginire, ci din luciditate.
۞
Vremurile erau, ĩntr—adevãr, confuze, meritele erau mixte sau ambigue, dar reacţia ĩmpotriva ‚noilor teologi’ a fost,ĩn linii mari, corectã şi ĩndreptãţitã.
۞
Cã ‚noii teologi’ erau ipocriţi (‚prudenţi’), şi cã, gândind una, spuneau alta, este un fapt. Erau deliberat echivoci, declarau altceva decât intenţionau, şi se considerau pe ei ĩnşişi ca pe o gherilã.
Simpatiile lor sunt cel puţin relevante (Congar şi Luther; Balthasar, Kűng şi Barth). Au fãcut jocul protestantismului. Doreau o ‚corecţie’ protestantã, o rectificare protestantizantã.
Pentru ei, protestantismul era un leac de absorbit.
۞
Ep. Sigrist scrie despre câţiva autori ‚Oz’—McGraw, Smith, Thompson, Laumer. Aprecierile Episcopului despre cãrţile ‚Oz’ ale ultimului sunt aiurite, contradictorii—ĩncepe prin a le eticheta, scurt ,ca ‚aproape de necitit’; apoi declarã cã unele pagini nu—s rele; ĩn fine, spune cã o carte a lui care ‚nu e rea deloc ĩn sine’.
Ortografia, sintaxa lui Sigrist sunt mereu destul de vagi şi aproximative. Dacã aşa ceva se poate conjuga cu egotismul, atunci este un egotism neminuţios, nenarcisic şi ingenuu, spontan, nestudiat .
Episcopul Sigrist scrie despre ‚Oz’ de câte ori are ocazia—despre dovleci, oameni de paie, etc.—recuzita, repertoriul ‚Oz’.
Pus pe direcţie.
۞
Amãgiri, vanitãţi, iluzii.
۞
Se simte cã fabuloasa lãrgime a lui Sigrist, viziunea lui,nu este deloc naivitate, credulitate.
۞
Ep. Sigrist ĩi citeazã pe Pulci, Sf. Efrem, etc..
A prelucra, a gândi,a analiza—nu doar a primi, pasiv, inert.
۞
Geniu ĩnseamnã când ceva este nedeductibil la condiţiile umanitãţii comune—de ex.,rolurile lui Welles. Nu e de ĩnchipuit cum s—ar ajunge de la ceea ce este posibil pentru oamenii de rând la aşa ceva . astfel de reuşite ĩncep prin a fi

Din nou despre Tumanian

Visul văduvei este o reuşitã extraordinarã,o mare realizare de fantastic,de onirism,de atmosferã,şi de iniţiere ĩn moarte,cu respectivele puneri ĩn abis uşurel sugerate.
Ca ĩntotdeauna,perspicacea discreţie a artei lui Tumanian ĩl fereşte de supralicitare. Este ceva mai fin decât ‚La Ţigãnci’,mai subtil.
Proza lui Tumanian este una ‚de visare’,nu ‚de acţiune’;iar limpezimea ei netedã se acoperã,ĩn cele câteva bucãţi de rememorare,cu funinginea amarã a melancoliei.
Este o prozã de seducţie,o prozã cuceritoare;ĩn fundal,melancolia care—ţi strânge inima—de cum s—au prãpãdit,pe rând,toate (un vers,citat foarte aproximativ,al lui Perpessicius, sunã cam aşa:’ toţi au intrat, rând pe rând,ĩn pãmânt’).
Tãria ei este discreţia ei—nihilism girat de cãtre aceastã discreţie virilã.( Puţinele note ale autorului pe care le cunosc sugereazã o ĩnclinaţie cãtre literatura marilor autori ultramasculini,de felul lui Greene, Malraux şi Camus,marele Sârbu.)

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Prefaţa lui moş Kreeft la ed. lui a ‚Cugetãrilor’ lui Pascal este reuşitã;pe de altã parte, existã o inacurateţe istoricã ĩn ‚achitarea’ lui Pascal de jansenism.Cred cã ceea ce vrea moş K sã spunã este cã nici Pascal nu consimţea la ‚detaliile tehnice’ ale jansenismului,ci la accentele lui fundamentale,ĩn mod injust etichetate azi ca fiind ‚protestante’.
Implicit,moş K blameazã optimismul iezuit,şi corelatul minimalism,despre care spune cã defineau spiritualitatea Societãţii ĩncã din sc. XVII.
(Taberele sunt foarte coerent constituite,de vreme ce un Tresmontant se aflã ‚de cealaltã parte’ ĩn fiecare privinţã—de partea Sfântului Toma,a Pãr. Teilhard,şi de partea opusã celei a lui Pascal, etc..)
۞
Moş Kreeft spune cã ,ĩmbolnãvindu—se, Pascal şi—a pãstrat numai o carte,’Mãrturisirile’.
۞
Pascal este autorul sapienţial al multor autori importanţi (moş K.,filozoful;ziaristul englez convertit;preotul melkit;ĩnsã preotul este cel la care m—am gândit mai ĩntâi, primul evocat).
La el este mai mult decât o apologeticã—este o spiritualitate.
۞
Extravaganţe, excese, exagerãri, vorbe mari.
Impresia pe care o lasã ultimii doi Papi,şi Dalai Lama,şi Patr. Bartolomeu,şi alte persoane (ca un clasicist ortodox american; un iconar canadez, etc.) este moderaţia, simplitatea, lipsa grandilocvenţei.
۞
Despre ‚ecologismul’ (mai corect,tema ecologicã) a Patr. Bartolomeu.
۞
Nu este important ‚câţi’,sau ‚de la câţi’,ci numai cât primeşte cineva.
۞
Vremurile noastre,iubite Parmenide,nu sunt unele de toleranţã,ci de indiferentism teologic,de barbarie. Şi oricând ‚toleranţa’ teologicã s—a ivit ĩn istorie,ea era mai mult o mascã a indiferentismului, relativismului şi scepticismului.
Intervenţia Ep. Lacey ĩn favoarea Zãmislirii Neprihãnite.
۞
Când sunt reunite opiniile Sf. Toma despre Zãmislirea Neprihãnitã,se omite faptul cã ele nu erau concomitente,ci succesive.Ele sunt faze,nu aspecte simultane.
۞
Hunwicke,exprimându—se foarte favorabil despre primatul anglican.
Ĩn ochii acestui preot,primatul apare ca un teolog tradiţionalist—cel puţin ĩn unele privinţe.
۞
Nepregãtit,inapt pentru, necãlãuzit cãtre obiectivitate.
