William Gibson, ‘Neuromantul’. Tehnofilia, cyberpunkul ca bazar

William Gibson, ‘Neuromantul’. Tehnofilia, cyberpunkul ca bazar






Pe acest blog se discutã, cum ştiţi, destul de mult SF şi, înainte de apropiata mea plecare la Roma, vom mai zãbovi puţin la ‘Neuromantul’ lui William Gibson.
Nebeneficiind de un univers convenţional preexistent, ‘Neuromantul’ trebuie sã construiascã acest univers, simultan cu înaintarea aventurii; cãci jumãtate din interesul romanului vine din lumea descrisã, din exotismul civilizaţional—o civilizaţie brutalã, bazar al tehnologiilor spectaculoase, extrapolare a tendinţelor din subculturile de la vremea redactãrii cãrţii.
Psihologia pusã în joc în astfel de scrieri nu depãşeşte etologia ‘luptei pentru supravieţuire’. Însã nici aşteptãri literare în aceastã direcţie nu trebuie sã existe.
Vorbindu—se atât despre postmodernism, se abate atenţia de la datele literare reale ale ‘Neuromantului’, roman futurist de aventuri, thriller futurist.
Ca nivel artizanal şi imaginativ, ‘Neuromantul’ aparţine evident altui palier decât searbãda puerilitate şi crunta lipsã de fantezie ale lui Asimov; cãci acolo unde, cu zorzoanele lui, cu etalãrile de erudiţie tehnologicã şi priveliştile urbane stilizate, e kitsch, cyberpunkul e, mãcar, kitsch gustos şi, ocazional, şic, pe când Asimov nu oferã decât ternã imbecilitate.
Cyberpunkul aduce blazare, ironie, cinism şi pesimism—un fel de romane picareşti futuriste (însã mai puţin umorul muşcãtor şi corozivitatea)—o lume picarescã şi ultraviolentã, de dezabuzaţi, nemiloşi, trãdãtori şi amorali, acolo unde anticipaţia scientistã de sc. XIX aducea naivitate, didacticism şi credinţã în progres (--sau, dimpotrivã, în degradarea omului prin tehnologie, tonul rãmânând, însã, unul ingenuu şi, mai ales, moralizator—didactic--); ceea ce s—a pierdut, mai ales, au fost didacticismul şi tendinţa educativã, survenind, indiscutabil, o ‘maturizare’ de ton, o emancipare de ancilarizarea prin didacticism.
În romanul lui de pionierat, William Gibson detaliazã o lume de gadgeturi, de zorzoane tehnologice, de ornamente futuriste, de poezie a obiectelor, de baroc maşinist—în dinamica unei aventuri informatice.
Nu pot schiţa bilanţul literar al unei mişcãri pe care nu o cunosc aproape deloc; însã e bine cã cyberpunkul existã, aportul lui e unul binevenit.
William Gibson deschide o uşã, şi indicã o lume; nu spun cã m—a convertit la tehnofilie, însã m—a dispus favorabil.
Entuziasmul pentru tehnologie, ca şi refuzul ei, sunt puerile; şi poate cã refuzul întrece, în puerilitate, exultarea (iar pe acest blog suntem, oricum, prea subversivi pentru a face vreo concesie reacţionarismului, fie acesta şi sub forma tehnofobiei). Şi poate cã noile tehnologii au contribuit la a oferi SF—ului un fel de eleganţã neaşteptatã, posibilitãţi de stilizare originale.

Pe creasta valului modei literare, alte tendinţe s—au substituit cyberpunkului, dupã cum şi e în logica lucrurilor. Orice curent literar e numai un substrat; el conteazã pentru istoria literarã, nu şi pentru esteticã, aceasta reţinând numai reuşitele literare pe care le—a ocazionat respectivul curent. Pentru esteticã, un curent literar conteazã numai prin rezultatele pe care le—a produs. Curentul literar (postmodernismul, cyberpunkul) e un fapt istoric; creaţiile literare (ca ‘Neuromantul’) sunt fapte estetice.
Romancier atent la atmosferã şi la peisagisticã, ambele abstracte (poate cã un cuvânt mai bun ar fi: artificiale) şi ‘virtuale’, William Gibson pare un autor de imaginaţie ingenioasã, de un baroc calofil, însã scâlciatã. Cãci existã nu ştiu ce scâlciere în aceastã imaginaţie, ceva bont, o anume scâlciere coexistã cu ingeniozitatea, care e mai degrabã de nivelul virtuozitãţii artizanale, aşa cum impresia sufocantã data de lumea cyberpunk ar putea sã ţinã întrucâtva şi de artificialitatea imaginaţiei literare.
Ceea ce aş spune cã îi lipseşte ‘Neuromantului’ e însufleţirea; acea însufleţire necesarã pentru a da unei naraţiuni autenticitatea ca artã. Acestui thriller futurist îi lipseşte senzaţionalul viu. Acţiunea nu are desenul net al decorurilor, William Gibson nu are nesaţul de a nara, aşa cum îl are pe acela de a descrie; pe scurt, nu e un povestitor. Ficţiunea lui nu e un basm futurist, ci un poem baroc futurist. Un poem al peisajelor, anxietãţilor şi nevrozelor viitorului ipotetic. Suntem, într—adevãr, mai mult decât s—ar fi crezut la o primã vedere, pe urmele dezlânãrii chandleriene: romane care se vor admirate pentru altceva decât dibãcia cu care e condusã acţiunea. Romane care îşi refuzã dexteritatea senzaţionalismului condus cu virtuozitate. Romane care nu cred în povestea bine spusã. Aceasta e, probabil, ‘scâlcierea’ despre care vorbeam. Le lipseşte acurateţea narativã—instinct, sau tehnicã, sau deprindere. Romane care cred în impresionism, atmosferã, labirint şi teribilism. Ceea ce îl opune pe William Gibson lui Chandler e calofilia maşinistã a primului, la antipodul naturaleţii celuilalt; un experiment mintal aratã cã un Chandler autor de cyberpunk e de negândit.
La o primã vedere cel puţin, bazarul cyberpunk încântã; acesta şi fiind rostul lui. Cãci universul urban cyberpunk seamãnã cu un bazar—şi douã din locaţiile alese de William Gibson pentru aventurile ‘Neuromantului’ sunt Japonia şi Istanbulul.
Ne aflãm, cu cyberpunkul, în domeniul artizanatului literar, dacã nu şi intelectual. Formã barocã, el e preocupat sã creeze aparenţe, decoruri.
Nu ştiu dacã obşteasca placiditate a publicului din România a înregistrat apariţia ‘Neuromantului’ ca pe un eveniment; de aceea cozeria mea este adresatã ‘fericiţilor puţini’. Ca orice carte importantã, şi ‘Neuromantul’ lasã impresii uneori contradictorii; satisfãcãtoare pentru ‘curiozitatea rece’, care se desfatã cu maşinãrii şi compoziţii baroce, cu virtuozitatea glacialã a descrierilor, cu calofilia de o artificialitate şi minuţiozitate înruditã cu cea a jocurilor pe ordinator,. Am arãtat cã existã o anumitã asemãnare între ‘Neuromantul’ şi romanele lui Chandler, precum şi diferenţe sesizabile. Eşafodajul de manipulãri chimice şi de consum de droguri explicã atmosfera oniricã în care se mişcã protagonistul romanului.
Azi, ‘Neuromantul’ are peste un sfert de veac; iar corifeii cyberpunkului nu mai sunt nici ei aşa tineri, Gibson însuşi având 62 de ani. Shirley are 57 de ani, Rucker are 64, iar Stephenson are 50.