A Little Litany--Gilbert Keith Chesterton
Portetul ĩn versuri, metafizic şi fizic, al Deiparei, Litania lui Chesterton ĩnsumeazã ĩn forma gnomicã şi abruptã a poeziei zise ‚metafizice’ rezultatul meditaţiei şi experienţei lui de creştin; frumuseţea virilã, netã a acestor versuri tãiate ĩn minerale incandescente aminteşte de stilul spiritual şi energic al şcolii poetice metafizice. Fiecare invocaţie marianã tradiţionalã reluatã de Chesterton nu e ‚explicatã’ ĩn sensul didacticismului—ci mai degrabã regãsitã ĩn strãlucirea situãrii ei fireşti. Imaginile ţin, mi se pare, de ordinea sculpturalului şi a vigorii, a robusteţii, a fondului de sãnãtate şi deplinãtate. Niciun fel de langori, ci o naturaleţe abruptã, promptã, scânteind ĩn exactitatea imaginilor. Chesterton traseazã imagini ale maternitãţii excepţionale şi ale copilãriei divine, ĩn paradoxuri puternice—de unde hieratismul convingãtor şi niciun fel de bleagã, romanţioasã domesticire—ci jubilaţie ĩn scânteierea formulãrilor energice. Naturaleţea percepţiei lui Chesterton prezervã intacte caracteristicile supranaturalului ĩntrevãzut—‚Till in a corner of the high dark house/ God looked on God’.
MICA LITANIE a lui Chesterton conţine câteva imagini uluitoare ale raportului dintre Deipara şi Dumnezeul ei—ea e casa de aur al cãrei locuitor e Dumnezeu; ea—i oglinda, şi Dumnezeu—lumina; ea e steaua zorilor Lui Dumnezeu; litania aceasta, ca şi, de fapt, toatã literatura lui Chesterton, are caracterele unui obiect fizic, ale unui obiect de artã—litania seamãnã cu un obiect de aurãrie, ‚a house of gold/ To see in pictured walls his storied world/ Return upon him as a tale is told’—Hristos apãrând ca ‚naraţiunea divinã’, ‚nararea Lui Dumnezeu’, manifestarea narativã a Lui Dumnezeu.
Litania este o succesiune de imagini redate ĩn vigoarea lor frapantã, neabstractã, şi Chesterton reia câteva din atributele enumerate de Litania lauretanã. Forma poemului este una modernã, organizatã de meditaţie ĩn naturaleţea ei neconstrânsã de simetrii exterioare, şi favorizând selecţia câtorva imagini şi adâncirea lor, dupã o ordine intuitivã—Deipara ca poartã a Cerului, casã de aur, oglindã a desãvârşirii, stea a dimineţii, jilţ al ĩndurãrii, turn de fildeş şi trandafir tainic--invocaţii tradiţionale surprinse de Chesterton ĩn zborul lor la ĩnãlţimea iubirii, ĩn vastitatea autenticã a conotaţiilor lor fizice şi metafizice.
Caracterul acesta artizanal al literaturii lui Chesterton este interesant, pentru cã omul şi artistul Chesterton nu era un mallarméan sau un decadent; deprins sã lucreze ca ziarist, scria mult. Cred, ĩnsã, cã laboratorul lui era mintea, nu vreun vraf de manuscrise pigulite.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
vineri, 31 iulie 2009
NOTE DESPRE CAZURILE LUI CARRADOS
NOTE DESPRE CAZURILE LUI CARRADOS
Am citit o antologie de nuvele cu detectivul amator Carrados; iatã, pe scurt, subiectul fiecãrei nuvele.
Un soţ execrabil ĩncearcã sã—şi asasineze consoarta cu o instalaţie electricã, pe vreme de furtunã; de notat cã nevasta e geloasã şi posesivã. Un copil piere ca urmare a unei intoxicaţii cu ciuperci; aflãm la ce era folositã burina ĩn experimente. O serie de lovituri ingenioase la un depozit londonez de safeuri sfârşeşte ĩn mod buf, ca o farsã. Enigma unui macaz se aflã ĩn mijlocul unei catastrofe feroviare; Carrados exonereazã atât mecanicul cât şi acarul [--nu reiese, ĩnsã, cum a ajuns Carrados exact la casa cu camera ĩnchiriatã de indian şi ĩn ce fel a folosit acesta lampa verde, ce avea orientarea ferestrei cu planul indianului, etc.--]. O maşinã de jucat cãrţi ascunde o escrocherie destul de grosierã; Spinola, autorul ambelor, este un savant ţicnit, creator şi al unei maşini analitice nefolosibile, iar Carlyle nu—l ĩnsoţeşte pe Carrados ĩn acest caz.
Al şaselea caz este cel al chiriaşului vindicativ şi farsor.
Despre o copilã dispãrutã se crede cã a fost rãpitã de tatãl ei, un ins declasat, generos şi ĩnveninat; ĩnsã rãpitorul este un chirurg reputat, care a supus copilul unui act medical necesar.
A opta nuvelã se referã la un caz de crimã—un client al lui Carlyle se ştie ameninţat de ex—logodnicul fostei lui amante [sic !], pentru ca apoi sã fie gãsit ucis.
Am citit o antologie de nuvele cu detectivul amator Carrados; iatã, pe scurt, subiectul fiecãrei nuvele.
Un soţ execrabil ĩncearcã sã—şi asasineze consoarta cu o instalaţie electricã, pe vreme de furtunã; de notat cã nevasta e geloasã şi posesivã. Un copil piere ca urmare a unei intoxicaţii cu ciuperci; aflãm la ce era folositã burina ĩn experimente. O serie de lovituri ingenioase la un depozit londonez de safeuri sfârşeşte ĩn mod buf, ca o farsã. Enigma unui macaz se aflã ĩn mijlocul unei catastrofe feroviare; Carrados exonereazã atât mecanicul cât şi acarul [--nu reiese, ĩnsã, cum a ajuns Carrados exact la casa cu camera ĩnchiriatã de indian şi ĩn ce fel a folosit acesta lampa verde, ce avea orientarea ferestrei cu planul indianului, etc.--]. O maşinã de jucat cãrţi ascunde o escrocherie destul de grosierã; Spinola, autorul ambelor, este un savant ţicnit, creator şi al unei maşini analitice nefolosibile, iar Carlyle nu—l ĩnsoţeşte pe Carrados ĩn acest caz.
Al şaselea caz este cel al chiriaşului vindicativ şi farsor.
Despre o copilã dispãrutã se crede cã a fost rãpitã de tatãl ei, un ins declasat, generos şi ĩnveninat; ĩnsã rãpitorul este un chirurg reputat, care a supus copilul unui act medical necesar.
A opta nuvelã se referã la un caz de crimã—un client al lui Carlyle se ştie ameninţat de ex—logodnicul fostei lui amante [sic !], pentru ca apoi sã fie gãsit ucis.
Ar fi interesant de vãzut de ce, atunci când vreun neevreu face publicã ideea cã evreii le sunt superiori omeneşte celorlalte naţiuni, etnii, etc., nu este luat la rost pentru rasism, pentru discriminare, pentru judecãţi negative la adresa celorlalte popoare, pentru defãimarea altor naţiuni. De ce discriminarea pozitivã ar fi, ĩn acest caz, permisã. Hârlavul Houellebecq perora despre superioritatea evreiascã, şi n—a fost, cred, admonestat; de ce?
Nu este permis sã spui cã o naţiune le—ar fi inferioarã celorlalte; dar se poate spune cã toate naţiunile ĩi sunt inferioare uneia singure (--ezit sã—i numesc pe evrei etnie sau rasã, fiindcã atâţia sunt nesemiţi, etc.--).
Nu este permis sã spui cã o naţiune le—ar fi inferioarã celorlalte; dar se poate spune cã toate naţiunile ĩi sunt inferioare uneia singure (--ezit sã—i numesc pe evrei etnie sau rasã, fiindcã atâţia sunt nesemiţi, etc.--).
Probabil cã Balzac, dar şi, mai ĩnainte, Proust şi Camil P., ca experienţe literare majore ,au avut un rol determinant ĩn autoconvingerea mea cã realismul corespunde exact aspiraţiilor mele ca scriitor, aspiraţiilor mele de creativitate literarã, şi cã nu aş fi interesat sã tatonez decât ĩn direcţia realismului—realism balzacian, sau analitic, sau modernist, sau ‚halucinat’, sau crud, aspru. Este probabil şi cã din cauzã cã niciodatã n—am vãzut literatura de fantazie ca pe o realizare esteticã majorã, nu m—am gândit cu adevãrat la o noimã a unei astfel de ĩncercãri.
۞
Lista de filme de azi poate fi completatã cu—ceva cu Boone (I Bury the Living); DEMENTIA 13; The Evil Mind; Quicksand; DICK TRACY—serial şi filme; SUPERMAN; Slander House; Romance on the Run; King Solomon's Mines; Jungle Man; Gung Ho!; Go Get'em Haines; Farewell to Arms; Death Rage; Baby Doll.
۞
Viul, organicul, grãdinãrit.
Viena, biserici, Misse, arhitecturi. Tripla invidie. Moşul.
۞
Majoritatea vesticilor irenicişti lasã impresia cã practicã un ecumenism al delãsãrii şi al cârpãcelii, al ignoranţei, la care ajung nu la capãtul studiilor, ci al delãsãrii—ca simptom al decadenţei. Sunt ecumenişti din delãsare, din defetism şi blazare teologicã, din relativism; nãravul uman s—a substituit intenţiei.
۞
Un eşantion ilustrativ al cinemaului pe care—l frecventez—trei horroruri; douã thrilleruri cu Marais; o comedie; un polar; un film de aventuri cavalereşti; un thriller, şi un serial de suspans.
۞
Unde duc permisivitatea şi ĩngãduinţa faţã de fals, de eroare, panta ....
۞
Gândindu—mã la Davidson, Seal, Ebert—chiar la ‚Morgan’—un articol complet şi obiectiv—filmele care meritã un articol complet.
۞
Ce aleg de la Seal—un calup de note (--despre vreo opt filme--), scurta notã despre comedia lui Hawks, ceva despre fraţii Coen, nota despre Cassavetes (FACES), un calup de remarci scurte despre YI YI.
۞
Binele care constã ĩn a substitui inepţiilor proprii marile rugãciuni ale Bisericii. Rugãciunile Bisericii, clasice, sunt ieşirea din inepţia proprie—din peroraţiile extravagante care trec drept ‚rugãciune personalã’; e mai bine sã te rogi cu vorbele Bisericii.
۞
Cred cã, iubitã Lãcrã--, aş putea alege vreo şase filme de Hitchcock care meritã reluate mereu—cvartetul Stewart; PÃSÃRILE şi HARRY. E bine cã englezul a regizat atât de mult—şi aşa de variat.
Parte din ĩnţelegere este nutritã din dialog, din conversaţie; adicã au şi acestea un rol. Artei nu i se potriveşte eremitismul strict. E o constatare practicã aceea cã se pot afla unele lucruri din dialogul cu alţii.
۞
Lorre, Robinson, Duryea, Cochran, O’Brien, Rathbone, Laughton, Bogart; Flynn, Grant, Cooper, Stewart, Douglas, Peck, Scott, Wayne, G. Ford, MacMurray şi Gable. Arte marţiale. Rathbone—‚Holmes’, un policier britanic interbelic, un SF şi un fantasy.
۞
Filme silenţioase, polaruri, filmele (Willis; Dna. Novak; Wilder; Bergman).
IB, AH, Welles, NM, AK, FF. Larcher. Loara. 4 x .... Loara, vreme, orã. Ed..
۞
‚Urechea filozoficã’. Cât de plictisitoare, de mecanicã, de fadã, de stereotipã apare teologia când e ĩnfãţişatã de fanatici—şi, mai ales, ce mioapã, ce simplistã, ce mãrginitã şi gãunoasã, lipsitã de adâncime şi de anvergurã.
Ea se adreseazã cel mult gustului repugnant pentru violenţa verbalã, pentru agresivitate şi insolenţã, admiraţiei pentru manifestãrile furiei şi ale pornirii.
Ceea ce o face ‚interesantã’, deşi teologic e aşa de plictisitoare, e tocmai ceea ce o descalificã—indignarea, stridenţa, izmenirea, aroganţa, izbitoarea incoerenţã, cârpãceala teologicã, stropşeala, oţãrârea. Şi nãravul permanentei oţãrâri şi indignãri ....
۞
Ieri (sb.) am vãzut douã filme de Lang, M şi SCARLET STREET, şi am citit douã nuvele cu Carrados [--cazul zmeului voltaic şi cel al otrãvirii accidentale--]. O delicioasã Suzanã.
Scenariul lui SCARLET STREET este, pânã la urmã, ĩncântãtor; vedeta femininã nu mi—a plãcut, ĩnsã licheaua, puşlamaua de Duryea şi moş Robinson sunt prodigioşi. Cu asta, am ajuns la patru filme de Lang (--trei anul acesta, şi unul la 12 ani, ĩn duminica de dupã EXPRESUL GROAZEI--) şi patru filme cu Robinson. Filmele lui Lang: 8—2. ‚M’ e un film foarte eterogen; SCARLET STREET, unul foarte inteligent, pãtrunzãtor. Psihologic relevant ĩn felul CREATURII DIVINE şi al dramaturgiei şi scenaristicii europene; provenienţa europeanã a subiectului lui SCARLET STREET, ca şi a protagonistului, e evidentã, protagonistul, subiectul sunt gândite ĩn felul dramaturgilor europeni.
Ĩn cazul ambelor filme, impresia de ĩnceput (lipsa suspansului, şi accentul pe caleidoscopul dramatic—comic, pe alternarea de unghiuri comic—satirice şi dramatice; fatalismul) s—a dovedit falsã; filmele lui Lang dezmint cu precizie impresia iniţialã, nu continuã aşa cum au ĩnceput.
۞
Când am ĩnceput eu sã—i vãd filmele, Dna. May avea 25 de ani, fãcuse SCRISORI ... la 21 de ani.
۞
Şansa de a şi fi Ebert—articole ....
۞
Gãsesc destul de descurajantã ingenuitatea egoismului care cere ca ritualurile Bisericii sã fie aduse ĩn acord cu ‚sensibilitatea contemporanã’—şi nu invers, postulând aşadar cã ‚sensibilitatea contemporanã’ este ceva firesc şi mãcar neutru.
۞
Artificialitatea blândeţii unui iezuit cu profil de babã şi zâmbet unsuros, cordial şi indiscret, de—o dulcegãrie slinoasã şi repugnantã şi, ĩn definitiv, de un mare orgoliu.
۞
Câteva lecturi din marea literaturã de aventuri.
Grilã—‚Morgan’, Stevenson, Wilde, Chartier, Lang, Chesterton, ceea ce corespunde unui nivel superior.
Un articol instructiv despre Henri Vernes, autor despre care am aflat din paginile lui ‚Morgan’ (--care cred cã—i scrie numele greşit--).
Azi (dum.), plecarea Pãr. Iacobuţ, cãruia, ĩn câteva zile, urma sã fi mers sã—i cer sfatul, din parohie (--cu o lit. cu un iezuit şi cu nuntã--); alte nuvele cu Carrados (--depozitul de safeuri; enigma feroviarã--), OSCAR cu Funès (1 ½--3 ½); o biografie a lui Lacordaire, ĩn stilul stupid al ipocriţilor—cu acel soi de blândeţe grosolanã şi de fapt agresivã, ameninţãtoare; vezi chiar ingenuul egoism preoţesc, foarte dibace ĩn a—şi sublinia orice cedare ĩnaintea lui Dumnezeu.
Carlyle, partenerul lui Carrados, aminteşte mai mult de Hastings decât de Watson.
Arta vechii nuvele poliţiste—la Freeman, Doyle, Bramah, Futrelle, Chesterton. Marii antebelici. Goticii.
۞
Gândul cã Dumnezeu, imuabil, nu se aflã niciodatã ‚la un moment dat’ al istoriei, nu curge odatã cu noi pe creasta de val a momentului actual, nu urmeazã aceastã creastã de val a prezentului, pentru el momentul de faţã nu e mai ‚prezent’ decât anul 1054. Spaţiul şi timpul nu sunt mai ‚indispensabile’ conştienţei decât lumea de mirosuri a câinilor sau universul de ultrasunete al liliecilor—grile, forme apriorice ale sensibilitãţii, cadre. Dumnezeu nu cunoaşte succesiunea; iar conştienţa Lui fãrã cadrele apriorice ale sensibilitãţii neurale e la fel de conceput ca şi conştienţa umanã fãrã gama câinelui sau a liliacului. Dumnezeu nu urmeazã curba istoriei, a prezentului. Niciun moment nu—i e prezent ca ‚actualitate’. Toate—i sunt date, ĩn atemporalitate. El nu le are ĩn ‚forma trecutului’, sau ĩn cea a previziunii.
Dumnezeu nu e ‚la prezent’, preştiind ce va fi. El le cunoaşte ĩn mod atemporal, imuabil.
۞
Trebuie recunoscutã pãtrunderea teologilor care au vãzut cã doctrina metafizicã a filozofilor pãgâni corespunde caracterelor Dumnezeului Revelaţiei.
۞
Petiţia constantinopolitanã de la 518.
۞
Ĩnainte de a—i fi citit pe De Quincey, Chesterton, Stevenson, Coleridge şi Hume, ĩi citisem pe Klages, Weininger, Simmel şi biografiile de matematicieni.
۞
Uneori nu numai cã Dumnezeu vrea altceva decât vrem noi—ĩnsã ţine sã se şi asigure cã am ĩnţeles acest lucru.
۞
Esenţialitatea, identitatea profesionalã, nedezicerea, afirmarea unor alegeri; Claudel, semitologul, indianistul.
۞
Apelul papal la purificarea prin credinţã şi raţiune, aşa cum o remarcã şi iezuitul Fessio .
۞
Arãt mai degrabã ca un calvinist scoţian ....
Vechea direcţie luteranã a minţii mele, vechea pantã .... A nu mã juca cu eroarea.
۞
Prezbiterienii vorbesc ca athoniţii.
۞
Rãmâne adevãrul cã Apostolii nu erau deloc interesaţi sã ‚dialogheze ĩn spiritul respectului mutual’, şi sã caute ‚elementele de adevãr’ din tezele adversarilor lor timpurii, ale sectelor concurente.
۞
Teologii sunt probabil la fel de rari ca şi filozofii.
Nu ne surprinde raritatea filozofilor—ce ce ne—ar mira aceea a teologilor?
۞
Probabil cã se poate spune ceva ĩn favoarea perioadei de timp din istoria Bisericii ĩn care au activat Bloy, Bernanos, Chesterton, Waugh, Claudel, Foucauld, Hügel şi moderniştii, Pãr. Teilhard, iezuiţii lyonezi, etc..
Cultura creatã de catolici a cãzut odatã cu ĩntreaga culturã a vremii; anii ‚60 au adus un declin general.
Progresiştii catolici n—au fãcut decât sã dezamorseze o eventualã rezistenţã a Bisericii la tendinţa vremii.
Ei au contribuit la colapsul rezistenţei Bisericii, au sabotat, au ‚minat din interior’, cum se spune.
۞
Literatura de amuzament—ĩn general, de gen—şi literatura analizabilã. Pe de altã parte, ştiinţa, patristica, teologia, gândirea; şi critica, eseistica.
Ca moment—sinteza lui Evdokimov; şi cãrţile lui Evdokimov (V), Ware ....
۞
Eseul lui Gilbert despre predestinare ĩn doctrina augustinianã; nu ştiu cum de l—am ignorat pânã acum (--de altfel, faţã de ĩntreaga tematicã—predestinare, polemica antipelagianã—am un soi de raportare dualã, psihologic vorbind--). Alte nuvele cu Carrados [--cazul jucãtorului mecanic de cãrţi; cel al locatarului vindicativ--].
۞
Aptitudinea de a se bucura de artã, de romane, de creaţii, de emoţie.
Articole ca al lui Seal despre Richard Yates—Scott, Gib, Eliade, Preda, Stãnescu, ‚Cişmigiu’, Camil P..
Ĩn articolele analitice, a urmãri rubrici, repere—creaţie, emoţie, etc.. Chiar dacã trecerea ĩn revistã se cade sã fie una subtilã, nu mecanicã, nu ostentativã.
۞
Practica universitarã, academicã, a scolasticilor. Discursul ‚ortodox’ sau protestant extrem de azi este un vestigiu, o fosilã vie din epoca preuniversitarã, prescolasticã a teologiei-de unde recursul la insulte, la aroganţã, la intempestivitate, la agresivitate verbalã. Aşa se fãcea teologia—ĩn ĩntreaga lume creştinã—ĩn perioada prescolasticã; scolastica a impus reguli noi, o altã atmosferã. Scolastica, lumea universitarã medievalã occidentalã, a transformat, a primenit atmosfera, a dat alt chip dezbaterii teologice. Discursul ‚ortodox’ aratã aşa fiindcã este o ‚fosilã vie’, provine dintr—o ‚lume pierdutã’, o enclavã unde s—au menţinut nãravurile agresivitãţii prescolastice; faptul e valabil şi pentru protestantismele extreme—şi puzderia de secte—admonestãrile violente, etc..
۞
S—ar putea corela exodul intelectualilor greci cu decadenţa scolasticii, sau cu accelerarea decadenţei respective; pe de altã parte, dacã propaganda protestantã atribuie scolasticii diferite nãravuri de pedanterie şi superficialitate, trebuie amintit cã nici bizantinii n—aveau o faimã mai bunã—dimpotrivã, erau şi ei cel puţin la fel de reputaţi pentru pedanteria şi absurditatea investigaţiilor lor speculative.
۞
Vechile canonizãri—se proceda empiric, dar asta nu pune ĩn discuţie canonizãrile ci reformuleazã sfinţenia—ce ĩnţelegeau anticii prin sfinţenie.
۞
Când Siegel scrie despre ‚emascularea creştinizantã a vitalitãţii iudaice’, expresia nu e mai oportunã ca pervertirea culturii germane de cãtre evreimea decadentã, etc..
۞
Ieri, predica despre altruism, ĩmpãrţire, sinergie, puţinul necesar care e partea omului.
۞
DF Wallace—cinci cãrţi de filozofie,trei poeţi englezi, trei romane, 12 prozatori, doi filozofi, Shakespeare.
4 x ...; autorii. Nu implicã .... Ca la Gracq.
Dan, Dna. Ojog. ‚Racheta ...’, ilegaliştii, ‚Cişmigiu’. Dumas. A compara, a confrunta. Lecturi de amuzament. Climat. Tabelele .... Arta, motivele (estetice).
Vastã experienţã literarã.