۞
Hunwicke ,preot şi exponent al unei culturi clericale;foarte englez ca minte, simţ, integritate şi umanitate; exponent al ‚celeilalte’ Anglii, aparent nealterate de molime.
Buna calitate englezã, pe care o credeam dispãrutã, anulatã.
۞
Reflecţie, lecturi, rugãciuni, liturghie; nearbitrar.
۞
Paradoxul este cã acei catolici ĩn care Hunwicke pare sã vrea sã vadã reprezentanţi ai tradiţionalismului nu sunt nici pe departe aşa de tradiţionali cum şi—i ĩnchipuie el,şi cum el ĩnsuşi este.
۞
Ĩntr—un interviu, Thomas Szyszkiewicz propune un fel de versiune behavioristã a admonestãrii creştine: creştinul ‚judecã’ „acţiunile externe ĩntreprinse de cineva",nu „dispoziţia interioarã a minţii, inimii şi sufletului". Acest soi de behaviorism teologic este foarte ambiguu.
Realitatea este aceasta,dar nu şi semnificaţia şi intenţia gestului.Este adevãrat cã inima omului ĩi este ştiutã numai lui Dumnezeu; dar scopul admonestãrii este de a avertiza asupra a ceea ce inima omului PARE a fi.
۞
Premisa Vaticanului II a fost,dupã preaingenuul Marcellino D'Ambrosio,cã ‚fiecare aspect al vieţii liturgice’ era ĩnvechit; ĩnvechit ĩn raport cu ce?Când, ĩn istoria Bisericii,s—a mai gândit aşa? Ceea ce aratã el este cã intenţiile conciliare au fost bune,dar nebuloase, sau nebulos—utopice, pornind de la premise inadmisibile. [De fapt,el nu spune ĩntreaga poveste; ideea cã ‚viaţa liturgicã’ s—ar ĩnvechi ca melodiile unui tonomat este ĩn sine destul de bizarã. Dar premisa realã a fost aceea cã viaţa liturgicã a fost activ coruptã de cãtre medievali şi tridentini; deşi Biserica schiţatã teoretic de Vaticanul II seamãnã cum nu se poate mai puţin cu cea anticã.]
Şi cu ce a fost ‚fiecare aspect’ ĩnnoit?A schimba ĩnseamnã a ĩnnoi? Care a fost criteriul noului?
Pe de altã parte, este cam fragil sã contrapui temerar nişte sumare, vagi declaraţii de principii ,care s—a vãzut cã pot ĩnsemna orice, blocului de acţiuni concrete care au spus exact contrariul.
Ce ĩnseamnã nişte frazeologie echivocã (de vreme ce a fost infinit rãstãlmãcibilã), ĩn faţa realitãţii,a acţiunilor concrete?
Ĩn ritul latin, ceea ce este ‚tridentin’ face o impresie mult mai patristicã decât ceea ce este ‚ paulin’.
Pentru o ĩntreprindere declarat ‚pastoralã’, este surprinzãtoare lipsa de consideraţie tocmai faţã de impactul psihologic,de acţiunea psihologicã a schimbãrilor.
Cu tot aportul faimoşilor ‚experţi’,pe de altã parte,nivelul teologic este,ĩn opinia unor savanţi calificaţi, net inferior celui al unor Concilii precedente care nu beneficiaserã, chipurile, de conlucrarea unor ‚teologi’ aşa—celebri; Conciliile ‚episcopale’ fãcuserã o teologie mai bunã,şi este bizar cã tocmai Conciliul zis al ‚teologilor’ s—a declarat prevalent neteologic, şi a fãcut o teologie inferioarã, surogat.
۞
Gândire,reflecţie.Evlavia sã nu fie niciodatã un pretext,un alibi pentru lipsa reflecţiei, pentru cârpãcealã, pentru aiureli.

CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL

1—HORROR OF THE ZOMBIES—cel mai prost horror vãzut pânã acum.Este un film spaniol de prin ‚73.
Sunt multe horroruri care nu reuşesc sã te sperie;numai cã acesta dã mereu impresia cã nici nu—şi propune aşa ceva.Ĩn plus,are un minim de conţinut—zero inventivitate.Nici nu ştii cât este comedie,cât prostie,cât dezabuzare (virajul cãtre parodie ţine loc de competenţã:când nu eşti ĩn stare sã faci un film de gen,rãmâne recursul la parodie).
Ca sã spun drept,este un apogeu al nesimţirii din partea echipei filmului—ca şi cum ar fi crezut cã nimeni nu va vrea sã vadã filmul lor.
Ca restul horrorurilor spaniole din perioada—cult (anii ‚70),şi acesta are nota comicã, bufã, parodicã.Numai cã la acesta nota bufã este asezonatã numai cu defecte.
Aşa cã m—am dres cu nişte raritãţi—o ĩnregistrare cu Shatner (cântând YOU’LL HAVE TIME) ,mai multe imnuri şi cântece,şi o conferinţã a lui moş Kreeft despre „Stãpânul inelelor" (sau cum altfel se cheamã cartea lui Tolkien;poate „Frãţia inelelor"?—sunt refractar la a reţine numele fie al cãrţilor, fie al ecranizãrilor).
2—MESSIAH OF EVIL—titlul sunã ca numele unei formaţii de black/gothic.Un horror cu zombi; cârpãcealã, fãcut de mântuialã,dar notabil,şi decadent ĩn mod autentic.Un cântec remarcabil: HOLD ON TO LOVE [sic!!],al lui Tortel,cântat de Raun MacKinnon.
Cele câteva filme cu zombi din anii ‚70 pe care le ştiu nu sunt la ĩnãlţimea celor din deceniul precedent.
3—STIGMATUL RÃULUI,revãzut a doua oarã,dupã doi ani,m—a readus la altarul lui Welles. Superioritatea cinemaului lui Welles nu trebuie argumentatã, pledatã, ‚ajutatã’;numai ceea ce este deficient are nevoie de complicitate, pledoarii şi concesii.
Ca regizor,ĩi face pe toţi sã parã nişte cârpaci.
La Welles,arta lui este ĩntotdeauna mai adâncã decât joaca.Când se joacã,arta preexistã,arta existã deja acolo,licãreşte.
De asta, Quinlan al lui nu este o joacã,o demonstraţie de virtuozitate vanã,ci o creaţie;fiindcã nimic la Welles nu pare mãsluit, autoavantajos, etc.,ci este dinainte preordonat şi subordonat artei, gândirii.
