Un om ca Vlachos nu e etichetabil, clasificabil; în unele privinţe greşeşte, se înşealã, chiar grav, în altele are dreptate, şi chiar cu scânteiere, în altele probabil cã greşeşte—iar în altele, se poate sã aibã întrucâtva dreptate. E o chestiune de oarecum şi de întrucâtva. Şi dreptatea, şi eroarea pot sã fie parţiale, incomplete. Probabil cã Patapievici ar numi interpretãrile date palamismului de cãtre Vlachos ‘predanie’, şi nu teologie veritabilã.
Teologic, referinţele cele mai frecvente ale lui Vlachos sunt Sf. Grigore al Tesalonicului şi Romanides. E interesant cã şi teologic, şi monastic, Vlachos s—a format prin rãsãriteni din Apus—Sofronie şi fascistul Romanides. Din câte îmi amintesc, deopotrivã Zizioulas şi Romanides au fost discipolii lui Florovsky. Vlachos este nepotul teologic al lui Florovsky. Grecii învãţau teologie şi monahism de la ruşi expatriaţi.
[Citesc toate cele publicate de Sanidopoulos de şi despre Vlachos. Se simte cã Vlachos e unul dintre eroii lui—cum e şi dintre ei mei.]
§
M—a pus pe gânduri dispreţul unui teolog schismatic faţã de trad. englezã a ‘Filocaliei’, faţã de ‘Filocalia’ englezã (--drept care, el a şi retradus—o, a încercat sã dea o trad. mai bunã--).
§
A fi conştient de diferenţã, de deosebiri, a le conştientiza.
§
Pronunţat despre Noica, Gracq şi Sf. Grigore şi Newman. Posomorârea şi mohorârea.
§
Ceea ce e tern, posomorât, sãlciu şi mohorât, sumbru.
§
Pristolul eseisticii.
Articole.
Analize.
Cu ce ies. A merita. 5 z..
§
Simplitatea şi fineţea neptice. Existã nişte etaloane ale scrisului neptic.
§
S—a ajuns la o logicã blestematã, la o logicã a convingerii eşecului, la o logicã a contratimpului şi a irezolvabilului.
§
Loara& Loara—tabelul& ce sã citesc. 18 cãrţi—5 romane—trei eseişti—ortodoxul francez—cãrţile de marţi—cinci romane (trei franceze—unul scandinav—unul nemţesc), proza scurtã ruseascã, poemul medieval, etc..
§
Trei pãcate—dubla infidelitate—flirtul—nepãsarea, cruzimea mea, dispreţul. Logica sentimentelor e întreţesutã cu logica faptelor.
Gândul de acum 5 l..
§
Viaţa cititã nu e o viaţã experimentatã sau trãitã, nu poate suplini realitatea.
§
El se gândea la singurãtate, eu mã gândesc la soţia mea; el se dedica studiului filozofic—eu, cuplului şi familiei.
§
Vlachos pare viclean, realist şi inteligent, ager, vioi, pe fazã, prompt.
§
Mama îl considerã pe Stendhal un autor de romane de capã şi spadã.
§
Întâiul creştinism roman a fost un fenomen cultural grecesc.
§
I se reproşeazã Sf. Marcu Eugenicul cã ar fi fost temperamental; însã nu era singurul—izbucniri, şi chiar o conduitã generalã arţãgoasã, antipaticã, existã şi la alţi sfinţi, asta nu le invalideazã teologiile, nu e ceva fãrã precedent. Într—o lume de negociatori şi diplomaţi, Sf. Marcu era un temperamental—poate bilios—iar lipsa de oportunitate a unirii aşa cum s—a fãcut era o intuiţie justã, adevãratã.
§
Necesara echilibrare a scrisului cu existenţa—când ceea ce scrii e şi semnificativ în sine, ca atare—şi cumva simbolic, o aluzie la deschiderea existenţei, la primatul acesteia, la faptul cã viaţa primeazã. Primatul existenţei ar putea sã fie profesia de credinţã a eseistului—şi a romancierului, a poetului, a dramaturgului. Existenţa e interesantã şi pentru altceva—decât pentru citit şi scris—sau e mai interesantã pentru altceva.
§
Nu conteazã câte romane ‘nu rãmân’ de la un autor—conteazã numai câte rãmân. Pentru Gracq, de la Balzac rãmâneau patru cãrţi, iar de la Beyle—una singurã. Iar Gracq era balzacian şi stendhalian prin adâncimea cu care înţelegea aceste câteva cãrţi.
Sunt, însã, de pãrere cã un romancier ar trebui sã scrie mult, sã scrie multe cãrţi—nu sacrificând calitatea, însã încercând mai multe tipare şi direcţii. E important ca romancierul sã scrie mult—chiar dacã va rãmâne puţin—sau tocmai ca sã aibã de unde rãmâne acel puţin.
§
În cazul Dnei. Spark, catolicismul era cel mult o afiliere filozoficã—în niciun caz o practicã a sfinţirii.
§
Rutina durerii.
Împovãrat de frici.
Iadul.
Dor.
Iubirea şi vroirea binelui.
§
‘Iosif’, de Efrem.
Laşã şi orgolioasã. Laşã cu cei care o umilesc, orgolioasã cu cei care o iubesc. Ca un bolovan.
Irezolvabil.
Pasul IV. Traumã.
§
Calamburul teologic—vãrsatul sângelui, vãrsatul sãmânţei.
§
Misticii. Nepticii. Englezul.
A resimţi iubirea şi ajutorul sfinţilor.
§
Vlachos are deprinderi de ideolog.
§
Nu îmi plac şi nu îi înţeleg pe cei care spun cã citesc orice ‘cu acelaşi interes’, de—a valma, ‘cu interes egal’, nediferenţiat; pentru mine, asta înseamnã cã ei nu citesc nimic cu prea mare interes, cu interes stãruitor.
§
Simboluri scornite, imaginare, strãine de intenţia şi percepţia scriitorului, atribuite arbitrar.
§
Vernian& Loara& ce sã citesc (cele 18 cãrţi—cinci romane—trei eseişti—ortodoxul francez—alte trei romane, ed.—cãrţile de marţi—trei romane franceze, unul scandinav, unul nemţesc, Dante, etc.).
§
De la cititorii Dnei. Spark, reţin cã unul a fost un pic dezamãgit de ‘Memento …’, iar altul relateazã despre ‘Hoinãrealã …’ impresia lãsatã mie de ‘Brodie’—adicã, niciuna—nu îmi amintesc absolut nimic despre acel roman scurt.
§
Cineva concluzioneazã cã literatura Dnei. Spark e anhedonicã şi nulã emoţional. Şi, mai ales, cã e nememorabilã—şi nefermecãtoare—şi nu încântã. Cãrţile ei nu plac, nu conving, nu însufleţesc, nu rezistã şi nu rãmân, se spulberã.
‘Brodie’ e un scurt roman care nu mi—a lãsat absolut nicio impresie, absolut nicio amintire, absolut nicio urmã mnemicã, o amprentã.
§
Voi citi mai mult romane scurte—şi misticii şi nepticii.
§
Cu alte cuvinte, Dna. Spark este o romancierã care nu le prea place cititorilor obişnuiţi; Dna. Sand e mult mai apreciatã de aceştia.
§
La unele romanciere victoriene, la Dna. Sand, existã o laturã care priveşte cãtre marea literaturã—şi una, deficitarã artistic, neconvingãtoare, discutabilã, care priveşte spre melodrama romanţioasã a sc. XX. Bedefilul francez a remarcat just cã Dna. Eliot provine din Dna. Sand, din scrisul acesteia.
§
Proust o dispreţuia pe Dna. Sand, A. o aprecia mult, şi cred cã am citit şi ceva de Faguet despre ea. ‘Morgan’ o calomniazã. Reabilitarea ei artisticã au efectuat—o A. şi elevul sãu, biograful evreu AM.
A. o reabiliteazã pe Dna. Sand—însã MT avea sã coboare şi mai jos, pânã la o autoare rusoaicã de cãrţi pentru copii.
§
Îl confundam pe Zaciu cu Balotã.
§
Restricţia.
§
Ceea ce e insondabil şi inscrutabil—nu în sine, ci în condiţii obişnuite.
§
În termeni de consum literar efectiv.
§
Eu sunt printre cei care—L îmbrânceau şi—L surghiuneau pe Iisus. Dim., îmi repetam versurile din Vinerea Mare.
§
Lunar—ceva despre un roman scurt—sau o nuvelã—sau vreo scriere de gen—sau un poem—sau o pericopã.
§
Cei care simt nevoia sã vorbeascã despre ceea ce iubesc.
§
Arhim. Pãrãian are un cuvânt interesant despre Evanghelii—avantajul unei redactãri târzii este acela cã face din ele rodul reflecţiei, al reculegerii, al priceperii rafinate—nu e o redactare grãbitã. Raţionalismul Arhim. Pãrãian—persuasivitatea relatãrilor pascale, pe care le crede neconvingãtoare.
§
Un cântec al lui Cohen îmi aminteşte de unul al lui Sade.
§
PF s—a ilustrat în patru genuri. Am cele şapte vols. ale ‘Fracurilor’, romanul din ’51 şi acela din ’46, romanele din ’43 şi ’57—precum şi ‘Mãnuşa …’ şi ‘Cavalerii …’ (ultima carte cititã de bunicã—mea, la 77 de ani). Existã patru romane trad. pe vremea ceauşismului. 15 vols. ale bretonului (douã romane sunt în câte douã vols.).
§
Concesii.
Bloy: şi Barbey, şi PF.
Barbey—Bloy, Mateiu C. şi Gracq.
§
Aspectul gândit, sau raţional. Existã laturi comune între ceea ce spune CT şi filozofiile lui Spinoza şi Descartes, filozofii ale gânditului şi ale interacţiei dintre acesta şi materie; însã CT a preferat sã accentueze diferenţele.
§
PF a pornit de la Sue, apoi de la Dumas; nu era original. Poate cã şi de la Ponson. Elemente istorice ţintite existã şi în romanele lui de capã şi spadã—ambiţia istoricului. Ambiţia de ‘a reda istoria’. PF a pãşit pe urmele lui Sue şi Dumas; nu ştiu ce înaintaşi a avut în naraţiunea fantasticã şi în aceea bretonã. Elementul breton în cultura francezã.
§
Conferinţele ascoriste îşi au originea în conferinţele tradiţionale începute de Lacordaire.
§
Filarioza.
§
Fantasticul breton, vampiresc şi folcloric, mi se pare de un fantasmagoric cam cleios, cam anost.
§
Cinci cãrţi rare vechi (fraţii—sb., vremea; geologul; 2 x pionierul genului; cehul). Satira cehã, umorul. Câteva SF—uri rare.
§
Tandem romanesc de la 39 de ani.
§
Rugãc., familia, cititul. Tu n—ai încetat sã—mi cãlãuzeşti viaţa. Eu m—am dezis de Tine; însã Tu nu Te—ai dezis de mine.
§
Ieri (marţi), ‘Colierul reginei’.
Impresia pe care o lasã ecranizãrile anoste (PF, AD); cãrţile nu—s aşa, sunt superioare ecranizãrilor.
§
PF nu era un foarte bun creator de personaje, ‘cocoşatul’ sãu nu e nimeni—cu toate cã, în ‘Cavalerii …’, existã un trio remarcabil—zidarul, unchiul malefic şi nepotul sinistru, plus fiica şi ginerele zidarului.
Altfel, ca execuţie literarã, ca îngrijire şi acurateţe literarã, i—a depãşit pe Sue şi Dumas. E clasat cu Ponson—însã PF îi întrecea pe Sue şi Dumas!
§
Baudelaire era un arogant antipatic şi un calomniator. Pe toţi îi vorbea de rãu, îi toca. Avea complexe de superioritate.
§
Sf. Thérèse insulta blazarea.
§
Vicarului îi place gândul cã Dumnezeu l—a creat pe om sã fie limitat, l—a creat cu limite.
§
Romanul ‘de capã şi spadã’ a apãrut prin îngustarea paletei lui Dumas, prin reducerea ambiţiilor. Dumas, Vigny, Féval, Gautier şi Mérimée au avut urmaşi care au restrâns paleta, au îngustat gama reprezentabilului. ‘Fracasse’ a apãrut la aproape un deceniu dupã ‘Cocoşatul’.
§
Un scoţian, un francez, un flamand, un ungur, un polonez, un român.
§
Despre Plãmãdealã citesc, azi, cã a fost nu numai ceauşist, ci şi turnãtor—şi cã era basarabean. Venise din Basarabia. Nu ştiu de ce, asociez numelui sãu un titlu ştiinţific—‘Dr. Plãmãdealã’. Altfel, poate cã e din aceeaşi ligã cu Calinic. Calinic, Antonie, Bartolomeu\ Valeriu, Nicolae (‘Vlãdica’). Latura filocalicã—Calinic şi Antonie. Titluri ştiinţifice. Argeşeanul.
Cred cã mai auzisem de turnãtoria basarabeanului. A avut toate vinile, a fãcut toate greşelile; pare interesantã cartea lui de spiritualitate filocalicã.
§
Limbajele iubirii.
§
Pe Sf. Calinic nu—l prea stânjenea îngrãdirea libertãţilor lui Bãlcescu—nici pe alţi isihaşti, munca copiilor sau legile cãsãtoriei. Creştinii au avut puterea politicã, civilã, şi au folosit—o în mod imperfect. N—au fost regretaţi. Pe isihaşti nu îi indignau sclavajul, munca copiilor în industrie, legile cãsãtoriei. Treceau pe lângã acestea. Nu slujeau aproapele. Nu îi înfuria restrângerea libertãţilor civile, nici despotismul. Nu credeau în reforme, erau antireformişti şi obtuzi, reacţionari şi paseişti. Ştiau despre rugãciune, nu şi despre orânduirea statalã. Iar revendicãrile reformiştilor—iluminiştii, revoluţionarii, bonjuriştii de la noi, socialiştii apuseni—erau legitime. Un înavuţit mã întreba azi dacã, dat fiind cã sunt marxist, sunt … ‘utopist’; fireşte cã nu sunt aşa ceva, am rãspuns. Însã, între cele douã Rãzboaie, aş fi fost, în viaţa publicã româneascã, de partea stângiştilor. De ce sã fiu … utopist? Sunt socialist. Nu sunt nici ateu, nici utopist—de ce aş fi?
Creştinismul smiorcãit şi defensiv.
§
Civilizaţiile pruncucide sunt blestemate. Pruncuciderea e securea la rãdãcina unei societãţi.
§
‘Alte mãrturii’ trebuie sau pot numai sã confirme, nu sã afirme.
§
Nu îi înţeleg pe cei care cred cã literatura ar fi altfel decât mâncarea sau sexul sau cãlãtoria —cã ‘a doua oarã’ nu mai are rost—inşi cu aptitudinea de a se plictisi. În practicã, reciteşti un roman exact din acelaşi motiv pentru care revezi un film, sau asculţi din nou aceeaşi muzicã, sau mãnânci a doua oarã o mâncare, sau faci sex din nou cu o persoanã, sau mai vizitezi o datã un loc. E ceva la fel de senzorial şi de ‘epidermic’. Nu are nevoie de justificãri suplimentare; simţi, pur şi simplu, dorinţa. Un roman nu e o gazetã de ştiri. Nu se perimeazã la parcurgere.
Adicã recurgi la aceeaşi plãcere, la ‘cam aceeaşi plãcere’, ştiutã, cunoscutã, însã interesantã şi necesarã.
Recititul nu trebuie problematizat, e ceva spontan şi firesc—la fel cum mãnânci, cãlãtoreşti, priveşti sau te uneşti a doua şi a mai multa oarã. Nu curiozitatea—sau noutatea—sunt singurele mobiluri ale acţiunii. Mai poate sã fie vorba şi despre o plãcere deprinsã, ştiutã. Am aflat cã—mi place. E firesc şi spontan sã vrei sã repeţi o plãcere, sã doreşti repetarea, reluarea unei plãceri. Plãcerea e şi în ceea ce ştii—în dorul de ceea ce ştii deja—nu numai în nou, în inedit. Apelezi la o plãcere de care ştii, la ceva despre care ai aflat cã—ţi place mult. Nu e monoton sã mãnânci, sau sã bei, sau sã fumezi, sau sã cãlãtoreşti, sau sã te uneşti a doua oarã—de ce ar fi monoton sã reciteşti? Iar fetişizarea experienţei nu e nici ea prea bunã.
Existã lucruri care îţi plac, însã nu îndeajuns ca sã le repeţi. Existã şi altele la care gradul desfãtãrii e suficient ca sã determine repetarea. Ne încredem prea mult într—o originalitate care e de fapt falsã. Noul nu e şi original, iar plãcerea e necesarã. Literatura care chiar îţi place dã multã plãcere senzorialã, epidermicã—‘epiderma’. I te poţi adresa ca şi altor surse de plãcere fireascã. E plãcere fãrã strãdanie, directã, imediatã, spontanã, de încredere. Nu îi pricep pe oamenii incapabili sã reciteascã ceva în acest fel. Cei care se intereseazã de motivele recitirii deja au ratat ţinta. Nu existã o ‘teorie a recitirii’, ci o plãcere directã, spontanã, o bucurie în a face asta.
§
Reciteşti pentru cã îţi place ceea ce simţi la lecturã.
Englezul—Loara—‘epiderma’, sem. XI, impresia vie—‘Monte—Cristo’—‘Fracasse’. Ca ‘Fracasse’. ‘Epiderma’.
§
Plãcerea vie. ‘Epiderma’.
§
Pe fazã& a surâde.
§
Obrajii.
§
Misticii& nepticii. Analize.
Loara.
§
Apoi, existã cãrţi citite mult la un moment dat, într—o vreme—nevoi vremelnice, cãrţi la care apelezi, vremelnic, mult, le deschizi des într—un anume moment. Îţi folosesc mult într—o vreme, îşi au o vreme a lor—aşa fãcea un evreu scandinav cu nişte filme—aşa cred cã fãcea englezul cu un roman. E bunã o relaţie liberã, neconstrânsã, cu cãrţile—ascultând mai ales de nevoi de moment, de inspiraţie. Existã şi aici vremelnicie.
§
Douã ecranizãri.
Italianul—irlandezul (ca eseist)—metafizicianul francez, cf. lui CT. CD—cf. lui GKC. Plãceri ştiute—şi cãutate. 46. 1/ 3. Nevoia periodicã. Ritm. Alternarea fireascã.
§
Aspiraţii.
Rãspunsul la urare.
Generaliştii—azi şi joia trecutã. Familia—8 z.. Aluzii. Vârsta& generaliştii. Atestatul& casã. Anglia.
§
Ştiu ce înseamnã nesaţul. 46. Ştiu şi ce înseamnã senina fidelitate în plãcere.
Poezia—misticii—nepticii—teologii.
Practica ‘celor câteva pag.’. Deprinderea celor câteva pag.. Inspiraţia.
‘Epiderma’.
§
Loara.
§
Exegeza—Antonie P. şi PC; Maxim. Înţeles autentic şi speculaţii fanteziste, scorneli ingenioase, virtuozitate forţatã.
§
Simon din Cirene, spune paróhul Catedralei, e ilustrativ pentru: utilitatea constrângerii—atingerea Crucii—şi chemarea pãgânilor.
§
Familia—9 z.. Nicio grabã. De ce privirea plinã de urã, de duşmãnie—şi marţi, şi azi. Devansãrile eşuate. Nici la 2 ¼ l.. Şoferii şi benzinarii. E important ca şoferii şi benzinarii sã îi poatã spune pe nume. Îmbãtrânirea cu peste un deceniu. 6 l.. Nicio grabã.
§
Existã o exegezã mecanicã, neconvingãtoare, falsificatoare, care ameţeşte, o exegezã de o virtuozitate gãunoasã, acrobaţii şi prestidigitaţii. Se aplicã, mecanic, o ingeniozitate absurdã şi neruşinatã. Nu se cautã lãuntrul—ci numai epatarea. E exegeza care epateazã, care supraîncarcã, care supraliciteazã şi cade în elucubraţii.
§
Simon din Cirene, spunea paróhul ieri, se converteşte atingând Crucea, atunci când atinge Crucea, ‘semn mântuitor’. Ca pãgân, Crucea nu era tabuizatã pentru el.
§
A avea cu cine sã împart—dacã ea n—ar fi un om întortocheat, ascuns, laş, care alege sã spunã oricui altcuiva—pânã şi celor care—o antipatizeazã—numai mie, nu. Faptul reprobabil cã ea interpune strãini între noi, cã le spune lor ceea ce ar trebui sã—mi spunã doar mie.
§
A surâde. Gura. Glucide. Sãruturi. Emoţii vs. împietrirea. Sãrutul deschide, nu pecetluieşte.
§
Superstiţia e o patimã, o deprindere acaparantã şi necontrolabilã, înjositoare.
§
O carte odatã bine ştiutã, poate sã fie cititã şi rezumativ—firesc. Aşa mã gândesc la Fogazzaro, Jacobsen, Machen şi Reade, la câţiva neptici, la câteva romane—pe alese.
§
Mã gândesc cã unii, hãmesiţi, uitã cã lectura e o artã temporalã. O pag. nu e o privelişte, un peisaj—ci o secvenţã temporalã, ca şi o partiturã muzicalã. De aceea, ‘fotografierea paginii’ nu e citit. Lectura, scrisul trebuie desfãşurate în timp, etalate temporal.
‘Fotografierea paginii’ îi tenteazã pe leneşi, pe expeditivi, pe grãbiţi. E un ‘citit pe fugã’, la goanã.
§
Gracq alegea zilnic câteva pag. ale ‘Mãnãstirii din Parma’, pe care sã le citeascã dupã plimbãrile lui pe malul Loarei.
La fel se poate face, cred eu, cu romane ale lui Fogazzaro, Jacobsen, Machen, Reade, McE.,
‘Epiderma’.
§
46. 1/ 3.
§
Pe de altã parte, Benn şi englezul modernist alegeau în chip firesc câte un singur roman de la nişte scriitori. Iar faptul cã rezistã un [singur] roman e deja foarte mult, e aşa de mult—nu prea puţin, nu dezamãgitor, ci e o biruinţã—una din cãrţi, o carte a rezistat, a fãcut faţã. Vorbind despre Benn şi englez, mã gândesc la Jacobsen şi la Fogazzaro. Premisele ideologice ale întâiului romancier erau aşa de nefaste—evoluţionismul şi naturalismul, ambele: militante.
Nu trebuie luat de—a valma, în vrac.
§
Cunosc patru întrebuinţãri care îi pot fi date unei cãrţi:--recitirea, Loara;--cele ‘câteva pag.’; ‘epiderma’; ca ‘Fracasse’;efectul—‘epiderma’;--citirea frecventã la o anume vreme—faze, momentul, ca evreul scandinav;eu mã gândesc şi la englezul modernist, poate şi Benn fãcea aşa;--ca A. şi neokantianul francez, rãscitit—exemplarul ferfeniţã—A.: ed., no..
Aşadar—recitirea; a merge pe cãrţi—nu pe autori; ‘cele câteva pag.’; Loara; ‘epiderma’; faze; A.: neokantianul francez, ed., utilizarea.
§
Nici mãcar ceea ce mi se oferã nu sunt capabil sã iau, sã primesc.
§
Romancierii ‘cu idei ştiinţifice’, îmbuibaţi cu ştiinţã, de la sf. sc. XIX—pe urmele lui ÉZ, care imita, poate, ifosele savante ale lui GF şi, mai înainte, H de B.
Câte ceva a rezistat, şi de la ei, ca literaturã.
Veleitãţile ştiinţifice—mai întâi H de B, apoi GF, fr. G., ÉZ, naturaliştii care i—au urmat.
§
EH se referea la Fitzgerald—nu la chestertonianul Ford. Irlandezii. Numele.
§
Romanul medieval coreean. Ed.: ieşeanul& ZS.
§
Când îşi dã seama cã e blestemat pentru ingratitudine, Fiul risipitor nu sucombã deznãdejdii, nu îşi spune cã Iadul e fãrã ieşire. El dibuie scãparea din Iad.
§
Ceea ce altora le aduce numai bucurie, mie mi—a adus nenorocire şi durere.
§
Surparea, distrugerea prin cele 10 l. de coşmar, sub ochii asistenţei. Nãclãirea minţii, tocirea simţurilor, sfãrâmarea danturii.
§
Lãsat sã mã mai chinui.
Lãsat sã mã chinui ca un animal.
§
Cochetãria are legãturã nu cu dezmãţul, ci cu respectul de sine şi cu frumuseţea, cu îngrijirea.
§
‘Rãzboiul femeilor’—‘D’Harméntal’—‘Mauléon’—‘Hood’.
‘Charny’—‘Colierul’—‘Cavalerul …’.
‘Bragelonne’.
‘Monsoreau’.
§
Cu cine îşi gãseşte sã fie durã. Pe cine ia ea tare.
S—a fãcut un joc cu mine, cu mintea mea; ea s—a jucat cu mine, cu mintea mea, cu existenţa mea.
Prezenţã agreabilã.
Urmarea ezitãrilor, a şovãielilor, a fricii, a neîncumetãrii.
§
Articolul de criticã, mai ales sub forma cronicii, a foiletonului, ţine mai mult de efemer. E un scris efemer şi perisabil.
§
Redus la nişte impulsuri de agresivitate.
§
Viziunea unei lumi ocrotite de Dumnezeu, nu contopite cu Dumnezeu.
§
Chiar în eroismul forţat al demitologizãrii abrupte, se simt dezamãgirea şi spaima. Se simt neliniştea şi amarul inimii. Nu existã demitologizatori fericiţi.
Nu se demitologizeazã cu seninãtate.
§
Postulatul coerenţei. Anacronisme.
§
Chimia gândurilor.
§
Climatul de iubire.
§
Scrutat.
§
Montherlant:--îndestularea sexualã şi ‘gândurile care susţin’—nepticii, misticii rãsãriteni. Reflecţii în acord cu experienţa de viaţã a unui creştin laic, adecvate ‘traiului în lume’, vieţii de mirean. ‘Lumea’ desemneazã şi substanţa de prelucrat, de informat, de creştinat.
Îndestulãrile sexuale periodice evocate de Montherlant reflectã deprinderile şi nevoile unui holtei. Ele nu—şi au rostul cu soţia. Exprimarea zilnicã a iubirii, şi impulsul de a satisface.
Sexual şi emoţional, holteiul Montherlant îşi ‘fãcea plinul’ periodic; e ceva potrivit situaţiei lui de viaţã, nu ceva recomandabil universal.
§
Evreul. Evreul& Zaciu.
‘Poppins’. Dna. A..
PF. Dante. Melodramele. Slaviştii.
SF rar şi vechi (cehul şi rusul). Atingerea, marţi—tarabe. Anticii; dublarea.
§
Mi.; joi. Joi. Marţi; mi.. Marţi; mi..