Risipa.
Istoria, plãcere, ca la Lamb, nesaţ.
Emoţia, creaţia; Seal. Climat. Cãrţile—excitant. Autorii. SF. Davidson. A—mi oferi; ed..
۞
Arta e slujitã prin eleganţa ĩn ceea ce nu e artã.
۞
Marile roluri ale lui Gable.
Gable şi Norma Shearer, Lana Turner; Jean Harlow, Myrna Loy, Gene Tierney; Carole Lombard, Virginia Grey, Paulette Goddard, Loretta Young, Joan Crawford.
۞
Nu ştiu sã formulez necesitatea de a evita ambele erori—trecerea ĩn abstract, şi deghizarea banalului ca ‚sacru’. Sacrul e ba trecut ĩn abstract, retras istoriei, texturii reale a experienţei, drapat, artificializat; ba e substituit cu cea mai crasã banalitate, cu mediocritatea sfruntatã.
Ambele greşeli survin curent—falsul sacru, romanţios—abstract conceput, şi sacrul inexistent, substituit cu banalitatea, ‚naturalizarea’.
۞
Plenitudinea vieţii şi a minţii şi a vârstei.
۞
Misterul despãrţirilor.
A crea un pic de spaţiu şi de flexibilitate pentru lucrarea Lui Dumnezeu.
A nu uita cã acestea sunt taine, revãrsãri de har, aspecte misterioase, lucrãri discrete.
Despãrţiri; expozeul; carierã de metafizician.
۞
Ĩn policierul lui, Breban reunea cele trei modalitãţi—psihologia, metafizica şi forma poliţistã, ancheta. Policier; roman psihologic şi al sexualitãţii; şi reflecţie metafizicã. Regãsesc ĩn mod spontan, ca reflecţie, aceastã formã, drept cea mai completã a policierului. Policierul care sã reuneascã psihologie şi roman ĩn sensul propriu, de artã; metafizicã şi ghicirea infinitului, sau dimensiunea religioasã; şi caracterele proprii ale genului.
۞
Ĩn religie—Machen, Waugh, Chesterton, Newman, Claudel, Bloy, Trochu, Howard, era de aur a catolicismului—veacul de aur, ĩmplântat ĩn mijlocul modernitãţii. Creativitatea fãrã precedent.
Mulţi nu recunosc raţiunea ĩntrupatã, aspectele mundane, realul.
False conotaţii, poluare, denaturare. Contactul ‚nud’ cu ceva presupune mai ĩntâi realitatea termenului personal.
Simţul anglican al lucrurilor religioase.
۞
Azi (marţi)—mãrturisirile despre conversie ale lui Davidson; douã nuvele cu Carrados [--chirurgul care rãpeşte o copilã pentru a o trata;--albiturile dau de gol soţia care şi—a ĩmpins amantul la crimã--]; metafizica lui Owens.
۞
‚I'm no fan of the books, either’.
‚an essay on those Harry Potter novels and what I think is a good way for Christians to view magic in fiction. This one requires some research and reading. You'll note over on the sidebar that I'm in the midst of Hans Christian Andersen, which will serve me when I write this one. I'll probably also give Andersen his own discussion’.
Câte un eseu—cf. azi—v. ieri (luni)—poezia.
۞
Unii nu se convertesc la ortodoxie, ci la anticatolicism.
۞
Eu critic melodramele proaste de pe poziţia şi ĩn numele melodramelor bune, izbutite.
Eu nu critic filmele proaste ĩn calitate de bergmanian—ci drept cunoscãtor de filme pentru bãieţi bune.
Articole despre filme SF, horror, polaruri, policieruri, arte marţiale, filme de fantazie; westernuri, policieruri, thrilleruri, filme de aventuri, de acţiune, filme fantastice, comedii—ĩn general, cinemaul de gen.
Vieneza; comedii; filme vechi; australianul; WW 2; horroruri; SF; filme de aventuri exotic—tropical—preistorice; peplumuri.
۞
‚Doi puiuţi de om’—o spun partizanii avorturilor. Poate cã era util şi ca respectivii ‚puiuţi de om’ sã fi fost pânã atunci educaţi sã nu se comporte ca nişte ‚puiuţi de porc’.
۞
Ca autoritate esteticã.
۞
Faptul de a trata diviziunile Bisericii ĩntr—un spirit practic, prozaic, mai degrabã administrativ decât romanţios—exaltat, ca pe ceva exterior, extrinsec, mi se pare un semn de discernãmânt; cei mari nu se lãsau purtaţi de valul exclusivismelor, nu jubilau la ideea de blocuri ecleziale antagoniste.
Nicãieri ca—n teologie nu e mai mult nevoie de a fi cu picioarele pe pãmânt, de a lepãda desãvârşit orice romanţiozitate.
۞
Cãrţi al cãror fan sunt.
۞
Dobitocul, puşlamaua de Congar scriind despre ‚ĩnrãdãcinarea ideii colegiale ĩn istoria socialã rãsãriteanã’. Jaki avea toatã dreptatea sã noteze tendenţiozitatea şi subversivitatea acestui liberal otrãvit care, semnificativ, s—a asociat cu progresiştii dupã V II—adicã cu radicalii, cu ‚iacobinii’ teologici.
Reaua lui credinţã strategicã se vede şi din aceea cã enumerã ‚diferenţele’ numai de partea latinã, lãsând impresia cã latinii erau cei care adãugau mereu noi motive de despãrţire. Aceastã defensivitate face impresie proastã şi demoralizeazã. [Ĩn alte contexte, el pãrea chiar sã se ĩndoiascã de validitatea şi ĩndreptãţirea Bisericii de a se pronunţa dogmatic şi relativiza cu perfidie rãul schismei.]
Admiraţia lui pentru Régnon e mãrturisitã.
Existã mult orgoliu ĩn aceastã comprehensivitate lãbãrţatã.
Pe urmele lui, şi ale celor şi mai echivoci decât el, cei de azi o scaldã.
۞
Sã vezi creştinismul trãit—aspectul istoric, comunitar, social, practicat.
Esenţialitatea, meridionalitatea, şi, mai ales, aspectul calitativ, firescul şi vigoarea gândirii, naturaleţea ei.
۞
Papa ca unic Episcop, unicã autoritate realã, iar ceilalţi Episcopi—ca delegaţi, ca ĩmputerniciţi. Câtã vreme existã autoritate absolutã, fãrã restricţii, necondiţionatã, aceasta este concluzia, iar ĩn aceastã perspectivã ceilalţi Episcopi apar ca ajutoare ale Papei, ca delegaţi, a cãror existenţã e cerutã de considerente practice. Altfel, cui i se cuvine autoritatea ĩn cele mari evident cã nu ĩi poate fi refuzatã nici ĩn cele banale. Cã el alege sã delege pe alţii, e altceva. Câtã vreme orice decizie episcopalã—individualã sau colectivã—ĩi e de drept subordonatã, colegialitatea e numai o decizie practicã ĩnţeleaptã, un gest de cordialitate, un act de solicitudine paternã. Din moment ce nicio decizie episcopalã individualã sau colectivã nu e absolutã, e evident cã orice autoritate episcopalã nepapalã e derivatã, delegatã, cãci implicã un consimţãmânt şi o supervizare romanã.
۞
Conceptul, noţiunea ĩnsãşi de raţionalitate şi inteligibilitate. Un concept organic, dinamic, al raţionalitãţii, noţiunea de ‚inteligibilitate dinamicã, esenţialã’. Genul de judecatã aplicat de Newman chestiunilor istorice—o ĩnţelegere dinamicã şi esenţialistã, nu de manual, nu de pledoarie, nu inerţialã.
Imperfecţiunea gândirii e foarte evidentã ĩn aceste chestiuni.
۞
Crez de artã; ĩn artã, caut emoţia, electrizantul, creaţia.
Ĩndemnul Lui Iisus. Teologia; filme. Artã, crez, EL, Loara, cr.& evreica, a opta, cr.. Falsa penurie.
۞
Eu aş spune cã libertatea decurge din natura spiritualã a unei fiinţe. Nu e o ‚funcţie’ separatã, o ‚ĩnzestrare’ facultativã, ci un aspect al faptului de a fi o fiinţã spiritualã, a conştienţei, a activitãţii conştiente.
۞
Lista de filme de azi poate fi completatã cu—ceva cu Boone (I Bury the Living); DEMENTIA 13; The Evil Mind; Quicksand; DICK TRACY—serial şi filme; SUPERMAN; Slander House; Romance on the Run; King Solomon's Mines; Jungle Man; Gung Ho!; Go Get'em Haines; Farewell to Arms; Death Rage; Baby Doll.
۞
Viul, organicul, grãdinãrit.
Viena, biserici, Misse, arhitecturi. Tripla invidie. Moşul.
۞
Majoritatea vesticilor irenicişti lasã impresia cã practicã un ecumenism al delãsãrii şi al cârpãcelii, al ignoranţei, la care ajung nu la capãtul studiilor, ci al delãsãrii—ca simptom al decadenţei. Sunt ecumenişti din delãsare, din defetism şi blazare teologicã, din relativism; nãravul uman s—a substituit intenţiei.
۞
Un eşantion ilustrativ al cinemaului pe care—l frecventez—trei horroruri; douã thrilleruri cu Marais; o comedie; un polar; un film de aventuri cavalereşti; un thriller, şi un serial de suspans.
۞
Unde duc permisivitatea şi ĩngãduinţa faţã de fals, de eroare, panta ....
۞
Gândindu—mã la Davidson, Seal, Ebert—chiar la ‚Morgan’—un articol complet şi obiectiv—filmele care meritã un articol complet.
۞
Ce aleg de la Seal—un calup de note (--despre vreo opt filme--), scurta notã despre comedia lui Hawks, ceva despre fraţii Coen, nota despre Cassavetes (FACES), un calup de remarci scurte despre YI YI.
۞
Binele care constã ĩn a substitui inepţiilor proprii marile rugãciuni ale Bisericii. Rugãciunile Bisericii, clasice, sunt ieşirea din inepţia proprie—din peroraţiile extravagante care trec drept ‚rugãciune personalã’; e mai bine sã te rogi cu vorbele Bisericii.
۞
Cred cã, iubitã Lãcrã--, aş putea alege vreo şase filme de Hitchcock care meritã reluate mereu—cvartetul Stewart; PÃSÃRILE şi HARRY. E bine cã englezul a regizat atât de mult—şi aşa de variat.
Parte din ĩnţelegere este nutritã din dialog, din conversaţie; adicã au şi acestea un rol. Artei nu i se potriveşte eremitismul strict. E o constatare practicã aceea cã se pot afla unele lucruri din dialogul cu alţii.
۞
Lorre, Robinson, Duryea, Cochran, O’Brien, Rathbone, Laughton, Bogart; Flynn, Grant, Cooper, Stewart, Douglas, Peck, Scott, Wayne, G. Ford, MacMurray şi Gable. Arte marţiale. Rathbone—‚Holmes’, un policier britanic interbelic, un SF şi un fantasy.
۞
Filme silenţioase, polaruri, filmele (Willis; Dna. Novak; Wilder; Bergman).
IB, AH, Welles, NM, AK, FF. Larcher. Loara. 4 x .... Loara, vreme, orã. Ed..
۞
‚Urechea filozoficã’. Cât de plictisitoare, de mecanicã, de fadã, de stereotipã apare teologia când e ĩnfãţişatã de fanatici—şi, mai ales, ce mioapã, ce simplistã, ce mãrginitã şi gãunoasã, lipsitã de adâncime şi de anvergurã.
Ea se adreseazã cel mult gustului repugnant pentru violenţa verbalã, pentru agresivitate şi insolenţã, admiraţiei pentru manifestãrile furiei şi ale pornirii.
Ceea ce o face ‚interesantã’, deşi teologic e aşa de plictisitoare, e tocmai ceea ce o descalificã—indignarea, stridenţa, izmenirea, aroganţa, izbitoarea incoerenţã, cârpãceala teologicã, stropşeala, oţãrârea. Şi nãravul permanentei oţãrâri şi indignãri ....
۞
Ieri (sb.) am vãzut douã filme de Lang, M şi SCARLET STREET, şi am citit douã nuvele cu Carrados [--cazul zmeului voltaic şi cel al otrãvirii accidentale--]. O delicioasã Suzanã.
Scenariul lui SCARLET STREET este, pânã la urmã, ĩncântãtor; vedeta femininã nu mi—a plãcut, ĩnsã licheaua, puşlamaua de Duryea şi moş Robinson sunt prodigioşi. Cu asta, am ajuns la patru filme de Lang (--trei anul acesta, şi unul la 12 ani, ĩn duminica de dupã EXPRESUL GROAZEI--) şi patru filme cu Robinson. Filmele lui Lang: 8—2. ‚M’ e un film foarte eterogen; SCARLET STREET, unul foarte inteligent, pãtrunzãtor. Psihologic relevant ĩn felul CREATURII DIVINE şi al dramaturgiei şi scenaristicii europene; provenienţa europeanã a subiectului lui SCARLET STREET, ca şi a protagonistului, e evidentã, protagonistul, subiectul sunt gândite ĩn felul dramaturgilor europeni.
Ĩn cazul ambelor filme, impresia de ĩnceput (lipsa suspansului, şi accentul pe caleidoscopul dramatic—comic, pe alternarea de unghiuri comic—satirice şi dramatice; fatalismul) s—a dovedit falsã; filmele lui Lang dezmint cu precizie impresia iniţialã, nu continuã aşa cum au ĩnceput.
۞
Când am ĩnceput eu sã—i vãd filmele, Dna. May avea 25 de ani, fãcuse SCRISORI ... la 21 de ani.
۞
Şansa de a şi fi Ebert—articole ....
۞
Gãsesc destul de descurajantã ingenuitatea egoismului care cere ca ritualurile Bisericii sã fie aduse ĩn acord cu ‚sensibilitatea contemporanã’—şi nu invers, postulând aşadar cã ‚sensibilitatea contemporanã’ este ceva firesc şi mãcar neutru.
۞
Artificialitatea blândeţii unui iezuit cu profil de babã şi zâmbet unsuros, cordial şi indiscret, de—o dulcegãrie slinoasã şi repugnantã şi, ĩn definitiv, de un mare orgoliu.
۞
Câteva lecturi din marea literaturã de aventuri.
Grilã—‚Morgan’, Stevenson, Wilde, Chartier, Lang, Chesterton, ceea ce corespunde unui nivel superior.
Un articol instructiv despre Henri Vernes, autor despre care am aflat din paginile lui ‚Morgan’ (--care cred cã—i scrie numele greşit--).
Azi (dum.), plecarea Pãr. Iacobuţ, cãruia, ĩn câteva zile, urma sã fi mers sã—i cer sfatul, din parohie (--cu o lit. cu un iezuit şi cu nuntã--); alte nuvele cu Carrados (--depozitul de safeuri; enigma feroviarã--), OSCAR cu Funès (1 ½--3 ½); o biografie a lui Lacordaire, ĩn stilul stupid al ipocriţilor—cu acel soi de blândeţe grosolanã şi de fapt agresivã, ameninţãtoare; vezi chiar ingenuul egoism preoţesc, foarte dibace ĩn a—şi sublinia orice cedare ĩnaintea lui Dumnezeu.
Carlyle, partenerul lui Carrados, aminteşte mai mult de Hastings decât de Watson.
Arta vechii nuvele poliţiste—la Freeman, Doyle, Bramah, Futrelle, Chesterton. Marii antebelici. Goticii.
۞
Gândul cã Dumnezeu, imuabil, nu se aflã niciodatã ‚la un moment dat’ al istoriei, nu curge odatã cu noi pe creasta de val a momentului actual, nu urmeazã aceastã creastã de val a prezentului, pentru el momentul de faţã nu e mai ‚prezent’ decât anul 1054. Spaţiul şi timpul nu sunt mai ‚indispensabile’ conştienţei decât lumea de mirosuri a câinilor sau universul de ultrasunete al liliecilor—grile, forme apriorice ale sensibilitãţii, cadre. Dumnezeu nu cunoaşte succesiunea; iar conştienţa Lui fãrã cadrele apriorice ale sensibilitãţii neurale e la fel de conceput ca şi conştienţa umanã fãrã gama câinelui sau a liliacului. Dumnezeu nu urmeazã curba istoriei, a prezentului. Niciun moment nu—i e prezent ca ‚actualitate’. Toate—i sunt date, ĩn atemporalitate. El nu le are ĩn ‚forma trecutului’, sau ĩn cea a previziunii.
Dumnezeu nu e ‚la prezent’, preştiind ce va fi. El le cunoaşte ĩn mod atemporal, imuabil.
۞
Trebuie recunoscutã pãtrunderea teologilor care au vãzut cã doctrina metafizicã a filozofilor pãgâni corespunde caracterelor Dumnezeului Revelaţiei.
۞
Petiţia constantinopolitanã de la 518.
۞
Ĩnainte de a—i fi citit pe De Quincey, Chesterton, Stevenson, Coleridge şi Hume, ĩi citisem pe Klages, Weininger, Simmel şi biografiile de matematicieni.
۞
Uneori nu numai cã Dumnezeu vrea altceva decât vrem noi—ĩnsã ţine sã se şi asigure cã am ĩnţeles acest lucru.
۞
Esenţialitatea, identitatea profesionalã, nedezicerea, afirmarea unor alegeri; Claudel, semitologul, indianistul.
۞
Apelul papal la purificarea prin credinţã şi raţiune, aşa cum o remarcã şi iezuitul Fessio .
۞
Arãt mai degrabã ca un calvinist scoţian ....
Vechea direcţie luteranã a minţii mele, vechea pantã .... A nu mã juca cu eroarea.
۞
Prezbiterienii vorbesc ca athoniţii.
۞
Rãmâne adevãrul cã Apostolii nu erau deloc interesaţi sã ‚dialogheze ĩn spiritul respectului mutual’, şi sã caute ‚elementele de adevãr’ din tezele adversarilor lor timpurii, ale sectelor concurente.
۞
Teologii sunt probabil la fel de rari ca şi filozofii.
Nu ne surprinde raritatea filozofilor—ce ce ne—ar mira aceea a teologilor?
۞
Probabil cã se poate spune ceva ĩn favoarea perioadei de timp din istoria Bisericii ĩn care au activat Bloy, Bernanos, Chesterton, Waugh, Claudel, Foucauld, Hügel şi moderniştii, Pãr. Teilhard, iezuiţii lyonezi, etc..
Cultura creatã de catolici a cãzut odatã cu ĩntreaga culturã a vremii; anii ‚60 au adus un declin general.
Progresiştii catolici n—au fãcut decât sã dezamorseze o eventualã rezistenţã a Bisericii la tendinţa vremii.
Ei au contribuit la colapsul rezistenţei Bisericii, au sabotat, au ‚minat din interior’, cum se spune.
۞
Literatura de amuzament—ĩn general, de gen—şi literatura analizabilã. Pe de altã parte, ştiinţa, patristica, teologia, gândirea; şi critica, eseistica.
Ca moment—sinteza lui Evdokimov; şi cãrţile lui Evdokimov (V), Ware ....
۞
Eseul lui Gilbert despre predestinare ĩn doctrina augustinianã; nu ştiu cum de l—am ignorat pânã acum (--de altfel, faţã de ĩntreaga tematicã—predestinare, polemica antipelagianã—am un soi de raportare dualã, psihologic vorbind--). Alte nuvele cu Carrados [--cazul jucãtorului mecanic de cãrţi; cel al locatarului vindicativ--].
۞
Aptitudinea de a se bucura de artã, de romane, de creaţii, de emoţie.
Articole ca al lui Seal despre Richard Yates—Scott, Gib, Eliade, Preda, Stãnescu, ‚Cişmigiu’, Camil P..
Ĩn articolele analitice, a urmãri rubrici, repere—creaţie, emoţie, etc.. Chiar dacã trecerea ĩn revistã se cade sã fie una subtilã, nu mecanicã, nu ostentativã.
۞
Practica universitarã, academicã, a scolasticilor. Discursul ‚ortodox’ sau protestant extrem de azi este un vestigiu, o fosilã vie din epoca preuniversitarã, prescolasticã a teologiei-de unde recursul la insulte, la aroganţã, la intempestivitate, la agresivitate verbalã. Aşa se fãcea teologia—ĩn ĩntreaga lume creştinã—ĩn perioada prescolasticã; scolastica a impus reguli noi, o altã atmosferã. Scolastica, lumea universitarã medievalã occidentalã, a transformat, a primenit atmosfera, a dat alt chip dezbaterii teologice. Discursul ‚ortodox’ aratã aşa fiindcã este o ‚fosilã vie’, provine dintr—o ‚lume pierdutã’, o enclavã unde s—au menţinut nãravurile agresivitãţii prescolastice; faptul e valabil şi pentru protestantismele extreme—şi puzderia de secte—admonestãrile violente, etc..
۞
S—ar putea corela exodul intelectualilor greci cu decadenţa scolasticii, sau cu accelerarea decadenţei respective; pe de altã parte, dacã propaganda protestantã atribuie scolasticii diferite nãravuri de pedanterie şi superficialitate, trebuie amintit cã nici bizantinii n—aveau o faimã mai bunã—dimpotrivã, erau şi ei cel puţin la fel de reputaţi pentru pedanteria şi absurditatea investigaţiilor lor speculative.
۞
Vechile canonizãri—se proceda empiric, dar asta nu pune ĩn discuţie canonizãrile ci reformuleazã sfinţenia—ce ĩnţelegeau anticii prin sfinţenie.
۞
Când Siegel scrie despre ‚emascularea creştinizantã a vitalitãţii iudaice’, expresia nu e mai oportunã ca pervertirea culturii germane de cãtre evreimea decadentã, etc..
۞
Ieri, predica despre altruism, ĩmpãrţire, sinergie, puţinul necesar care e partea omului.
۞
DF Wallace—cinci cãrţi de filozofie,trei poeţi englezi, trei romane, 12 prozatori, doi filozofi, Shakespeare.
4 x ...; autorii. Nu implicã .... Ca la Gracq.
Dan, Dna. Ojog. ‚Racheta ...’, ilegaliştii, ‚Cişmigiu’. Dumas. A compara, a confrunta. Lecturi de amuzament. Climat. Tabelele .... Arta, motivele (estetice).
Vastã experienţã literarã.
Risipa.
Istoria, plãcere, ca la Lamb, nesaţ.
Emoţia, creaţia; Seal. Climat. Cãrţile—excitant. Autorii. SF. Davidson. A—mi oferi; ed..
۞
Arta e slujitã prin eleganţa ĩn ceea ce nu e artã.
۞
Marile roluri ale lui Gable.
