Gânduri despre Pãr. Stephen Freeman

Gânduri despre Pãr. Stephen Freeman





Din capul locului, trebuie sã spun cã îl consider pe Pãr. Freeman clericul care scrie cele mai interesante eseuri din blogosferã; nu am cunoştinţã despre niciun cleric catolic, luteran, calvinist, anglican sau de altã denominaţie care sã scrie la fel de bine. Comparate cu eseurile Pãr. Freeman, scrierile celorlalţi apar drept nişte însãilãri banale şi fade. Reputaţia de excelenţã a lui Freeman e binemeritatã.
Nu o datã am gãsit destul de deconcertant faptul cã Pãr. Stephen Freeman, preotul ortodox american convertit de la anglicanism, nu gãseşte cu cale sã domoleascã lãbãrţarea şi lãfãirea de farizeism, orgoliu şi triumfalism mergând pânã la exclusivism zborşit, de trufie îngãlatã, ale unor neaveniţi care nici nu se gândesc cã, şi dacã astfel de expresii triumfaliste existã la unii mari autori schismatici, asta nu înseamnã cã toţi neofiţii au cãderea sã le repete. E interesant cã pe Pãr. Freeman nu—l deranjeazã acestã lãfãire automulţumitã de farizeism şi de ostilitate faţã de Apus, afişatã de mulţi dintre cititorii sãi. Pare sã îi acorde girul sãu, şi, în orice caz, nu face nimic pentru a o corecta. Ceea ce din nou aminteşte de parabola ‘vameşului îndreptãţit’, a ‘farizeului şi vameşului la Templu’; e frapant cât din credinţa acestor schismatici e alimentatã de conştiinţa orgolioasã a propriei superioritãţi, de predispoziţia de a eticheta cu aroganţã alte tradiţii creştine. Aceastã atmosferã de autocelebrare mi se pare mai nocivã decât aşa—zisa ‘autocelebrare’ sugeratã de Missa paulinã.
Nu mai vorbesc de maimuţãrirea, de cãtre admiratorii lui Stephen Freeman, a limbajului evlavios, lamentaţiile ipocrite, vãicãrelile pioase, falsa modestie, vocaţiile de Învãţãtori ai Legii. Ce mai şcoalã de cutre! Iar Pãr. Freeman nu aratã nemulţumit de nãravurile cititorilor sãi. Dat fiind cã unele lucruri le corecteazã, se poate concluziona cã e de acord cu acelea pe care le trece cu vederea.
Lecţia pe care o prind cel mai repede proştii este exclusivismul. La creştini, acesta ia forma confesionalismului. Nişte refuzaţi ai vieţii care se îmbatã cu vorbe mari. Aceastã grandilocvenţã e o altã trãsãturã a turmei electronice a Pãr. Freeman. Încã o alta ar fi excluderea decisã a prozaismului—mâzgãlelile cititorilor evlavioşi poartã straiul ezotericului şi al iniţiaticului.
Cum am spus, cred cã îl ştiu întrucâtva pe Freeman ca scriitor, îi cunosc caracteristicile; când ceva îi displace, riposteazã. Triumfalismul adulatorilor sãi nu îi displace. Fãrã îndoialã cã reacţiile lui sunt moderate pastoral, însã absenţa oricãrei reacţii faţã de stridenţele triumfaliste ale cititorilor sãi e semnificativã. Se simt, în el, antipatia anti—romanã şi ifosul bizantin ale anglicanului. Anglicanii s—au închipuit mereu ‘ortodocşii Apusului’, schismaticii rãsãriteni sunt precedentul de care s—au prevalat. Ei s—au vrut mereu mai degrabã bizantini decât romani—fãrã a fi nici una, nici cealaltã.
Ortodoxia trece, ca şi iudaismul, de la clerical la rabinic.