Jocul, minciunã—bucuria vs. nenorocirea—abnegaţia, cf. vin.—‘cât vã mai amuzaţi toate!’—fricã—nevrozã de eşec—oferirea de durere şi umilinţã—umilit iar şi iar.
Cu mine şi cu ea, nu avem nevoie de duşmani.
Fire de slugã.
§
Nu am gânduri, idei pe care sã le interpun între mine şi impulsurile mele, între mine şi pornirile mele. Pisoiul pripãşit—când aveam 22 de ani; motanul portocaliu, lovit; cãţeaua—când aveam 27 de ani; bunicã—mea; pisoii—când aveam 30, apoi 32 de ani—mãturaţi; Elena. Îmi lipsesc gândurile care calmeazã şi domolesc—mã deformez.
Gura. Fumatul. Obez.
§
Nimeni nu ne va da înapoi anul, luna de vreme bunã, aniversarea mea, Paştile.
§
Îngrijorarea.
§
Privirea ei ostilã mã sãgeteazã, mã strãpunge.
§
6 l..
O l..
Retardat. Amorţit. Vioiciunea.
§
Însã nu voi mai scrie despre neptici pânã ce nu voi fi ceva mai neptic eu însumi. Altfel, e o blasfemie. E o imposturã sã scrii despre neptici, în halul în care sunt eu. Nici sã le scriu numele nu sunt vrednic.
§
A mã afla în gândul iubirii.
§
Înfricoşat.