Gable şi Norma Shearer, Lana Turner; Jean Harlow, Myrna Loy, Gene Tierney; Carole Lombard, Virginia Grey, Paulette Goddard, Loretta Young, Joan Crawford.
۞
Nu ştiu sã formulez necesitatea de a evita ambele erori—trecerea ĩn abstract, şi deghizarea banalului ca ‚sacru’. Sacrul e ba trecut ĩn abstract, retras istoriei, texturii reale a experienţei, drapat, artificializat; ba e substituit cu cea mai crasã banalitate, cu mediocritatea sfruntatã.
Ambele greşeli survin curent—falsul sacru, romanţios—abstract conceput, şi sacrul inexistent, substituit cu banalitatea, ‚naturalizarea’.
۞
Plenitudinea vieţii şi a minţii şi a vârstei.
۞
Misterul despãrţirilor.
A crea un pic de spaţiu şi de flexibilitate pentru lucrarea Lui Dumnezeu.
A nu uita cã acestea sunt taine, revãrsãri de har, aspecte misterioase, lucrãri discrete.
Despãrţiri; expozeul; carierã de metafizician.
۞
Ĩn policierul lui, Breban reunea cele trei modalitãţi—psihologia, metafizica şi forma poliţistã, ancheta. Policier; roman psihologic şi al sexualitãţii; şi reflecţie metafizicã. Regãsesc ĩn mod spontan, ca reflecţie, aceastã formã, drept cea mai completã a policierului. Policierul care sã reuneascã psihologie şi roman ĩn sensul propriu, de artã; metafizicã şi ghicirea infinitului, sau dimensiunea religioasã; şi caracterele proprii ale genului.
۞
Ĩn religie—Machen, Waugh, Chesterton, Newman, Claudel, Bloy, Trochu, Howard, era de aur a catolicismului—veacul de aur, ĩmplântat ĩn mijlocul modernitãţii. Creativitatea fãrã precedent.
Mulţi nu recunosc raţiunea ĩntrupatã, aspectele mundane, realul.
False conotaţii, poluare, denaturare. Contactul ‚nud’ cu ceva presupune mai ĩntâi realitatea termenului personal.
Simţul anglican al lucrurilor religioase.
۞
Azi (marţi)—mãrturisirile despre conversie ale lui Davidson; douã nuvele cu Carrados [--chirurgul care rãpeşte o copilã pentru a o trata;--albiturile dau de gol soţia care şi—a ĩmpins amantul la crimã--]; metafizica lui Owens.
۞
‚I'm no fan of the books, either’.
‚an essay on those Harry Potter novels and what I think is a good way for Christians to view magic in fiction. This one requires some research and reading. You'll note over on the sidebar that I'm in the midst of Hans Christian Andersen, which will serve me when I write this one. I'll probably also give Andersen his own discussion’.
Câte un eseu—cf. azi—v. ieri (luni)—poezia.
۞
Unii nu se convertesc la ortodoxie, ci la anticatolicism.
۞
Eu critic melodramele proaste de pe poziţia şi ĩn numele melodramelor bune, izbutite.
Eu nu critic filmele proaste ĩn calitate de bergmanian—ci drept cunoscãtor de filme pentru bãieţi bune.
Articole despre filme SF, horror, polaruri, policieruri, arte marţiale, filme de fantazie; westernuri, policieruri, thrilleruri, filme de aventuri, de acţiune, filme fantastice, comedii—ĩn general, cinemaul de gen.
Vieneza; comedii; filme vechi; australianul; WW 2; horroruri; SF; filme de aventuri exotic—tropical—preistorice; peplumuri.
۞
‚Doi puiuţi de om’—o spun partizanii avorturilor. Poate cã era util şi ca respectivii ‚puiuţi de om’ sã fi fost pânã atunci educaţi sã nu se comporte ca nişte ‚puiuţi de porc’.
۞
Ca autoritate esteticã.
۞
Faptul de a trata diviziunile Bisericii ĩntr—un spirit practic, prozaic, mai degrabã administrativ decât romanţios—exaltat, ca pe ceva exterior, extrinsec, mi se pare un semn de discernãmânt; cei mari nu se lãsau purtaţi de valul exclusivismelor, nu jubilau la ideea de blocuri ecleziale antagoniste.
Nicãieri ca—n teologie nu e mai mult nevoie de a fi cu picioarele pe pãmânt, de a lepãda desãvârşit orice romanţiozitate.
۞
Cãrţi al cãror fan sunt.
۞
Dobitocul, puşlamaua de Congar scriind despre ‚ĩnrãdãcinarea ideii colegiale ĩn istoria socialã rãsãriteanã’. Jaki avea toatã dreptatea sã noteze tendenţiozitatea şi subversivitatea acestui liberal otrãvit care, semnificativ, s—a asociat cu progresiştii dupã V II—adicã cu radicalii, cu ‚iacobinii’ teologici.
Reaua lui credinţã strategicã se vede şi din aceea cã enumerã ‚diferenţele’ numai de partea latinã, lãsând impresia cã latinii erau cei care adãugau mereu noi motive de despãrţire. Aceastã defensivitate face impresie proastã şi demoralizeazã. [Ĩn alte contexte, el pãrea chiar sã se ĩndoiascã de validitatea şi ĩndreptãţirea Bisericii de a se pronunţa dogmatic şi relativiza cu perfidie rãul schismei.]
Admiraţia lui pentru Régnon e mãrturisitã.
Existã mult orgoliu ĩn aceastã comprehensivitate lãbãrţatã.
Pe urmele lui, şi ale celor şi mai echivoci decât el, cei de azi o scaldã.
۞
Sã vezi creştinismul trãit—aspectul istoric, comunitar, social, practicat.
Esenţialitatea, meridionalitatea, şi, mai ales, aspectul calitativ, firescul şi vigoarea gândirii, naturaleţea ei.
۞
Papa ca unic Episcop, unicã autoritate realã, iar ceilalţi Episcopi—ca delegaţi, ca ĩmputerniciţi. Câtã vreme existã autoritate absolutã, fãrã restricţii, necondiţionatã, aceasta este concluzia, iar ĩn aceastã perspectivã ceilalţi Episcopi apar ca ajutoare ale Papei, ca delegaţi, a cãror existenţã e cerutã de considerente practice. Altfel, cui i se cuvine autoritatea ĩn cele mari evident cã nu ĩi poate fi refuzatã nici ĩn cele banale. Cã el alege sã delege pe alţii, e altceva. Câtã vreme orice decizie episcopalã—individualã sau colectivã—ĩi e de drept subordonatã, colegialitatea e numai o decizie practicã ĩnţeleaptã, un gest de cordialitate, un act de solicitudine paternã. Din moment ce nicio decizie episcopalã individualã sau colectivã nu e absolutã, e evident cã orice autoritate episcopalã nepapalã e derivatã, delegatã, cãci implicã un consimţãmânt şi o supervizare romanã.
۞
Conceptul, noţiunea ĩnsãşi de raţionalitate şi inteligibilitate. Un concept organic, dinamic, al raţionalitãţii, noţiunea de ‚inteligibilitate dinamicã, esenţialã’. Genul de judecatã aplicat de Newman chestiunilor istorice—o ĩnţelegere dinamicã şi esenţialistã, nu de manual, nu de pledoarie, nu inerţialã.
Imperfecţiunea gândirii e foarte evidentã ĩn aceste chestiuni.
۞
Crez de artã; ĩn artã, caut emoţia, electrizantul, creaţia.
Ĩndemnul Lui Iisus. Teologia; filme. Artã, crez, EL, Loara, cr.& evreica, a opta, cr.. Falsa penurie.
۞
Eu aş spune cã libertatea decurge din natura spiritualã a unei fiinţe. Nu e o ‚funcţie’ separatã, o ‚ĩnzestrare’ facultativã, ci un aspect al faptului de a fi o fiinţã spiritualã, a conştienţei, a activitãţii conştiente.
vineri, 24 iulie 2009
Surrealismul nu ĩnseamnã falsa inventivitate, puerilã, mecanicã şi insipidã—ci o energie liricã—un alt, nou nume pentru romantism; aşadar, nu surrealismul exterior al grupãrilor literare. Ĩn acest sens, surrealişti sunt Kipling şi regizorul Fuller şi chiar Ciampi—şi nu ‚corifeii’ stupiditãţii şi ai silniciei—surrealismul e ĩn scenele de lirism halucinant şi autentic—nu ĩn ingeniozitatea silnicã şi ĩn pedanteria ‚vizionarilor’ cu de—a sila, cu anasâna.
Surrealismul nu e pentru cine se pregãteşte .... ‚Surrealismul e altundeva’.
۞
Chesterton, simbolul ĩnsuşi al omului cu capul pe umeri.
۞
Cu cât mã gândesc, nuvela lui Korolenko despre tânãra nihilistã şi paznicul ei ĩmi apare ca una din cele mai frumoase poveşti de iubire—cu câtã discreţie şi intensitate .... Ingenuitatea şi semiconştienţa militarului, perfecta sesizare a nivelului psihic al acestor oameni .... Nedumerirea militarului, stângãcia şi fineţea lui .... Exemplu de artã literarã care e o viziune, nu un reportaj. Acestea sunt lucrurile pe care le caut ĩn artã.
۞
Literaturã, medicinã, filozofie, cinema, muzicã, pisici, turism.
۞
‚Not something you're going to want to see fifty times like Star Wars, but good’, spune semidoctul Davidson.
۞
N—aş spune cã—n general privilegiez vreun gen anume; mai degrabã mã intereseazã toate diviziunile literaturii zise de gen, de fantazie, nu consider cã e necesar sã optez.
۞
RÃZBUNAREA DR. NIKOLA—demareazã fals, cu idila insipidã. Ĩnsã ce carte bine scrisã! Aceste marionete abil mânuite! Un aventurier fãrã familie, tânãr, ĩnzestrat, descurcãreţ, aranjat, ĩşi depisteazã un soi de rest de rude, cu ocazia vizitãrii Angliei ca sã vadã locurile de baştinã ale tatãlui sãu. Ĩn aceastã cãlãtorie, gânditã ca un respiro de la viaţa de afaceri pe care o ducea la antipozi, Dick Hatteras [sic!] ĩntâlneşte o fatã de bunã condiţie—pe care o cucereşte, un şahist misterios care—i ia piuitul cu ghicitoria, etc.. Scenele ‚de supranatural’—ca turul de forţã al şahistului, ĩn restaurantul londonez—sunt bine fãcute; vizita la familia rezidualã a lui Hatteras este senzaţionalã.
۞
Ca Dumas la Gracq. Imperfecţiuni.
۞
Ĩndemnul ‚upanişad’, contemplativitatea meridional—balcanicã, adâncirea câtorva teme patristice.
Ca şi ‚demodarea’ literarã de care—i vorbeam Mamei, opţiunea pentru vechile cãrţi; sau, mai recent, formulatã ca opţiune pentru Antim, Neculce, cronicari, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, romancierele victoriene, ca opuşi postmoderniştilor americani. Ceea ce e demodat, desuet, inactual, vechi—pretins ca atare de moda zilei. Sau folclorul armânesc, culegerile lui Cândoveanu. Sau mai degrabã Ciopraga şi Negoiţescu.
Grosolãnia invectivelor ĩmpotriva teologiei naturale, stipularea de false disensiuni, romanţiozitatea iraţionalistã.
Pentru schismatici, teologia zisã naturalã e ceva infamant, descalificant, invalidant.
۞
La dumnezeiescul Toma existã ceva din climatul ĩnsorit al Pãrinţilor Apostolici şi al Noului Testament.
۞
Am revãzut rãspunsul lui Cohn, citesc ceva Andrew Seal (--mai apropiat de formula Davidson sau a evreicei, decât de aceea a lui ‚Morgan’--) şi servesc QUEEN 2 şi A KIND OF MAGIC (--vãd cã am ĩncurcat la numãrãtoare albumele QUEEN--)—iar aceastea ar fi al zecelea şi—al unsprezecelea. PRINCES OF THE UNIVERSE seamãnã un pic cu FLOYD. Inspirat de nota lui Seal despre o comedie [cred], de Hawks. Ieri, gândul esenţialitãţii (--antisavant, antierudit--); indianistul, filologii, competenţe; esenţialitatea. Patapievici, teologia, studii, reflecţie, patrologul rudimentar şi lingãu.
Ĩn perspectivã—ceva Lang, Hitchcock, Stroheim, Robinson, nişte polaruri şi horroruri, ceva cu Colman şi Price, ceva cu Rogers şi Rathbone, un film cu Dna. Darrieux, vechiul WINTERSET, ecranizarea nemţeascã a unui Wallace (--simultan, remake al unui film gotic cu Lugosi--), ceva Lugosi (--DRAGONI NEGRI, SCARED ...--), ceva Karloff (--un DICK TRACY, COL. MARCH ...--), RICKS.
۞
Parvenitism cultural, arivism ştiinţific iritant şi revoltãtor, tupeu, sfruntarea golanului, ingenuitatea derbedeului—ĩnsã şi pizma acrã, invidia, competitivitatea (--care, dincolo de limite restrânse şi de un context axiologic, e un defect, un ulcer—un eufemism pentru un nãrav--).
۞
Cele şase romane ale autoarelor victoriene.
Surrealismul nu e pentru cine se pregãteşte .... ‚Surrealismul e altundeva’.
۞
Chesterton, simbolul ĩnsuşi al omului cu capul pe umeri.
۞
Cu cât mã gândesc, nuvela lui Korolenko despre tânãra nihilistã şi paznicul ei ĩmi apare ca una din cele mai frumoase poveşti de iubire—cu câtã discreţie şi intensitate .... Ingenuitatea şi semiconştienţa militarului, perfecta sesizare a nivelului psihic al acestor oameni .... Nedumerirea militarului, stângãcia şi fineţea lui .... Exemplu de artã literarã care e o viziune, nu un reportaj. Acestea sunt lucrurile pe care le caut ĩn artã.
۞
Literaturã, medicinã, filozofie, cinema, muzicã, pisici, turism.
۞
‚Not something you're going to want to see fifty times like Star Wars, but good’, spune semidoctul Davidson.
۞
N—aş spune cã—n general privilegiez vreun gen anume; mai degrabã mã intereseazã toate diviziunile literaturii zise de gen, de fantazie, nu consider cã e necesar sã optez.
۞
RÃZBUNAREA DR. NIKOLA—demareazã fals, cu idila insipidã. Ĩnsã ce carte bine scrisã! Aceste marionete abil mânuite! Un aventurier fãrã familie, tânãr, ĩnzestrat, descurcãreţ, aranjat, ĩşi depisteazã un soi de rest de rude, cu ocazia vizitãrii Angliei ca sã vadã locurile de baştinã ale tatãlui sãu. Ĩn aceastã cãlãtorie, gânditã ca un respiro de la viaţa de afaceri pe care o ducea la antipozi, Dick Hatteras [sic!] ĩntâlneşte o fatã de bunã condiţie—pe care o cucereşte, un şahist misterios care—i ia piuitul cu ghicitoria, etc.. Scenele ‚de supranatural’—ca turul de forţã al şahistului, ĩn restaurantul londonez—sunt bine fãcute; vizita la familia rezidualã a lui Hatteras este senzaţionalã.
۞
Ca Dumas la Gracq. Imperfecţiuni.
۞
Ĩndemnul ‚upanişad’, contemplativitatea meridional—balcanicã, adâncirea câtorva teme patristice.
Ca şi ‚demodarea’ literarã de care—i vorbeam Mamei, opţiunea pentru vechile cãrţi; sau, mai recent, formulatã ca opţiune pentru Antim, Neculce, cronicari, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, romancierele victoriene, ca opuşi postmoderniştilor americani. Ceea ce e demodat, desuet, inactual, vechi—pretins ca atare de moda zilei. Sau folclorul armânesc, culegerile lui Cândoveanu. Sau mai degrabã Ciopraga şi Negoiţescu.
Grosolãnia invectivelor ĩmpotriva teologiei naturale, stipularea de false disensiuni, romanţiozitatea iraţionalistã.
Pentru schismatici, teologia zisã naturalã e ceva infamant, descalificant, invalidant.
۞
La dumnezeiescul Toma existã ceva din climatul ĩnsorit al Pãrinţilor Apostolici şi al Noului Testament.
۞
Am revãzut rãspunsul lui Cohn, citesc ceva Andrew Seal (--mai apropiat de formula Davidson sau a evreicei, decât de aceea a lui ‚Morgan’--) şi servesc QUEEN 2 şi A KIND OF MAGIC (--vãd cã am ĩncurcat la numãrãtoare albumele QUEEN--)—iar aceastea ar fi al zecelea şi—al unsprezecelea. PRINCES OF THE UNIVERSE seamãnã un pic cu FLOYD. Inspirat de nota lui Seal despre o comedie [cred], de Hawks. Ieri, gândul esenţialitãţii (--antisavant, antierudit--); indianistul, filologii, competenţe; esenţialitatea. Patapievici, teologia, studii, reflecţie, patrologul rudimentar şi lingãu.
Ĩn perspectivã—ceva Lang, Hitchcock, Stroheim, Robinson, nişte polaruri şi horroruri, ceva cu Colman şi Price, ceva cu Rogers şi Rathbone, un film cu Dna. Darrieux, vechiul WINTERSET, ecranizarea nemţeascã a unui Wallace (--simultan, remake al unui film gotic cu Lugosi--), ceva Lugosi (--DRAGONI NEGRI, SCARED ...--), ceva Karloff (--un DICK TRACY, COL. MARCH ...--), RICKS.
۞
Parvenitism cultural, arivism ştiinţific iritant şi revoltãtor, tupeu, sfruntarea golanului, ingenuitatea derbedeului—ĩnsã şi pizma acrã, invidia, competitivitatea (--care, dincolo de limite restrânse şi de un context axiologic, e un defect, un ulcer—un eufemism pentru un nãrav--).
۞
Cele şase romane ale autoarelor victoriene.
A WORD ABOUT THE DIVINE SIMPLICITY
A WORD ABOUT THE DIVINE SIMPLICITY
Now, Veritas, I propose that we go on with a short ontology—check.
I would like to pinpoint shortly the metaphysical junctions of some assertions. Let us deepen the articulations, the things that underlie these propositions.
Absolute simplicity belongs to the highest perfection—and this obviously not for aesthetic but for rational reasons. God’s actions are not uncreated beings themselves. What does energy signify in a Ditheist ontology? Something uncreated yet distinct from the being of God? In what sense can something uncreated be yet distinct from God? The underlying thought has to be this:--if I know one of God’s uncreated works and if God is absolutely simple then by the same act I know God himself; and, since I obviously can’t know Him this way, it must result there is a [real] distinction between Him and His [presumably] uncreated works …. This is a gnoseological question.
In reality, even if I would come to know one of His uncreated works or energies, I would know it very vaguely and foggily and as in a mirror. I cannot pretend I would know thoroughly one uncreated energy of His so that I would have to explain not knowing Him as well I would have to postulate a real distinction. No. The truth is that if those fingers used by God to touch or move me are His uncreated energies, I nonetheless ‘know’ and understand them vaguely and as the Apostle defined in his Epistle.
You see, Veritas, that I cannot oppose ‘knowable uncreated energies’ to ‘unknowable essence’; I may know, vaguely, as in a mirror, God. I may know, vaguely, as in a mirror, in a dynamic and beyond—concepts way, his uncreated energies. I do not need to postulate a real distinction, as nothing uncreated can be distinct from God—and as ‘something’, impersonal and distinct from God, can not be uncreated.
Who can say he thoroughly knows the uncreated energies, as the fingers of God? Who can say he thoroughly ignores God? If notions are unfit for God’s essence, they are as unfit for his uncreated energies. There is no reason to believe that they are distinct from him.
If God is unknowable, so are his uncreated energies; if these are partly, vaguely knowable, in the experiential cognition opened to the person, then so is God—knowable in enigmas and like in a mirror.
If God is simple, knowing one of his uncreated energies means knowing God himself—so sounds the assertion of the partisans of the real distinction. As I said, such knowledge of the uncreated energies cannot be but partial and vague; and by it comes knowledge of God. The knowing of the uncreated energies cannot equate the knowledge of God not because it is like knowledge of the periphery as opposed to the knowledge of the core—but because of the inherent limitations of our knowledge—again, like the Apostle said, we can only know in such a limited manner.
۞
One further note about a theological aside:--the inferior and the superior godheads in S Gregory’s 3rd antirrhetic are not like the Son and the Father—because the Son and the Father are not two godheads, but, as Nicaea I established, one God. The accent here is not on inferior and superior, but on the godheads—stated as being two.
So, no, the Son and the Father are not the inferior and the superior godheads. The plurality of the godheads is questionable, not their relation.
The Logos being caused does not make Him a 2nd godhead; the energies being from the essence does not make them a 2nd godhead, does not imply a real distinction. The fact that the Son is from the Father does not imply a plurality of godheads; neither does the fact that the energies are from the essence. Furthermore, the distinction of the Persons we know from revelation; the distinction of the essence and energies we don’t. The thought doesn’t lead us to such a distinction. The Revelation teaches us that the three Persons are one god, one being, one single being; but the Palamist persuasion teaches us that the energies are not God, but merely uncreated. They are ‘expressions’ of God; but coining various expressions nonetheless undermines the basic ontology.
Moreover, the plurality of divine Persons is to be conceived so as not to undermine the oneness of God, and only inasmuch and insofar as it doesn’t; but the real distinction is set exactly to claim there is ‘something’ uncreated besides God. The Persons are distinct from one another, not from the being of God. They are God’s ousia. But the energies are conceived as apart from the essence. The Persons are, each, the same single essence (--and here a long discussion might be made about how God is a singular substance--); but the energies it is taught are distinct FROM the essence. The ousia is not simply one common nature, as you and I have one common nature, the human nature—which is a universal substance, shared, that is, by more than one individual; but it, the divine ousia, is a singular substance, i.e., a being, a single being.
Now the things get very interesting.
The ‘nature’ of God is unlike all other, created, ‘natures’. God’s nature is a singular substance—represented in only one individual—God. The three Persons are not three individuals, ‘three Gods’. There is but one God; not ‘but one divine nature’—otherwise, each polytheism is also a monotheism, as it postulates a single divine nature, as universal substance, common to all its gods.
All the other, created, natures, are, unlike God’s nature, universal substances; i.e., they belong to at least two individuals. The human nature, the sparrow’s nature are universal natures—many individuals have them in common. There are not individuals in God; God is one. We are monotheists.
The ousia is not common to the divine Persons the way the common godly nature belongs to the gods in the polytheist systems (--judging so, all polytheisms are monotheisms, as all the gods are ‘one’ in virtue of their common nature--); instead, this ousia is a singular substance.