Puţini regizori,sau artişti mai ambiţioşi decât Welles;se tot vorbeşte despre farsele lui,cum era un farsor,etc.. Ĩnsã eu constat cã fiecare creaţie a lui iese dintr—o gândire fabulos de coerentã şi de probã;aici nu e pirotehnie, ingeniozitate abuzivã, invenitivitate ‚ĩn aer’,ci gândire. Era un regizor cât se poate de intelectual,un om de gândire—şi mã refer la gândire artisticã probã, viguroasã,nu la inventivitate juvenilã. La el, imaginativitatea mascheazã, face neevidentã gândirea—care este fundamentalã şi excelentã.
Welles este un mare arhitect, un mare constructor—ceea ce nu ĩntâmplãtor este corelat cu instinctul şi priceperea lui pentru scenografie, tehnici de filmare,etc..
Filmele lui, impozante,sunt edificii, arhitecturi, structuri dinamice organizate de o gândire pãtrunzãtoare şi precisã.
Nu existã nimic boem sau improvizat ĩn geniul lui Welles; dimpotrivã, impresia este de coerenţã şi raţionalitate arhitectonice—un mare maestru baroc ĩntr—o epocã puritanã.

CAIETELE AUDIODOCUMENTELOR

CAIETELE AUDIODOCUMENTELOR

1—Moş Kreeft este un vorbitor admirabil.
Controversa lui „Este avortul ..." nu e de mâna—ntâi, argumentele lui Kreeft nu—s prea bune; premisa lui Boonin este aceea cã gravida resimte sarcina ca pe o extragere forţatã de mãduvã osoasã ĩn beneficiul unui strãin.Mi se pare cã inclusiv un ateu naturalist ar trebui sã aibã un respect mai mare faţã de ‚mecanismul’ ‚consacrat’,ca sã zic aşa,de erele selecţiei naturale,al gestaţiei.
De fapt,problema este:ce fel de ‚mijloc’ cãtre scopul prezervãrii integritãţii biologice proprii este acesta?Este el un ‚mijloc’ acceptabil?Ceea ce este stupefiant este cã aborţioniştii ca Boonin vãd relaţia ĩntre copil şi mamã ca pe aceea dintre ‚sarcinã’ (o entitate histologicã) şi o aparaturã de menţinere.
Kreeft se situeazã la antipodul gândirii Papei,fiindcã el crede cã premisele religiei sunt necesare pentru a refuza avortul.Kreeft nu deduce propria lui poziţie din ‚raţiunea naturalã’,ci din premisele religioase,din antropologia religioasã.Ĩşi considerã propria poziţie ca inseparabilã de opţiunea religioasã.

Un chestionar

1—O carte care mi—a schimbat viaţa:
Nu mã pot gândi la vreuna.Nu gândesc despre cãrţi ĩn aceşti termeni.
2—O carte cititã mai mult decât o datã:
M. Caragiale şi Limbour.
3—O carte pe care sã o vreau pe o insulã pustie:
Poate SUMMA THEOLOGIAE.
[Ascultându—l pe Hahn,ĩmi dau seama cã:şi Sf. Pavel,şi VT—Biblia ĩntreagã.]
4—O carte care m—a fãcut sã râd:
Grimmelshausen.
5—O carte care m—a fãcut sã plâng:
Mai degrabã nu o carte,ci nişte hagiografie.Şi parabola oilor şi caprelor,ĩn „Viaţa lui Iisus" de Mauriac.
6—O carte care mi—aş dori sã fi fost scrisã:
O vastã exegezã a Vechiului Testament,de Tresmontant;sau un „Bergson" de acelaşi.
7—O carte care ĩmi doresc sã nu fi fost niciodatã scrisã:
?
[Sã zicem,"Nietzsche" de Gulian.]
8—O carte pe care o citesc acum:
„La porţile moscheii","Cartea nopţilor".
9—O carte pe care intenţionez s—o citesc:
Sute,mii de cãrţi.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Consecvenţa faţã de nişte premise organice nu poate sã ia,ĩn ‘ecumenism’,decât forma ‘criticii constructive’.La polul opus se aflã surogate de tipul:"concluzia lui este destul de similarã cu dogma …". Când se vorbeşte despre ‘destul de asemãnãtor’, carenţa principiilor asumate este manifestã.
۞
Ecumenismul nou nu aratã deloc generos—ci omeneşte neĩntemeiat,silit, forţat.Aratã ca orice ‘ aplicare’ obedientã a ‘liniei de partid’.Având ĩn minte câţiva mari autori antebelici/ interbelici,mã ĩntreb cum ar fi arãtat ecumenismul lor:--mai ĩntâi, cã acesta este un anacronism; --apoi,cã nu este sigur cã ei ar fi fãcut ecumenism;-- apoi,cã s—ar putea sã se fi repliat, inteligent, pe un ecumenism de criticã constructivã; --iar dacã ar fi gãsit o formã mintalã pentru ecumenism, acesta ar fi denotat generozitate omeneşte fundatã, nu entuziasm silnic, forţat, mecanic.
۞
Ecumenismul [aşa cum este el vânturat de trei sferturi de veac] se ĩntemeiazã pe confuzii şi erori situate la cel mai fundamental nivel uman.
۞
Sigrist:jovial, bonom, cordial, slav, citadin, relaxat—el este ‘eroul meu’,cum se zice.
۞
Uneori cred cã,ĩn ricanãrile mele ĩmpotriva irenicismului, aduc ceva din propriile mele carenţe umane (ideea dupã care binele lucrat poate fi apoi regretat, cã se ajunge sã—ţi parã rãu de binele lucrat; premisa mutã, prejudecata dupã care fanatismul este intrinsec şi respectabil, impozant, fundamentat). Un anume ecumenism practic s—ar putea sã fie omeneşte superior (adicã sã fie, din punct de vedere uman, superior poziţiei mele refractare).
۞
Sigrist o elogiazã ĩn mod repetat şi decis, apãsat,pe Dna. Doherty (cea foarte dispreţuitã de cãtre Rose).
Sigrist scrie şi despre "Arcturus" şi invitã la o conversaţie despre cãrţile lui Stevenson.
۞
Protestul liberalilor moderaţi este uneori ĩntemeiat ĩn sensul cã un cadru creştin le—ar putea apãrea drept uman unora,dacã n—ar fi zelul câtorva creştini de a—i convinge cã nu este aşa. Existã câţiva care militeazã ĩmpotriva situãrii actelor şi atitudinii creştine ĩn omenia,ĩn umanitatea adevãratã. Existã o despuiere forţatã de uman.O dezumanizare.