Ca sã mã fac de râs şi aici.
Nicio grabã.
Haine de varã.
Paţachina dobitoacã.
Deprinderea, obişnuinţa de a jigni.
§
Laşã şi servilã cu cei care o umilesc.
‘De fiecare datã când vã întâlnesc, îmi e atât de fricã, încât paralizez. Mi—aţi distrus viaţa. Aveţi o capacitate unicã de a oferi durere, chin, umilinţã.’
Ora—pãrul—privirea—no..
A surâde.
§
Iubirea. Nuntã. Zgurã. Scrum.
§
Douã ed.. Trad.. Deteriorãri—‘Cocoşatul’ sau ‘Rusia …’. Douã ed.. Trad.. Ambele ed..
§
Descurajarea. Priviri urâte. Cât a contat pentru ea. Precauţii. ‘Cât vã mai amuzaţi toate de chinul meu!’. Urã. Maşina—familia—expatrierea; casã. Obez, murdar. Haine. 6 l..
Batjocura generalã—reflectarea neştiutã de ea—mofluz, gluma. Cã am rãmas mofluz. Cã plec mofluz.
‘Vreun an’. Calmul ei. Coşmar. 10 l. de coşmar. Sechele. Rãni. Comunicarea. Clişee.
§
Nici dupã 2 ¼ l.. Dublarea supliciului.
§
Azi (vin.), furia, ura—biletul—surpriza, incertitudinea.
§
Semne—urã—priviri duşmãnoase. Obez. Murdar. Maşinã. Letargia. Casã. Niciun copil—carierã—şofat—casã. Posac. Privirea—distribuirea—vacanţã.
§
Surâs amar.
O femeie bãtrânã, neinteresantã, cvasioligofrenã, rea, ocupatã şi necioplitã (şoferii şi benzinarii; avansurile; dormitul).
Proximitãţi. Dezgust.
§
Obez. Murdar. Lipsa de haine, casã, bani. Falus.
Haine. ½.
§
Iertarea—furia, azi—biletul—privirea ostilã.
§
Umilit: no.. Aniversarea.
Una care vrea ca toţi camionagiii şi benzinarii sã îi ştie numele mic.
§
10 l.—coşmarul.
Îngrijorarea.
Şansa—3 z..
Familia—10 z..
‘Sunteţi aşa de schimbatã—aproape de nerecunoscut. Vã recunosc numai dupã privirea ostilã.’
Şoferii şi benzinarii. No.. Privirea urâtã.
§
Vârsta.
½.
Ratarea lunii însorite, a aniversãrii, a Paştelui.
Ura familiei mele.
Vacanţa—cu 1 ½ l.—chiar cu 1 ¾ l..
§
Pentru a mã umili, sau pentru a mã minţi.
Cam neconvinsã, cam fãrã convingere. Vârsta, meseria, firea, trupul.
Chipul. Spontaneitatea surâsului.
§
Cu toatã priceperea—cu tot surâsul voios (joi)—cu toatã prezenţa ei, în zori—cu toate cele trei jertfe.
§
Îngrijorarea—ca sã îmi dea ocazia sã o salut—
§
Îngrijorarea.
Familia—10 z..
§
Îngrijorarea.
§
Revenirea ei la privirea de acum 7 l..
§
Mereu la cel mai rãu nivel posibil—uniformitatea—nevrozã de eşec—efectul, ‘înfrângeri’—de ce ‘înfrângeri’, cremenea—de ce trebuie sã fie atât de pieziş, altfel.
§
A da cu tifla pramatiilor.
§
Lipsa de strãdanii, eforturi disproporţionat de neconvingãtoare; orgoliul şi laşitatea—prãbuşirea mea, copleşit de frici şi de descurajare—antipatizarea—interpuşii, mahalaua; întortocherea: mai bine sã îi spunã oricui altcuiva—mahalaua cu cele care o antipatizeazã —şcolirea mea, interpuşii.
Nãravul de a discuta astfel de lucruri cu oricine altcineva, cu strãinii, numai cu mine, nu. Întortocherea.
§
Familia—10 z..
§
Dispreţ (dec.), urã, fricã, milã.
§
Acelaşi fel ticãlos, laş, delãsãtor şi întortocheat.
§
Prãbuşirea—letargia—de ce a fost necesar supliciul—legea tãcerii—tripla ratare--. 6 l.. Emoţii pozitive dezinhibate, nezãgãzuite. Trei persiflãri (imprimanta; mofluz, bonurile; bãgatul botului). La cel mai traumatic şi absurd nivel. Vacanţã. Ratarea triplã. Cu stângul. ½. Fusta.
Ziarele: ed..
Loara.
§
Şoferii şi benzinarii, camionagiii şi drumarii.
§
Barbaria şi duritatea glumelor.
§
Se îngrijoreazã de mine mai mult nişte strãine—decât ea. Le pasã mai mult strãinelor (mâna pe umãr; privirea—ieri; Miledy; Corina U., îngrijorarea Corinei U., privirea ei scrutãtor—îngrijoratã). Pogorât între fiare. Câtã ticãloşie, câtã brutalitate!
Sub demnitatea ei.
Nicio grabã.
Zorul. Graba. Familia—10 z.. Loara.
§
N—a mai rãmas decât încrâncenare.
§
Amintirea batjocurilor.
Dacã noi nici nu ne—am ţinut de mânã—şi deja ne urâm.
§
Scurtarea. Nu s—a putut scurta deloc.
La cel mai lamentabil nivel.
§
Cât rãu mi—a fãcut. Cât m—am chinuit. Lãsat sã mã chinui ca un animal. Alungat ca un animal.
§
Nu e mai bunã decât ei. E şi ea de teapa lor.
§
Laşitatea îi e pe potriva cruzimii.
Nu e niciun triumf, ci o prãbuşire necurmatã.
§
10 l. de distrugere, de erodare.
§
‘Am simţit cã o sã—mi aduceţi numai durere şi nenorocire.’
Maşina—preţul tinereţii—oricum ataşamentul s—a format—compararea—el a avut—o când ea era de 20 de ani. Eu preiau resturile, ce—a mai rãmas. Un an s—a mai pierdut.
Nicio grabã.
E greu când cineva te iubeşte: trebuie sã ştii şi altceva decât sã—ţi desfaci picioarele.
§
Îngrijorarea—maternã—încrederea—pe fazã—energia—SME—strãdania de a fi mai bine—împãtrita risipã (anul; luna însoritã; aniversarea; Paşti), împãtrita risipã irecuperabilã—nimeni nu ne va restitui anul acesta, luna cu vreme bunã, etc.. Secãtuit, sleit.
§
Despre romane scurte.
§
O biruinţã asupra poftei de cârnaţi.
§
Iubirea fiind cel mai înalt lucru de sub Soare, demnitatea metafizicã a cuplului e neegalabilã.
§
A alerga cãtre ea cu încredere.
§
Demonul fricii. Chiar şi dupã cr. de deosebire din dum. gãrzii, frica e necuratã, e de la diavol. Stãvilarul. Iertarea.
§
Pãcatul de a fi morocãnos, posomorât, mohorât, de a strica dispoziţia.
§
Atacabilã.
§
6 l.. Letargia. Casã. Surâsul—ştiind şi de jertfele ei. Am lovit—o de cinci ori pânã acum (marţi; etc.). Butor, MP, argeşeanul, aprecieri, ‘Eneida’, AG, ‘Quijote, defecte, NM. Butor şi MP (cu ‘Swann’).
Alte trad. anapoda—ME de M, A..
Butor, Proust, ‘Eneida’, ‘Quijote’, Montaigne şi Chartier, chiar Vrânceanu.
§
NI, A., H de B.
Contestarea. ME.
Impresia.
’97. ’96—’97. Rev.. Recenzii. Marele dicţ.. Articole.
§
Mã gândesc la articolele lui MZ. Culegeri. Dramaturgia.
§
‘Maestrul şi Margareta’& ‘Ghepardul’. Trad..
Auzisem de jurnal; auzisem de dicţ.. Citisem despre ambele. Citisem, în ’96, toamna, jurnalul (prozaismul, machismul literar, cã era uniat, cã se specializase în preotul acela uniat; natura mai degrabã politicã a jurnalului, dezamãgirea); citeam din dicţ.. I—am vorbit huşeanului despre jurnal, i l—am descris şi analizat.
Cert este cã—l confundam cu alt ardelean, Balotã. Mã gândeam la el ca despre Balotã, pe care—l citisem în ’97 (o culegere anostã, ternã).
Obiecţiile stilistice, literare, ale lui Ştefãnescu, împotriva universitarilor ca Balotã şi italienistul îmbâcsit Papahagi (--chiar colaboratorul uniatului, la dicţ.--). Îmbâcsiţii. Ed. de proze.
§
‘Vroia mereu’. Vrea mereu. Unirea, împreunarea. Îndestulãrile robuste. Amintirea vie a plãcerii. 46.
§
Întâietatea unirii& amintiri, Japonia, liant, contexte, latura, vârful relaţiei, miza, realul& nesaţ& îndestulãri& nesaţul de contopire în plãcere, de comunicare a simţirii. Coapse, fusta.
Dana—fâşneaţa—blonda cu fustã scurtã—decolteul, ed..
§
Coapse, fusta.
§
Montherlant despre amintirea fericirii fizice, a bucuriei trupeşti.
§
Ce ar posta MT, dacã ar fi blogger.
§
Dna. Grandi ca tipar al femeii vrute într—adevãr. Tenul.
§
Medicul neamţ.
Un roman pe care sã—l citesc mult la un moment dat.
Îndestulãri& nevoia de îndestulãri, respiraţia& coapse; fustã& Loara& ca neokantianul francez la A.—exemplarul.
§
Tarabe—atingerea.
Ieri (luni)—prenumele.
§
Azi—plânsul, mâna cu cheia, intenţia de a ne fotografia, mersul în gãrzi împreunã, distribuirea împreunã în vreun alt modul.

Nu voi uita, Hristoase, Pãtimirea Ta, la vremea bucuriei mele; aşa cum nu uit bucuria Ta, la vremea pãtimirii mele. Mai cred, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cã nici Tu, în vremea neapusã a bucuriei Tale, nu treci cu vederea pãtimirea mea. Împãrtãşeşte, aşadar, pãtimirii mele ceva din bucuria Ta.
§
Iisus nu trişeazã. Iisus nu înşealã.
§
Un eseu despre ecologie al patrologului ortodox Gilbert îmi aminteşte de responsabilitate. Gândul mi—l dãduse, ieri (dum.), romanul lui Arnaldur Indridason—grija pentru fiinţã—am o familie de care rãspund—acesta e ogorul virtuţilor.
§
Lecturi—ed.—tarabe—muzicã—rufe—casã—sezonul—de 10 z.—de 20 z.. Alte erori. Vin.. Iertarea. Familia—5 z.. Distribuirea.
§
Ce privea ea atunci? Ce vedea? La cine privea?
A murit cu discreţie, şi în singurãtate.
§
Iubirea e minunatã tocmai deoarece e fãcutã sã nu depindã de deciziile noastre, sã o hotãrâm noi. Iubirea e independentã de ceea ce decidem sau cântãrim noi, de alegeri ‘obiective’, etc.. E fãcutã sã scape acestor cãtuşe.
§
Ocazia, pãcatul, dreptul, binecuvântarea, raza de luminã.
§
‘Alterat’, nu ‘fãcut mai alert’.
§
Teologia moralã a apusenilor mi se pare cam astringentã.
§
Îmi recunosc chipul între cei care Îl îmbrânceau şi Îl bateau pe Hristos şi Îi refuzau caritatea lor. Mã recunosc între cei care Îl împingeau cãtre moarte pe Iisus, care Îl îmbrânceau din viaţã, îl scoteau înafara existenţei terestre. Neştiinţa, uitarea, nepãsarea şi atavismul au dus la aceasta.
Mã recunosc, da, în toate icoanele şi reprezentãrile Pãtimirii—numai cã sunt unul dintre cãlãi, unul dintre cei care Îl lovesc neîncetat. Eu port straiele blestemate ale slugii de la Marele Preot; eu port veşmintele celui care L—a pãlmuit, ale celui care L—a înjosit.
§
Opincarul. Complexat. Paletã. Douã întâlniri.
§
Imprecaţia ioaneicã:’—Afarã cu câinii şi vrãjitorii, solomonarii’.
Ev. Sf. Luca.
Versul.
Încercarea de a mã convinge de contrariu.
§
Eseuri—patrologul, cf. ieri (luni)—ME, Ralea, Gracq, GS, GM şi CN la tinereţe. Analize. Articole.
§
Dna. Sand—JG, bedefilul francez—ÉF—A. şi elevul sãu evreu—falanga (GF, MP, H de B, Whitman). MP—despre idealizare, idilism, opoziţia de viziuni.
§
Valea neagrã din Berry. Polonezele. Actriţe. Filarioza. Grecul.
§
Conteazã cã rãmâne un roman de la Dna. E., unul de la Dna. Sand, etc..
§
Vernian.
Bedefilul francez—vernian, wellsian, dickensian. Opinia lui despre recitire.
§
Tandemul sandian—Loara—vârsta ei—cuplu, citit.
§
Când mã gândeam la victorieni, la romancierii victorieni, în garda de dupã Sf. Valentin (când a fost ocazia, şi a venit vorba despre tablagiu), mã gândeam la GM, Dna. E., Trollope, chiar RLS. Aceştia erau victorienii, romancierii victorieni la care mã gândeam.
§
Ca un fel de jurnale ale recitirii—impresii de recitire.
‘Bivuac’, în aceeaşi serie clujeanã; pleavã, detritus.
§
Ca ardelean, uniat, specialist în Agârbiceanu, autorul unui jurnal discutat, înclinat cãtre machismul literar (mai ales H de M).
Îl confundasem, o vreme, cu asistentul lui Blaga—moş Balotã, alt ardelean vârstnic.
§
Trollope şi Updike—citiţi ca Balzac.
§
Cred mult în cumpãtare, dezîmbâcsire, mundanizare, estetizare, subţiere. Subţierea—ca opusã îngroşãrii.
§
Fraţii: ed. veche—almanahul—cele douã scrieri—alte douã romane—‘Alaida’: ed..
Updike—2 x 2 cãrţi; alte 3 [romanul ecranizat, kitsch; ed.; vraful].
Cum au fost ecranizaţi fraţii sovietici—şi cum, Updike. Fraţii s—au nãscut în vremea post—leninistã.
§
Experienţe ale rãului—suportat şi fãcut. Oricine a cunoscut Calvarul. Batjocura, singurãtatea, despãrţirea, umilinţa.
Sunt descifrabile, nu absurde.
§
Blonda. Fusta; gambe.
Ieri—SF rar şi vechi. Azi—bulgarul şi ardeleanul ceauşist (v. şi P.)—grecul—anticii, AD şi CD—benedictinul germanic, vienezul şi italianul. Ed.: TA.
Ziarele—ed.. Policieruri scandinave. Vernian& Loara& ce sã citesc. Abuz. Bedefilul francez& biblistul anost, bont& Gage.
Dupã 4 z. (sb.—azi).
§
Deprinderea de a mã raporta ca termen original.
Patrologul Gilbert şi ‘Rãzboi şi pace’—carte de înţelepciune, teoria politicã tolstoianã.
§
Gluma despre rezumate—aceea despre bibl., transformarea locuinţei în bibl..
§
Lectura e o ecuaţie în care cititorul e un termen original. Cititul e o rezultantã, o înţelegere emergentã.
§
Biograful antic. TA: ed.. Dna. T..
§
Iatã supliciul înãlţat pe lemnul de ocarã!
§
Despre Crucea şi Pãtimirea Lui Iisus trebuie predicat cu simplitate—cu simplitatea nepticã.
Rugãciunea Sf. Isaac.
§
Manuela rãsfoia, azi, afabil, una din cãrţile de biblisticã, de desluşiri, de descifrãri biblistice ale unuia din şerpãlãii de la Seminar.
§
Rãutatea—iluminiştii şi enciclopediştii, surrealiştii. Lipsa de inimã.
§
Ca sã ne unim—ca sã fim cu totul una—şi ca sã îi dau plãcere.
§
‘Informarea prin parcurgere rapidã’.
Lectura fotograficã—H de B şi NI.
§
Emoţionalitatea şi machiavelismul. Poate cã nu e numai o fiinţã rece, calculatã, ci şi emoţionalã, sub impulsuri din inimã.
§
‘Charny’, ‘Balsamo’, ‘Pitou’, ‘Colierul …’ şi ‘Cavalerul [reginei]’.
§
Familia—8 z.& câteva cafele& mereu& rangul Elenei, argo& chipul.
Casã. Stress. Tracasãri. Presiuni.
§
Casã—obez—ras—gurã—duş—axile—lecturi—tonus—vârful.
10 z.—casã.
§
Haine& ½.
Haine.
Haine—gãtit—rufe—casã—obez—ras—gurã—duş—axile.
§
Substratul de laşitate, lene, dezlânare, apatie, îmbâcsire, letargie, rarefiere, descurajare.
§
II:--soldaţii francezi, arma lor&--versul, Piţu, ’97, rev., confirmarea, versul stupid.
§
Delãsarea—nici mãcar acte pe casã.
Descurajarea. Rãspunderi. Nu în felul cumãtrului, ci al lui PC. A lua lucrurile nu placid, ca atare—ci aşa cum trebuie sã fie. Forţa, vlaga, degetul dumnezeiesc, strãdania.
Ameţit. Crispat& neatent. Fumatul.
§
A percepe sinergia cu substratul metafizic al existenţei—‘împreunã—lucrarea’. Platon, Aristotel, Sf. Grigore, Sf. Toma. Misticii şi nepticii.
Vreau, Doamne, sã lucrãm împreunã.
Viaţã dezlânatã, apaticã şi letargicã. Laşitãţi. Lupte de dus.
PC, patrologul, pozitivitatea. Limpezirea minţii.
§
Analize. Cu ce ies. A merita. La prag. Articole.
Trei eseuri ale patrologului. Analize. Articole. Analize.
§
‘Mlaştinã’.
Stângãcii vs. poeticã deliberatã.
FMD despre progresiştii sc. XIX—Sue şi Dna. Sand.
Doi admiratori ai lui Sue (rusul FMD şi biograful francez stângist, socializant).
Ce sã citesc—Loara—cãrţi: ieri şi marţi.
Bedefilul francez—patrologul: cu trei eseuri—biblistul bont, anost—Gage. Subiecte. Analize.
§
Paradoxul care face ca ea sã fie singura de care mã tem atât.
Învins—de frici, de singurãtate, de gânduri.
§
Abia azi, la 2 ½ l. dupã ce ne—am cunoscut, i—am oferit Elenei ghiocei. Am vorbit despre oferirea de flori soţiilor şi parturientelor—despre blazare şi indiferenţã—am bãut cafea şi am mâncat napolitane şi biscuiţi.
§
Fogazzaro, Reade şi Machen. Nepticii. Faze. Vârful.
§
Predica paróhului Catedralei, despre Simon din Cirene, ieri (vin.), a avut dramul de antisemitism—ce înseamnã Crucea pentru evrei chiar şi azi—chemarea pãgânilor—sistarea Legãmântului Vechi în Vinerea Mare—vestirea mântuirii la neamuri; pentru evrei, noi suntem goimi—Iisus cãlãtorea prin teritoriile pãgânilor (Liban, etc.). Pãgânii, spune paróhul citându—l pe Sf. Leon I, îşi meritaserã locul lângã Cruce. Iisus S—a arãtat mai întâi pãgânilor (Regii sau astrologii veniţi sã—L caute şi cinsteascã).
Simon din Cirene se converteşte la atingerea Crucii, când atinge Crucea. Povestea predicatorului parizian, convertit când insulta Crucifixul.
§
Redate firescului/ retrase firescului.