The divine ousia is the single being shared by all three Persons. This ousia is a singular substance, not an abstract principle. The three Persons have in common a singular substance, one being. That is why Dr Gilbert’s question is very right:--what do the energies and the essence have in common?
The divine ousia is not the abstract principle of unity of the three Persons; it is their shared, single being, their singular substance (i.e., a substance with only one individual). The three divine Persons have in common this—a single being. This is not an abstract principle of unity—but a being, a concrete being named also God.
The three Persons are one in a concrete being, named God, in a single divine individual named God; not in an abstract principle of unity named ‘divine nature’ (as Zevs, Hera and Athena share one common nature). The divine essence and the energies are one—in what?
Each of the three Persons is fully God; essence and energies are both fully what?
All three Persons share one being, one concrete being, the one divine individual named God. Christians used to believe in one single God (--it is true that more recently one reads of such things as …Mono—tritheism and such …--). The essence and the energies share what?
The Revelation teaches us both the uniqueness of God as one single divine individual (--and not as a mere ‘common nature’ of the three Persons--) and the real distinction of the Persons (--although much might be said about the amendments of some Fathers as to how such a distinction might even be conceived without abjuring the Monotheism--). The Revelation teaches us not about the distinction of the divine essence and the uncreated actions.
[What some pretend to take as Modalism is sometimes a keen awareness of the Monotheism’s exigencies.]
Nothing can still be God while being distinct from God’s essence, i.e., ousia, i.e., His very being. If it’s not God, yet it’s still uncreated, what is it? ‘Energy’ is a name, not an ontological term, not an ontological definition. Only God is uncreated; energies can not be uncreated, yet distinct by God. If they are uncreated, then they are God Himself. The three Persons are not distinct from God; but the energies are claimed to be. The energies are claimed to be distinct because we cannot know God from them fully; but we cannot know these energies themselves fully ….
The unifying God is not a principle, He is an individual, a concrete being. Each of the Persons is God, so that there are not three divine individuals, as in Tritheism.
The essence of the innovation, of the theological innovation, in the pejorative sense, is that it is unnecessary, not present in the Revelation, etc..
The real distinction Es—En has these characters.
It brings nothing useful; it does not explain otherwise unexplained things. It is unnecessary and purely speculative and rather idle.
It is weird that its proponents cling on a single misinterpreted place in S Basil as patristic testimony; while they seem unimpressed when the Filioque is documented in another Father, S Augustine, or when divine simplicity is documented in S Cyril, etc..
On the other hand, I believe that the inferiority of the Son is as temporal as the sending of the Holy Spirit by the Son in the NT—it is not meant about the Logos, but about the Messiah. The Father is greater than the Messiah, not than His own Logos. If we are to take the sending of the Spirit by Jesus as meaning a sending in time, then I think the inferiority of the Son is also meant with respect to the temporal order—it is the Messiah, the man Jesus Christ, who is inferior to the Father. I would not apply the term of causation within God to imply the inferiority of the caused; I also do not think that Jesus the Christ was meaning the inferiority of the Logos, but that of the Messiah as such—like the ignorance of the Son and other places, which are meant about the true man united to the true God—not about the Logos as understood in his eternal existence.
You cannot hold that the NT teaches the temporal sending of the Spirit by the Messiah—but the eternal inferiority of the Logos. Moreover, within God ‘inferiority’ is another concept that needs a purified understanding.
۞
Let us, Veritas, bring a bit of metaphysical purification to our notions of cause and ‘inferiority’. Causation in God more unlike than alike the causations we know. To a certain degree alike, and to a higher degree unlike.
That is we I would be unwilling to ascribe inferiority to the Logos inasmuch as he is caused by the Father. I would refrain from ascribing such inferiority in view of the falsified notion of ‘inferiority’ we might use here.
We know this language of ‘inferiority’ has been much used by the Christian writers in the first centuries; we also know that it was linked with certain unhealthy understandings, and that Monarchianism knew different trends, some better, some worse. Subordinationism is a convenient nickname for proto—Arianism. The language of the ‘inferiority’ of the Son has its dangers, when misapplied; for the 1st century authors, by ‘the Son’ was always meant strictly the Son of God id est the Messiah, the man Jesus Christ taken together with God’s Logos. By ‘the Son’ they never meant the Logos understood as independent of the Incarnation, but only the man taken together with the Logos. This Messiah was traditionally understood as the Servant of God. What is valid in the temporal plane—the subordination of ‘the man Jesus Christ’, as the Apostle calls Him, cannot be transferred as such in the Triadological plane; anyway, not without certain reservations and a purifying of our understanding of the notions. To the Messiah can be ascribed the ‘inferiority’ of the Servant of God; to the Logos, in a very restrained sense, with serious reservations, the ‘inferiority’ of the Caused, presumed we can ‘describe’ causations in God. Again, the life of God is not a subject for quiz shows.
Now, Veritas, I propose that we go on with a short ontology—check.
I would like to pinpoint shortly the metaphysical junctions of some assertions. Let us deepen the articulations, the things that underlie these propositions.
Absolute simplicity belongs to the highest perfection—and this obviously not for aesthetic but for rational reasons. God’s actions are not uncreated beings themselves. What does energy signify in a Ditheist ontology? Something uncreated yet distinct from the being of God? In what sense can something uncreated be yet distinct from God? The underlying thought has to be this:--if I know one of God’s uncreated works and if God is absolutely simple then by the same act I know God himself; and, since I obviously can’t know Him this way, it must result there is a [real] distinction between Him and His [presumably] uncreated works …. This is a gnoseological question.
In reality, even if I would come to know one of His uncreated works or energies, I would know it very vaguely and foggily and as in a mirror. I cannot pretend I would know thoroughly one uncreated energy of His so that I would have to explain not knowing Him as well I would have to postulate a real distinction. No. The truth is that if those fingers used by God to touch or move me are His uncreated energies, I nonetheless ‘know’ and understand them vaguely and as the Apostle defined in his Epistle.
You see, Veritas, that I cannot oppose ‘knowable uncreated energies’ to ‘unknowable essence’; I may know, vaguely, as in a mirror, God. I may know, vaguely, as in a mirror, in a dynamic and beyond—concepts way, his uncreated energies. I do not need to postulate a real distinction, as nothing uncreated can be distinct from God—and as ‘something’, impersonal and distinct from God, can not be uncreated.
Who can say he thoroughly knows the uncreated energies, as the fingers of God? Who can say he thoroughly ignores God? If notions are unfit for God’s essence, they are as unfit for his uncreated energies. There is no reason to believe that they are distinct from him.
If God is unknowable, so are his uncreated energies; if these are partly, vaguely knowable, in the experiential cognition opened to the person, then so is God—knowable in enigmas and like in a mirror.
If God is simple, knowing one of his uncreated energies means knowing God himself—so sounds the assertion of the partisans of the real distinction. As I said, such knowledge of the uncreated energies cannot be but partial and vague; and by it comes knowledge of God. The knowing of the uncreated energies cannot equate the knowledge of God not because it is like knowledge of the periphery as opposed to the knowledge of the core—but because of the inherent limitations of our knowledge—again, like the Apostle said, we can only know in such a limited manner.
۞
One further note about a theological aside:--the inferior and the superior godheads in S Gregory’s 3rd antirrhetic are not like the Son and the Father—because the Son and the Father are not two godheads, but, as Nicaea I established, one God. The accent here is not on inferior and superior, but on the godheads—stated as being two.
So, no, the Son and the Father are not the inferior and the superior godheads. The plurality of the godheads is questionable, not their relation.
The Logos being caused does not make Him a 2nd godhead; the energies being from the essence does not make them a 2nd godhead, does not imply a real distinction. The fact that the Son is from the Father does not imply a plurality of godheads; neither does the fact that the energies are from the essence. Furthermore, the distinction of the Persons we know from revelation; the distinction of the essence and energies we don’t. The thought doesn’t lead us to such a distinction. The Revelation teaches us that the three Persons are one god, one being, one single being; but the Palamist persuasion teaches us that the energies are not God, but merely uncreated. They are ‘expressions’ of God; but coining various expressions nonetheless undermines the basic ontology.
Moreover, the plurality of divine Persons is to be conceived so as not to undermine the oneness of God, and only inasmuch and insofar as it doesn’t; but the real distinction is set exactly to claim there is ‘something’ uncreated besides God. The Persons are distinct from one another, not from the being of God. They are God’s ousia. But the energies are conceived as apart from the essence. The Persons are, each, the same single essence (--and here a long discussion might be made about how God is a singular substance--); but the energies it is taught are distinct FROM the essence. The ousia is not simply one common nature, as you and I have one common nature, the human nature—which is a universal substance, shared, that is, by more than one individual; but it, the divine ousia, is a singular substance, i.e., a being, a single being.
Now the things get very interesting.
The ‘nature’ of God is unlike all other, created, ‘natures’. God’s nature is a singular substance—represented in only one individual—God. The three Persons are not three individuals, ‘three Gods’. There is but one God; not ‘but one divine nature’—otherwise, each polytheism is also a monotheism, as it postulates a single divine nature, as universal substance, common to all its gods.
All the other, created, natures, are, unlike God’s nature, universal substances; i.e., they belong to at least two individuals. The human nature, the sparrow’s nature are universal natures—many individuals have them in common. There are not individuals in God; God is one. We are monotheists.
The ousia is not common to the divine Persons the way the common godly nature belongs to the gods in the polytheist systems (--judging so, all polytheisms are monotheisms, as all the gods are ‘one’ in virtue of their common nature--); instead, this ousia is a singular substance.
The divine ousia is the single being shared by all three Persons. This ousia is a singular substance, not an abstract principle. The three Persons have in common a singular substance, one being. That is why Dr Gilbert’s question is very right:--what do the energies and the essence have in common?
The divine ousia is not the abstract principle of unity of the three Persons; it is their shared, single being, their singular substance (i.e., a substance with only one individual). The three divine Persons have in common this—a single being. This is not an abstract principle of unity—but a being, a concrete being named also God.
The three Persons are one in a concrete being, named God, in a single divine individual named God; not in an abstract principle of unity named ‘divine nature’ (as Zevs, Hera and Athena share one common nature). The divine essence and the energies are one—in what?
Each of the three Persons is fully God; essence and energies are both fully what?
All three Persons share one being, one concrete being, the one divine individual named God. Christians used to believe in one single God (--it is true that more recently one reads of such things as …Mono—tritheism and such …--). The essence and the energies share what?
The Revelation teaches us both the uniqueness of God as one single divine individual (--and not as a mere ‘common nature’ of the three Persons--) and the real distinction of the Persons (--although much might be said about the amendments of some Fathers as to how such a distinction might even be conceived without abjuring the Monotheism--). The Revelation teaches us not about the distinction of the divine essence and the uncreated actions.
[What some pretend to take as Modalism is sometimes a keen awareness of the Monotheism’s exigencies.]
Nothing can still be God while being distinct from God’s essence, i.e., ousia, i.e., His very being. If it’s not God, yet it’s still uncreated, what is it? ‘Energy’ is a name, not an ontological term, not an ontological definition. Only God is uncreated; energies can not be uncreated, yet distinct by God. If they are uncreated, then they are God Himself. The three Persons are not distinct from God; but the energies are claimed to be. The energies are claimed to be distinct because we cannot know God from them fully; but we cannot know these energies themselves fully ….
The unifying God is not a principle, He is an individual, a concrete being. Each of the Persons is God, so that there are not three divine individuals, as in Tritheism.
The essence of the innovation, of the theological innovation, in the pejorative sense, is that it is unnecessary, not present in the Revelation, etc..
The real distinction Es—En has these characters.
It brings nothing useful; it does not explain otherwise unexplained things. It is unnecessary and purely speculative and rather idle.
It is weird that its proponents cling on a single misinterpreted place in S Basil as patristic testimony; while they seem unimpressed when the Filioque is documented in another Father, S Augustine, or when divine simplicity is documented in S Cyril, etc..
On the other hand, I believe that the inferiority of the Son is as temporal as the sending of the Holy Spirit by the Son in the NT—it is not meant about the Logos, but about the Messiah. The Father is greater than the Messiah, not than His own Logos. If we are to take the sending of the Spirit by Jesus as meaning a sending in time, then I think the inferiority of the Son is also meant with respect to the temporal order—it is the Messiah, the man Jesus Christ, who is inferior to the Father. I would not apply the term of causation within God to imply the inferiority of the caused; I also do not think that Jesus the Christ was meaning the inferiority of the Logos, but that of the Messiah as such—like the ignorance of the Son and other places, which are meant about the true man united to the true God—not about the Logos as understood in his eternal existence.
You cannot hold that the NT teaches the temporal sending of the Spirit by the Messiah—but the eternal inferiority of the Logos. Moreover, within God ‘inferiority’ is another concept that needs a purified understanding.
۞
Let us, Veritas, bring a bit of metaphysical purification to our notions of cause and ‘inferiority’. Causation in God more unlike than alike the causations we know. To a certain degree alike, and to a higher degree unlike.
That is we I would be unwilling to ascribe inferiority to the Logos inasmuch as he is caused by the Father. I would refrain from ascribing such inferiority in view of the falsified notion of ‘inferiority’ we might use here.
We know this language of ‘inferiority’ has been much used by the Christian writers in the first centuries; we also know that it was linked with certain unhealthy understandings, and that Monarchianism knew different trends, some better, some worse. Subordinationism is a convenient nickname for proto—Arianism. The language of the ‘inferiority’ of the Son has its dangers, when misapplied; for the 1st century authors, by ‘the Son’ was always meant strictly the Son of God id est the Messiah, the man Jesus Christ taken together with God’s Logos. By ‘the Son’ they never meant the Logos understood as independent of the Incarnation, but only the man taken together with the Logos. This Messiah was traditionally understood as the Servant of God. What is valid in the temporal plane—the subordination of ‘the man Jesus Christ’, as the Apostle calls Him, cannot be transferred as such in the Triadological plane; anyway, not without certain reservations and a purifying of our understanding of the notions. To the Messiah can be ascribed the ‘inferiority’ of the Servant of God; to the Logos, in a very restrained sense, with serious reservations, the ‘inferiority’ of the Caused, presumed we can ‘describe’ causations in God. Again, the life of God is not a subject for quiz shows.
marți, 21 iulie 2009
DESPRE ‘DUMNEZEU ŞI LUMEA’
DESPRE ‘DUMNEZEU ŞI LUMEA’
A doua carte de convorbiri cu Seewald ale lui Ratzinger este, sub forma aceasta a ocazionalului unor conversaţii ĩn care un eminent teolog rãspunde ĩntrebãrilor pe rând inepte, rãsuflate, puerile, insolente sau consternante ale unui ziarist obtuz şi colţuros, una din marile cãrţi teologice scrise ĩn sc. XXI—şi rezultatul unei ĩntregi vieţi de reflecţie asupra marilor teme ale teologiei.
Rezultatele gândirii lui Ratzinger nu sunt jocurile inteligenţei sau ale ingeniozitãţii ci produsul unei experienţe de o viaţã, opiniile cuiva care a reflectat o viaţã la aceste lucruri. Ĩn teologie nu e vorba numai de a raţiona, ci şi de a confrunta ideile cu experienţa unei vieţi. Cu Seewald, Ratzinger vorbeşte (--ca şi Wojtyla ĩn cãrţile—interviu--) despre teme la care a reflectat o viaţã ĩntreagã. De unde şi caracterul pe atât de concludent, pe atât de puţin apodictic sau sentenţios al rãspunsurilor. Un teolog septuagenar, fire reflexivã şi moderatã, ĩnclinat cãtre reflecţie, rãspunde despre marile teme ale religiei. La Ratzinger existã radicalism fãrã teribilism.
Ceea ce convinge plenar la Ratzinger este faptul cã nu şi—a pierdut cumpãtul, cã nu s—a lãsat dus de val, cã şi—a menţinut moderaţia formei, cã nu ‚s—a radicalizat’. Ĩnţelegerea lui a creştinismului e totodatã foarte curajos modernizatã—şi neradicalizatã, sau nestilizatã, ca sã spun aşa—fãrã stridenţe, purã, esenţialã. Ratzinger nu s—a lãsat ameţit—atunci când ispita era mare—inclusiv ĩn cea mai grosierã formã, de—a deveni un profesor—vedetã de soiul lui Küng. Raportatã la varianta tradiţionalistã, ĩnţelegerea datã de Ratzinger e ĩntr—adevãr una foarte modernizatã; ĩnsã n—a alunecat, nu s—a degradat. Directeţea teologiei lui ĩşi gãseşte forma ĩn rezonabilitate, ĩn caracterul de luciditate şi justeţe—nimic aventurist sau formal sau excesiv—fãrã gesticulaţii spectaculoase ori intenţii de epatare.
‚Dumnezeu şi lumea’—a doua rundã de convorbiri cu Seewald—aparţine operei pastorale a lui Ratzinger, operei de intenţie pastoralã, individualizatã prin moderaţia tonului, prin prudenţã şi evitarea a ceea ce ar putea suna provocator sau extravagant. Distincţia e netã ĩn cazul operei ratzingeriene—de o parte, opera teologic—speculativã, de alta, rezultatele expozitiv—doctrinar—pastorale. Diviziunea poate fi corelatã cu criterii profesionale, de vârstã şi de reorientare (--aşa cum a survenit aceasta ĩn contextul crizei postconciliare--). O primã fazã are un caracter mai degrabã de investigare, de sondare; a doua—mai degrabã de expunere a unor rezultate. A survenit o clasicizare a lui Ratzinger, o evoluţie ĩn sensul unei alinieri la expresia clasicã a credinţei Bisericii; resorturile fiind, multiple, de la chestiuni de parcurs personal la acelea de exercitare a unei funcţii specifice, ĩn deplinã responsabilitate. Vocaţia ratzingerianã a fost de a deveni om al credinţei Bisericii—de a trece de la speculaţia ĩndrãzneaţã la aprofundarea modurilor credinţei Bisericii aşa cum a trecut aceasta ĩn unanimitatea semnificativã. Nota fundamentalã este, de aceea, ĩncrederea—care vede sau trece dincolo de vicisitudini. Atitudinea lui Ratzinger este una fundamental pozitivã—ideea cã apelul la raţionalitate, dialog, acord nu va rãmâne fãrã rãspuns. Ratzinger face şi impresia unui om fundamental neconflictual.
Reflecţiile despre pãcatul originar sugereazã de fapt şi un gând mai general—cã aceste tipare pot fi regãsite ĩn situaţiile ‚anonime’, nu ĩn cele special clasate ca ‚religioase’—şi cã tiparele biblice lumineazã ca din interior aparentul amorf al existenţei, al experienţei—acolo, ĩn ceea ce tinde sã se strecoare ca ceva anomim şi oarecare, pot fi gãsite tiparele unor categorii biblice.
Ca o notã de interes, Ratzinger certificã presupunerea cã stema lui episcopalã ĩl onoreazã pe Sf. Augustin—şi anume, pornind chiar de la lucrarea de triadolog a preadumnezeiescului african.
Aparţin, ca şi Evdokimov şi unii interbelici, celor care—i acordã un loc cu totul extraordinar lui Foucauld.
Mãrturisirile teologice ale lui Ratzinger conţin din pãcate şi o apreciere foarte negativã a spiritualitãţii lui Foucauld—consideratã ca axatã pe valori extrinseci, exterioare esenţei creştinismului—mai mult, sau mai rãu—ca expresia tipicã a sentimentalismului de sc. XIX, a idilismului fantazist. Ĩn fapt, Ratzinger nu numai cã nu disociazã foucauldianismul şi fantezia evlavioasã a sc. XIX ĩn falsitatea ei istoric—religioasã—ci declarã explicit cã ĩntâiul este ipostazierea şi culminarea celei de—a doua, fãcând din Foucauld produsul neroziei pioase a unui veac lânced [--nu aşa de lânced, de fapt, de vreme ce produsese oameni ca Bloy, Foucauld, Blondel ...--]. Realul Foucauld este de fapt tocmai la antipodul neghiobiei idealizante şi pioase de sc. XIX şi al respectivelor visãri romanţioase. Şi nu ştiu cu ce realitatea organizãrii familiale a evreilor antici rãpeşte din esenţialitate trãsãturilor mistic—ascetice aprofundate de Foucauld, om foarte realist ĩn ordinea misticului. Spiritualitatea foucauldianã este cu totul relevantã pentru ordinea esenţialitãţii creştine—aşa cum bine o vãzuse Evdokimov. Ratzinger o reduce, explicit, la rangul unui produs al pietãţii sentimental—romanţioase, plasatã ĩn afara comprehensiunii esenţialului.
A doua carte de convorbiri cu Seewald ale lui Ratzinger este, sub forma aceasta a ocazionalului unor conversaţii ĩn care un eminent teolog rãspunde ĩntrebãrilor pe rând inepte, rãsuflate, puerile, insolente sau consternante ale unui ziarist obtuz şi colţuros, una din marile cãrţi teologice scrise ĩn sc. XXI—şi rezultatul unei ĩntregi vieţi de reflecţie asupra marilor teme ale teologiei.
Rezultatele gândirii lui Ratzinger nu sunt jocurile inteligenţei sau ale ingeniozitãţii ci produsul unei experienţe de o viaţã, opiniile cuiva care a reflectat o viaţã la aceste lucruri. Ĩn teologie nu e vorba numai de a raţiona, ci şi de a confrunta ideile cu experienţa unei vieţi. Cu Seewald, Ratzinger vorbeşte (--ca şi Wojtyla ĩn cãrţile—interviu--) despre teme la care a reflectat o viaţã ĩntreagã. De unde şi caracterul pe atât de concludent, pe atât de puţin apodictic sau sentenţios al rãspunsurilor. Un teolog septuagenar, fire reflexivã şi moderatã, ĩnclinat cãtre reflecţie, rãspunde despre marile teme ale religiei. La Ratzinger existã radicalism fãrã teribilism.
Ceea ce convinge plenar la Ratzinger este faptul cã nu şi—a pierdut cumpãtul, cã nu s—a lãsat dus de val, cã şi—a menţinut moderaţia formei, cã nu ‚s—a radicalizat’. Ĩnţelegerea lui a creştinismului e totodatã foarte curajos modernizatã—şi neradicalizatã, sau nestilizatã, ca sã spun aşa—fãrã stridenţe, purã, esenţialã. Ratzinger nu s—a lãsat ameţit—atunci când ispita era mare—inclusiv ĩn cea mai grosierã formã, de—a deveni un profesor—vedetã de soiul lui Küng. Raportatã la varianta tradiţionalistã, ĩnţelegerea datã de Ratzinger e ĩntr—adevãr una foarte modernizatã; ĩnsã n—a alunecat, nu s—a degradat. Directeţea teologiei lui ĩşi gãseşte forma ĩn rezonabilitate, ĩn caracterul de luciditate şi justeţe—nimic aventurist sau formal sau excesiv—fãrã gesticulaţii spectaculoase ori intenţii de epatare.