[Ceea ce ar putea sã mã ĩnveţe GM,Brandon W.,Sigrist, clasicistul PG,este valabilitatea acestor dimensiuni de viaţã şi de gândire,de omenie,de omenesc,pe care unii mizantropi le vor extirpate .]
Gesturi care trebuie luate ĩn omenia,ĩn umanitatea lor,ĩn moderaţia lor fireascã şi raţionalã.
[Ĩn Est,funcţia Curiei,cel puţin a Curiei din caricaturi,o au cei ca Daniel J. şi ca idolii lui, xenofobii şi fanaticii. Existã un oficiu public de cenzurã şi de reprimare,de admonestare agresivã, stupidã—cel exercitat de Daniel J. şi de alţi porniţi.]
Formarea umanã.
Ceea ce n—ar fi trebuit sã se ĩntâmple ....
Vreau sã spun cã un astfel de umanism este tocmai leacul cerut de natura degradatã umanã;nu este flatarea,ci sanctificarea ei.Umanismul religios este necesar tocmai pentru a contracara racilele firii omeneşti, rezervele ei de cruzime şi tenacitatea rãutãţii.
[Vasquez,de exemplu,scrie despre bunãtatea şi excelenţa umanã a tradiţionaliştilor pe care i—a frecventat şi la care,cu care a studiat.]
Creştinismul este avantgarda umanismului,este cea mai avansatã formã de umanism,cu cea mai coerentã doctrinã şi reprezentare.
Dacã mã dezgustã umanul (alterat) din alţii,sunt ĩn schimb avid sã fac ceva pentru umanul din mine.
۞
Eu cred cã ateismul naturalist ar trebui sã vadã un ĩnţeles ĩn sarcinã,o semnificaţie—biologic sancţionatã,vreau sã spun.Cred cã ateismul naturalist nu poate vedea ĩn sarcinã ceva aleator, haotic—ci o semnificaţie biologicã, naturalã,un tipar selectat de evoluţie—o raţionalitate imanentã, dacã vreţi. Nu poate considera sarcina ca pe o boalã,ca pe o deviere,o ‘deformare’.
Ĩn lumea reprezentatã ĩn felul ateismului naturalist,sarcina este o sintaxã,un nucleu de ĩnţeles, are ĩnţeles, semnificaţia naturalã.
Pentru Boonin, gravida este ‘bunul samaritean’. Nu este relaţia mamã—copil (semnificativã,o repet, chiar ĩn planul naturalismului ateu),ci relaţia drepturile mele vs. ingerinţa strãinului. Discuţia nu meritã continuatã odatã ce decade aşa.
Boonin spune:gravida "are dreptul";ulterior,mama,"dacã vrea …" (ĩnsã n—ar trebui sã poatã fi pedepsitã dacã NU VREA sã apeleze la alte opţiuni odatã ce copilul este nãscut şi ea nu vrea sã—l creascã).
Pe scurt,poziţia lui Boonin este aceasta:trei minute de sarcinã ar fi acceptabile;nouã luni,nu.
Organismul uman este croit (de cãtre Dumnezeu,SAU de cãtre selecţia naturalã) pentru sarcinã, dar nu şi pentru exemplele date de Boonin.
De fapt,Tresmontant a spus-o mai bine:--când se ajunge la astfel de termeni (ca sarcina sã fie privitã ca o boalã,o infirmitate), discuţia este inutilã fiindcã ne aflãm ĩn faţa unor fiinţe umane prea degradate pentru a fi raţionale.
۩
Palladius Galatenul ĩl numeşte pe Sf. Antonie "cel mai mare,dupã Apostoli,dintre sfinţi".
۩
Trãim o vreme ĩn care ortodoxia (doctrinarã) este (practic) rezervatã geniilor,minţilor de elitã .
۞
Acum pot formula mai bine ceea ce e oarecum deconcertant ĩn ed. lui Stãniloae a Filocaliei: faptul cã intenţia ed. (a notelor,a introducerilor) e mai degrabã una savantã, istoric—ştiinţificã,cu analize istorice. (Şi cu reticenţe faţã de unii dintre autori.) Nu aratã ca o ed. ‘pentru uz pios’,ci cu destinaţie savantã.
Ar fi fost de preferat un stil mai neutru—expozitiv.
Notele nu par a fi pentru credincioşi,ci pentru universitari. Remarcile sunt uneori cam colţuroase, şi formulate ca obiecţii la adresa autorilor vizaţi.[Ar fi de vãzut ce fel de ĩntregiri discursive au primele trei ediţii elene—1782, 1893, 1957—63,şi ediţiile slavonã şi ruseşti—1793, 1857, 1883.Pãr. Stãniloae urmãreşte,ĩn aparatul lui,’ştiinţa’ patrologicã a vremii.]
Existã o inadecvare,o discordanţã ĩntre aparatul savant,şi destinaţia lucrãrii,a Filocaliei ( destinaţie care este pietatea).
₪
Ruşii sunt,ĩntr—adevãr, foarte filocalici,şi nedescurajaţi,ĩn asimilarea, preluarea, receptarea Filocaliei, de rivalitatea cu neogrecii. Se vede cã ruşii se simt spontan şi cu ingenuitate, firesc, ca legatarii lumii spirituale a Filocaliei. Şi se regãsesc ĩn ea spontan, direct. Religiozitatea ruseascã este una foarte filocalicã.
†
Citind unele apoftegme patristice, este un mare rãu sã crezi cã le—ai ĩnţeles,sau sã le DAI, forţezi, impui un ĩnţeles.
Interpretarea grãbitã, factice.
A substitui ĩnţelepciunii, isteţimea.
₪
Poemele şi rugãciunile de evlavie cãtre Sf. Chip,ale Sfintei Therese.
Iisus,Sfântul Nume,Fecioara.
Ĩn termeni de deformare,de deteriorare,de ratare,de dezumanizare.
Tugwell,ĩn ’84.
₪
A descifra scrisul Lui Dumnezeu,şi bunãtatea,şi generozitatea Lui.
۞
O micã,scurtã antologie de literaturã ‘insolitã’,’horror’.Premial.
۞
Ĩţi mulţumesc,Stãpâne,pentru cele ce dai slugii tale.
۞
Moş Marcel era ca şi convertit la Ortodoxie de ceea ce citise la un Iezuit despre Capadocieni. Ĩl convertise la Ortodoxie ceea ce ĩi dãdeau catolicii.