Arnaldur Indridason

Arnaldur Indridason





Dum., mãnânc un hamburgher, tobã, cremwurşti, cola (de ieri şi proaspãtã); am cheltuit 544 mii pe mâncare. Germenele inactivitãţii, şi al descurajãrii şi apatiei.
Iadul. Fumatul. Pustiul. Rarefierea. Umorul bãrbãtesc. Casã. Apatia& letargia. Iadul—ieri, sb.. Forţa iadului, a morţii, a paraliziei, a duşmãniei umane şi a rãului, cu uneltele sale.
Timpul iadului—sau timpul durerii—e un timp gol, gãunos, plat. Orice zi fãrã ea e iadul; bucuria e o persoanã, o fiinţã.
Spiritualitatea grijii pentru fiinţã.
Dum. seara—fumat, cola, citesc ‘Oraşul borcanelor’.
Ceea ce curãţã mintea, şi ceea ce o încarcã.
Douã ticãloşii—dintre care una, dublã şi terifiantã. Grija pentru fiinţã. Dedicarea. 1/ 3. Cãmãşuţa. Victimã. Victorienii—ed., romanciere victoriene& obez& pasul IV.
Bãrbat& iertarea& cãlãtorii. Englezul şi ortodoxul francez.

Azi, luni, la policlinicã, Dr. Andrei ne chemase sã vedem colecistita gangrenoasã, ca sã nu mai stãm în doi; sosirea împreunã o mohorâse şi pe Dr. Sârbu. Ajunsesem împreunã—citeam amândoi—Elena mi—a cãutat esofagul în porţiunea cervicalã—aşa cã ne—a chemat Dr. Andrei. Rãmasul peste program, pânã cãtre 12 ¾, a necãjit—o pe Dr. Ciolpan; pretextul Elenei fusese o ecografie fãcutã colegei ei. Aceasta e interpretarea corectã a faptelor (mohorârea Dr. Sârbu—convocarea la Dr. Andrei—ecografia fãcutã colegei—şi enervarea Dr. Ciolpan). Poate cã asta va stimula urgentarea.
O pacientã încearcã sã îi strecoare bacşişul Dr. Andrei. ‘—Nu nimereşti buzunarul? Lasã cã—l nimeresc eu.’
Elena îmi spune sã o invit pe Roxana la cafea, şi îmi lãmureşte cã asistenta Dr. Andrei mã plãcuse. Îşi anunţã intenţia de a veni în fustã.
De la Dr. Andrei am învãţat mãsurarea ficatului, gradele hidronefrozei.
Mesajul de ieri (dum.)& patru indicii, azi (‘nu e decât colega mea’; cafeaua, Roxana; ipoteza Elenei despre cine e de turã; ecografia colegei; asistenta Dr. Andrei).
Azi, luni, muzicã, salariu, bonuri; ed.. Haine.
De 10 z.. De 20 z.. Monştrii responsabili. Uneltirile Elenei, azi.

Marţi—ostilitatea—turnatul, fotografia, duritatea, cititul. I—am spus în douã feluri Elenei sã nu mai citeascã. Ideea Elenei cã ‘pânã atunci mai este’ (aniversarea; raita plãnuitã cu verii ei). Versetul blestemului pentru uitarea Ierusalimului.
Marţi—tarabe—lecturi—fumat—mâncarea—bonuri—ed.—casã. Haine. Haine& ½.
PF—superior lui AD—un AD mai tenebros, mai sinistru—personaje mai fade—scriitor priceput —comparaţia cu AD, MZ şi Sue—marginalizat pentru catolicismul lui—tendinţa prezentã—remanierea—n—a fãcut concesii populismului stângist. Superior ca atmosferã, stil şi ton—inferior ca vervã şi ca personaje, care nu—s la fel de notabile.
Existenţa informã, pustie şi larvarã.
Rãutatea e neruşinatã şi sfruntatã.
Iertarea, faptul de a ierta, e un har—nici o strãdanie, nici ceva mecanic, ci ceva ‘de sus’. Îţi este acordat harul de a ierta.

Fuseserã patru indicii—sugestia (incizarea)—plânsul, neplãcerea—privirea—umãrul.
Azi am vorbit despre bãtãile din timpul şcolii, bãtãile încasate de la profesori—şi vina familiei.
Elena mi—a spus ieri, marţi, cã vrea fotografii cu mine; eu i—am rãspuns cã i—ar displãcea soţiei.
Cinã cu ceafã de porc, iaurt cu fructe, dulciuri, cola.
Douã fizionomii înfricoşãtoare.
Cãrţi—ed.—tarabe—mâncarea. Missã.
Veşmântul carmelit—moderniştii (englezul, biblistul francez, irlandezul—ca eseist)—ortodoxul francez.
Trup—subţierea—casã—dans—ghete—gurã—ras—axile—duş.
Patrologul Gilbert are obiceiul de a cita ‘Rãzboi şi pace’; pe Tolstoi—şi ‘Rãzboi şi pace’ în special. Mi se pare o raportare exemplarã la o carte, la un roman—cãruia ar trebui sã îi consacre un întreg eseu.
Seara, Arnaldur Indridason, dropsuri iuţi, i.. Vernian. Loara& ce sã citesc. Bedefilul francez (cam tomnatec, bãtrâior)& Gage& biblistul bont, anost.
Mã gândesc adesea la relaţia patrologului Gilbert cu ‘Rãzboi şi pace’.

Un înavuţit, fiu de proletari, regãseşte pe cont propriu teologia lui Tresmontant—omul e agresiv deoarece e mamifer şi are programãri diencefalice—are creierul primar, spune înavuţitul, arãtându—şi ceafa; cu el discut şi despre programul copiilor de azi. Crede cã omul are mai multe în comun cu restul animalelor—decât în plus.
Altfel, vorbim despre Posteucã, legionari, stângism, KM, socialismul european, CT, ‘eretici’, Sf. Calinic, îngrãdirea libertãţii, Bãlcescu, drepturile femeilor, LNT şi ‘Rãzboi şi pace’, FMD, HT, Beyle, LNT, HJ, AD şi PF, JV, SF, RH, Dick, Anderson şi Silverberg, H de B, scrieri mai scurte şi nuvele, culegeri. H de B, NI, ME, stângism, socialiştii interbelici, cinema, CD, H de B, LNT, victorieni, AT, HJ, JV, PF şi AD, SF vechi sovietic, HT şi Beyle: no.. ÉZ, H de B, GF, Beyle, HT: no.. H de B, NI, ‘lectura fotograficã’, graba. Nepãsarea isihaştilor. Alte îngrãdiri ale libertãţilor. Munca copiilor. Frâiele. Nevoia de dominare. ‘Individualismul’, modestia. Socialismele europene. Fradkin, fraţii, cele trei cãrţi ale unui sovietic—ed.. ‘Prizonierii beznei de foc’. Vârsta. Filozofii nemţi. Ungurii, polonezii, Cardinalii, cehii, albanezii—cei doi Cardinali, Copernic, Hus şi Skanderbeg. Viena—de partea turcilor. Istoricul englez—aprecierea. Lingvistul dezamãgit.
Azi am bãut cafea cu Elena; pe când eu citeam articole de literaturã, ea n—a mai stat cu mine, a ieşit, a plecat. Azi am fost întrebat de douã ori de ce nu mã fac poliţist—de vreme ce citesc policieruri.
Dna. Tey—‘Kamanita’, ed.—JV—‘Femeia …’—Dna. A.: ed..
Îmi plac literatura de aventuri, literatura de aventuri a sc. XIX (--de la Dumas şi Sue, la Ponson şi Achard--), şi cei care gustau aceastã literaturã de aventuri a sc. XIX (A., Wilde, Ralea, Lang, Chesterton, Stevenson, Quiller, Dna. Sand).
Plãcerea vie poate sã cunoascã şi o fidelitate seninã, inteligentã şi nezbuciumatã.

Merg acasã, fumez, citesc câteva pag., mãnânc—timpul trece, se iroseşte. Azi, vin., iar am uitat sã surâd; s—a pierdut spontaneitatea surâsului. A ieşit aşa cum au vrut aceia; au avut ei dreptate.
Cloaca. Publicul. Asistenţã. Silã.
Şoferii.
Cumãtrul.
Letargia. Maşinã.
Iubirea. Nuntã. Iluzii.
Am ajuns, înaintea Missei, la a cincea staţiune (‘Simon din Cirene’). Paróhul de la Catedralã a predicat chiar despre Simon din Cirene—ca pãgân—Rufus e cel salutat de Sf. Pavel—constrângerea—crucea, semn mântuitor. Paróhul i—a menţionat pe Sf. Elena, un sfânt canonizat în ’59 de Ioan al XXIII—lea (‘Setze’?), i—a citat pe Sf. Ieronim şi Leon I (pãgânii de lângã Cruce), a relatat povestea predicatorului francez. Idei importante sunt acelea despre constrângere, atingerea Crucii (‘semn mântuitor’), Simon din Cirene ca pãgân, abolirea Legãmântului Vechi în Vinerea Mare. O legendã face din acest Simon un ierarh consacrat de Sf. Petru.
Paróhul, foarte în formã, a predicat despre ce înseamnã Crucea pentru evrei—încã şi astãzi—şi ce înseamnã pentru Sf. Elena.
Despre sfântul canonizat în ’59, aminteşte ostia, raza, semnul, rana. Raza ieşitã din ostie îi împunsese coasta, lãsând acolo un semn, gãsit apoi de cãlugãrii care—l pregãteau pentru înmormântare. Citatul despre Simon din Cirene, din Sf. Ieronim, îl tipiza pe purtãtorul Crucii, fãcând din el un simbol universal; însã era ceva mai retoric şi mai gãunos decât uimitoarele fraze, mereu la ţintã, mereu la obiect, ale Sf. Leon I.