‚Dumnezeu şi lumea’—a doua rundã de convorbiri cu Seewald—aparţine operei pastorale a lui Ratzinger, operei de intenţie pastoralã, individualizatã prin moderaţia tonului, prin prudenţã şi evitarea a ceea ce ar putea suna provocator sau extravagant. Distincţia e netã ĩn cazul operei ratzingeriene—de o parte, opera teologic—speculativã, de alta, rezultatele expozitiv—doctrinar—pastorale. Diviziunea poate fi corelatã cu criterii profesionale, de vârstã şi de reorientare (--aşa cum a survenit aceasta ĩn contextul crizei postconciliare--). O primã fazã are un caracter mai degrabã de investigare, de sondare; a doua—mai degrabã de expunere a unor rezultate. A survenit o clasicizare a lui Ratzinger, o evoluţie ĩn sensul unei alinieri la expresia clasicã a credinţei Bisericii; resorturile fiind, multiple, de la chestiuni de parcurs personal la acelea de exercitare a unei funcţii specifice, ĩn deplinã responsabilitate. Vocaţia ratzingerianã a fost de a deveni om al credinţei Bisericii—de a trece de la speculaţia ĩndrãzneaţã la aprofundarea modurilor credinţei Bisericii aşa cum a trecut aceasta ĩn unanimitatea semnificativã. Nota fundamentalã este, de aceea, ĩncrederea—care vede sau trece dincolo de vicisitudini. Atitudinea lui Ratzinger este una fundamental pozitivã—ideea cã apelul la raţionalitate, dialog, acord nu va rãmâne fãrã rãspuns. Ratzinger face şi impresia unui om fundamental neconflictual.
Reflecţiile despre pãcatul originar sugereazã de fapt şi un gând mai general—cã aceste tipare pot fi regãsite ĩn situaţiile ‚anonime’, nu ĩn cele special clasate ca ‚religioase’—şi cã tiparele biblice lumineazã ca din interior aparentul amorf al existenţei, al experienţei—acolo, ĩn ceea ce tinde sã se strecoare ca ceva anomim şi oarecare, pot fi gãsite tiparele unor categorii biblice.
Ca o notã de interes, Ratzinger certificã presupunerea cã stema lui episcopalã ĩl onoreazã pe Sf. Augustin—şi anume, pornind chiar de la lucrarea de triadolog a preadumnezeiescului african.
Aparţin, ca şi Evdokimov şi unii interbelici, celor care—i acordã un loc cu totul extraordinar lui Foucauld.
Mãrturisirile teologice ale lui Ratzinger conţin din pãcate şi o apreciere foarte negativã a spiritualitãţii lui Foucauld—consideratã ca axatã pe valori extrinseci, exterioare esenţei creştinismului—mai mult, sau mai rãu—ca expresia tipicã a sentimentalismului de sc. XIX, a idilismului fantazist. Ĩn fapt, Ratzinger nu numai cã nu disociazã foucauldianismul şi fantezia evlavioasã a sc. XIX ĩn falsitatea ei istoric—religioasã—ci declarã explicit cã ĩntâiul este ipostazierea şi culminarea celei de—a doua, fãcând din Foucauld produsul neroziei pioase a unui veac lânced [--nu aşa de lânced, de fapt, de vreme ce produsese oameni ca Bloy, Foucauld, Blondel ...--]. Realul Foucauld este de fapt tocmai la antipodul neghiobiei idealizante şi pioase de sc. XIX şi al respectivelor visãri romanţioase. Şi nu ştiu cu ce realitatea organizãrii familiale a evreilor antici rãpeşte din esenţialitate trãsãturilor mistic—ascetice aprofundate de Foucauld, om foarte realist ĩn ordinea misticului. Spiritualitatea foucauldianã este cu totul relevantã pentru ordinea esenţialitãţii creştine—aşa cum bine o vãzuse Evdokimov. Ratzinger o reduce, explicit, la rangul unui produs al pietãţii sentimental—romanţioase, plasatã ĩn afara comprehensiunii esenţialului.
DERIVA FIDEISTÃ
DERIVA FIDEISTÃ
O parte a teologiei a abdicat de la orice fel de statut raţional coerent. Balthasar ilustreazã adesea o astfel de ‚gândire’ leşinatã şi estropiatã, emasculatã. Teologie ştirbã şi flecarã. De o intrinsecã vulgaritate şi banalitate.
Teolog rudimentar, Balthasar postuleazã, ĩntr—un loc citat de Seewald, o teorie a dublului aspect—privit ‘ca fapt’, omul ar apãrea ca rezultat arbitrar al proceselor materiale …. De fapt, nu e aşa; nu acesta e rezultatul ştiinţelor sc. XX. Balthasar se aratã fideist când postuleazã aceastã disparitate ĩntre douã ordine—al faptului şi al tainei. Faptul ĩnsuşi, considerat ca fapt, e teologic semnificativ. Ştiiinţa nu ‚demonstreazã’ aleatoriul şi banalitatea şi anodinitatea apariţiei omului—dimpotrivã, subliniazã caracterul excepţional al antropogenezei. Balthasar ilustreazã deriva postoccamianã a teologiei, capitularea ĩn faţa irelevanţei religioase a rezultatelor raţiunii naturale. Vaticanul I ar fi trebuit sã funcţioneze ca o contracarare formidabilã a acestui nãrav fideist—dar toţi au perorat exclusiv despre prerogativele papale, nu despre gnoseologia Vaticanului I.
Raţiunea, universalã, nu e şi ubicuã; de aceea, dogma Vaticanului I (referitoare la demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu şi la posibilitatea unei teologii raţionale) nu e un postulat—ci o decizie, o concluzie. Nu e nimic contradictoriu ĩn a dogmatiza raţionalitatea—nu e fundamentarea raţionalitãţii printr—un act iraţional—volitiv.
Pe de altã parte, considerentele pragmatice sunt valabile—raţiunea e universalã, nu obşteascã—nu toţi oamenii o folosesc ĩn mod concludent—de aceea, teologia nu e rezultatul folosirii raţiunii de cãtre orice persoanã.
O parte a teologiei a abdicat de la orice fel de statut raţional coerent. Balthasar ilustreazã adesea o astfel de ‚gândire’ leşinatã şi estropiatã, emasculatã. Teologie ştirbã şi flecarã. De o intrinsecã vulgaritate şi banalitate.
Teolog rudimentar, Balthasar postuleazã, ĩntr—un loc citat de Seewald, o teorie a dublului aspect—privit ‘ca fapt’, omul ar apãrea ca rezultat arbitrar al proceselor materiale …. De fapt, nu e aşa; nu acesta e rezultatul ştiinţelor sc. XX. Balthasar se aratã fideist când postuleazã aceastã disparitate ĩntre douã ordine—al faptului şi al tainei. Faptul ĩnsuşi, considerat ca fapt, e teologic semnificativ. Ştiiinţa nu ‚demonstreazã’ aleatoriul şi banalitatea şi anodinitatea apariţiei omului—dimpotrivã, subliniazã caracterul excepţional al antropogenezei. Balthasar ilustreazã deriva postoccamianã a teologiei, capitularea ĩn faţa irelevanţei religioase a rezultatelor raţiunii naturale. Vaticanul I ar fi trebuit sã funcţioneze ca o contracarare formidabilã a acestui nãrav fideist—dar toţi au perorat exclusiv despre prerogativele papale, nu despre gnoseologia Vaticanului I.
Raţiunea, universalã, nu e şi ubicuã; de aceea, dogma Vaticanului I (referitoare la demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu şi la posibilitatea unei teologii raţionale) nu e un postulat—ci o decizie, o concluzie. Nu e nimic contradictoriu ĩn a dogmatiza raţionalitatea—nu e fundamentarea raţionalitãţii printr—un act iraţional—volitiv.
Pe de altã parte, considerentele pragmatice sunt valabile—raţiunea e universalã, nu obşteascã—nu toţi oamenii o folosesc ĩn mod concludent—de aceea, teologia nu e rezultatul folosirii raţiunii de cãtre orice persoanã.
Un creştinism al manualelor de teologie a subminat ĩn Occident cunoaşterea propriei tradiţii; de aceea, cred, se vede cã entuziasmul, cam veleitar şi imatur, pentru forme şi expresii religioase rãsãritene, merge mânã—n mânã cu o cunoaştere lãutãreascã şi lacunarã a propriei tradiţii, apusenii ajungând sã caute ĩn tradiţia rãsãriteanã ceea ce nici nu le—a dat prin minte sã caute mai ĩntâi ĩn aceea proprie. La baza acestui defect se aflã, mi se pare, vechea reprezentare a creştinismului ca unul formulat şi codificat ĩn manuale, cu implicita sau chiar şi explicita desconsiderare a tradiţiei. Creştinismul e ceea ce spun savanţii de azi cã este; tradiţia fiind cel mult o sursã secundarã şi subordonatã (-mentalitate gãsitã de Vasquez la un guru al Bisericii postconciliare—v. Balthasar--).
Manualele actuale sunt privite ca abrogând, substanţial, ceea ce le—a precedat. Casta universitarã ĩşi arogã, astfel, formularea cea mai bunã a doctrinei; tradiţia e redusã la un rol ancilar sau de aparat de note.
Aceastã mentalitate, a ‚progresului ştiinţific’, vede ĩn Kahuna universitar pe exponentul cel mai acreditat, iar ĩn cariera universitarã forma ĩnsãşi a vieţii de teolog—ceea ce descalificã teologia Pãrinţilor ca produs al unei etape de dibuiri puerile. Dictatul ĩi aparţine manualului sau tratatului la zi.
Manualele de teologie sunt primite ca o codificare optimã a ceea ce de crezut.
Manualele actuale sunt privite ca abrogând, substanţial, ceea ce le—a precedat. Casta universitarã ĩşi arogã, astfel, formularea cea mai bunã a doctrinei; tradiţia e redusã la un rol ancilar sau de aparat de note.
Aceastã mentalitate, a ‚progresului ştiinţific’, vede ĩn Kahuna universitar pe exponentul cel mai acreditat, iar ĩn cariera universitarã forma ĩnsãşi a vieţii de teolog—ceea ce descalificã teologia Pãrinţilor ca produs al unei etape de dibuiri puerile. Dictatul ĩi aparţine manualului sau tratatului la zi.
Manualele de teologie sunt primite ca o codificare optimã a ceea ce de crezut.
TRADIŢIILE CREŞTINE—INCOMPLETITUDINE ŞI COMPLEMENTARITATE
TRADIŢIILE CREŞTINE—INCOMPLETITUDINE ŞI COMPLEMENTARITATE
Ĩn practica teologicã desigur cã au survenit incompletitudini şi respectivele complementaritãţi; a existat o incompletã osmozã şi, de ex., pãtrundere a gândirii Capadocienilor, cu abordarea, temele şi rezultatele ei, ĩn spaţiul teologic latin. Reciproc, statutul teologilor latini ĩn lumea creştinã rãsãriteanã a fost şi rãmâne unul cu totul nesatisfãcãtor. Dar aceste incompletitudini trebuiau sã semnaleze complementaritãţi—nu opoziţii. Soluţiile concrete rãmân dealtfel numai ĩn seama creativitãţii particulare—aceste osmoze şi comunicãri neputând reveni comisiilor, etc.. Ĩn mare, cele douã—sau mai multe—Tradiţii şi culturi (--latinã, greacã, egipteanã, sirianã ...--) s—au dezinteresat unele de celelalte ,şi este de neĩnţeles nemulţumirea exponenţilor creştinãtãţilor semitice cu modul cum sunt reprezentate şi preluate ĩn sinteza bizantinã. Releele sunt reprezentate mereu de indivizi, cu creativitatea lor—nu de instituţii. Interacţia, comunicarea tradiţiilor particulare revine indivizilor, iniţiativelor şi creativitãţii lor. Ele nu pot fi trasate aprioric, teoretic şi ĩn abstract. Pe de altã parte, ele sunt la fel de infructuoase dacã sunt gesturi ‚simbolice’, diplomatic—ecumenice, şi nu expresie a nevoilor reale ale gândirii şi expresiei teologice. Nu e loc pentru curtoazie ĩn viaţa realã a minţii.
Legitimitatea diversitãţii, corect ĩnţeleasã, n—ar trebui sã ducã la separatism (--ca atunci când creştinii de tradiţie sirianã pretind cã nu pricep lexicul teologic latin şi mai general sintaxa teologicã apuseanã—ceea ce este o absurditate, iar dacã ar fi şi adevãrat—o anomalie de corectat).
Revin la faptul cã, ĩn termeni istorici, ai existentului, caracterul incomplet al fiecãrei sinteze teologice condiţionate cultural este evident. Evident este şi faptul cã nu s—au exercitat influenţe mutuale care ar fi fost probabil foarte avantajoase. S—a ratat edificarea de punţi, de comunicãri. Soluţiile la aceastã problemã nu constau ĩn simplism, ĩn preluãri pripite, ĩn mimetism şi ĩn deghizãri improprii, ĩn preschimbarea scenei teologice ĩntr—un bal mascat. Autodeprecierea şi ingratitudinea faţã de precursorii proprii este ĩncã mai puţin de dorit. Intenţionatele schimburi teologice nu pot sta sub semnul cârpãcelii—ci ele revin, cum am spus, creativitãţii individuale, cu misterul ei. Ele nu pot fi ĩncredinţate inerţialitãţii instituţiilor.
۞
Practica teologicã occidentalã nu trebuie bizantinizatã silnic, din oportunism sau ‚programatic’, de sus ĩn jos, sau din mimetism şi veleitarism. Acestea reprezintã forme de pervertire şi de degradare a practicii teologice, de distorsionare—şi chiar de caricaturizare. De acestea ţin preluarea pripitã, necriticã şi neraţionatã, sub impulsul mimetismului, a unor forme, categorii şi rezultate teologice neĩndeajuns cunoscute.
۞
Armonizarea diferitelor tradiţii se adreseazã exclusiv planului esenţialului; o punere de acord ĩn fiecare detaliu este ceva iluzoriu, un deziderat ĩnşelãtor şi de neatins. Acordul ĩn planul detaliilor va rãmâne mereu mai degrabã vag.
Trebuie ĩnsã evitat şi recursul, ĩn fond aşa de facil, la un dublu limbaj—de ex., apelul la trecerea ‚dincolo de formule’, atunci când aceasta pare avantajos;--şi invers, fetişizarea particularitãţii şi invocarea akribeiei când acestea pot susţine şicanarea ‚celorlalţi’. Unde nu existã acordul ĩn amãnunte şi expresii, el e declarat ca esenţial; iar unde existã, e declarat ca neesenţial, aparent şi exterior, neconcludent.
Când formulele concordã, se spune cã esenţialul nu se aflã ĩn aceastea (--Colliander; filoprotestantismul lui Stãniloae--); când ele nu concordã, se spune cã akribeia este fundamentalã şi numai ea poate gira un acord.
Ĩn practica teologicã desigur cã au survenit incompletitudini şi respectivele complementaritãţi; a existat o incompletã osmozã şi, de ex., pãtrundere a gândirii Capadocienilor, cu abordarea, temele şi rezultatele ei, ĩn spaţiul teologic latin. Reciproc, statutul teologilor latini ĩn lumea creştinã rãsãriteanã a fost şi rãmâne unul cu totul nesatisfãcãtor. Dar aceste incompletitudini trebuiau sã semnaleze complementaritãţi—nu opoziţii. Soluţiile concrete rãmân dealtfel numai ĩn seama creativitãţii particulare—aceste osmoze şi comunicãri neputând reveni comisiilor, etc.. Ĩn mare, cele douã—sau mai multe—Tradiţii şi culturi (--latinã, greacã, egipteanã, sirianã ...--) s—au dezinteresat unele de celelalte ,şi este de neĩnţeles nemulţumirea exponenţilor creştinãtãţilor semitice cu modul cum sunt reprezentate şi preluate ĩn sinteza bizantinã. Releele sunt reprezentate mereu de indivizi, cu creativitatea lor—nu de instituţii. Interacţia, comunicarea tradiţiilor particulare revine indivizilor, iniţiativelor şi creativitãţii lor. Ele nu pot fi trasate aprioric, teoretic şi ĩn abstract. Pe de altã parte, ele sunt la fel de infructuoase dacã sunt gesturi ‚simbolice’, diplomatic—ecumenice, şi nu expresie a nevoilor reale ale gândirii şi expresiei teologice. Nu e loc pentru curtoazie ĩn viaţa realã a minţii.
Legitimitatea diversitãţii, corect ĩnţeleasã, n—ar trebui sã ducã la separatism (--ca atunci când creştinii de tradiţie sirianã pretind cã nu pricep lexicul teologic latin şi mai general sintaxa teologicã apuseanã—ceea ce este o absurditate, iar dacã ar fi şi adevãrat—o anomalie de corectat).
Revin la faptul cã, ĩn termeni istorici, ai existentului, caracterul incomplet al fiecãrei sinteze teologice condiţionate cultural este evident. Evident este şi faptul cã nu s—au exercitat influenţe mutuale care ar fi fost probabil foarte avantajoase. S—a ratat edificarea de punţi, de comunicãri. Soluţiile la aceastã problemã nu constau ĩn simplism, ĩn preluãri pripite, ĩn mimetism şi ĩn deghizãri improprii, ĩn preschimbarea scenei teologice ĩntr—un bal mascat. Autodeprecierea şi ingratitudinea faţã de precursorii proprii este ĩncã mai puţin de dorit. Intenţionatele schimburi teologice nu pot sta sub semnul cârpãcelii—ci ele revin, cum am spus, creativitãţii individuale, cu misterul ei. Ele nu pot fi ĩncredinţate inerţialitãţii instituţiilor.
۞
Practica teologicã occidentalã nu trebuie bizantinizatã silnic, din oportunism sau ‚programatic’, de sus ĩn jos, sau din mimetism şi veleitarism. Acestea reprezintã forme de pervertire şi de degradare a practicii teologice, de distorsionare—şi chiar de caricaturizare. De acestea ţin preluarea pripitã, necriticã şi neraţionatã, sub impulsul mimetismului, a unor forme, categorii şi rezultate teologice neĩndeajuns cunoscute.
۞
Armonizarea diferitelor tradiţii se adreseazã exclusiv planului esenţialului; o punere de acord ĩn fiecare detaliu este ceva iluzoriu, un deziderat ĩnşelãtor şi de neatins. Acordul ĩn planul detaliilor va rãmâne mereu mai degrabã vag.
Trebuie ĩnsã evitat şi recursul, ĩn fond aşa de facil, la un dublu limbaj—de ex., apelul la trecerea ‚dincolo de formule’, atunci când aceasta pare avantajos;--şi invers, fetişizarea particularitãţii şi invocarea akribeiei când acestea pot susţine şicanarea ‚celorlalţi’. Unde nu existã acordul ĩn amãnunte şi expresii, el e declarat ca esenţial; iar unde existã, e declarat ca neesenţial, aparent şi exterior, neconcludent.
Când formulele concordã, se spune cã esenţialul nu se aflã ĩn aceastea (--Colliander; filoprotestantismul lui Stãniloae--); când ele nu concordã, se spune cã akribeia este fundamentalã şi numai ea poate gira un acord.
Nu ştiu cât de corect o fi articolul lui Weigel despre CARITAS IN VERITATE, dar ĩn mod sigur e foarte excitant scris, e o lecturã stenicã—ba chiar ĩmi place mult mai mult decât aş fi vrut ori aş fi fost eu dispus sã admit.
۞
Quiller şi Machen admirau romanul istoric al lui Reade; Orwell, nu. [Fireşte ĩnsã cã toţi trei ĩl admirau pe Reade.]
۞
Oraşul ĩmi place cu moderaţia cu care e bine ca cineva sã se placã pe sine ĩnsuşi; cu aceastã discreţie şi moderaţie.
۞
Vulgaritatea, crasa banalitate a stilului şi minţii lui Merton, strãvezia vanitate şi lãcomia, parvenitismul cultural, ifosele lui de provincial ĩncoţopenit, concupiscenţa misticã şi orgoliul nevoalat.
۞
Fer. Rosmini a fondat institutul la 31 de ani; iar viaţa lui coincide cu ĩntâia jumãtate a sc. XIX. Viaţa Fer. Rosmini, istoria atacurilor cãrora le—a fost supus aratã ĩncã o datã cã reformatorii nu gãsesc un mediu neutru—ci unul ostil, vrãjmaş. [Se pare ĩnsã cã greşeala primului pas ĩi revine lui, el a ĩntreprins ĩntâiul atac.]
۞
Cinemaul german—ca şi muzica, literatura, teatrul, filozofia—ca sã nu mai vorbim despre filologie, medicinã, istoriografie, etc.—au atins acele niveluri de neobişnuitã excelenţã, de genialitate—pentru ca, ulterior, banalitatea sã treacã drept regulã. Nemţii au ĩnceput prin a fi regizorii Europei—secondaţi de câţiva scandinavi—pentru ca relativ rapid sã devinã axiomatic faptul cã au un cinema fad şi neinteresant; plecarea evreilor a contribuit desigur la devastarea vieţii artistice, la degradarea artei germane.
Francezii, italienii au strãlucit şi ei din capul locului; iar pentru mine cinemaul este o artã interbelicã.
۞
Ca un al patrulea album—A NIGHT AT THE OPERA—extravagant, strãlucitor, foarte inspirat. A DAY AT THE RACES. TEO TORRIATTE—ceva foarte fin. TIE YOUR MOTHER ... conţine şi ce e mai bun ĩn D. MODE—I FEEL YOU, ritmul sincopat de chitarã. D. MODE au restrâns, simplificat şi esenţializat piesa, au redus—o la miezul ritmic, fãrã umplutura destul de banalã a cântecului originar.
Ascult albumele QUEEN ĩntr—o ordine aleatorie.
۞
Constantinopolitanii discutau ĩn conclav despre sexul ĩngerilor—ne instruieşte medievistul bizantinolog Agathon, exministrul.
Dincolo de semidoctismul ĩngãlat al exministrului, cam aşa se va vorbi peste veacuri şi despre tezele bibliştilor progresişti, cu aceeaşi consternare dinaintea absurditãţii patente.
۞
Tolman despre comportamentul intenţional.
۞
Vizibil urzicat de ceea ce i—am spus despre Cohn. Discuţia, ĩn jurul unor beri cu o gustare, s—a referit la Tarantino, la agenţii imobiliari, iar la final—la Gilbert, conversie.