Justã este ĩnsã practica lui Marcel—faptul cã el considera cã nişte teologi nu e deajuns sã aibã un primat teoretic—ci practic.[Nu e deajuns cã meritele Capadocienilor sunt teoretic, ĩn abstract recunoscute. M—a indignat dezinvoltura cu care un autor vestic spunea cã meritul Pãrinţilor este ca şi cel al precursorilor ĩn ştiinţã—un rol istoric. Respectivul autor afirma cã meritul Pãrinţilor este de a fi vãzut probleme—nu de a fi dat soluţii valabile. Practic,ei sunt perimaţi ca un manual de fizicã din sc. XVIII—‘depãşiţi’ de ‘stadiul actual al ştiinţei’.]
Aşa cã Marcel se ĩndrepta cãtre locul unde Pãrinţii erau ĩn fapt—nu ĩn abstract—mai bine reprezentaţi.
₪
A fi,a ajunge pe mãsura,pe potriva Lui Dumnezeu,a gândurilor Lui Dumnezeu—nu mai puţin decât aceasta propune creştinismul.
₪
Lamb vroia sã dea rugãciuni de mulţumire şi cu alte ocazii ĩn afarã de prânz—de ex.,aratã el, cu ocazia unor lecturi ‘copioase’.Cãrţile ca ‘ospeţe spirituale’, spune el. Experienţa mizeriei existenţei dã o veracitate aparte acestor cuvinte.
Recunoştinţa sincerã—aceastea sunt tainele oamenilor,ale celor puţini.
Ca,de ex.,catolicii când cântã mulţumind pentru Deipara,"nãdejdea noastrã".
"Viaţa, bucuria şi nãdejdea noastrã",spune rugãciunea de recunoştinţã.
۞
Firescul e aşa de rar,cã ne descumpãneşte,ne aiureşte dacã ĩl ĩntâlnim (v. eu şi filozoful BW).
۞
Maestrul meu,Tresmontant,are chipul unui roman antic.
۞
Cu aerele lui zeflemiste de golãnaş obraznic,Welles pare sã—l fi imitat,conştient,pe Gable.
۞
Ĩmi aduc minte cã unul din ultimele filme pe care bunica mea pãrea sã le mai fi priceput era o comedie cu Gable din anii ’50,comedie care şi mie mi—a plãcut imens,şi care era jovialã şi amuzantã.
۞
Istorie şi stagnare.
¦
Hynes şi TT:recititul.
۞
E. Lovinescu şi Montaigne—o reflecţie metafizicã asupra acestor doi oameni (crezul estetic al primului este şi al meu).
₪
Am cãdelniţat şi eu la altarul lui Rozanov,la altarul fragmentelor lui frapante,vioaie.
₪
Eu ĩi admir pe Vasquez, Gilbert, Watson, ĩnsã niciunul nu este de nivelul lui Kurp.[ Iar uman, ortodoxul Gilbert, clasicist, este singurul notabil.]
₪
Moş Teachout spune cã a citit Some Buried Caesar de o duzinã de ori—mai mult chiar decât a citit ML trilogia lui Tolkien ….
۞
Unii necreştini şi—i imagineazã pe creştini mai buni decât sunt.
₪
Cine reciteşte,e mai puţin dependent de noul exterior,şi,de fapt,mai apt de nou. Pentru el,noul se ĩnscrie ĩn ordinea reflecţiei.
₪
Plauzibilitate. Paşi. Maturitate. Apelul la maturitate; temei.
₪
Oamenii conştiincioşi (mã gândesc, aici,la parohul meu) pot pãrea prozaici, terni;de fapt,ei le amintesc celor ca mine cã trebuie sã fie cel puţin atât. Cã,sub pretext cã se vor mai mult decât atât,nu pot fi mai puţin decât atât. Aceastã probitate, minimul necesar. Falsa pace cu Dumnezeu. Dincoacele.
₪
Filmul cu Connery (‘Forrester’),cel despre viaţa lui Lewis.Momentul durerii,al suferinţei; scrierea.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Se face,cu o rea—credinţã pe care o consider deliberatã,atâta caz de stângãciile lui Varlaam, când nu e nevoie sã ştii prea mult tomism pentru a vedea cã nu existã NICIO relaţie ĩntre aiurelile aceluia şi gândirea Sf. Toma,şi cã Varlaam nici nu poate fi revendicat pentru tomism.
Varlaam este paiaţa acestei controverse.Stângãciile lui nu aratã nimic despre tomism,lasã tomismul intact.
Se ĩncearcã sã fie trecut Varlaam drept un exponent calificat al tomismului.
╬
Cunosc un filozof american care l—a cetit pe Tolkien de peste zece ori,pe Palama niciodatã,şi face teologie trinitarã.
╬
Ĩncercãrile diferitor teologi ‚experimentali’ vestici de a refundamenta speculativ Filioque mi se par lamentabile,de o temeritate regretabilã,din douã motive:--ĩntâi,cã fundamentarea doctrinei trebuie sã fie cea patristicã—evidenţele patristice—nu speculativã; Filioque trebuie ‚dedus’ din Tradiţie, nu din concepte,ci numai din mãrturia Tradiţiei (ori, aceste ‚refundamentãri’ declarã explicit insuficienţa Tradiţiei,carenţele ei ...);--apoi,cã existã ceva inautentic ĩn acest fel de ĩntreprinderi speculative,un fel de prezumţie,un speculativism orgolios.Expunerea mãrturiilor Tradiţiei trebuie completatã cu moderaţia specificã Romei ĩn ceea ce priveşte speculaţiile teologice.
O anume reticenţã faţã de teorii aventuroase ĩi este caracteristicã Romei. Supralicitarea speculativului transformã Filioque ĩntr—o palestrã de exerciţii fãrã sens.
╬
Se afirmã,ĩn numele obiectivitãţii,cã scrierile antifilioquiste meritã mai multã consideraţie;da, ĩnsã şi teologia Sf. Augustin meritã consideraţie.Şi concluziile docţilor bizantini prounionişti meritã consideraţie.
۩
Linia dintre cinism/dezabuzare şi smerenie.
۞
Existã resemnare ĩn cinism.
╬
Azi (dum.),preotul,despre Abbé Pierre (versiunea la AVE ...),Lewis,cartea lui despre durere/ suferinţã,şi un film despre viaţa lui Lewis.Curaj; compasiune; dumnezeiescul (scara).Mai important, despre obiceiul sicilian, intercesie, experienţã.Predica a fost foarte bunã.[S—a ajuns la Lewis de la moarte: moarte,de ce este temutã, durerea, conferinţele lui Lewis,ecranizarea „Cronicilor ...",filmul despre viaţa lui,momentul scrierii tratatului sãu creştin despre durere.]