Am tot acumulat cãrţi, am tot stocat cãrţi, spunându—mi mereu cã, de la un moment dat, voi trece la faza consumului, având la dispoziţie, deschisã, o paletã impozantã. Cã voi avea ce citi—pe alese. Îmi spuneam cã fazei de stocare, de acumulare, de achiziţie, îi va urma pasul al doilea—pasul secund—consumul. Însã nevoia de stimulul achiziţiei, al înnoirii, a rãmas.
Împietrirea inimii—resentiment şi duşmãnie.
Iadul. Plictisul. Bucuria. Bucurii. Iertarea.
Existã o laturã adânc rãsãriteanã, şi o laturã adânc protestantã, a înţelegerii mele.
Ceea ce vreau eu e un protestantism cu icoane şi relicve, cu psalticã şi odãjdii, un protestantism reteologizat, însã cu vlaga intuiţiilor acestora originale.
Practica ‘celor câteva pag.’ (JG şi Beyle; RLS şi Gautier) nu se substituie lecturii integrale, nu o înlocuieşte—ci o completeazã.
Pe Dumnezeu, Care e bun, eu Îl numesc ‘substratul metafizic al existenţei’, sau ‘al existentului’.
Cititul, Loara [adicã selectarea zilnicã a celor câteva pag.—pe alese], reflecţia, gândirea, dedicarea, iubirea, meseria.
Ultimele 10 l., şi în special ultimele 5 l., mi—au dat ocazia de a cunoaşte şi Pãtimirea—mai ales sub forma deriziunii şi a batjocurii--, şi mizeria vieţii, rãutatea, diavolescul, ticãloşia, stricãciunea, forţele distrugerii şi ale morţii, urârea binelui. Hristos Dumnezeul nostru, şi iubirea câtorva oameni, m—au cãlãuzit şi m—au ajutat. Au fost mai ales 3 ½ l. (nov.—feb.), sau 2 ½ l. (nov.—ian.) de torturã necurmatã. Au urmat descurajarea şi prãbuşirea (febr.). Întrucâtva am etalonul mizeriei vieţii, al rãului şi ticãloşiei de care sunt capabili oamenii—mai mult ca la H de B, decât ca la Bronson. Ieri dim. am cãzut din nou; v. şi biletul de ieri. Urmãrile au fost crunte. Mã menţinusem câteva zile în gândul iertãrii.

La biser. Pãr. Roatã, ‘Sf. Cuv. Antonie’, am participat pânã la 10 ¾, pânã la rugãc. care premerg cuminecãrii. Mi—am amintit de Trepetnic, m—a biruit amarul, descurajarea, pustiul. Înţeleg de ce se vorbeşte despre funcţia accentuat pedagogicã a Missei. Am citit hrisoavele sfinţilor zugrãviţi. Pãr. Roatã mi s—a pãrut vârstnic, gras, bonom, pitoresc. La rugãciunile rostite de preot în altar, Dumnezeu e numit ‘ajutorul celor fãrã ajutor, nãdejdea celor fãrã nãdejde’.
Dum., salatã de pui, cârnaţi, cola, ţigãri.
Analize. Analize—patrologul şi hispanicul. Eseuri—JG, CT, Ralea şi Eliade. Analize. Articole.
12 z.. Discreţia. 11 z. (luni—vin.).
Fricile, spaima mi—au ecranat simţirea iubirii, m—au împiedicat sã îi simt iubirea.
Dum., dupã 7 ½, încep sã fumez al doilea pachet de ţigãri.
‘Anul cel mic al Lui Dumnezeu’, an de sfinţire.

Luni, am mâncat, cu Elena, ştrudele cu mere şi cafele, la chioşcul de lângã pasaj.
Fumat—glucide—pizza. Bilete—azi—vin.. Banii. Salariul. Hiaturi. Ritm—hiaturi—orã—hiat—confuz—obez.

Trecerea.
Ritm.
Marţi dim., încã mai beau din cafeaua de dum. seara. Sã las imediat ereziile şi sã redevin ceea ce am fost mereu. Femeile au un simţ mult mai ascuţit al primejdiei.
Marţi, mirosul de tãmâie—într—un magazin de haine italiene (unde Elena cãuta o eşarfã, şi ne—am uitat la fuste), şi, la un colţ, un monah.

Joi seara, fumat, cola, noul, cinã, baie, frig, vreme.

Sapiditatea riturilor şi reprezentarea emoţionalã.
‘Tradiţia’ nu şi—o poate reprezenta decât fiecare pentru sine, prin strãdanie, strãduindu—se conştient—şi, într—o oarecare mãsurã, şi pentru alţii—însã indirect, prin sugestie, ca impulsionare, nu în vrac, nu ‘la conservã’, nu ‘pe tavã’, nu ‘gata servitã’, ci numai ca un ajutor. Însã la Tradiţie—şi la adâncul semnificaţiilor autentice—trebuie sã ajungã fiecare pentru sine, prin strãdania sa indivizibilã. Reprezentãrile greşit comunitare tind sã eludeze necesitatea strãdaniei individuale—ceea ce fac prin mine, cu ceva ajutor de la alţii. De ex., aflarea scrierii lui Marcu, de cãtre Sf. Simeon—act personal.
Vin.: baie, fumat, cola, lecturi.
Dinafara graniţelor canonice/ confesionale.
Hãrţi, geografie anticã, biblicã (gând inspirat de explicaţiile despre fenicieni din predica lui Anania). AP (dramaturgia)& tarabe (cvasinecunoscut)& reputaţia memorialisticii (cu faimoasa ‘Rotondã …’). Histrionismul. Grosolãnia. Calomniile. Neaoşisme. Predici rostite de laici; infatuatul, ‘premiantul’. Vin. seara, ascult predica lui Anania (despre femeia fenicianã).
Dezmãrginirea.

Grobianul Anania, batjocorind cordialitatea lui Crihãlmeanu—şi spurcând Nicula; aerul de mistreţ, tenace, robit tuturor patimilor, vocea hormonalã şi rugoasã, intonaţia de scenã. Tupeul, neobrãzarea, batjocura de ultimã speţã. Existã ceva neruşinat, ca de mistreţ, în neobrãzarea tenace a acestui dezmãţat—aşa de calomniat.
Sb., am stat şase ore în gardã, nemaimergând dupã cãmãşi. Mi—a pãrut rãu cã am anunţat despre gãrzile rezidenţilor.
Sb. seara, ascult ‘Învierea Domnului’ a lui Teofil; ceva destul de dezlânat, cu greu suportabila intonaţie sibianã—fãrã gânduri prea adânci despre ‘încredinţarea de Înviere’. În general, lucruri vagi, dezlânate, divagaţii, ceva cam fãrã şir.
A şti cã depind de Cel care a biruit moartea—care a biruit şi mormântul, şi groapa, şi vãgãuna stricãciunii.
Substratul metafizic şi extrinsecismul neoscolasticii, extrinsecism silnic, abolit prin ‘Noii teologi’—şi, înaintea lor, prin pionierii modernismului antebelic. GS, adecvarea, ceea ce convine.

Dum., citesc nişte capete ale Arhim. Teofil: ‘Despre rugãciune’—câteva din ele, de o fineţã şi perspicacitate neobişnuite—acelea despre rugãciune, practica rugãciunii, natura luminii necreate şi postúrile de rugãciune, postúrile acelea prescrise (şi, odatã, interzise, proscrise).
Spectacolul cabotinismului gros de care era capabil Anania, batjocura lui sfruntatã, neobrãzarea de mahalagiu, obrãznicia ostentativã şi lãfãitã.
Arhimandritul Teofil citit îi e net preferabil aceluia ascultat. Scrisul, transcrierea îl avantajeazã. Câştiga prin transcriere. Cuvântãrile audiate par dezlânate şi cam incoerente şi nişte înşiruiri aleatorii de platitudini pioase.
Am decis pentru practica a trei forme literare—eseul (Ralea), articolul, analiza (Beuve), cuprinderea de ansamblu şi analiza la obiect—şi ‘capetele’ (poetul şaizecist şi bedefilul). Însemnãtatea afirmaţiilor e de fapt fãrã vreo relaţie cu anvergura scrierii.
Dumnezeu e humusul existenţei noastre. ‘Tomismul existenţei’—nu e o nãscocire a sc. XX; schimbarea de accent, sau reaccentuarea.
Ca realizare, blogul meu, adicã eseistica—gândirea şi simţirea—mea, impulsul de a scrie, de a gândi şi a scrie.
Clericalizarea şi monasticizarea creştinismului. Ascetismul. Apusul catolic a preferat celibatul, nu monahismul. Când rãsãritenii vorbesc despre prioritatea monahismului, ei nu se referã la celibat. E o unilateralizare—şi o tendenţiozitate. Existã o unilateralitate—şi chiar o deformare—în aceastã clericalizare şi monasticizare forţatã.

În mod pervers, ţintesc numai irealizabilul.

Aşteptarea misticã presupune rugãc., dietã, ritm, lecturi, menaj, etc.. Adicã, un anume tonus—şi o tonicitate.
Puterea. Cei ‘puternici’. ‘Prin foc şi sabie’.
Renaşterea ortodoxiei—schiţatã şi demaratã în sc. XVIII—s—a fãcut pe coordonatele spiritualitãţii neptice, isihaste, identificatã, între timp, cu cauza anti—latinã, cu asprimea polemicii anti—latine.

Cartezianismul existenţial al tinereţilor lui Noica. Sapiditatea. Gustul (GS, SK—aprecieri). Prezicerea unui antrenor; averea, familia. Ca tânãr, CN avusese perspicacitatea de a da gust şi insipidului, de a reabilita literar anostul.
Dacã e de ales între Daniélou şi Romanides. Cârpãceala şi veleitarismul, însãilarea. De fapt, ‘fiind de ales între unul şi celãlalt …’. Alternativa pare obligatorie—alegerea, vreau sã spun.
Gândul la Deipara—azurul însorit.

Atitudinea filozoficã a tânãrului Noica era un cartezianism existenţial; valoarea literarã a eseisticii lui de tinereţe au remarcat—o şi Paleologu, şi Munteanu, şi George. Dincolo de gazetãrie, când vorbesc despre eseisticã mã gândesc la Ralea şi Eliade, la tânãrul Noica şi Marcel—în chiar aceastã ordine. Deteriorarea literarã a lui Noica, declinul, împovãrarea cu balastul pedanteriei.
Noica şi—a amintit mereu cu bucurie şi gratitudine despre Descartes, ca acela prin care a intrat în filozofie, în studiul filozofic. Cu vremea, maturizându—se, a realizat, presupun, cã fãcea prea mare caz de Descartes, de filozofia şi semnificaţia lui Descartes; nu ştiu cu ce a rãmas de la acesta. Tinereţea cartezianã a lui Noica. Apoi, împovãrat de jargon.

Rufe.
Douã tricouri albe, douã pullovere (unul alb, celãlalt verde), o cãmaşã.
Preferinţa divinã pentru mijloacele neînsemnate, pentru ceea ce pare neînsemnat.
La Missã, la cuminecare, s—a cântat, în latinã, ‘Sufletul Lui Hristos’ [‘Sufletul Lui Hristos, sfinţeşte—mã; trupul Lui Hristos, mântuieşte—mã; sângele Lui Hristos, îmbatã—mã; apa coastei Lui Hristos, spalã—mã.’] Am ajuns abia la Kyrie şi Gloria. Versetele din VT de—abia m—au atins; ca şi ieri searã, Lecţionarul nu m—a prea atras. Am fost mai atent la fete. Câteva erau vrednice de luare—aminte.

De joia trecutã, am reluat deprinderea platonicianã: mersul zilnic la Missa matinalã. O numesc platonicianã, fiindcã e inspiratã de practica ierurgiştilor vorbitori de greacã. Ieri searã, dum., gândul la imnul ‘Sufletul Lui Hristos, sfinţeşte—mã’ a trecut la Înviere, favoarea Lui Dumnezeu, ‘justificarea’ sau necesitatea, motivarea Învierii, Enoh, înãlţaţii VT, giulgiul şi bandajul care lega falca, mâinile încleştate de agonie ale bunicii mele—şi lacrima ei, pe un obraz mort. Serile mã aşez în pat devreme, ca sã mã rog, sã rostesc câteva Mistere ale Rozariului, sã reflectez, sã hotãrãsc.
Ca de la (--ca acte ale lui--) Simmel, Gracq.
Dimineaţã mã gândeam la bãrbaţii cu suflete gingaşe—ca evreul berlinez Simmel şi discipolul lui francez, evreul Marcel—delicaţii, suavii, finii. Nu momente de delicateţã, ci conduita lor obişnuitã.
Deasemeni, reflectam la învierea lui Lazãr—prefigurare, în chipul resuscitãrii unui cadavru, a Învierii—şi, poate, ‘povestire teologicã’ (am impresia cã relatarea existã numai la Ioan Teologul). Învierea lui Lazãr nu e aceea despre care vorbeşte Sf. Pavel—ci resuscitarea unui cadavru, revenirea la viaţa biologicã; s—a remarcat cã, din acest moment, al învierii, al chemãrii lui din morţi, Lazãr dispare din cronologia evanghelicã, nu are nicio mãrturie consemnatã. Bineînţeles, existã şi alte învieri de acest fel în NT; ele nu sunt încercãri la întâmplare, cãci Iisus ‘prelua’ fiecare caz ce Îi era înfãţişat, nu alegea, şi nu exista, cred, nicio epidemie de morţi clinice în acele locuri şi vremi. Ca sã fi fost trezirea din morţi clinice, ar fi însemnat ca, din cazurile ce Îi erau înfãţişate la întâmplare, aleator, în unele, Iisus sã izbuteascã, iar în altele, nu; însã El reuşeşte în toate, nu numai în unele.
Un ideal de puritate a eseisticii: Ralea şi Eliade, Noica şi Marcel, Simmel şi Gracq. Gazetãria. Gazetãria deghizatã. Filozofia experimentatã, trãitã: Bradley şi LF, la GM. Nu etichetele. LF, KB şi DB la romanciera americanã.
Luni: fumatul, de la 6.

Citesc eseurile critice ale ‘sclavilor din minele de diamant ale Golcondei’—care redau gustul cititului de romane, de ‘ficţiune’, cum se zice, cu un cuvânt care nu îmi place; joi seara, fumat, cola, cinã cu pilaf, pui Shanghai şi sarmale.
De la începutul anului, am citit câteva pagini ale unui atonit (scurte portrete de monahi din vremea noastrã), nişte pagini ale unui roman SF, şi câteva pagini ale unui tratat nemţesc de teologie.

Azi, vin., am ajuns la Missã la rugãciunile de cerere de dupã predicã.
A aprecia mai mult atitudinile şi comuniunile, ‘atingerile’, decât cuvintele. Oamenii care se iubesc nu au nevoie sã şi—o spunã.
Ieri şi azi am întârziat mult la Missã—ieri am ajuns la predicã, iar azi, la ‘rugãciunea credincioşilor’—cererile care urmeazã predicii.