۞
Pontificatul lui Benedict ĩl trãiesc ca un catolic conştient, racordat, receptiv, ‚pe fazã’, deschis.
Mintea de cristal, nu de noroi.
۞
Din fidelitate machenianã, din simpatie şi fidelitate literarã, artisticã.
۞
Seewald, interlocutorul lui Ratzinger, monument de prostie şi egoism ingenuu, de mãrginire şi ĩngustime, de grosolãnie adesea, ĩmi inspirã o vie antipatie, cu reaua lui credinţã deliberatã.
Mitocãnie germanã turatã la maxim—din partea lui Seewald.
۞
A cãuta ceea ce e dickensian, neovictorian, kafkian, dumasian—nu pastişe, evident, dar duh, notã, simţ .... Aşa cum Dna. Y. dibuia note tolstoiene la istoricii antici—aşadar, chiar anacronic. Sau cehovienii—şi dostoievskienii—ruşi. La fel ceea ce e wellsian (--cum aratã ‚Morgan’--).
۞
Simpaticul crez hedonic al lui Pleşu.
Oricum, catolicismul sã rãmânã RELIGIE, misticã şi reflecţie, sã nu devinã culturã.
۞
Cei trei tomişti; nemţii; Papa, iezuitul francez, KR, PE; athoniţii; GKC; Pãrinţii; Newman—ceea ce mi—ar servi subiecte. Ceva teologie. Filozofie, ca reformã, fundamentare, asanare. Lewis. Englezii. Ca englez. Colete; ed..
Sem. VII—ed.; apoi, Episcopul, iconarul irlandez. Sapienţialitatea. Realism. Ghiorlanii. Sfat. Moşul.
Nulitatea, opusã erorii sau eterodoxiei.
۞
Infinitul ia forma literaturii. Ĩnsã e şi ceva temperamental.
۞
Toţi din studio tabãrã pe Boureanu care fusese ĩnjurat de mamã de Pãunescu (‚mama dv. mai lipseşte’).
Acesta e nivelul deontologilor şi al moraliştilor şi al tinerimii nonconformiste—Pãunescu .Şi toţi ĩl certau şi—l ţâstuiau pe Boureanu—care ĩndrãznea sã—i rãspundã piscului civic ....
Boarfa de Pãunescu vorbeşte de oamenii cu un minim de culturã care nu pot spune chiar orice. Dintr—un anumit punct de vedere, a—l alãtura pe CV Tudor lui Pãunescu ĩnseamnã a—i face un deserviciu primului.
Pãunescu e turnesolul acestui popor.
Stima care—i este ĩncã acordatã ţine de catalogul absurditãţilor. Tupeul unui versificator prolix.
۞
Michael O’Carroll, vânturãtor al tuturor clişeelor, proponent al unei versiuni extrem de convenţionale şi de diplomatice, ĩn care schismaticii sunt varianta avansatã, necoruptã a catolicilor—primilor nu le lipseşte nimic, ceilalţi au numai de ĩnvãţat, etc., retorica şi teoria sunt luate drept existent.
Ĩi ĩnţeleg pe unii apuseni cã acceptã criticile ‚ĩndreptãţite’ ale schismaticilor; dar de ce nu le fac şi ei acelaşi serviciu ĩn privinţa Purgatoriului, a mariologiei, a primatului papal, a autoritãţii episcopale (--şi nu stãreţeşti--), a monoteismului, a Sacramentelor?
۞
Machen s—a ĩnsurat la 24 de ani cu boema Amy; la 36 de ani a rãmas vãduv, iar la 40 de ani s—a recãsãtorit, cu Dorothie. A fost şi actor ambulant.
۞
Existã un soi de monofizitism mistic, avid sã excludã colaborarea, sinergia divino—umanã. E monofizitismul falsei pietãţi, care nu gândeşte—n termeni fireşti, de sinergie, de cooperare.
۞
Apropo de regula ‚4 x ...’, cred cã e mai greşit—şi mai relevant—sã INCLUZI o lucrare proastã, decât sã EXCLUZI, arbitrar, una bunã. E de preferat sã exagerezi ĩn sens critic; e mai descalificantã ĩngãduinţa, concesia. E preferabilã excluderea a ceva bun, includerii a ceva prost.
۞
Nivelul prostiei ĩn lumea de azi e unul sordid; şi ĩmi plac oamenii (Voltaire; Flaubert; Paleologu; ‚Morgan’) care nu se pot ĩmpãca cu prostia, cu prostia ambiantã.
۞
Sectorul privat finanţeazã şi beneficiazã de sectorul de stat. ‚Pirrhice’ şi ‚pirrhicã’.
۞
Filmul de acţiune urbanã este o invenţie a anilor ‚60, nu exista ĩnainte (--thrillerul psihologic, de ex., exista—ĩnainte de Gere şi Douglas au existat Gabin şi Tracy şi Grant--). Dar Willis, Gibson, Stallone şi TERMINATOR, Eastwood, Bronson vin din McQueen.
Despre cele 2 ½ filme, vãzute ieri (douã) şi joi ( ½ ), n—am scris niciun articol.
۞
Par sã existe ĩn diferite regiuni semne de renaştere ale unui interes faţã de vechea pietate occidentalã; Ep. Vasa a publicat un astfel de articol, despre participarea lãuntricã la Missã. Azi, ascultând piesa cea mai reputatã a lui URIAH HEEP, regãsesc—ĩn mine şi—n cântãreţ—simplitatea evlaviei acesteia autentice şi pure—ideea de asistenţã, imediateţe şi iubire.
Nihilismul pãgân ĩşi face adesea loc ĩn evlavie, ĩn ĩnţelegerea evlaviei. El exclude umanul ca factor, ca parte a sinergiei.
۞
Ideile de cãlãtorie—delta, Grecia, Franţa, Italia, Athos. Şi exerciţii gracqiene—nu pastişe, ci exercitãri—gracqian—sadovenian—beyliste.
۞
Al şaselea album QUEEN luat la rând de mine—ĩntr—o ordine, cum am spus, aleatorie-THE MIRACLE. ROCK IT e foarte frumoasã. Extraordinar divertisment. Apoi, HOT SPACE. UNDER PRESSURE ĩncepe ca hitul lui V. Ice (--britanicii fiind primii--). O antologie ar include JESUS, TEO TORRIATTE, UNDER PRESSURE, TIE YOUR ..., etc..
Apoi, SHEER HEART ATTACK (--al optulea album--). Ĩmi place FLICK OF THE WRIST.
۞
Davidson, evreica, D. Myers, ‚Morgan’—articole.
Marais; Lang ...; polaruri; Mihalkov, gruzinul, ‚Valachi’, Mitchum, Newman—ca regizor (şi comedia—cf. pontului), Truffaut, ecranizarea Hemingway, Leone; ‚Lancelot’, Funès, Castellari; Guitry, GAMERA, Sinatra. Valuta—pe ce .... Casã. Climat; 2 l.; deltã; haine; costum; ca medic; cãrţile, autorii frecventaţi; noimã; birou; taxe .... Interacţii.
Aparat. Banii. Abstractizare—ceva abstract, fals, dezumanizat. Fezabil.
Articole. Aparat. Decadenţa, civilizaţia, interbelicii, Cioculescu; ifose. Stenic. Tangibil. Valuta—pe ce ..... Impulsul. A—mi oferi; ed..
۞
Spiritualul nu ĩnseamnã imaterialul, ci dumnezeiescul, ceea ce aparţine ordinii dumnezeieşti, ceea ce participã la caracterul Lui Dumnezeu. Vreau sã spun cã nu trebuie rãmas la negativitate, la o definire negativã.
۞
Nu mã intereseazã ce pretinde cutare teolog cã este sau reprezintã; mã intereseazã exclusiv ceea ce el este ĩntr—adevãr.
۞
Etichetele pot pãrea şic numai pe valize—nu pe autori.
۞
Nocivitatea pildei cã un Papã poate decide cã Missa poate fi şi altfel.
۞
Cred şi eu, ca şi Preasf. Vasile, Dascãlul Ecumenic, cã Biserica este misteriocentricã şi Liturghia este parte a Revelaţiei—ĩnmânatã nouã de cãtre Biserica mucenicilor. Creştinismul este centrat de Taine, de Tainele liturgice, de Taine aşa cum sunt acestea comunicate ĩn Liturgie.
Componenta mistagogicã primeazã de departe asupra celei instructive.
Rolul Liturghiei este acela de a instrui—şi anume, de a instrui ĩn Taine. Instruirea oferitã de creştinism e una specificã—şi anume, aceea realizatã de Liturghia Misterelor. Reformatorii de la Vaticanul II au ĩnţeles instruirea ĩn sens impropriu, formal, protestant—instruieşti sporovãind, perorând.
Vaticanul II a fost de fapt ĩntreprins ca DESFACERE a istoriei Bisericii. Oameni care nu mai erau defel la ĩnãlţimea stadiului cultural al Bisericii, şi care l—au repudiat.
۞
De fapt, Chesterton—şi poate chiar şi Chartier—spun exact contrariul a ceea ce enunţase Paleologu (superfluitatea, redundanţa, pretinsul balast).
۞
Diviziunile cât de cât naturale, sau fireşti, sau spontane, ale cunoaşterii, şi cele cu totul artificiale.
۞
Dalai Lama, Wojtyla, Ratzinger—moşnegii subţiaţi de viaţã; la polul opus, un resentimentar subversiv ca Martini—care evident se ĩndobitoceşte cu vârsta.
۞
Ĩn lumea ortodoxã, inclusiv ĩn Apus, anomaliile sunt date sub preş. Ortodocşii de pretutindeni, poate inspiraţi de cãlãuzirea esticilor, trateazã la fel anomaliile. Existã nişte ierarhi ‚ortodocşi’ vestici care nu—s cu nimic mai prejos, ĩn enunţurile lor, de cei mai liberali dintre catolici—dar faptul e discret dat sub preş.
۞
Ĩn fiecare an, bucuria datã de Dickens, Beyle, Balzac, Machen, Tolkien, Kipling, Gracq.
۞
Ştiu patru din cele cinci polaruri ale lui Truffaut—şi opt din cele nouã ecranizãri—din care trei vãzute chiar ĩn perioada ĩnceputului meu ĩn clinicã.
۞
Ca savant, şi ca om care scrie despre mistici. Model realizat ĩn Bergson, Simmel, Weininger, Tresmontant, Blondel, Hügel—şi ĩnalta lor intelectualitate, firea lor. Ilustrat prin scrieri despre mistici.
Atras de ceea ce e—n mod autentic misterios şi teofanic, hierofanic—nu de ceea ce e extravagant sau strident sau rebel.
۞
Oamenii care au studiat lucrurile orientale—Merton, Claudel, Sigrist; şi atâţia necreştini ....
۞
Romanţiozitatea, iraţionalitatea tendinţelor arhaizante, a paseismului eclezial.
۞
Tânãrul ĩndrãgit de Iisus ar fi fost dispus la martiriu—nu şi la existenţa banalã a unui paroh de ţarã. Iisus ĩl ĩndreaptã nu spre ceva extrem, ci spre ceva prozaic; iar tânãrul cel ĩndrãgit este dispus mai degrabã cãtre ceva romanţios—romanţiozitate pe care o descurajeazã umorul Lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, mai degrabã martiriul este compromisul, ca ‚bilet de trecere’, pe când existenţa de paroh de ţarã, ori de cap de familie numeroasã, este neconcesivitatea şi vãdirea.
۞
Vecinãtatea protestantismului nu ascute—ci perverteşte. Catolicismul nemţesc nu mai e decât versiunea superstiţioasã a luteranismului.
۞
Omul ca ansamblu de resorturi, deprinderi, relee, tipare comportamentale.
۞
Relaţie vie, vitalã şi salutarã—aşa cum e Biblia la cãlugãrul ĩntâlnit de Seewald.
۞
La larg. Pãrinţi, teologi, reflecţie, experienţã. Conversie.
Autenticitatea gândirii derivã din cea a vieţii.
Filozofii noştri slobozi—Camil P., Gherea, Zarifopol. Puritatea autenticei pãtrunderi metafizice. Dispreţul faţã de Duhul (--ĩn desconsiderarea ĩnzestrãrilor--). Teologia; interacţiile; geografia. A simţi suflul Duhului ĩn vele.
۞
Eu ştiu oameni care sunt de la diavolul.
۞
Când am realizat cã Tournier bãtea câmpii, cã, ĩn calitate de analist al culturii, bãtea câmpii.
Notele lui false, facticitatea, lãutãrismul. Lucruri aruncate LA OHA, la plesnealã, la mişto, ĩn doi peri.
۞
Unii antici, Homer, Montaigne, Shakespeare, Biblia, clasicii francezi, autorii imperisabil instructivi. Acesta e gustul pentru clasici, pe care—l avea Claudel (--şi, ĩntr—un anume chip, mai exotic, Bloy—prin vizionarele lui--).
Nu se pune, cu aceşti autori, problema de decadenţã.
Patrologul ortodox american, exegetul scottian şi Stevenson.
۞
Azi (luni), rescriind notele despre THE KILLERS, am revãzut marele tabel de polaruri al lui Muller—senzaţional. [Nu ştiu dacã aceeaşi scriere a lui Hemingway a fost ecranizatã şi de Kubrick şi Tarkovski; merita.]
THE KILLERS e unul din filmele cu efect de amplificare—aratã din ce ĩn ce mai vast, infinitatea poeziei lui rãzbate—nu pot nimic ĩmpotriva ei—n—are nevoie de complicitate. Ĩnsã şi Muller ĩi dã un loc foarte ĩnalt ĩntre polaruri.
۞
Reade, White, Scott, epopei şi scrieri medievale.
۞
Epopeile—antice greceşti, sau medievale—nu—s ĩnsãilãri retrospective, nu—s o formã de paseism.
۞
Raţiunea nu e un formalism, un motor al formalismului, ci un mod de discernere. Ea e ĩn mod hotãrât o forţã a umanului, a viului.
۞
Organicul, creativitatea organicã nefalsificatã.
۞
Creştinismul considerã cã gândirea este nutritã de Spirit, de viaţã, de Spirit care este ‚Dãtãtorul de viaţã’.
Creştinismul este, fãrã falsificare, un vitalism—nu un biologism. Viaţa (realã) precede gândirea.
۞
'Vicontele de Apanova'.
۞
Lossky m—a lecuit de nihilism—ĩntrucât mi—a apãrut ca un gânditor mai interesant, mai adânc şi mai respectabil şi mai concludent decât oricare dintre sceptici, nihilişti, zeflemişti, etc..
Mi s—a pãrut un gânditor remarcabil şi exemplar—superior nihiliştilor şi blazaţilor.
Strãfulgerat de calitatea aparte a lui Lossky ca gânditor superior, de o profunzime şi relevanţã incomparabile şi neegalate.
۞
Aspiraţia la o gândire alimentatã patristic.
۞
Azi, marţi, albumul din ‚83—THE WORKS. E al optulea album QUEEN pe care—l ascult [--dupã acelea din ‚73, ‚74—II, ‚75, ‚76, ‚81, ‚89 şi ‚91--]. Queen nu rãspune—ĩn ultimã instanţã—cerinţelor mele de la o muzicã de amuzament; ĩnsã meritele lor sunt variate şi numeroase.
۞
Lecturi care sã amuze. Evidentã familiaritate şi elasticitate. Electrizant, excitant, nesaţ. Lecturi de amuzament. Intuiţia e altceva—direct, pe loc şi viu.
۞
Fireşte cã bunul simţ, moderaţia, luciditatea ĩn autenticitatea ei existenţialã, cumpãtarea nu—s impresionante, pe când fanatismul, turbarea, vehemenţa, indignarea sunt.
Sfinţii sunt ĩntr—adevãr icoane—chipuri de luminã, ĩn care virtuţile strãlucesc de viaţã, de plenitudinea vieţii lãuntrice şi a harurilor şi a comunicãrii Sf. Spirit. Mã gândesc la Maxim, la capadocieni, la Isaac, la Toma, la Juan, la Domingo—care era pentru Toma ĩnsãşi realizarea formei creştine, plinãtatea vieţii Spiritului ĩn sinergia divino—umanã.
Sfinţenia e altruism, o societate fãrã sfinţi se usucã, e iascã.
Sfinţenia trebuie deschisã complet cãtre inteligenţã şi educarea acesteia.
Inteligenţa nu e vanitate—ci virtute supremã.
۞
Arta, teologia, creativitatea cer virtute—nu formalism, ci viaţã.
۞
Bucuria vie a scrisului şi a cititului.
۞
Quiller şi Machen admirau romanul istoric al lui Reade; Orwell, nu. [Fireşte ĩnsã cã toţi trei ĩl admirau pe Reade.]
۞
Oraşul ĩmi place cu moderaţia cu care e bine ca cineva sã se placã pe sine ĩnsuşi; cu aceastã discreţie şi moderaţie.
۞
Vulgaritatea, crasa banalitate a stilului şi minţii lui Merton, strãvezia vanitate şi lãcomia, parvenitismul cultural, ifosele lui de provincial ĩncoţopenit, concupiscenţa misticã şi orgoliul nevoalat.
۞
Fer. Rosmini a fondat institutul la 31 de ani; iar viaţa lui coincide cu ĩntâia jumãtate a sc. XIX. Viaţa Fer. Rosmini, istoria atacurilor cãrora le—a fost supus aratã ĩncã o datã cã reformatorii nu gãsesc un mediu neutru—ci unul ostil, vrãjmaş. [Se pare ĩnsã cã greşeala primului pas ĩi revine lui, el a ĩntreprins ĩntâiul atac.]
۞
Cinemaul german—ca şi muzica, literatura, teatrul, filozofia—ca sã nu mai vorbim despre filologie, medicinã, istoriografie, etc.—au atins acele niveluri de neobişnuitã excelenţã, de genialitate—pentru ca, ulterior, banalitatea sã treacã drept regulã. Nemţii au ĩnceput prin a fi regizorii Europei—secondaţi de câţiva scandinavi—pentru ca relativ rapid sã devinã axiomatic faptul cã au un cinema fad şi neinteresant; plecarea evreilor a contribuit desigur la devastarea vieţii artistice, la degradarea artei germane.
Francezii, italienii au strãlucit şi ei din capul locului; iar pentru mine cinemaul este o artã interbelicã.
۞
Ca un al patrulea album—A NIGHT AT THE OPERA—extravagant, strãlucitor, foarte inspirat. A DAY AT THE RACES. TEO TORRIATTE—ceva foarte fin. TIE YOUR MOTHER ... conţine şi ce e mai bun ĩn D. MODE—I FEEL YOU, ritmul sincopat de chitarã. D. MODE au restrâns, simplificat şi esenţializat piesa, au redus—o la miezul ritmic, fãrã umplutura destul de banalã a cântecului originar.
Ascult albumele QUEEN ĩntr—o ordine aleatorie.
۞
Constantinopolitanii discutau ĩn conclav despre sexul ĩngerilor—ne instruieşte medievistul bizantinolog Agathon, exministrul.
Dincolo de semidoctismul ĩngãlat al exministrului, cam aşa se va vorbi peste veacuri şi despre tezele bibliştilor progresişti, cu aceeaşi consternare dinaintea absurditãţii patente.
۞
Tolman despre comportamentul intenţional.
۞
Vizibil urzicat de ceea ce i—am spus despre Cohn. Discuţia, ĩn jurul unor beri cu o gustare, s—a referit la Tarantino, la agenţii imobiliari, iar la final—la Gilbert, conversie.
۞
Pontificatul lui Benedict ĩl trãiesc ca un catolic conştient, racordat, receptiv, ‚pe fazã’, deschis.
Mintea de cristal, nu de noroi.
۞
Din fidelitate machenianã, din simpatie şi fidelitate literarã, artisticã.
۞
Seewald, interlocutorul lui Ratzinger, monument de prostie şi egoism ingenuu, de mãrginire şi ĩngustime, de grosolãnie adesea, ĩmi inspirã o vie antipatie, cu reaua lui credinţã deliberatã.
Mitocãnie germanã turatã la maxim—din partea lui Seewald.
۞
A cãuta ceea ce e dickensian, neovictorian, kafkian, dumasian—nu pastişe, evident, dar duh, notã, simţ .... Aşa cum Dna. Y. dibuia note tolstoiene la istoricii antici—aşadar, chiar anacronic. Sau cehovienii—şi dostoievskienii—ruşi. La fel ceea ce e wellsian (--cum aratã ‚Morgan’--).
۞
Simpaticul crez hedonic al lui Pleşu.
Oricum, catolicismul sã rãmânã RELIGIE, misticã şi reflecţie, sã nu devinã culturã.
۞
Cei trei tomişti; nemţii; Papa, iezuitul francez, KR, PE; athoniţii; GKC; Pãrinţii; Newman—ceea ce mi—ar servi subiecte. Ceva teologie. Filozofie, ca reformã, fundamentare, asanare. Lewis. Englezii. Ca englez. Colete; ed..
Sem. VII—ed.; apoi, Episcopul, iconarul irlandez. Sapienţialitatea. Realism. Ghiorlanii. Sfat. Moşul.
Nulitatea, opusã erorii sau eterodoxiei.
۞
Infinitul ia forma literaturii. Ĩnsã e şi ceva temperamental.
۞
Toţi din studio tabãrã pe Boureanu care fusese ĩnjurat de mamã de Pãunescu (‚mama dv. mai lipseşte’).
Acesta e nivelul deontologilor şi al moraliştilor şi al tinerimii nonconformiste—Pãunescu .Şi toţi ĩl certau şi—l ţâstuiau pe Boureanu—care ĩndrãznea sã—i rãspundã piscului civic ....
Boarfa de Pãunescu vorbeşte de oamenii cu un minim de culturã care nu pot spune chiar orice. Dintr—un anumit punct de vedere, a—l alãtura pe CV Tudor lui Pãunescu ĩnseamnã a—i face un deserviciu primului.
Pãunescu e turnesolul acestui popor.
Stima care—i este ĩncã acordatã ţine de catalogul absurditãţilor. Tupeul unui versificator prolix.
۞
Michael O’Carroll, vânturãtor al tuturor clişeelor, proponent al unei versiuni extrem de convenţionale şi de diplomatice, ĩn care schismaticii sunt varianta avansatã, necoruptã a catolicilor—primilor nu le lipseşte nimic, ceilalţi au numai de ĩnvãţat, etc., retorica şi teoria sunt luate drept existent.