†
Cum ar trebui reprezentat calvinismul modern ca Bisericã?Pornind de la impresiile şi experienţele a diferiţi atei proveniţi din familii calviniste,sau de la opera lui Barth,de ex.?Este Barth un calvinist?Ce este calvinist la el?
[Deriva calvinismului,proclamatã de cãtre diferiţi atei proveniţi din familii calviniste.]
۞
Judecând dupã cinemaul spaniol,tipul naţional este mult mai degrabã prozaicul Panza,decât Quijote. Filmele spaniole,cu jovialitatea lor,cu diluarea emotivã,par mai degrabã fãcute de Sancho—şi pentru el.
Un anume prozaism plebeu al cinemaului spaniol.
۞
Fanatismul a ajuns sã ĩnsemne ceva intrinsec, inerent, definitor, nu strãin, extrinsec, secundar. Fanatismul a ajuns sã fie omologat ca atitudine spiritualã,nu neuropsihicã,nu ca deviaţie,ci ca spiritualitate (Patr. Bartolomeu protesteazã azi ĩmpotriva acestei stãri de lucruri;ĩnsã el este vãzut de unii ca un criptouniat, şi pânã şi un om deschis,ca Evdokimov, pretindea cã fanatismul ca atare este necesar).
۞
Reticenţa faţã de opera unei vizionare nu se regãseşte şi faţã de cea mai secularistã biblisticã
.Existã un dublu standard.Pearce, Allegra şi Danylak.[A se nota cã,ĩn Curie,viziunile italiencei au ĩnceput prin a fi acceptate de cãtre un liberal,şi refuzate de un tradiţionalist.]
۞
Pervertire—pierderea noţiunii de plãcere autenticã—cum trebuie sã fie o carte,etc..Ceea ce este diluat;surogate.
۞
Nu cred cã am citit ceva mai bun despre Tradiţie, tradiţionalitate, ţinutã, necesitatea tradiţionalului, decât un text al unui preot ortodox american ("Viaţa de evlavie",de Pãr. Alexis, din Georgia). Este remarcabil şi pentru felul ĩn care riposteazã pretextelor şi prezumţiilor antitradiţionale care vor sã treacã drept de la sine admise.[ Şi chiar şi sunt ‘de la sine admise’, funcţioneazã ca atare, dar, o aratã preotul respectiv, ĩn mod greşit.]
₪
Disensiunile celor din sc. V,de ex.,nu aveau semnificaţia publicã, instituţionalã, mediaticã şi programaticã de astãzi;erau, ĩn mult mai mare mãsurã, private.
۩
Ibsen şi Bjørnson erau cuscri.
Ca şi Sf. Albert,ca şi Pãr. Garrigou,ca şi Emerson,Ibsen a sfârşit cu minţile deteriorate.
Acest simţ festiv—simţul cã asistau la ceva epocal, definitoriu:Wilde, Shaw, Joyce despre Ibsen.
Joyce a debutat cu faimosul eseu despre „Când noi,morţii ..." (apãrutã cu un an ĩnainte,şi,zice—se,mai strindbergianã).
Fabuloasa culturã liteararã a scandinavilor;de la 17 ani o gust.
۞
Natura ĩnsãşi este,ĩn sens weiningerian,libertate şi nu monotonie.Este creaţia noului,pe de o parte;noutatea antropogenezei. Este latura redresãrilor,a minunilor,pe de alta.
Chiar Weiniger vorbea despre naturã ca noutate şi libertate (şi nu ca robie a repetitivului şi a monotoniei).
₪
Weininger echivala misticismul cu ĩntâiul act al lui „Tristan ...".
Weininger,ĩn carnetele lui,corijându—se,corectânduu-se. Forma literarã.
۞
Dna. Sarraute,o promotoare a literaturii anhedonice, astringente, absolut anhedonice, aparţinea falangãi admiratorilor lui Dos Passos (celelalte surse ale ei sunt ştiute: Flaubert, Dostoievski, Proust, Joyce şi Faulkner—panoplia avangardismului).
Ea revendica chiar un soi de inspiraţie flaubertianã pentru prozele ei de post.
Tournier pare sã guste unele din aceste lucruri,sau altele asemenea; moş Paleologu fulmina ĩmpotriva lor.
Aceastã literaturã drasticã, stearpã, sãracã, ĩnsãilatã de inamici ai bucuriei şi ai plãcerii,de firi discreţionare; nici nu este de mirare cã oameni ca Paleologu şi Kurp dispreţuiesc aşa ceva. Este tipul de literaturã ignorat, batjocorit de cãtre eseişti,de montaigneeni,etc.. Existã ceva bosumflat, pedant şi abuziv ĩn acest soi de experimentalism crispat, strepezit. Ca termen de opoziţie faţã de realismul moralist rural predat ĩn şcoli,mã consideram,ca licean, spiritualmente afiliat acestor şcoli experimentaliste. Apreciam faptul cã ele dinamiteazã mediocritatea convenţionalului. Greşeam.
Literaturã de cathari,de firi dezechilibrate şi dizarmonice, fanatice. Da,asta este:--e o literaturã de fanatici.
Nu este o literaturã a insurgenţilor,ci a fanaticilor:--ĩntâmplãtor, nişte fanatici ai insurgenţei. Ei adaugã fanatismului, impostura;şi nu existã fanatism sincer. (Nu existã fanatism ‚respectabil’.)
O formã de decadenţã,ca toate fanatismele—germenii morbului deja existã.
۞
Nistozache, ‚eseişti şi gavardişti’.
۞
Ĩntr—un articol al Dnei. Steichen despre mãscãriciul Kűng ĩntâlnesc eroarea aşa de comunã la ‚tradiţionaliştii’ teologi:Dna. Steichen indicã faptul cã respectivul Kűng deviazã de la credinţa despre ‚preexistenţa lui Iisus’.Care preexistenţã?Iisus nu preexistã Bunei—Vestiri.
Cel care preexistã este Logosul,iar Iisus nu este Logosul (aşa cum cred miafiziţii),ci Logosul luat ĩmpreunã cu un om adevãrat.
Despre preexistenţã se poate vorbi fie ca preexistenţã realã a Logosului,mintea lui Dumnezeu, mintea Lui creatoare;fie ca plan,ca intenţie—Mesia este primul intenţionat,mai ĩnainte de a fi fost creat cosmosul.
۞
Ĩn pofida a ceea ce se spune,abia sc. XX a fost veacul absolutismului papal nelimitat,când Papii şi—au luat libertãţi pe care predecesorii lor nici nu le—ar fi visat;nici unul din faimoşii Papi zişi ‚absolutişti’ nu şi—ar fi permis libertãţile cu Missa ale Papilor sc. XX.