Pustiul şi rarefierea. Dezlânarea. Luni începusem bine—casã, factura.
Ceea ce trãiesc eu de 9 ½ l. e un coşmar care nu se sfârşeşte.
Ce sã citesc.
Din nou neinspirat—pânã şi la alegerea periilor.
Impresia fãcutã.
Dâra.
Acea literaturã amarã, nãscutã din blazare şi dezamãgire. Literatura dezamãgirii.
Seara, la Missã, vicarul i—a citat pe Sf. Grigore Dialogul (Dumnezeu l—a fãcut pe om cu limite, mãrginit), ‘Drumul’ şi pe Sf. Ioan Zlataust (din tratatul despre rugãciune: flori şi rugãciuni).

Criteriul. Vremea. Fusta.
Dum., la Missã, bruna, şatena, şatena picantã. Mâncarea—azi, ieri. Cola rece. Salatã; cremwurşti, cotlete sau ceafã de porc. Cafele—fumat—cola—lecturi. Duş. Cafele. Orã. Vremea. Gabi J. cu fosila ei, ceva deprimant, aerul porcin al javrei. Criteriul—gândul criteriului de deosebire. Izbânda mea. Obrajii—aniversarea—2 l.—vin., simbolic—gândul obrajilor: 10 z.. Obez—brizã—vremea—fusta—10 z.—2 z.. Tel.: azi—tarabe—vremea—mâncarea—cafele—cafele, fumat, cola, lecturi—cola rece—mâncarea, azi, ieri—salatã de boeuf, cremwurşti, cotlete sau ceafã de porc—cola rece—cafele, fumat—lecturi. Neamţul& Lit.. Tuns. 3 s.. Bruna de dum.: 4 s.; azi. Lit., tuns—3 s.. Tel.—azi. Orã. Tarabe. Vremea. Fustã. ‘Preluat’.
Tarabe. Cafele. Fumat. Marţi—vin.. Vremea.
Cinã. Fumat. Bucurii. Obez. Ocazie, tel., aluzii, intrarea& neamţul. Gerul.
Joi. 2 z.. Misse. Nevrozã de eşec. Bilete. Ed..
Obrajii. Aniversarea. 2 x a glumi. Douã glume (furtuna; joi). Ziarele—ed.. Ce sã citesc.
6 vols.—2 x hram—2 x P.—2 x ed..
Romanciera americanã care îi discuta, scriind despre un preot, pe Barth, Feuerbach şi Calvin. Gândurile preotului despre aceşti autori erau, probabil, chiar gândurile romancierei. Existã vreo cinci autori despre care scrie ea adesea—Calvin, un teolog american din sc. XVIII, Feuerbach, Barth şi Bonhoeffer.
Joi—cafele, aluatul—orã—vremea, tarabe, cinema. Vin.: plânsul, cafeaua cu lapte, aparatul, blitzul, bateria. Luni—muzicã. Marţi—ciocolatã adusã de ea. Trufele. Lichiorul& actul.

Dupã CT, nu existã o unitate biologicã, ci spiritualã, informaţionalã, a organismului. Unitatea organismului trebuie cãutatã în psihism, în etajul psihismului. Explicaţiile privind funcţiile organismului ţin de psihism, de unitatea psihismului. Cu alte cuvinte, unitatea funcţionalã a organismului nu e una de tip material, ci informaţional. Ceea ce admiteau şi marxiştii, numind informaţia o a treia dimensiune a realitãţii, distinctã de celelalte douã. Pânã şi marxismul devenise informaţional.
Luni—fumat, cafele, cola, mâncarea (tobã şi cremwurşti). Expresia nestânjenitã, neîngrãditã, nerestricţionatã, spontanã.
Vremea. Fumat—cafele—cola. Mâncarea. Casã. Ritm. Ce sã citesc. Tel.—azi—orã. Femeile. Muzica. Impresia fãcutã—vin..
Abia azi am cãutat ceva de citit despre doi autori apreciaţi de catolicii post—conciliari; despre Quoist am aflat cã era un preot francez, iar despre Phil Bosmans, scriitor care îmi era recomandat în ’97, am gãsit numai un articol olandez, din care rezulta cã e vorba despre un preot, cred, olandez. Mã întrebam, de o vreme, cine sunt cei doi—şi ce au mai scris. Eu îi clasasem drept anoste surogate post—conciliare, religie ziaristicã şi aspiraţii parohiale. Oricum—nu sunt nici mai de dispreţuit, nici mai incompetenţi religios, nici mai convenţionali decât atâţia schismatici autori de maculaturã religioasã. Abundã şi literatura religioasã rãsãriteanã în asemenea scriitori. Astfel de anexe cvasiliterare ale literaturii, de maculaturã religioasã, polueazã piaţa tuturor confesiunilor.
‘Nu mai flirta cu Dumnezeu’. Sau; ‘Înceteazã sã mai flirtezi cu Dumnezeu’.

Foarte pãtruns de superioritatea intelectului feminin, care nu interferã negativ cu ampla lor emoţionalitate şi omenie.
Privat de cunoaşterea femininului; atmosfera astringentã, de asexuare, de crispare.

Azi, seara, dupã gardã, trei pachete de ţigãri; azi am cheltuit mult—pizza, ţigãri, ceafã şi cotlete de porc, pâine, tarabe, ziarele—ed..
Altfel—descurajat, amar, melancolic, cu gânduri negre, sumbru, vindicativ, crispat de duşmãnie; cheltuirea pentru ţigãri o atribui celor patru femei—Miledy, care ‘a intervenit’ (execrabil, dupã vechiul tipar), colega ei, Elena (care, azi, nu mi—a rãspuns). Mãcar le atribui lor faptul de a cheltui pe ţigãri. Cãrţile—şi tontul nepriceput, bleg, neisprãvit, aerian, aiurit. Aerian, bleg.
Aşa cã încep fumatul la 7 ¾; acesta ar putea sã fie şi un jurnal al fumatului.
La tel., Elena îmi spune cã acuma vine la Iaşi, acasã; mai avea ½ orã pânã în Iaşi. Îi spun cã, profesional, mai sunt şi alţii în halul meu.

Decontul multor cruzimi, violenţe şi brutalitãţi, al multor necuviinţe. Al prigonirii celor fãrã apãrare. Al închiderii voluntare dinaintea apelului suferinţei. Al plãcerii de a cãlca în picioare.
Tristeţea blândã. Limpezimea tristeţii blânde.

Vin., despre casã, investiţii, expatriere, Belgia şi atestate. Naşa. Concediul, fentarea. Magazine. Biscuiţii.
S—a intrat într—o rutinã a eşecului, a delãsãrii, a risipei şi umilirii, a neputinţei şi irosirii; se dã chix în fiecare mod posibil, rând pe rând.
Gândul de a citi mãcar nişte romane scurte.
Facerea de râs în vãzul tuturor. Ajungerea de pominã.
‘Rebecca’, ‘Jane Eyre’ şi ‘Pe aripile vântului’. Romanele femeilor. ‘Rebecca’ e, pentru unii mãcar, ‘Jane Eyre’ a sc. XX—pe potriva unui veac mai îngãlat şi mai anost. Mie ecranizarea ‘Rebeccãi’ mi s—a pãrut detestabilã. Melodrama ‘Rebeccãi’ e mai îngãlatã şi mai clisoasã. Dincolo de evidentele diferenţe de înzestrare literarã, Dra. Brontë era victorianã fãrã efort, pe când Dna. Du Maurier, pe o treaptã literarã inferioarã, se strãduia sã fie neovictorianã. Marele roman al victorienelor a avut drept continuare o literaturã melodramaticã, uneori cvasiliterarã, abia puţin deasupra pastişei.
Lucrurile nu s—au putut face cu simplitate—ci s—a recurs la vechiul oligofrenism. Orgoliul. 9 ¾ l..