Ĩi ĩnţeleg pe unii apuseni cã acceptã criticile ‚ĩndreptãţite’ ale schismaticilor; dar de ce nu le fac şi ei acelaşi serviciu ĩn privinţa Purgatoriului, a mariologiei, a primatului papal, a autoritãţii episcopale (--şi nu stãreţeşti--), a monoteismului, a Sacramentelor?
۞
Machen s—a ĩnsurat la 24 de ani cu boema Amy; la 36 de ani a rãmas vãduv, iar la 40 de ani s—a recãsãtorit, cu Dorothie. A fost şi actor ambulant.
۞
Existã un soi de monofizitism mistic, avid sã excludã colaborarea, sinergia divino—umanã. E monofizitismul falsei pietãţi, care nu gândeşte—n termeni fireşti, de sinergie, de cooperare.
۞
Apropo de regula ‚4 x ...’, cred cã e mai greşit—şi mai relevant—sã INCLUZI o lucrare proastã, decât sã EXCLUZI, arbitrar, una bunã. E de preferat sã exagerezi ĩn sens critic; e mai descalificantã ĩngãduinţa, concesia. E preferabilã excluderea a ceva bun, includerii a ceva prost.
۞
Nivelul prostiei ĩn lumea de azi e unul sordid; şi ĩmi plac oamenii (Voltaire; Flaubert; Paleologu; ‚Morgan’) care nu se pot ĩmpãca cu prostia, cu prostia ambiantã.
۞
Sectorul privat finanţeazã şi beneficiazã de sectorul de stat. ‚Pirrhice’ şi ‚pirrhicã’.
۞
Filmul de acţiune urbanã este o invenţie a anilor ‚60, nu exista ĩnainte (--thrillerul psihologic, de ex., exista—ĩnainte de Gere şi Douglas au existat Gabin şi Tracy şi Grant--). Dar Willis, Gibson, Stallone şi TERMINATOR, Eastwood, Bronson vin din McQueen.
Despre cele 2 ½ filme, vãzute ieri (douã) şi joi ( ½ ), n—am scris niciun articol.
۞
Par sã existe ĩn diferite regiuni semne de renaştere ale unui interes faţã de vechea pietate occidentalã; Ep. Vasa a publicat un astfel de articol, despre participarea lãuntricã la Missã. Azi, ascultând piesa cea mai reputatã a lui URIAH HEEP, regãsesc—ĩn mine şi—n cântãreţ—simplitatea evlaviei acesteia autentice şi pure—ideea de asistenţã, imediateţe şi iubire.
Nihilismul pãgân ĩşi face adesea loc ĩn evlavie, ĩn ĩnţelegerea evlaviei. El exclude umanul ca factor, ca parte a sinergiei.
۞
Ideile de cãlãtorie—delta, Grecia, Franţa, Italia, Athos. Şi exerciţii gracqiene—nu pastişe, ci exercitãri—gracqian—sadovenian—beyliste.
۞
Al şaselea album QUEEN luat la rând de mine—ĩntr—o ordine, cum am spus, aleatorie-THE MIRACLE. ROCK IT e foarte frumoasã. Extraordinar divertisment. Apoi, HOT SPACE. UNDER PRESSURE ĩncepe ca hitul lui V. Ice (--britanicii fiind primii--). O antologie ar include JESUS, TEO TORRIATTE, UNDER PRESSURE, TIE YOUR ..., etc..
Apoi, SHEER HEART ATTACK (--al optulea album--). Ĩmi place FLICK OF THE WRIST.
۞
Davidson, evreica, D. Myers, ‚Morgan’—articole.
Marais; Lang ...; polaruri; Mihalkov, gruzinul, ‚Valachi’, Mitchum, Newman—ca regizor (şi comedia—cf. pontului), Truffaut, ecranizarea Hemingway, Leone; ‚Lancelot’, Funès, Castellari; Guitry, GAMERA, Sinatra. Valuta—pe ce .... Casã. Climat; 2 l.; deltã; haine; costum; ca medic; cãrţile, autorii frecventaţi; noimã; birou; taxe .... Interacţii.
Aparat. Banii. Abstractizare—ceva abstract, fals, dezumanizat. Fezabil.
Articole. Aparat. Decadenţa, civilizaţia, interbelicii, Cioculescu; ifose. Stenic. Tangibil. Valuta—pe ce ..... Impulsul. A—mi oferi; ed..
۞
Spiritualul nu ĩnseamnã imaterialul, ci dumnezeiescul, ceea ce aparţine ordinii dumnezeieşti, ceea ce participã la caracterul Lui Dumnezeu. Vreau sã spun cã nu trebuie rãmas la negativitate, la o definire negativã.
۞
Nu mã intereseazã ce pretinde cutare teolog cã este sau reprezintã; mã intereseazã exclusiv ceea ce el este ĩntr—adevãr.
۞
Etichetele pot pãrea şic numai pe valize—nu pe autori.
۞
Nocivitatea pildei cã un Papã poate decide cã Missa poate fi şi altfel.
۞
Cred şi eu, ca şi Preasf. Vasile, Dascãlul Ecumenic, cã Biserica este misteriocentricã şi Liturghia este parte a Revelaţiei—ĩnmânatã nouã de cãtre Biserica mucenicilor. Creştinismul este centrat de Taine, de Tainele liturgice, de Taine aşa cum sunt acestea comunicate ĩn Liturgie.
Componenta mistagogicã primeazã de departe asupra celei instructive.
Rolul Liturghiei este acela de a instrui—şi anume, de a instrui ĩn Taine. Instruirea oferitã de creştinism e una specificã—şi anume, aceea realizatã de Liturghia Misterelor. Reformatorii de la Vaticanul II au ĩnţeles instruirea ĩn sens impropriu, formal, protestant—instruieşti sporovãind, perorând.
Vaticanul II a fost de fapt ĩntreprins ca DESFACERE a istoriei Bisericii. Oameni care nu mai erau defel la ĩnãlţimea stadiului cultural al Bisericii, şi care l—au repudiat.
۞
De fapt, Chesterton—şi poate chiar şi Chartier—spun exact contrariul a ceea ce enunţase Paleologu (superfluitatea, redundanţa, pretinsul balast).
۞
Diviziunile cât de cât naturale, sau fireşti, sau spontane, ale cunoaşterii, şi cele cu totul artificiale.
۞
Dalai Lama, Wojtyla, Ratzinger—moşnegii subţiaţi de viaţã; la polul opus, un resentimentar subversiv ca Martini—care evident se ĩndobitoceşte cu vârsta.
۞
Ĩn lumea ortodoxã, inclusiv ĩn Apus, anomaliile sunt date sub preş. Ortodocşii de pretutindeni, poate inspiraţi de cãlãuzirea esticilor, trateazã la fel anomaliile. Existã nişte ierarhi ‚ortodocşi’ vestici care nu—s cu nimic mai prejos, ĩn enunţurile lor, de cei mai liberali dintre catolici—dar faptul e discret dat sub preş.
۞
Ĩn fiecare an, bucuria datã de Dickens, Beyle, Balzac, Machen, Tolkien, Kipling, Gracq.
۞
Ştiu patru din cele cinci polaruri ale lui Truffaut—şi opt din cele nouã ecranizãri—din care trei vãzute chiar ĩn perioada ĩnceputului meu ĩn clinicã.
۞
Ca savant, şi ca om care scrie despre mistici. Model realizat ĩn Bergson, Simmel, Weininger, Tresmontant, Blondel, Hügel—şi ĩnalta lor intelectualitate, firea lor. Ilustrat prin scrieri despre mistici.
Atras de ceea ce e—n mod autentic misterios şi teofanic, hierofanic—nu de ceea ce e extravagant sau strident sau rebel.
۞
Oamenii care au studiat lucrurile orientale—Merton, Claudel, Sigrist; şi atâţia necreştini ....
۞
Romanţiozitatea, iraţionalitatea tendinţelor arhaizante, a paseismului eclezial.
۞
Tânãrul ĩndrãgit de Iisus ar fi fost dispus la martiriu—nu şi la existenţa banalã a unui paroh de ţarã. Iisus ĩl ĩndreaptã nu spre ceva extrem, ci spre ceva prozaic; iar tânãrul cel ĩndrãgit este dispus mai degrabã cãtre ceva romanţios—romanţiozitate pe care o descurajeazã umorul Lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, mai degrabã martiriul este compromisul, ca ‚bilet de trecere’, pe când existenţa de paroh de ţarã, ori de cap de familie numeroasã, este neconcesivitatea şi vãdirea.
۞
Vecinãtatea protestantismului nu ascute—ci perverteşte. Catolicismul nemţesc nu mai e decât versiunea superstiţioasã a luteranismului.
۞
Omul ca ansamblu de resorturi, deprinderi, relee, tipare comportamentale.
۞
Relaţie vie, vitalã şi salutarã—aşa cum e Biblia la cãlugãrul ĩntâlnit de Seewald.
۞
La larg. Pãrinţi, teologi, reflecţie, experienţã. Conversie.
Autenticitatea gândirii derivã din cea a vieţii.
Filozofii noştri slobozi—Camil P., Gherea, Zarifopol. Puritatea autenticei pãtrunderi metafizice. Dispreţul faţã de Duhul (--ĩn desconsiderarea ĩnzestrãrilor--). Teologia; interacţiile; geografia. A simţi suflul Duhului ĩn vele.
۞
Eu ştiu oameni care sunt de la diavolul.
۞
Când am realizat cã Tournier bãtea câmpii, cã, ĩn calitate de analist al culturii, bãtea câmpii.
Notele lui false, facticitatea, lãutãrismul. Lucruri aruncate LA OHA, la plesnealã, la mişto, ĩn doi peri.
۞
Unii antici, Homer, Montaigne, Shakespeare, Biblia, clasicii francezi, autorii imperisabil instructivi. Acesta e gustul pentru clasici, pe care—l avea Claudel (--şi, ĩntr—un anume chip, mai exotic, Bloy—prin vizionarele lui--).
Nu se pune, cu aceşti autori, problema de decadenţã.
Patrologul ortodox american, exegetul scottian şi Stevenson.
۞
Azi (luni), rescriind notele despre THE KILLERS, am revãzut marele tabel de polaruri al lui Muller—senzaţional. [Nu ştiu dacã aceeaşi scriere a lui Hemingway a fost ecranizatã şi de Kubrick şi Tarkovski; merita.]
THE KILLERS e unul din filmele cu efect de amplificare—aratã din ce ĩn ce mai vast, infinitatea poeziei lui rãzbate—nu pot nimic ĩmpotriva ei—n—are nevoie de complicitate. Ĩnsã şi Muller ĩi dã un loc foarte ĩnalt ĩntre polaruri.
۞
Reade, White, Scott, epopei şi scrieri medievale.
۞
Epopeile—antice greceşti, sau medievale—nu—s ĩnsãilãri retrospective, nu—s o formã de paseism.
۞
Raţiunea nu e un formalism, un motor al formalismului, ci un mod de discernere. Ea e ĩn mod hotãrât o forţã a umanului, a viului.
۞
Organicul, creativitatea organicã nefalsificatã.
۞
Creştinismul considerã cã gândirea este nutritã de Spirit, de viaţã, de Spirit care este ‚Dãtãtorul de viaţã’.
Creştinismul este, fãrã falsificare, un vitalism—nu un biologism. Viaţa (realã) precede gândirea.
۞
'Vicontele de Apanova'.
۞
Lossky m—a lecuit de nihilism—ĩntrucât mi—a apãrut ca un gânditor mai interesant, mai adânc şi mai respectabil şi mai concludent decât oricare dintre sceptici, nihilişti, zeflemişti, etc..
Mi s—a pãrut un gânditor remarcabil şi exemplar—superior nihiliştilor şi blazaţilor.
Strãfulgerat de calitatea aparte a lui Lossky ca gânditor superior, de o profunzime şi relevanţã incomparabile şi neegalate.
۞
Aspiraţia la o gândire alimentatã patristic.
۞
Azi, marţi, albumul din ‚83—THE WORKS. E al optulea album QUEEN pe care—l ascult [--dupã acelea din ‚73, ‚74—II, ‚75, ‚76, ‚81, ‚89 şi ‚91--]. Queen nu rãspune—ĩn ultimã instanţã—cerinţelor mele de la o muzicã de amuzament; ĩnsã meritele lor sunt variate şi numeroase.
۞
Lecturi care sã amuze. Evidentã familiaritate şi elasticitate. Electrizant, excitant, nesaţ. Lecturi de amuzament. Intuiţia e altceva—direct, pe loc şi viu.
۞
Fireşte cã bunul simţ, moderaţia, luciditatea ĩn autenticitatea ei existenţialã, cumpãtarea nu—s impresionante, pe când fanatismul, turbarea, vehemenţa, indignarea sunt.
Sfinţii sunt ĩntr—adevãr icoane—chipuri de luminã, ĩn care virtuţile strãlucesc de viaţã, de plenitudinea vieţii lãuntrice şi a harurilor şi a comunicãrii Sf. Spirit. Mã gândesc la Maxim, la capadocieni, la Isaac, la Toma, la Juan, la Domingo—care era pentru Toma ĩnsãşi realizarea formei creştine, plinãtatea vieţii Spiritului ĩn sinergia divino—umanã.
Sfinţenia e altruism, o societate fãrã sfinţi se usucã, e iascã.
Sfinţenia trebuie deschisã complet cãtre inteligenţã şi educarea acesteia.
Inteligenţa nu e vanitate—ci virtute supremã.
۞
Arta, teologia, creativitatea cer virtute—nu formalism, ci viaţã.
۞
Bucuria vie a scrisului şi a cititului.
marți, 14 iulie 2009
THE DARK EYES OF LONDON, reprezentativ pentru filmele fãcute de Lugosi—şi pentru cinemaul gotic interbelic, aici cu ceva nonşalant haz britanic—notabil pare ceva din oribilul de vodevil al laboratorului şi al procedurilor dementului ‚Orloff’—de fapt, cârpãcealã, ceva ĩnsãilat. Karloff e un actor mai respectat, mi se pare, dar mai puţine din filmele lui circulã ĩn domeniul public. Lugosi e cel cu masca mai kitsch, cel mai decrepit şi deraiat, cel considerat mai nãtâng şi smintit, mai bizar—şi cel al cãrui film triumfal e unanim considerat un rateu.
Karloff e cel mai apreciat de avizaţi; cel care, uman, n—a deraiat; cel al cãrui prim film marcant e unanim admirat (--aşa cum primul film marcant al lui Lugosi e unanim dispreţuit—ca o anostã piesã filmatã); propria mea constatare e cã englezul ĩi era superior ca actor lui Lugosi; ĩn fine, filmele lui Karloff nu se gãsesc ca ale lui Lugosi.
Carierele lui Lugosi şi Karloff nu—s similare, ci ĩn contrast.
۞
Inversul, antipodul unei educaţii literare.
۞
Scopul artei este de a crea frumuseţe—creaţie, emoţie, experienţã.
۞
Scrisul e relaţionat cu ambiţie, compromisuri, trucuri, complaceri, etc., nu e ‚transcrierea unui flux mistic’. Nu e ĩnregistrarea dinamicii unor trãiri mistice, etc.. Scrisul ţine ĩn mod fundamental de ambiţie, nu de sfinţenie. Nu ştiu dacã se slujeşte de ambiţie, sau o serveşte, ĩnsã relaţia existã. Scrisul depinde de ambiţie, e condiţionat de ea. Nu—i cred pe teribiliştii nihilismului sever, de felul lui Valéry—care ĩn ceva credea—ĩn cariera lui, ĩn vanitatea personajului sãu public. E nevoie de ambiţie pentru a scrie.
۞
Ieri şi azi am citit [sic!] un forum Harlan Ellison—cioporul tâmpiţilor.
Prostia e un nãrav, nu o lipsã.
Prostia etalatã ĩn ‚cupoane’, ĩn vãluri groase. Proştii sunt egoişti, egoismul e concluzia prostiei, falsa ei agerime. Egoismul, invidia, agresivitatea.
۞
Intuiesc inegalitatea filmografiei lui Funès; pe de altã parte, moşul aparţinea complet clasei de ‚vedete’ detestate de corifeii Noului Val—clasa lui Baur, Raimu, Simon, Gabin, Fernandel, Bourvil, Philippe, Delon, Belmondo—‚egoiştii’, cei care concepeau filmul ca pe un ‚rol filmat’, ca pe ceva subordonat propriului lor rol, un panou. Pentru ei, filmul e garnitura rolului lor; spunând asta, ar pãrea cã mã oţãrãsc—de fapt, e ceva ce gãsesc din plin—fãrã a obiecta—ĩn Hollywoodul vechi—ca şi ‚ingenuitatea’ şi ‚lipsa de sens’, ca şi atracţiozitatea luatã ca atare—false defecte pe care le acceptãm ĩn filmele vechiului Hollywood. Vorbim de filme ‚fãrã un ĩnţeles’—dar ce ĩnţeles au atâtea mari filme hollywoodiene vechi? Iar dacã au unul, e convenţional, sau banal.
Interesul meu ĩn comedie (--cinematograficã sau teatralã--)—scenarii, roluri, piese—e cumva profesional, ceea ce face o documentare Funès şi mai binevenitã.
Ieri (vin.) am vãzut HIBERNATUS, şi azi am citit un articol francez vast despre Funès [iar azi şi ieri am citit un articol despre Lang—ĩnsã cam sumar; pe de altã parte, e consternant cã unii cretini se ĩntreabã, nedumeriţi, asupra cauzelor dezicerii de exuberanţã a lui Lang odatã ce a trecut oceanul ...—‚oare de ce la Hollywood n—a continuat sã fie expresionist?’]. Vãzute drept ceea ce sunt, fãrã a le cere ceea ce nici nu au vrut sã fie, astfel de comedii banale au oarecare farmec. Iar HIBERNATUS nici nu e un Funès de prima mânã. La Rhodes (care recomandã LA SOUPE AUX CHOUX) gãsesc aprecieri superlative despre aceastã comedie.
۞
Ĩn privinţa lui Lang—se pare cã normele studiourilor l—au şi constrâns sã gãseascã o formã care i se potrivea—l—au ĩmpins ĩn direcţia propriei lui vocaţii—l—au silit sã fie el ĩnsuşi—ĩntrucât, vizibil, austeritatea devine o vocaţie a lui Lang, ceva deliberat cultivat.
Alura austerã a cinemaului Lang a ĩnceput prin a fi ceva impus—de unde contrastul care—i nedumereşte pe unii cârpaci; pentru a deveni ceva cultivat ĩn mod voluntar, o alegere, o vocaţie.
۞
Moftangii ĩntreabã:
--Ce ĩnseamnã PULP FICTION?
--Dar ce ĩnseamnã UNORA LE PLACE JAZZUL, sau filmele de arte marţiale, sau filmele lui Hawks, I. Allen, westernurile italiene, ‚Tarzan’? Iar dacã ele ‚ĩnseamnã’ ceva—sau par sã vrea sã ‚spunã ceva’, nu de asta sunt importante. Cât despre filmul lui Tarantino, nici nu mi se pare cã ar pretinde cã ĩnseamnã ceva. La asta se referã purismul celor care defineau cinemaul ca ‚artã popularã’. Pur şi simplu oferã divertisment.
PULP FICTION nu e descalficabil ca şi cum nu ĩnseamnã nimic iar filmele lui Bruce Lee ĩnseamnã ceva. Cinemaul de divertisment, occidental sau asiatic, nu ‚ĩnseamnã’ nimic; e divertisment.
Filmele realismului liric francez nu ‚ĩnsemnau’ nimic—mai exact, ceea ce ĩnsemnau era un surogat de ‚filozofie’, complet irelevant pentru nivelul filmului.
Filmele ‚de vedetã’, cu Bogart, Gable, Flynn, Grant nu ‚ĩnseamnã’ nimic—chiar dacã ar pretinde contrariul. Filmele de gen nu ‚ĩnseamnã’ nimic.
PULP FICTION este un thriller amuzant, deliberat umoristic; iar O'Brien, Christopher, Foster Hirsch şi Richard Alleva au dreptate cu privire la ‚genul’ filmului.
Un banc, o glumã spusã cu mult talent.
۞
Maica Bisericã ştie cã oamenii nu pot fi iubiţi altfel decât ĩn Hristos şi pentru Hristos şi ĩn numele Lui. Cã, ‚ĩn ei ĩnşişi’, sunt deplorabili—‚vrednici doar de milã’, scria Rozanov.
۞
Izvorul cunoaşterii realului—a cunoaşterii necesare, salutare, existenţiale.
۞
Muşatescu—mãcar 12 romane—ambele trilogii; cvadrilogia; douã romane autonome.
۞
Boiardo, Ariosto, Tasso; Dante, Leopardi, Petrarca; ermetiştii; Manzoni; Gozzi; Salgari.
Puritatea stilului. Manualele.
۞
Amintirea eforturilor coerente, raţionale, nearbitrare, fructuoase, e mereu de preferat celei a lâncezelii, dezlânãrii şi accediei.
۞
Herodot, Tucidide, Plutarh; Platon, Aristotel; Tacit, Tit Liviu, Salustiu, Suetoniu; Cicero ,Seneca.
۞
Bunica mea ştia cã public lucruri despre mistici, cã misticii sunt subiectul despre care scriu.
۞
Citesc policieruri, umorişti—divertismente.
۞
Aerul şcolãresc al notelor lui ‚Morgan’ (--e pseudonimul unui francez care publicã romane de fantazie, de gen, şi scrieri despre banda desenatã--)—citeazã cu nume şi prenume, pe ĩndelete, şi cu titlurile de lucrãri date ĩn ĩntregime ....
Ĩi scapã cã Ch. scria romane istorice ĩntr—o epocã ĩn care acestea pur şi simplu nu fuseserã ĩncã inventate—ĩn epoca prescottianã; ‚Morgan’ observã, cu o perspicacitate facilã, cã MARTIRII nu e reuşit ca roman istoric .... Care roman istoric prescottian e reuşit [ca ‚roman istoric’, cum cere ‚Morgan’, adicã independent de alte merite, mai literare] ?
۞
Ca amalgamare ilogicã de detalii nefuncţionale, de elemente nemotivate.
۞
Dupã urgia din clinica hematologicã, Dumnezeu mi—a dat zile foarte luminoase la cea medicalã—inclusiv ocazia de a conversa despre sfinţii ruşi.
۞
Mai existã o anume ‚eleganţã’, oportunã, care e pãşirea ĩn teozã, activarea sinergiei—conlucrarea cu harul—de unde ĩnariparea, eleganţa ca elevaţie şi ca plenitudine a raţionalului, a umanului, a limpezimii. Nu mã refer la eleganţa forţatã, formalã, exterioarã, simianã, vanã, arama dispreţuitã de Sf. Pavel. Aşadar, vorbesc numai de eleganţa genialã, cum e aceea a marilor antici, a stilului desãvârşit. O intuiţie a acestei eleganţe spirituale, pneumatice, am avut—o, sau o dau sfinţii rãsãriteni ai sc. IV—Sfinţii dascãli ecumenici—Ierarhii.