Care Papã dinaintea sc. XX ar fi dat Missa pe mâna comisiilor,a specialiştilor,etc.?
Pretenţia de a avea autoritatea sã ‚reformezi’ Missa este un exemplu de autoritarism foarte temerar.
Dar ca toate autoritarismele deghizate ĩn liberalism,ĩn largheţe,ĩn stângism,şi acesta a trecut drept ceva popular.
Predecesorii lui Paul al VI—lea au creat forma,sau cadrul—prin schimbãri ‚binevenite’,sau ‚raţionale’ (Pius al XII—lea),sau chiar ‚pioase’ (Fer. Ioan al XXIII—lea).Dar principiul absolutismului liturgic discreţionar era deja patentat.
De la diverse ajustãri s—a trecut,pe şleau,la ‚reformã’.
Papii care au codificat dogmatic credinţe tradiţionale (Fer. Pius al IX—lea;Pius al XII—lea) şi—au atras blamul teologilor şi al clericilor ‚antiabsolutişti’;dar silnicia de a ‚reforma’ Missa ĩn temeiul ‚concluziilor’ unor comisii de specialişti n—a mai fost blamatã ca atare!
Infailibilitatea implicitã ĩn ‚reforma’ liturgicã n—a mai fost stigmatizatã prompt de cãtre ‚progresişti’.
۞
Concluzia este una singurã:--infailibilitatea ‚progresiştii’ fireşte cã şi—o doreau—dar pentru ei ĩnşişi!
Când s—au putut prevala de absolutismul papal pentru a—şi promova propriile agende, liberalii n—au ezitat s—o facã.
Ĩn slujba Tradiţiei,absolutismul (foarte moderat,o vedem azi) era detestabil;ĩn slujba ‚reformelor’ foarte tendenţioase,a fost,ĩnsã, salutar.
Acelaşi ‚legalism’ şi ‚autoritarism’ se aflã la lucru şi ĩn conciliarismul care a urmat pretinsului papism. Numai cã a survenit un transfer de autoritate de la o Curie relativ tradiţionalistã la dictatura comitetelor şi a specialiştilor—exemple de semidoctism şi de mãrginire meschinã.
Credincioşii tot o turmã tutelatã şi ĩn fond desconsideratã sunt—numai cã autoritatea nu mai este cea a unei elite curiale,ci cea a obraznicilor,a sfruntãrii comisiilor.Cum bine scria un pamfletar antiprogresist, ceea ce ar trebui sã facã laicii este ca,ĩn acord cu rolul admis lor de cãtre Vaticanul II, sã—şi vadã interesele spirituale, umane, liturgice, şi sã le tragã un şut specialiştilor neaveniţi.
Infailibilitatea rãspicatã papal—curialã, raţionalã şi moderatã,a devenit ĩn vremurile din urmã una difuzã,a specialiştilor,a comisiilor,a pecinginei progresiste.
‚—Cine este infailibil azi,Bisericã a lui Hristos?’—‚—Noi, specialiştii, comisiile, bibliştii, liturgiştii, savanţii.’
Autoritatea raţionalã şi unitarã papal—curialã a fost ĩnlocuitã de cea haoticã şi confuzã a ‚specialiştilor’ şi a comisiilor.
Documentele acestor specialişti trebuie citite nu oricum—ci cu legile lui Murphy alãturi.
۞
Laicii teologi?De la vizionarele Evului Mediu,sau de la de Maistre la Marcel şi Tresmontant,ei au existat ĩn Vest,nefiind o invenţie a Vaticanului II.Care sunt marii teologi laici afirmaţi dupã Vaticanul II,şi beneficiind de directivele acestuia?Cei câţiva analfabeţi americani?Sau,mai rãu,
apostaţii care servesc programe de corectitudine politicã?
Laicii care sã gândeascã la lucrurile dumnezeieşti,care sã mediteze la cele divine,n—au lipsit.Ba putem spune cã erau mult mai remarcabili ĩnaintea Vaticanului II.Nu avuseserã nevoie de ĩndemnurile acestuia,pentru a crea şi a se exprima.
۞
Vaticanul II a acţionat ca desfacerea unui abces ascuns.Ceea ce clocea sau colcãia ĩn tenebre a fost revãrsat la luminã.
Atâtea iniţiative antitradiţionale au pornit mai ales din medii monastice şi cãlugãreşti.
۞
Moş Borges a fost un mare cititor—ĩnsã a fost el şi UN MARE CREATOR de fantastic?Existã un efect susţinut,o partiturã?
۞
Azi,la predicã,despre sfinţirea catedralei Sf. Ioan din Lateran;despre semnificaţia Bisericii; legãtura cu Papa;Apostolii şi coloanele.Mi—aş fi dorit sã aflu despre care Sfânt Ioan este vorba, adicã ce hram are. Inscripţia latinã (‚maicã şi cap’).Papa este episcopul acestei catedrale. Lecturile biblice—proorocirea despre templu şi izvor;Ap. Pavel;şi Hristos la templu,schimbarea accentului,noul Templu. Simbolica sãrbãtoririi unui eveniment istoric (sfinţirea bazilicii Episcopului Romei). Importanţa spiritualã, simbolicã: noţiunea de Bisericã. Trecerea de la ĩnţelegerea ‚arhitectonicã’ mozaicã.
۞
Evitarea limbajului autoritãţii,a referirilor la autoritate,oculteazã un aspect important al umanului (failibilitatea,şi necesitatea unei intervenţii supranaturale pentru a corecta aceastã tendinţã).
۞
Omul ca Templu,ca sãlaş al lui Dumnezeu:cât de ĩndrãzneaţã trebuie sã li se fi pãrut evreilor o asemenea pretenţie!
۞
Mai degrabã armonios, ferm, moderat, viril (ca iconarul canadez,KW ...),nefanatizat, echilibrat, ‚amortizat’, decât impulsiv, cu toane, ‚destrãmat’, tendenţios şi dus de porniri sinistre, crispat de urã, otrãvit.O modelare a umanitãţii.
Distanţare. Gesturi rotunjite şi moderate.
Alunecarea, clivarea. Limpezime. Iconarul canadez despre firea lui,şi despre practica scrisului şi har.
Coerent.
۞
Pãr. Balthasar şi cei ca el au dreptate—dorinţa li s—a ĩmplinit—Biserica nu mai este un bastion, o fortãreaţã antimodernã. Rãmâne, ĩnsã, stupefiantã interpretarea excesiv optimistã pe care aceşti liberali protestantizanţi au fost capabili s—o dea lumii moderne,şi binelui din ea;ei nu cereau o reformare a Bisericii ĩn acord cu normativitatea tradiţiei ei,ci ĩn acord cu ‚lumea modernã’, care li se pãrea a fi predominant acceptabilã.