Vederea rãului, şi pocãinţa adâncã.
§
E interesant cã, pentru rãuvoitori, Bisericile protestante sunt, în pofida tuturor transformãrilor survenite, tot Bisericile lui Luther, Calvin şi Knox—în vreme ce catolicismul nu mai e, din cauza Vaticanului II, Biserica Sfântului Petru.
§
Marcu: la Sf. Fotie şi Simeon, la Teofil şi la D. Toma; Varsanufie: la AP şi la Teofil; Dorotei: la Teofil şi la D. Toma; Isaac: la AP şi la Teofil. Se vede cã Marcu întruneşte cel mai mult consensul cunoscãtorilor de literaturã nepticã.
§
Ţesuturile afectivitãţii.
§
Cuplu în har. Tocmai de aceea e cãsãtoria o Tainã.
§
E interesant cã Antichitatea şi Evul Mediu creştine n—au avut istorici de talia acelora pãgâni; existã cronicarii medievali francezi—poate cã şi aceia italieni—însã ei nu întrec interesul literar al unui Neculce—nu—s ca Plutarh, Tacit sau Salustiu. Filozofi şi dascãli de virtute la fel de mari ca şi aceia pãgâni au avut şi creştinii; nu, însã, şi istorici—stranie dizolvare a nobleţii în perceperea istoriei şi a caracterelor. Cãci ca istorici, creştinii nu lasã impresia de nobleţe elevatã pe care o fac pãgânii, nu lasã impresia caracteristicii bronzului, nici nu sugereazã admiraţia entuziastã pentru caracterele luate în vigoarea lor.
Pãgânii latini şi greci au avut istorici mai mari decât naţiunile creştine, antice şi medievale; relansarea istoriei începe cu riposta iluministã şi laicistã a sc. XVIII—la englezi şi la francezi—prin Hume, Gibbons şi Voltaire.
Iluminiştii au redescoperit istoria de interes literar şi caracterologic, dincolo de mãrunta factologie cronicãreascã sau, dimpotrivã, eruditã.
§
Pentru cei interesaţi de curãţire, de ameliorarea firii, de purificare, Marcu se aratã a fi cel mai util.
§
Patimi, nevoi şi aspiraţii. Pesimismul ascetic. Tocmai pe acesta îl denunţa rusul expatriat PE atât la Scãrar, cât şi la sirieni.
§
Complacerea în caricaturizare—concesia fãcutã caricaturizãrii—uşurãtatea—când fiecare se închipuie un Marcu al Efesului şi se complace în diatribe.
§
Bisericile ortodoxe schismatice au o gestionare mult mai bunã a propriei Tradiţii.
§
Ceea ce alţii numesc ‘uniatism’, eu numesc ortodoxie, deosebind—o de cealaltã ortodoxie, ortodoxia schismaticã sau dizidentã (din familia ortodoxiilor rãsãritene neaflate în comuniunea petrinã).
§
Culegerile de predici la Triod şi pascale, ale lui Deseille.
§
Ortodoxia ‘pe genunchi’, în pripã, lãutãreascã. Improvizatã.
§
Reabilitarea poeziei Sf. Efrem şi Grigore Teologul—mai ales a celui dintâi.
§
Singurãtatea poate sã fie trãitã ca stigmat, ca terapie şi redresare, şi ca vocaţie lãuntricã; însã şi cei care o au pe ultima tot îi ştiu chinurile şi rugul, roata.
§
Casã. Rufe. Facturi. Lecturi. Ed.. Ras; gurã. Haine. Cãmãşi. Pontajele. Cinema şi baruri (freshuri).
§
Sf. Petru cu volocul, cu nãvodul.
§
Tocmai deoarece fãptura e în sine bunã, ea trebuie vindecatã, tãmãduitã, nu înlocuitã; nevoia e de reorânduire, de restaurare, nu de înlocuire—ceea ce ar implica suprimarea.
§
P. aprecia ‘capetele’ şi paragrafele—scrisul gnomic şi sentenţios al antichitãţii (şi medievalitãţii) creştine, ‘capetele scurte’ pe care aveau sã le teoretizeze cei care cred cã arta fragmentului şi a scrisului la obiect a început cu Adorno …. Antichitatea creştinã aşa scria—iar ‘Filocalia’ e asamblatã mai ales din asemenea scrieri fragmentare. Tratatul, dizertaţia îşi au locul lor—însã se practica mai cu seamã forma deopotrivã cuprinzãtoare şi lapidarã a sentenţei.
Formã de austeritate literarã care vizeazã folosul practic.
§
Informal.
§
Ralea—perspicacitate, fineţe, simţ, ‘nas’ (cf. P.: despre FN, A. şi algerian), ‘fler’ (cf. HTP).
§
Lumea televiziunii/ televiziunilor.
Mizeria; halul.
§
Cele douã gânduri ale lui Montherlant: hedonismul, plãcerea, însufleţirea, ‘floarea vârstei’, şi anticii—scrieri şi oameni, oameni semnificativi—sapienţialitatea—la mine, nepticii, caracterul odihnitor. Bãtrâneţea.
14 ţigãri—de la 7 ½.
§
La Înãlţare, o prezenţã se transformã în altfel de prezenţã. Prezenţa umanã devine prezenţã misticã, nevãzutã şi nestrãmutatã.
§
Conferinţe—visul—Lit.—9 z.: factura, intervenţia.
§
Existã vreo înţelepciune hedonicã, mundanã, nemelancolicã şi neresemnatã, vreo propovãduire hedonicã lipsitã de blazare? Poate persanii, poate d’Holbach.
§
Ritm. Ritm—visul—acneea—teologia nemţeascã. 1/ 3. Fumat—lecturi—rufe. Pustiul. Rarefierea.
§
Niciun om nu cunoaşte desluşit chipul iubirii altuia.
Un lucru care ar trebui lãmurit preliminar e acela cã Dumnezeu denumeşte substratul metafizic al existenţei, raportarea la Dumnezeu fiind chiar raportarea la acest adânc metafizic al existenţei. De aceea, Creatorul şi fãptura nu pot sã fie concurente în iubirea cuiva—Creatorului revenindu—i locul şi întâietatea cuvenite şi asumate de substratul metafizic al existentului.
§
Reflecţia despre existenţã—Georg Simmel, substratul metafizic al existenţei, teologia existenţei (ca analizã teologicã a existenţei)—îmi reaminteşte de trecerea de la un tomism al fiinţei, la unul al existenţei—la accentuarea analizei existenţei—şi la ceea ce e privit drept o ‘laturã ascunsã’, ceva poate insuficient formulat. Mai degrabã ca o continuare a analizei tomiste—în direcţia investigãrii existentului, afirmând primatul existenţei (chiar dacã unii vãd în versetul veterotestamentar tot prioritatea fiinţei).
§
Promoroaca, chiciura religiozitãţii posomorâte, mohorâte, lugubre.
§
Pentru unii moderni, descoperirea istoricitãţii, a naturii istorice a realului, a însemnat descoperirea curgerii, a relativului; pentru alţii, aceea a sensului, a direcţiei, a unui progres—chiar dacã înafara unui providenţialism îngust, didactic şi tezist. Evoluţia Cosmosului, a lumii vii, a Bibliei, a doctrinei creştine au marcat, pentru unii, existenţa unui sens, a unui progres, a unei înaintãri.
§
Anahoret, eremit, sihastru, pustnic.
De aceea, cuvintele sunt ‘cãtre sihaştri’, iar adjectivul îseamnã ‘anahoret’ (Ioan Anahoretul, respectiv Nichifor Anahoretul).
§
Abia Apusul va redescoperi imaginea unirii conjugale, ca analogie.
§
Chiar şi PE comitea paralogismul de a compara ceea ce gãsea mai dezavantajos la unii, cu ceea ce e mai avantajos la ceilalţi.
§
Discipolii unor fascişti acuzã Vaticanul de …filonazism.
§
Oamenii sunt mai dispuşi sã plângã nefericirile altora—decât propriile lor pãcate, oricât de grave ar fi acestea.
§
Iisus a suportat ticãloşia lumii—nu a preluat—o.
Nu Patima e mântuitoare, ci persoana. Iisus a fost leal, suportând greul violenţei lumii. Iisus Însuşi e Sacramentul mânturii, El e Taina mântuitoare, comunicarea harului. Un supliciu înţeles ca eveniment istoric (crucificarea unui rabin galilean, de cãtre armata de ocupaţie romanã, la instigarea înaltului cler iudeu) nu poate fi mântuitor—nu opereazã o transformare lãuntricã. Mântuitoare e învãţãtura şi persoana—cãci în persoanã se realizeazã învãţãtura. Rãstignirea unui rabin pe Golgota nu şterge, nu absolvã pãcatele lumii; însã fizionomia moralã, sau persoana, chipul lãuntric al acelui rabin galilean, aduce izbãvirea. Vãrsarea de sânge nu mântuieşte—o ştia încã VT. Jertfa de pe Calvar nu reprezintã substituirea sau înlocuirea sacrificiilor animale, ale Legãmântului Vechi, cu o jertfã umanã—ceea ce ar constitui, de fapt, o întoarcere la religia dinaintea lui Avraam. Rabinul Iisus vorbeşte despre o altã jertfã—aceea spiritualã, sau nesângeroasã, a ‘celei mai mari iubiri’—altruismul, generozitatea, darea de sine, împãrtãşirea, comunicarea de sine. Jertfa predicatã de Iisus nu are legãturã cu cuţitul sau lancea, nu mai e o vãrsare de sânge, vãrsarea de sânge nu e rãscumpãrãtoare. Dumnezeu nu vrea sângele jertfelor, nu vrea sacrificarea victimelor. Creştinismul nu e religia aztecilor. Mentalitatea jertfirii de fiinţe denotã micimea înţelegerii.
Rãscumpãrarea adusã de cãtre Iisus nu e înlocuirea jertfelor de animale cu execuţia de pe Calvar, nu e substituirea înjunghierii de animale cu supliciul unui rabin evreu. Încã din VT, de pe vremea proorocilor din vechime, se anunţase cã Dumnezeu nu vrea sânge.
Iisus avea sã suporte rãutatea lumii; în acest sens duce El rãutatea lumii, povara relelor lumii. Aşa e El împovãrat cu pãcatul: ‘Cu ce v—am mâhnit pre voi? Sau cu ce v—am mâniat? Mai’ nainte de Mine cine v—a izbãvit pre voi din necaz?’. Şi: ‘Lovire preste obraz a luat Cel ce în Iordan a slobozit pre Adam’. Însã misiunea Lui Iisus duce dincolo de înfruntarea acestui rãu terifiant; El nu a venit ca sã izbãveascã prin supliciul de pe Golgota—ci ca sã aducã un Legãmânt Nou.
§
Mãcar cu soţia de—aş fi creştin—însã nu existã creştinism selectiv.
§
Ce murmurase—sau ce bolborosise, sau îngãimase.
§
Deipara. Rugãc.. Ed., nepticii—azi. Vremea. Plânsul, surâsul, obrajii. Antipatia. Duşmãnia. Descãrcarea de ostilitate. Semaforul& vreme; rutina; boalã& cãrţi& douã evitãri.
Hozevitul—ed.. Nepticii: ed.. Vreme. Evreul. Deipara& a surâde& atitudinea cuiva care nu zâmbeşte& vârsta. Plânsul discret& obrajii dragi& surâsul. Luarea hainei\ la computer. A îngãimat ceva.
§
14 ani. Ed.. Geniu. Geniul. Vârsta lui CN la redactarea …. Azi (joi), cele trei semne: hozevitul, ed.—nepticii, şi CN—vârsta, geniul. Geniu. ’97. 14 ani.
Model neîntrecut, inegalabil, de eseisticã filozoficã—cf. şi lui AP, şi lui AG—vârsta, geniul, floarea, literatura; abia ulterior, pervertirea acestui izvor care fusese aşa de pur.
§
6 vols. ale preotului rus pe care—l remarcase, cândva, şi baronul, într—o trad..
Hozevitul mistic& ‘Psalmii’ antiohianului.
Misticul hozevit.
§
Într—un fel, simplicitatea unor anti—ecumenişti blajini e mai autenticã decât vana ‘grijã de multe’ a aferaţilor ‘dialogului’. Existã, la întâii, o mulţumire cu puţin, cu esenţialul—ceea ce nu e nici blazare, nici resemnare, ci realism. Ei intuiesc zãdãrnicia ‘grijii de multe’ a ecumeniştilor, faptul cã viaţa e altundeva, nu în comisiile de dialog. Nu ştiu cât de coerentã e aceastã atitudine cu ecleziologia raţionalã, lãmuritã; însã vorbeşte pentru simplicitatea unei autenticitãţi şi robusteţi simpatice. Ei nu vor mai mult decât se poate—şi decât e necesar. Vorbesc de anti—ecumeniştii blajini, nu de furibunzii militanţi. Iar aferarea ecumenistã e gãunoasã.
§
De un retorism pedant şi afectat, vanitos, destul de neplãcut. Care sunã fals pentru o ureche modernã, deprinsã cu un ton mai modest.
§
Creştinismul face mai mult decât sã spunã cã durerea e irelevantã; spune cã ea are un sens. Ea nu ţine de turbiditatea lumii, ci are un înţeles—poate servi unui ţel.
§
Cateheza nu trebuie sã devinã propagandã pseudo—religioasã.
§
Nu cred cã forma cea mai simplã, cea mai primitivã, sau cea mai rudimentarã a creştinismului era—de aceea—şi cea mai autenticã.
§
Existã un anume puritanism şi rigorism în liturgica lui Schmemann, o inaptitudine de a aprecia binele ‘pogorãmintelor’ fãcute.
§
Limbaj ornat—limpede, însã ornat, ‘festivist’.
§
Scrierile despre rugãc..
Exista, la Arhim. Teofil, un spirit de lãrgime. Rugãc., drept cea mai însemnatã îndeletnicire a omului.
§
La occidentali, eu gãsesc mai puţin o atitudine spiritualã, şi mai mult devoţiuni; asta, cu toatã vorbãria lor despre ‘şcoli de spiritualitate’, etc.. Tradiţia nepticã, pe de altã parte, e bimilenarã. Religia nu se aflã în devoţiuni, în rugãciuni, ci în atitudinea spiritualã. Pe aceasta, apusenii şi—o definesc prost. Cu vremea, seva rãsãriteanã a fost înãbuşitã în monahismul vestic, inspiraţia rãsãriteanã s—a atrofiat.
§
Neînţelese ca simbol, riturile şi odãjdiile lasã o impresie falsã. Ele sugereazã, denaturând.
§
Limbile moderne europene sunt sãrace; în NT, ‘a iubi’ înseamnã a simţi simpatie, nu pasiune. Cuvintele noastre amalgameazã nişte registre diferite. Absenţa unor cuvinte diferite pentru simpatie şi pasiune aduce confuzie.
§
Cãsãtoria nu e mai puţin o Tainã, decât preoţia.
§
Aspiraţii. Armonia. Familia. Umorul.
§
CT despre aplatizarea, demonetizarea teologicã a ‘iubirii’.
§
Doctoratul meu vor fi dedicarea, cuplul, familia mea.
Absurditatea. Se putuse încã de marţi.
§
Mijloacele ‘lucrului Lui Dumnezeu’ sunt pedagogice, nu magice. Beneficiazã numai cine face şi ‘partea omului’.
1, 2, 4, 9, 10.
§
Reputaţia unui stil întortocheat şi sucit, ‘barbar’.
§
Eroarea e tot eroare—de la oricine ar veni.
§
‘Noii teologi’—studii istoric—descriptive şi de erudiţie.
§
Îl consider pe Gilson un teolog mai mare decât Lossky—cu toate cã pe la (şcoala lui) Lossky am trecut cu toţii.
Deasemeni, Lubac e indiscutabil un teolog mai mare decât Lossky, la fel cum Daniélou îi e superior lui Romanides, şi chiar Congar, lui Evdokimov.
La ‘Noii teologi’, descumpãneşte un pic orientarea istoric—descriptivã a studiilor lor, cãrţi de erudiţie. Lipseşte, probabil, şi cãldura, însufleţirea, înariparea, ‘partea inimii’, afectivitatea.
Ce teolog rãsãritean al sc. XX poate sã îi fie comparabil, ca anvergurã, lui Rahner—şi chiar unora dintre dogmaticienii apuseni mai noi?
În linii mari, sc. XX a adus şi biruinţa marii teologii protestante—cu helvetul Barth, şi cu luteranul ‘gregorian’ Bonhoeffer.
Evdokimov era, dealtfel, conştient cã rãsãritenii nu au mistici de anvergura lui Teilhard şi Foucauld, recunoştea asta.
§
Trecerea de la predanie, de la repetarea, reiterarea predaniei, la gândirea originalã, autenticã, personalã.
§
Sfinţenia se poate însoţi şi de o teologie boantã.
§
Terifiantul gotic îl poate realiza numai o prozã alertã şi impresionistã, nu placiditatea descriptivã. Trebuie sugeratã atmosfera—aşadar, create unghiuri, incidenţe. La Lovecraft, monstruosul e aşa de ineficient din cauza placiditãţii—şi a platitudinii, a unei proze lipsite de orice valenţe impresioniste. Proza lovecraftianã nu are a treia dimensiune. Lipseşte mizanscena. Obiectul e creat prin incidenţe, prin mizanscenã, prin atmosferã, nu prin platitudinea descriptivismului. Obiectul trebuie sugerat, ‘recreat’.
§
Existã o înţelegere pasivistã, ‘neinteractivã’, despre har, care e aproape magicã. Ea nu implicã cooperarea liberã şi inteligentã a omului, ci un fatalism posomorât, mohorât. În mod paradoxal, acest gând strepezit e apusean. Sufletul e o substanţã aproape inertã, în mâinile harului. Rãsãritenilor le repugnã acest fatalism.
