Walter Scott, ‘Guy Mannering’

Walter Scott, ‘Guy Mannering’






Citesc ‘Guy Mannering’ fiindcã era unul dintre romanele preferate ale lui Stevenson (un mare scottian, deşi Lang îi reproşa asprimea faţã de Scott); sunt douãzeci de ani de când nu l—am mai citit pe Scott: în ’90 citeam ‘Ivanhoe’, o carte admirabil recomandatã de Chesterton (fireşte, pe atunci eu nu ştiam asta). Romanul începe cu un peisaj de mlaştini cu turbã neagrã, tarlale de ovãz, sãlcii şi soc. Mannering ajunge la conacul Ellangowan. Urmeazã o istorie a familiei Bertram de Ellangowan; o notã (a trad.) spune cã ‘loialist’ ar însemna ‘iacobit’, însã nu vãd cum ar fi putut exista iacobiţi pe vremea lui Montrose.
Ceea ce se întrevede din zbuciumata istorie scoţianã e îndeajuns de interesant—Clavers, rãscoala lui Kenmore, etc.. Ca ‘subgen’, ‘Guy Mannering’ aparţine romanelor cu subiect scoţian de sc. XVIII—Scott şi Stevenson aveau gustul istoriei scoţiene de sc. XVIII, cu însufleţirea ei. Scott reuşeşte sã sugereze amploarea acestei istorii politico—militare, sã dea sentimentul demnitãţii ei. Nu e derizoriul unor rãzmeriţe scoţiene—ci epopeea iacobitã!
Unul din ţelurile lui Scott era de a face ca aceastã istorie sã fie iubitã, gustatã, stimatã şi preţuitã; vroia sã dea romanelor lui un suflu epopeic, un duh epopeic. Contemporanii sãi nu s—au înşelat vãzând în ele mai ales romane de aventuri; însã ele sunt şi mai mult decât atât. Iar cititori nescoţieni, ca Chesterton şi Barbey, au simţit aceastã nobleţe literarã a naraţiunilor lui Scott, care le separã de aluviunea regionalismului tendenţios. La Dumas vor exista numai cinismul şi poezia senzaţionalismului—reuşita unei epici care vizeazã numai ritmul aventurii (cu toate cã unii susţin cã Dumas intenţiona nişte fresce istorice, cã se considera autor de romane istorice, nu de literaturã de aventuri—deşi nici nu cred sã fi profesat vreo incompatibilitate între cele douã genuri, de vreme ce chiar reconstituirile istorice neacuzate de senzaţionalism, ca la Hugo, Vigny şi Mérimée, sunt create tot pe calapodul romanescului), cãrora li se adaugã, la Zévaco, ‘propaganda republicanã’.
În legãturã cu Stevenson, se poate spune cã acesta îl iubea pe Scott mai mult decât îl stima. Ca cititor, îl iubea—cu toate cã era rezervat în stima lui literarã. Cãci existã autori cãrora mai multe le acordãm afectiv, decât literar. Le iubim câteva cãrţi.
Probabil de mai mult de un veac, Scott e bagatelizat; însã faptul acesta nu conteazã estetic. Iar unora din detractori nici nu le—o iau în nume de rãu; repetã şi ei ceea ce—au auzit, ceea ce li s—a spus sã creadã.

Scott a mers mai departe—prin Dumas, Vigny, Hugo şi Mérimée, prin Sienkiewicz, Mór şi Sadoveanu. Având sânge scoţian, Verne îl admira—cu toate cã nu l—a continuat literar (aşa cum a procedat cu Dumas—pe care l—a parafrazat, şi cu Verne—pe care l—a urmat). Vorbãria despre ‘inexactitãţile istorice’ e irelevantã pentru esteticã—la fel ca şi în cazurile lui Dumas, Sadoveanu şi Sienkiewicz. O anume ‘impresie de istorie’, o ‘reconstituire a atmosferei’ pot comporta inexactitãţi factuale mai mult sau mai puţin flagrante—aşa cum le—au comportat în chiar cazul ‘martorilor istorici’, al contemporanilor.
Cãci ‘contemporanii nemijlociţi’ ai unor evenimente sunt primii care sã nu fie la adãpost de erori. Şi nu doar fiindcã ignorã ‘dedesubturile lucrurilor’, ci, mai întâi, prin aceea cã înseşi informaţiile lor factuale, ‘de suprafaţã’, sunt adesea false, inexacte, trunchiate. Contemporanii nemijlociţi nu doar cã ‘înţeleg prost’, ci, adesea, şi ‘cunosc prost’ datele, etc.. De asta spun cã ‘impresia de istorie’, ‘gustul evenimentelor’ nu sunt simţitor alterate de erori de factologie. Şicanarea autorilor de romane istorice din cauza greşelilor privitoare la fapte este excesivã. Certaţi trebuie cei care folosesc romanele istorice drept manuale. Altfel, romanul istoric descinde din epopeile antice clasice, din naraţiunile antice—din ODISEEA, ar fi spus Stevenson; din ILIADA, aş spune eu. Nu exactitatea savantã trebuie cãutatã în romanele istorice, deşi neglijenţele de informare pot sã fie supãrãtoare.
Însã o condiţie pentru lectura romanelor istorice pretinde ca cititorul (de romane istorice) sã nu fie un supãrãcios. Romanele istorice nu—s pentru îmbufnaţi.
A da impresia unor vremuri de demult nu ţine în chiar mare mãsurã de exactitatea savantã. Pe de altã parte, ce vor cititorii? Recognoscibilul? Insolitul şi depeizarea? Confirmarea a ceea ce credeau cã ştiu, sau surprinzãtorul? În ce constã emoţia literaturii istorice?