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Filioque nu trebuie respectabilizat/ justificat aposteriori prin speculaţii postmoderne;el este consacrat ĩndeajuns de uzul primului mileniu,ca noţiune predicatã de cãtre Papii primului mileniu.Nu mai trebuie adãugat nimic la lãmuririle Pãrinţilor Ĩnvãţãtori ai Bisericii din sc. XIII şi la Conciliul din sc. XV .Semnificaţia termenului este cea consacratã de cãtre uzul papal şi latin al primului mileniu,nu de cãtre ingenioase speculaţii postmoderne.
Intenţia speculativilor de azi nu este de a explica/ reformula doctrina,ci de a o refundamenta, ĩn rãspãr cu accepţia patristicã ‚perimatã’ sau insuficientã.
۞
Termenii de comparaţie—cu vremea,uitându—se decât ce este mai mare creştinismul,s—a uitat pur şi simplu cât este de mare.
۞
Verne—ar fi putut sã fie marele romancier suprarealist, romancierul suprarealismului. Citindu—mi catalogul,vãd poezia titlurilor lui Verne.[ Am recitit ceea ce scrie Watson despre el,şi ĩmi amintesc mai ales de Gracq, Tournier, D. Toma.Expresia lui Gracq, afectuoasã,este memorabilã.]
Veneraţia pentru Verne mi—a apãrut mereu a fi misterioasã, afectuoasã şi respectabilã.Ĩn linii mari, poziţia mea este cea a unui wellsian ca Borges.[ Stevenson gândea la fel,şi—l considera indigest pe francez.]
۞
Ceea ce dã doar o plãcere mediocrã—diluare, surogat.
A testa.
Experienţã.
A compara.
۞
O plãcere mediocrã nu este deajuns. Nu este suficient sã fie numai ‘ceva plãcere’.
Plãcerea mediocrã datã de o operã nu este un alibi,o scuzã,o justificare;ceva mai bun existã.
Imunizat (de cei ca moş Kreeft, Kurp, Teachout, etc.) ĩmpotriva celor care scriu despre literaturã ca savanţi şi ca universitari ingenioşi,nu ca cetitori hedonişti.
Lovinescu,care credea ĩn bucuriile literare ….
Cu 22 de luni ĩnainte.[Seria de SF;"Povestea …".]
۩
Un cititor hedonist nu este uşor de gãsit,de dibuit;cei ca el sunt probabil o specie mai rarã decât ‘specialiştii’ ĩmbufnaţi.[ Eu nu accept ca hedonism versiunea afectatã şi retoric—declamativã a unor critici zişi ‘impresionişti’—nu la acel hedonism descusut şi egoist mã refer.]
۞
Marea literaturã pentru bãieţi,marile cãrţi/ romane pentru bãieţi.
[Romane de Scott, Stevenson, Lewis, Dumas, Verne, Sienkiewicz, Sadoveanu,care pot fi citite tot atât cât citeşte ML trilogia lui Tolkien—al cãrei nume tot nu—l reţin—poate ‘Stãpânul inelelor’.De ce ‘inele’?Sunt mai multe?]
۞
'Utopia modernã'.Utopia modernã este distopia.
₪
A umili.Hristos o spune:--demnitatea umanului este demnitatea divino—umanului.Hristos recurge la latenţa unei existenţe superioare,la un pol (care nu mai este ‘ideal’,ci realizat—sfinţenia, din vremea dreptului Abel).
Hristos indicã douã resurse ale raportãrii la uman şi om:--o situare mai mult afectivã decât raţionalã (rãscumpãrarea umanului ĩn El);--şi motivarea, justificarea, valoarea umanului datã de polul sãu superior (sfinţenia).Se vede cã cele douã sunt formulãri ale aceluiaşi principiu: ‘divino—umanul’ dã demnitate umanului, este sursa demnitãţii umanului.
Noul Testament confirmã constatarea cã umanul ‘pãmântesc’, secular, retrograd, vechi, este neant, este lipsit de demnitate.
Umanul are demnitate prin potenţialitatea, sau deschiderea lui cãtre teozã;este valoros fiindcã este divinizabil,ĩnfiabil.
Intrinsec, umanul vechi, pãmântesc, zoologic, este neant.
۞
Despre un autor,un ‘filozof’ (‘netehnic’) ca moş Mencken se spune mai corect cã este un esopic, decât cã este un …socratic. Adjectivul folosit de Noica,’esopic’,are, ĩntr—adevãr, avantajele lui distincte, sugerând mai rãspicat condiţia ‘popularã’, sapienţialã ĩn sens agoric.
Iar Wilson nu era decât cu 15 ani mai tânãr decât Mencken.
Crai şi dezmãţat,Mencken era mai degrabã un ziarist decât un nietzschean;opiniile lui politice erau de bun simţ.Ca şi ĩn cazul altor mari scriitori moderni,şi ĩn viaţa lui femeile sunt evreice.
A locuit la Baltimore toatã viaţa.
Riposta datã lui Sinclair ĩn ’36 este exemplarã (ĩn legãturã cu atrocitãţile bolşevismului).
(Iar remarcile lui din ’20 despre regresul nivelului clasei politice americane rãspund direct tatonãrilor recente ale lui Watson despre acelaşi regres evident.)
۞
Un stil mai degrabã inspirat decât explicativ—mai degrabã implicit şi sugestiv,decât explicit. Sinuozitãţi vs. aplatizare.
۞
Un model comportamental ‘romantic’—impulsiv, al toanelor, pornirilor,prejudecãţilor, rafalelor, vs. unul al moderaţiei dinamice, al ponderãrii şi distanţãrii salutare, deschise (v. iconarul canadez,sau valorile, organicismul la WB—ruralism neagresiv, neparodic, nearţãgos).
۞
Cu sentimentul de a fi agresat, subordonat, redus, aservit, etc.. cã existã ceva profund fals , omeneşte,ĩn aceasta (de ex.,trecerea de la Pãr. PTC la …Thomas Berry--ĩn numele cauzei comune şi al ‘continuitãţii’,al ‘ştafetei’ preluate).
Tresmontant este,şi ĩn aceastã privinţã,marele emancipator, marele denunţãtor al continuitãţii false, forţate, aparente, ireale. Diferiţii guru ecologişti ĩn sutanã nu au NIMIC ĩn comun cu spiritualitatea teilhardianã şi cu adâncimea ei.