§
A cita, rar, teologi şi Pãrinţi neptici. Rusul şi sibianul. Gingãşia, fineţea.
Cei trei uriaşi care premerg; ‘focul în apã’. Imagini.
§
Transformarea e organicã, nu mecanicã.
Ap. Pavel aratã cã deopotrivã strãdania şi ezitarea existã în om, sunt din el.
§
Trei greşeli (joi; devansarea; marţi). Patru cauze (marţea; spaima; crisparea; vopsirea).
Joi—gândul la obrãjori, şi la plans. Plânsul, azi.
§
Eseuri (‘literare’, critice) ca ale lui JG: austriacul ’97, scandinavul ’96. Trãirea relaţiei vii cu o carte. Adicã nişte romane, scrise în vremea noastrã, şi ştiute bine, ştiute în adâncime, cu robusteţea cunoaşterii. Analize, nu estimãri. La fel, pentru câteva romane victoriene—Dna. E., AT şi GM …. Dna. A.. A îşi urma propriul drum. Altitudinea atinsã. Se poate scrie eseisticã bunã şi despre Dumas şi Scott—RLS şi GKC au arãtat—o.
Uneori poate fi savuratã asemãnarea—iar alteori, tocmai deosebirea, diferenţa, ceea ce diferenţiazã, fãrã a opune—‘binele fiecãruia’.
§
Promoroaca şi chiciura reprezentãrilor comune, deformate.
§
Se poate spune cã înţelegerea nu e întotdeauna pe mãsura existenţei sfinţitoare, cã poate sã şi rãmânã în urma acesteia.
§
Ca subiecte: literaturã, peisaje.
Despre un scurt roman japonez se poate scrie ca şi despre o piesã a lui Racine.
Paleta subiectelor lui Gracq.
§
Marea viclenie a durerii e sã ne facã sã credem cã ar fi atemporalã—pe când şi ea e înscrisã în timp.
§
Mã gândesc cã, pentru protestanţi, nu prezenţa ca atare, inhabitarea şi harul Lui Hristos sunt simbolice—ci numai riturile şi semnele vizibile folosite de comunitate—numai acestea sunt simbolice, nu şi realitãţile imateriale prezente.
§
Cine ştie ceva, se şi trãdeazã întrucâtva.
§
Citatele nu pot sã suplineascã înţelegerea. Pot sã o suplimenteze. Pot sã o adânceascã. Nu o pot înlocui. Nu pot ţine locul înţelegerii vii, directe. Citatele nu pot fi date ca înţelegere—nu pot trece drept înţelegere—nu sunt convingãtoare ca substitut al înţelegerii reale. Citatele amãgesc şi duc.
§
Nu cred cã e vorba de ‘recursul femeilor la lacrimi’, ci de o caracteristicã a firii lor.
§
Altruismul şi generozitatea caracteristice femininului.
§
Acele momente de firesc, înţelegere, simpatie şi comunicare.
§
Italianul& ed.& grecii şi eseistul francez. Ziarele—ieri. AD: romane.
§
Identificarea cu aspiraţiile femeilor.
§
Industria literarã.
§
Trãsãturile antiohiene ale Arhim. Teofil—raţionalismul (‘limitele’, situarea criticã, necredulitatea, chiar umorul), cumpãtarea în interpretarea Scripturii, accentul pus pe scrierile practice—şi pe aspectele practice şi empirice.
§
Înfãţişaţi purtând turbanul arãbesc, islamic.
§
Citesc romane, teologie, psihologie, ceva filozofie.
Existã teologi care citesc romane—şi romancieri care citesc teologie.
§
Basmul filozofic, parabola, povestea cu tâlc—Jansson.
§
Stendhal livreazã ideea de bucurie literarã, de lecturã fericitã. Mai ales ‘Parma’ e prototipul unui astfel de citit.
§
O carte de un gust impecabil—cel mai bun lucru pe care l—a scris vreodatã—din liga ‘Mãnãstirii din Parma’ şi a ‘Nunţii în cer’.
§
Rãsãritenii îşi explicã nedesãvârşirea umanã printr—o deteriorare moştenitã, printr—o stricãciune ereditarã. Moştenim imperfecţiunea, spun ei, deteriorarea. Nu e vorba de vreo vinã, nici de vreo pedeapsã meritatã, ci de preluarea stricãciunii. Moştenim urmãrile pãcatului strãmoşesc.
Plângem pãcatul lui Adam pentru rãul pe care l—a adus prin stricarea firii, prin decãderea ce a urmat.
§
Infidelitatea ţine de patologie şi de anormal.
Dacã îţi dã ea, ce sã cauţi la alta.
§
Ne plac romancierii care au scris rafturi—Balzac, Trollope, Dickens şi Scott; Defoe n—a scris chiar atâta, iar Thackeray e ca Fielding—şi, poate, cu mai puţine reuşite de chiar acelaşi rang.
§
Criteriul—azi. Fete. Bucurii—sã prânzim împreunã. Vremea. Briza. Trupul. Obez. Haine. Îngãlat.
§
Ideea nu este de a participa la Missã pentru a fi întocmai cu ceilalţi—care pot sã fie buni sau rãi, sfinţi sau neisprãviţi—ci pentru a te instrui, câte un pic, despre substratul metafizic al existenţei şi natura realului. Nivelul moral al celorlalţi participanţi e neimportant—câtã vreme Missa nu e o reuniune socialã.
§
Ce sã citesc. Cele 5 romane. Ziarele—ed..
Bucurii. Gândul bucuriilor.
§
London a fost tradus şi editat mult la noi, ca scriitor democrat, din clasa lui Sinclair şi Lewis. De fapt, un mare scriitor de aventuri—o spune, cred, şi Tournier.
§
Altundeva, bedefilul ‘Morgan’ lãmureşte şi ce îi displace la Rosny—stilul afectat, care aminteşte de calofilia fr. Goncourt şi de Dna. Sand. Aşadar, protoesfistul se aflã, literar, în bunã companie—nu e ceva descalificant.
§
Capadocienii. Nepticii. Misticii.
Trei gânduri, dum. seara, pe când fumez:--bedefilul francez, impresii, Dna. S., stil, cele 5 romane, alte 3 romane—ed.&--romanciera, teologii ‘ei’, gândirea, viul&--joi şi vin.: momente, vremea. Subestimarea oamenilor. Tendinţa aceasta de a subestima, de a condamna, de a judeca sumar şi greşit, de a rãstãlmãci.
Ştiut de douã foste colege (în douã luni), de un vecin, de pezevenghiul de la tarabe.
Victorienii. Blonda simpaticã din Londra. Dosul unei fete.
§
Cei doi evrei—Stahl şi universitarul—evreica—sclavii din minele de diamant ale Golcondei. Despre evreicã—lui D. Toma—impresia.
§
Eseurile lui Ralea şi Gracq, Sebastian, şi ‘capetele’ lui ‘Morgan’, Cingria şi ale poetului Constantin.
Analize.
§
Cozerii.
În vreme ce ea îmi umilea iubita şi îmi distrugea viaţa, râzând de mine.
§
În sexualitate, biologicul schiţeazã şi prefigureazã spiritualul. Femeilor le place sã fie ghicite, ca sã ştie cã bãrbatul e atent la ele, cã se mai gândeşte la ele—fiindcã ele oricum se gândesc la el, ele oricum nu înceteazã sã se gândeascã la el. Chiar în ordinea biologicã, femeia continuã sã se gândeascã la bãrbat—ea poartã copilul. Bãrbatul poate, biologic, înceta sã se mai gândeascã la ea. Femeia, niciodatã. De aceea, îi place sã fie ghicitã—asta înseamnã cã celãlalt e atent.
§
Natura comuniunii, a simpatiei dintre doi oameni—a deschiderii. Nu e vorba despre înţelegere desãvârşitã—ci despre altceva: simpatie, comuniune, deschidere, relaţia.
§
Tãcerea smeritã, nepoluatã de cuvintele altora. Nu trebuie sã ne închipuim tãcerea reculeasã, ca poluatã de vorbele altora, de vacarmul falsei spiritualitãţi.
Spiritualitatea unei fiinţe e azurul ei, valorile, norma intuitivã, îndreptarea ei. Cele spre care priveşte. Cele în care nãdãjduieşte şi crede şi o ghideazã.
§
La bãrbat, gingãşia e strãdanie—la femeie, e naturã.
§
Cãrţile nãscute din blazare, amãrãciune, dezamãgire, complacere în josnicie şi ticãloşie, din dezabuzare şi cinism, din calcinare. Existã astfel de cãrţi, nãscute din neruşinare şi necurãţie, al cãror principiu însuşi îmi displace.
Nu aşa ceva ar trebui sã inspire o carte, adicã sã îi serveascã drept inspiraţie. E nedemn. E demoralizant.
§
Ce sã citesc.
18 cãrţi& 5 romane (--joi--)& 3 eseuri& ortodoxul francez. Alte trei romane.
§
De fapt, certitudinea cã existenţa are acest substrat metafizic.
§
Deschis, experienţa—ca la JG—‘Filocalia’—misticii. A testa.
§
Acel grãunte sau sâmbure de amãrãciune.
§
Separarea sau izolarea de acest substrat metafizic al existenţei înseamnã sau antreneazã pierzania omului, nimicirea lui. Omul nu poate subzista în izolare faţã de acest substrat ascuns, tãinuit, secret. A existat o conştientizare treptatã a relaţiei cu acest substrat mistic. Azi, mi se pare, am auzit la Missã cã porunca iubirii aproapelui ‘ca pe sine însuşi’ e din Legea lui Moise. Iisus a debarasat Legea lui Moise de ceea ce era provizoriu. Iubirea de aproapele o poruncise şi Moise; Iisus o explicã şi o lãmureşte, îi aratã faţetele.
§
Ambele vols. ale ‘Stelelor Samarkandului’ de Borodin—‘Fieramosca’ (d’Azeglio) şi ‘Curteanul’ renascentist, amplu citat într—o biografie italianã a lui Sanzio.
§
Ştabii, caizii criticii trişeazã. Nu au conştiinţa, nici integritatea neprofesioniştilor probi. Analizele acestora din urmã sunt mai cinstite, cu mai mult adevãr, redau mai corect impresia ansamblului şi a laturilor. Nu e o surprizã, nici ceva inexplicabil, cã adesea analizele neprofesioniştilor, ale cititorilor destoinici, sunt mai cinstite şi mai foositoare decât verdictele expediate de ştabi din vârful buzelor. Neprofesioniştii analizeazã mai conştiincios, cu mai multã probitate.
§
Ce sã citesc. Cele 30 de cãrţi—ieri& azi—Mandelştam, Foarţã, Féval şi Dna. Hill, Mrozek şi Trakl.
§
Obez. Glucide.
14 z.. 20 z.. 15 z.. Elena—dreptul. Fete. Ce sã citesc& 5 romane& ziarele—ed.& vremea; obez; haine; carierã, locuirea—cf. ieri; aniversarea; Paşti; nuntã; ce sã citesc; marea; casã& obez. Piscul. Ziarele—ed..
Fusta. Natura legãturii. Explicaţii.
§
‘Dna. Bovary’ e un roman de iubire—nu un rechizitoriu împotriva bovarismului. Cartea nu trebuie rãstãlmãcitã ca o satirã. Flaubert nu a scris un roman—rechizitoriu, şi, schimbând schimbabilul, probabil cã nu e mai necruţãtor cu Dna. Bovary, decât fusese Cervantes (--şi el, deasemeni, un mare nuvelist--) cu Quijote.
§
Casã, orã—ieri& gunoi& tonul bãrbãtesc& carierã; locuitul& izgonirea& 2 s.& piscul& obez—aniversarea—Paşti—plajã—nuntã—ce sã citesc—5 romane& ziarele—ed.& vremea, obez, haine, mâncarea. Glucide. Obez. A oferi.
§
Vreo şapte vols. despre ‘Fracuri’.
§
Melodrame despre interlopi parizieni—sau internaţionali—în gustul suesc—şi destul de interlope ele însele. Înfruntarea celor doi titani ai melodramei franceze—PF şi Sue—habotnicul şi anticatolicul. Intenţia.
§
Fusta.
Fusta. Locul. Vopsirea.
§
Altruism, generozitate, abnegaţie.
Carierã.
Salahorul.
Opincarul.
Traumã& dispreţ, silã, distanţã, lecţia.
Erau împreunã—ieşeau împreunã—ea îl aştepta—plecau amândoi—era 7 1/3. Erau împreunã.
§
Estomparea. 1 ¾ l. (joi; luni). 2 ¾ l.. 4 l.. A o împãrţi. Eşecul devansãrilor încercate.
Vremea irositã—primãvara irositã.
Umilit. Înjosirea. Nefirescul ca eu sã fiu cel care nu ştiu. Lipsa nerãbdãrii. A le face jocul. A încurca. A irosi aşa. Conspirativitatea—2 ¼ l.. Plãcerea ei de a mã umili. 9 ½ l. de coşmar. Rãspunzãtorii. Dispunea de ea cum vroia; ea era supusã, fãcea sluj. Gudurându—se. Comparaţia& preferabilitatea.
§
Pasul IV—traumã—fusta—tarabe—1 ¾ l.—joia—marţi—vopsirea.
§
‘Chimia anorganicã’ (a unuia din Ceauşeşti)—Mann, 3 vols.—‘Balsamo’, I (‘Lancea …’)—Dna. A., ed.—LA, proze scurte—mâna, distant.
§
Ritm—Missã—orã—rugãc.—i..
§
JV& scandinavul& PF, Mann, Dante, fizicianul rus, francezul, slaviştii, LA.
§
GF—traducãtoarea lui Dante—Dna. A.—LA.
§
Azi, trei romane (douã franceze, unul nemţesc)—un poem medieval—o culegere de nuvele ruseşti—o culegere de studii puşkiniene—o carte de bucate patristice şi papale—o lucrare de fizicã—nişte proze geografice. Cãrora li se adaugã un policier scandinav destoinic şi un roman vernian.
§
Cum mâncau Pãrinţii—fãrã a se îndopa, fãrã a se îmbuiba—ghidul italiencelor.
§
Gãtit. Cãlcat. Jocuri. Italia şi Anglia. Fusta.
§
Sub ochii mei. Sub nasul meu.
Patru policieruri—douã englezoaice, ‘Testamentul ucigaş’ (mai bine tradus)—şi policierul scandinav—un prenume de fatã.
S—au tradus aceste patru policieruri de ligã literarã—pe alese.
§
Fosilizarea.
‘Kamanita’—ed.& Dna. T..
Scriitoare.
Literatura femeilor.
Cusurgiul. Articole. Cartierul. Gluma\ ruşinea, mãrturisirea, fantazii.
Articole.
Vechii naturalişti scandinavi—ed.. Aprecieri.
§
Policieruri scandinave începuserã sã se traducã la noi încã pe vremea ceauşismului—semn cã prestigiul acestei pieţe fusese remarcat. Se ştia cã scandinavii scriu policieruri bune—şi, mai ales, ‘europene’. Nu parodiile şi farsele italienilor—ci studii psihologice un pic deconcertante, originale.
§
Cu adevãrat nul pãruse sã fie numai Toma—iar pe acela îl remarcase Lovinescu. Chiar dintre lichelele dejiste, carierã fãceau tot aceia inteligenţi, tot ei se alegeau, presiunea concurenţei fãcea necesar talentul.
§
Acele cãrţi ingenioase, originale într—un mod inteligent şi plin de farmec, firesc—neostentativ. Ele sunt floarea unei literaturi—ele sunt pârga.
§
Asprimea naturalismului lui London, ca şi cum nu ar fi cu adevãrat literaturã pentru copii. Existã la London o asprime a intonaţiei, o violenţã, ceva dezagreabil.
§
Neaoşisme.
Traduceri. Epopei.
§
Naturaliştii scandinavi de acum un veac, zolism tern—neaoşişti, sãmãnãtorişti—cumva bolovãnoşi şi indigeşti.
§
O lume abstractã, inexistentã, idealizatã, teoreticã, în lipsa simţului empiricului.
§
Numai cã s—a divulgat faţã de şi mai mulţi.
§
‘Mãnãstirea din Parma’ (--nu orice Beyle--), RK şi Babel. Aprecierea evreului argentinian despre literatura evreului rus. Evreitatea. Posibile evreisme.
§
Dicţia desãvârşitã şi imperfecţiunile versificaţiei, imperfecţiunile prozodice.
§
Nu numai cã n—am scurtat—ci, de 1 ½ l., mereu am prelungit.
§
Simplitatea şi adâncimea nepticilor.
§
Tradiţia filocalicã—sau agregatul literar filocalic—sunt unele neptice, nu taborice; dacã prin isihasm se înţelege mistica taboricã, nu despre asta e vorba în majoritatea ‘Filocaliei’. Un filocalic trebuie sã fie neptic—nu isihast. Nu despre isihasm e vorba în majoritatea ‘Filocaliei’.
§
Literaturile scandinave moderne s—au afirmat mai întâi ca literaturi de robusteţe (pe vremea lui Bojer), de modernitate (cu Ibsen)—şi, apoi, de rafinament şi de realism. O trãsãturã de originalitate le—a caracterizat mereu. Ca germanist, evreul argentinian nu îi citea numai pe medievali—ci şi pe unii moderni, avea ceva apreciere şi pentru aceştia—cu toate cã, poate, nu la fel de multã ca pentru poeţii vechi. Gândul la literaturile scandinave mi l—au dat, la 17 ani, vederea unor trad. (Pontoppidan, poate şi ‘Pelle’) şi o culegere de studii ale lui Drimba, plus valul de interes unamunian pentru nişte scriitori nordici; ulterior, o antologie grupa câţiva dintre premiaţii şi laureaţii scandinavi.
§
Patru paşi—Roxana: taxiul; cele câteva discuţii, guma, Rourke; rev. fr.; Bojer; vremea, tel., testele cerute.