A fost remarcatã—mai ales de inspiratul Chesterton—ĩn persoana şi opera Sf. Toma.
Schopenhauer era un cãutãtor avizat al acestei eleganţe—nemecanice, vii, inspirate—opusul eleganţei exterioare, crispate şi simiene.
Alţii numesc asta, mai scurt, ‚stil’. Bloy, De Quincey, Coleridge erau avizi de aşa ceva; ultimul dintre ei saluta eleganţa leoninã, virilã a celor pe care—i respecta.
۞
Prostia lãbãrţatã, lãfãitã, vâscoasã, cu obrajii buhãiţi.
۞
Teologul mefistofelic ar putea fi o specialitate româneascã. Ruseascã ĩn mod sigur nu e; poate grecii sã aibã aşa ceva.
۞
Predicã despre Amos, Apostoli, credinţã ca experienţa iubirii.
Ĩmi place salubrul anticlericalism biblic.
۞
Alegorii, bestiarii, Dante, Cantemir, ‚Alice’ ....
۞
Parvenitul—oribila lui vanitate, susceptibilitatea intactã.
۞
O povestire a lui Gorki, interesantã pentru simţul naturii caucaziene; ĩn rest, ĩngemãnare de naturalism şi sentimentalism.
Autorii aceştia—micii realişti\ naturalişti ruşi—pe care—i citesc antologaţi—pot fi apreciaţi la fel cum e citit Zola de Gide, Gracq, Tournier şi ‚Morgan’; iar dacã Nabokov i—a desconsiderat, trebuie subliniat cã el i—a desconsiderat la fel de arbitrar şi pe unii mari realişti francezi.
Korolenko, Kuprin, Gorki, Veresaev pot fi admiraţi la fel ca Zola; sau la fel ca, pentru unii americani, Dreiser sau Norris.
۞
Mã gândesc cã la moartea lui Zola Gide trebuie sã fi avut vreo 35 de ani—ca şi Alain Chartier, Claudel, Proust, Valéry; şi trebuie sã fi fost cu aproape treizeci de ani mai tânãr decât Zola.
۞
Tournier pare omul care dã rãspunsuri aiurite, ĩn doi peri, irelevante, fantaziste şi scornite.
۞
Kasia Zinenko, mezina din nuvela lui Kuprin.
۞
Ĩn ultima vreme l—am confundat mereu pe Miller cu Fritz Laiber—mai exact, credeam cã Laiber ar fi autorul ‚Canticei ...’.
۞
6+ 10+ 13 filme de Lang; şi 9 filme silenţioase, plus fragmentele din restul. Din fericire, Lang a filmat mult.
Cinemaul, ĩn care existã latura de miracol (Lang, de exemplu, Stroheim, maeştrii cinemaului silenţios ...) şi o laturã de banal, de anost.
Elementul mistic al cinemaului este, evident, acea ĩntâie laturã.
Ca şi ĩn cazul cãrţilor, nu—i ĩnţeleg pe cinefilii\ cititorii care pretind cã vraja e independentã de conţinut—indiferent de film sau de carte ... (--actul de a citi, sau atmosfera sãlii ...--). Nu cred ĩn fetişizarea vreunui act.
۞
INNUENDO—ĩmi plac BIJOU, I’M GOING ..., INNUENDO (--care e mai mult ambiţioasã decât reuşitã ...—ĩnsã e lucru rafinat--); NEWS OF THE WORLD—album anterior şi superior, de un dinamism mai autentic—mai puţin procedeu, mai multã creativitate—dar, ce—i drept, album nu de hituri, ci de nivel inovativ—exceptând, de fapt, WE ARE ... şi WE WILL ..., care sunt bineĩnţeles nişte hituri de prim rang.
۞
Realismul şi prozaismul ĩn viaţã sunt terenul cel mai bun pentru reflecţie, poezie, fantazie.
۞
MacLean, May şi Burroughs sunt ca Verne pentru mine, sunt ‚Verne al meu’.
۞
Motorul interesului spiritist al lui Doyle pare sã fi fost acelaşi ca pentru Hasdeu.
۞
A face loc originalitãţii şi creativitãţii Lui Dumnezeu.
۞
Ĩn artã, ĩnţelegerea vine din comparaţie. Sesizarea meritului decurge din sesizarea unui raport.
۞
Arta, mintea, inteligenţa, stilul, gustul.
۞
Ĩn filmografia lui Hitchcock am cea mai vie—şi mai obiectivã, mai necomplice, mai neconcesivã—admiraţie pentru cele douã filme experimentale din anii ‚40--Lifeboat (1944) şi Rope (1948).
Iar ĩn cazul primului, m—a frapat fãrã a şti la ĩnceput cine e regizorul. Ulterior, subiectul filmului sau actriţa mi—au sugerat despre ce film e vorba.
۞
Radaelli, Martini, unii teologi.
۞
Rostul artei e de a oferi ieroglife semnificative—nu reproduceri ale realitãţii. Sau, bineĩnţeles, numai franje foarte restrânse de realitate—atât cât poate cu adevãrat percepe un om.
۞
Chiar de la prima vedere, Daniélou pare sã—i fi fost superior nu numai lui Balthasar—ĩnsã şi lui Congar. Ĩn mişcarea aceasta a teologilor liberali nãscuţi pe la—nceputul sc. XX, francezii par sã fi fost de departe cei mai interesanţi—cu excepţia neegalatului Rahner.
۞
Policierurile GIALLO.
Teologii germani, Schopenhauer şi Heine. Barocii spanioli.
۞
Romancierii englezi antebelici.
۞
QUEEN 1—cu JESUS—fabulos gospel, probabil un cover.
۞
O posibilitate e de a fi un savant, un specialist ĩn teologie istoricã, etc.; cealaltã, de a fi un reflexiv—ca Marcel, ca Simmel, Schopenhauer, Alain Chartier, etc.—de a aborda chestiunile pe calea reflecţiei ‚indepndente’.
Cred cã unii dintre Pãrinţi se aflau mai degrabã ĩn cea de—a doua situaţie (--elementul culturii, al educaţiei metafizice la autorii indicaţi e evident, ei nu porneau de la inculturã--). Aş putea exprima acest lucru şi prin ingenuitatea augustinianã—ingenuitatea abordãrii, naturaleţea.
۞
Istorie, filologie clasicã, filozofie, geografie.
۞
Eu avusesem totuşi dreptate—ĩntrucât neobrãzatul detractor al lui Newman nu a indicat care locuri anume din demonstraţia acestuia erau ‚forţate’, şubrede; liniile demonstraţiei newmaniene corespun unei gândiri organice şi unui simţ fin al viului—satisfãcãtoare pentru un intelect ca acela al lui Tresmontant, de ex.—iar detractorul sfântului englez nu era ĩn mãsurã sã aprecieze cultura istoricã a lui Newman—ĩntrucât strepezitul nu o deţinea el ĩnsuşi, nu domina aceeaşi factologie pe care Newman o avusese la—ndemânã.
۞
Gândirea. Reflecţie. Reformã. Filozofie. Coerenţã. Asanare. Ca Filaret la Ephrem Hugh Bensusan.
۞
Prezenţa unei persoane se gustã, se poate gusta; deosebirea vine, ĩn cazul acelor prezenţe pregnante, din aceea cã nota remarcabilã poate proveni din creativitate, din creativitatea omenescului, sau din ceva mecanic.
۞
Ĩn public, pe Papã ĩl numesc ‚Sf. Pãrinte’.
۞
Autori, cãrţi care—ţi spun ĩntotdeauna ceva nou—adicã autentic, original, satisfãcãtor.
۞
Vechea patrologie occidentalã vedea numai incoerenţã şi defecte, acolo unde erau de fapt firesc şi creativitate şi o altã ĩnţelegere, un alt model decât acela al universitãţilor romane.
Karloff e cel mai apreciat de avizaţi; cel care, uman, n—a deraiat; cel al cãrui prim film marcant e unanim admirat (--aşa cum primul film marcant al lui Lugosi e unanim dispreţuit—ca o anostã piesã filmatã); propria mea constatare e cã englezul ĩi era superior ca actor lui Lugosi; ĩn fine, filmele lui Karloff nu se gãsesc ca ale lui Lugosi.
Carierele lui Lugosi şi Karloff nu—s similare, ci ĩn contrast.
۞
Inversul, antipodul unei educaţii literare.
۞
Scopul artei este de a crea frumuseţe—creaţie, emoţie, experienţã.
۞
Scrisul e relaţionat cu ambiţie, compromisuri, trucuri, complaceri, etc., nu e ‚transcrierea unui flux mistic’. Nu e ĩnregistrarea dinamicii unor trãiri mistice, etc.. Scrisul ţine ĩn mod fundamental de ambiţie, nu de sfinţenie. Nu ştiu dacã se slujeşte de ambiţie, sau o serveşte, ĩnsã relaţia existã. Scrisul depinde de ambiţie, e condiţionat de ea. Nu—i cred pe teribiliştii nihilismului sever, de felul lui Valéry—care ĩn ceva credea—ĩn cariera lui, ĩn vanitatea personajului sãu public. E nevoie de ambiţie pentru a scrie.
۞
Ieri şi azi am citit [sic!] un forum Harlan Ellison—cioporul tâmpiţilor.
Prostia e un nãrav, nu o lipsã.
Prostia etalatã ĩn ‚cupoane’, ĩn vãluri groase. Proştii sunt egoişti, egoismul e concluzia prostiei, falsa ei agerime. Egoismul, invidia, agresivitatea.
۞
Intuiesc inegalitatea filmografiei lui Funès; pe de altã parte, moşul aparţinea complet clasei de ‚vedete’ detestate de corifeii Noului Val—clasa lui Baur, Raimu, Simon, Gabin, Fernandel, Bourvil, Philippe, Delon, Belmondo—‚egoiştii’, cei care concepeau filmul ca pe un ‚rol filmat’, ca pe ceva subordonat propriului lor rol, un panou. Pentru ei, filmul e garnitura rolului lor; spunând asta, ar pãrea cã mã oţãrãsc—de fapt, e ceva ce gãsesc din plin—fãrã a obiecta—ĩn Hollywoodul vechi—ca şi ‚ingenuitatea’ şi ‚lipsa de sens’, ca şi atracţiozitatea luatã ca atare—false defecte pe care le acceptãm ĩn filmele vechiului Hollywood. Vorbim de filme ‚fãrã un ĩnţeles’—dar ce ĩnţeles au atâtea mari filme hollywoodiene vechi? Iar dacã au unul, e convenţional, sau banal.
Interesul meu ĩn comedie (--cinematograficã sau teatralã--)—scenarii, roluri, piese—e cumva profesional, ceea ce face o documentare Funès şi mai binevenitã.
Ieri (vin.) am vãzut HIBERNATUS, şi azi am citit un articol francez vast despre Funès [iar azi şi ieri am citit un articol despre Lang—ĩnsã cam sumar; pe de altã parte, e consternant cã unii cretini se ĩntreabã, nedumeriţi, asupra cauzelor dezicerii de exuberanţã a lui Lang odatã ce a trecut oceanul ...—‚oare de ce la Hollywood n—a continuat sã fie expresionist?’]. Vãzute drept ceea ce sunt, fãrã a le cere ceea ce nici nu au vrut sã fie, astfel de comedii banale au oarecare farmec. Iar HIBERNATUS nici nu e un Funès de prima mânã. La Rhodes (care recomandã LA SOUPE AUX CHOUX) gãsesc aprecieri superlative despre aceastã comedie.
۞
Ĩn privinţa lui Lang—se pare cã normele studiourilor l—au şi constrâns sã gãseascã o formã care i se potrivea—l—au ĩmpins ĩn direcţia propriei lui vocaţii—l—au silit sã fie el ĩnsuşi—ĩntrucât, vizibil, austeritatea devine o vocaţie a lui Lang, ceva deliberat cultivat.
Alura austerã a cinemaului Lang a ĩnceput prin a fi ceva impus—de unde contrastul care—i nedumereşte pe unii cârpaci; pentru a deveni ceva cultivat ĩn mod voluntar, o alegere, o vocaţie.
۞
Moftangii ĩntreabã:
--Ce ĩnseamnã PULP FICTION?
--Dar ce ĩnseamnã UNORA LE PLACE JAZZUL, sau filmele de arte marţiale, sau filmele lui Hawks, I. Allen, westernurile italiene, ‚Tarzan’? Iar dacã ele ‚ĩnseamnã’ ceva—sau par sã vrea sã ‚spunã ceva’, nu de asta sunt importante. Cât despre filmul lui Tarantino, nici nu mi se pare cã ar pretinde cã ĩnseamnã ceva. La asta se referã purismul celor care defineau cinemaul ca ‚artã popularã’. Pur şi simplu oferã divertisment.
PULP FICTION nu e descalficabil ca şi cum nu ĩnseamnã nimic iar filmele lui Bruce Lee ĩnseamnã ceva. Cinemaul de divertisment, occidental sau asiatic, nu ‚ĩnseamnã’ nimic; e divertisment.
Filmele realismului liric francez nu ‚ĩnsemnau’ nimic—mai exact, ceea ce ĩnsemnau era un surogat de ‚filozofie’, complet irelevant pentru nivelul filmului.
Filmele ‚de vedetã’, cu Bogart, Gable, Flynn, Grant nu ‚ĩnseamnã’ nimic—chiar dacã ar pretinde contrariul. Filmele de gen nu ‚ĩnseamnã’ nimic.
PULP FICTION este un thriller amuzant, deliberat umoristic; iar O'Brien, Christopher, Foster Hirsch şi Richard Alleva au dreptate cu privire la ‚genul’ filmului.
Un banc, o glumã spusã cu mult talent.
۞
Maica Bisericã ştie cã oamenii nu pot fi iubiţi altfel decât ĩn Hristos şi pentru Hristos şi ĩn numele Lui. Cã, ‚ĩn ei ĩnşişi’, sunt deplorabili—‚vrednici doar de milã’, scria Rozanov.
۞
Izvorul cunoaşterii realului—a cunoaşterii necesare, salutare, existenţiale.
۞
Muşatescu—mãcar 12 romane—ambele trilogii; cvadrilogia; douã romane autonome.
۞
Boiardo, Ariosto, Tasso; Dante, Leopardi, Petrarca; ermetiştii; Manzoni; Gozzi; Salgari.
Puritatea stilului. Manualele.
۞
Amintirea eforturilor coerente, raţionale, nearbitrare, fructuoase, e mereu de preferat celei a lâncezelii, dezlânãrii şi accediei.
۞
Herodot, Tucidide, Plutarh; Platon, Aristotel; Tacit, Tit Liviu, Salustiu, Suetoniu; Cicero ,Seneca.
۞
Bunica mea ştia cã public lucruri despre mistici, cã misticii sunt subiectul despre care scriu.
۞
Citesc policieruri, umorişti—divertismente.
۞
Aerul şcolãresc al notelor lui ‚Morgan’ (--e pseudonimul unui francez care publicã romane de fantazie, de gen, şi scrieri despre banda desenatã--)—citeazã cu nume şi prenume, pe ĩndelete, şi cu titlurile de lucrãri date ĩn ĩntregime ....
Ĩi scapã cã Ch. scria romane istorice ĩntr—o epocã ĩn care acestea pur şi simplu nu fuseserã ĩncã inventate—ĩn epoca prescottianã; ‚Morgan’ observã, cu o perspicacitate facilã, cã MARTIRII nu e reuşit ca roman istoric .... Care roman istoric prescottian e reuşit [ca ‚roman istoric’, cum cere ‚Morgan’, adicã independent de alte merite, mai literare] ?
۞
Ca amalgamare ilogicã de detalii nefuncţionale, de elemente nemotivate.
۞
Dupã urgia din clinica hematologicã, Dumnezeu mi—a dat zile foarte luminoase la cea medicalã—inclusiv ocazia de a conversa despre sfinţii ruşi.
۞
Mai existã o anume ‚eleganţã’, oportunã, care e pãşirea ĩn teozã, activarea sinergiei—conlucrarea cu harul—de unde ĩnariparea, eleganţa ca elevaţie şi ca plenitudine a raţionalului, a umanului, a limpezimii. Nu mã refer la eleganţa forţatã, formalã, exterioarã, simianã, vanã, arama dispreţuitã de Sf. Pavel. Aşadar, vorbesc numai de eleganţa genialã, cum e aceea a marilor antici, a stilului desãvârşit. O intuiţie a acestei eleganţe spirituale, pneumatice, am avut—o, sau o dau sfinţii rãsãriteni ai sc. IV—Sfinţii dascãli ecumenici—Ierarhii.
A fost remarcatã—mai ales de inspiratul Chesterton—ĩn persoana şi opera Sf. Toma.
Schopenhauer era un cãutãtor avizat al acestei eleganţe—nemecanice, vii, inspirate—opusul eleganţei exterioare, crispate şi simiene.
Alţii numesc asta, mai scurt, ‚stil’. Bloy, De Quincey, Coleridge erau avizi de aşa ceva; ultimul dintre ei saluta eleganţa leoninã, virilã a celor pe care—i respecta.
۞
Prostia lãbãrţatã, lãfãitã, vâscoasã, cu obrajii buhãiţi.
۞
Teologul mefistofelic ar putea fi o specialitate româneascã. Ruseascã ĩn mod sigur nu e; poate grecii sã aibã aşa ceva.
۞
Predicã despre Amos, Apostoli, credinţã ca experienţa iubirii.
Ĩmi place salubrul anticlericalism biblic.
۞
Alegorii, bestiarii, Dante, Cantemir, ‚Alice’ ....
۞
Parvenitul—oribila lui vanitate, susceptibilitatea intactã.
۞
O povestire a lui Gorki, interesantã pentru simţul naturii caucaziene; ĩn rest, ĩngemãnare de naturalism şi sentimentalism.
Autorii aceştia—micii realişti\ naturalişti ruşi—pe care—i citesc antologaţi—pot fi apreciaţi la fel cum e citit Zola de Gide, Gracq, Tournier şi ‚Morgan’; iar dacã Nabokov i—a desconsiderat, trebuie subliniat cã el i—a desconsiderat la fel de arbitrar şi pe unii mari realişti francezi.
Korolenko, Kuprin, Gorki, Veresaev pot fi admiraţi la fel ca Zola; sau la fel ca, pentru unii americani, Dreiser sau Norris.
۞
Mã gândesc cã la moartea lui Zola Gide trebuie sã fi avut vreo 35 de ani—ca şi Alain Chartier, Claudel, Proust, Valéry; şi trebuie sã fi fost cu aproape treizeci de ani mai tânãr decât Zola.
۞
Tournier pare omul care dã rãspunsuri aiurite, ĩn doi peri, irelevante, fantaziste şi scornite.
۞
Kasia Zinenko, mezina din nuvela lui Kuprin.
۞
Ĩn ultima vreme l—am confundat mereu pe Miller cu Fritz Laiber—mai exact, credeam cã Laiber ar fi autorul ‚Canticei ...’.
۞
6+ 10+ 13 filme de Lang; şi 9 filme silenţioase, plus fragmentele din restul. Din fericire, Lang a filmat mult.
Cinemaul, ĩn care existã latura de miracol (Lang, de exemplu, Stroheim, maeştrii cinemaului silenţios ...) şi o laturã de banal, de anost.
Elementul mistic al cinemaului este, evident, acea ĩntâie laturã.
Ca şi ĩn cazul cãrţilor, nu—i ĩnţeleg pe cinefilii\ cititorii care pretind cã vraja e independentã de conţinut—indiferent de film sau de carte ... (--actul de a citi, sau atmosfera sãlii ...--). Nu cred ĩn fetişizarea vreunui act.
۞
INNUENDO—ĩmi plac BIJOU, I’M GOING ..., INNUENDO (--care e mai mult ambiţioasã decât reuşitã ...—ĩnsã e lucru rafinat--); NEWS OF THE WORLD—album anterior şi superior, de un dinamism mai autentic—mai puţin procedeu, mai multã creativitate—dar, ce—i drept, album nu de hituri, ci de nivel inovativ—exceptând, de fapt, WE ARE ... şi WE WILL ..., care sunt bineĩnţeles nişte hituri de prim rang.
۞
Realismul şi prozaismul ĩn viaţã sunt terenul cel mai bun pentru reflecţie, poezie, fantazie.
۞
MacLean, May şi Burroughs sunt ca Verne pentru mine, sunt ‚Verne al meu’.
۞
Motorul interesului spiritist al lui Doyle pare sã fi fost acelaşi ca pentru Hasdeu.
۞
A face loc originalitãţii şi creativitãţii Lui Dumnezeu.
۞
Ĩn artã, ĩnţelegerea vine din comparaţie. Sesizarea meritului decurge din sesizarea unui raport.
۞
Arta, mintea, inteligenţa, stilul, gustul.
۞
Ĩn filmografia lui Hitchcock am cea mai vie—şi mai obiectivã, mai necomplice, mai neconcesivã—admiraţie pentru cele douã filme experimentale din anii ‚40--Lifeboat (1944) şi Rope (1948).
Iar ĩn cazul primului, m—a frapat fãrã a şti la ĩnceput cine e regizorul. Ulterior, subiectul filmului sau actriţa mi—au sugerat despre ce film e vorba.
۞
Radaelli, Martini, unii teologi.
۞
Rostul artei e de a oferi ieroglife semnificative—nu reproduceri ale realitãţii. Sau, bineĩnţeles, numai franje foarte restrânse de realitate—atât cât poate cu adevãrat percepe un om.
۞
Chiar de la prima vedere, Daniélou pare sã—i fi fost superior nu numai lui Balthasar—ĩnsã şi lui Congar. Ĩn mişcarea aceasta a teologilor liberali nãscuţi pe la—nceputul sc. XX, francezii par sã fi fost de departe cei mai interesanţi—cu excepţia neegalatului Rahner.
۞
Policierurile GIALLO.
Teologii germani, Schopenhauer şi Heine. Barocii spanioli.
۞
Romancierii englezi antebelici.
۞
QUEEN 1—cu JESUS—fabulos gospel, probabil un cover.
۞
O posibilitate e de a fi un savant, un specialist ĩn teologie istoricã, etc.; cealaltã, de a fi un reflexiv—ca Marcel, ca Simmel, Schopenhauer, Alain Chartier, etc.—de a aborda chestiunile pe calea reflecţiei ‚indepndente’.
Cred cã unii dintre Pãrinţi se aflau mai degrabã ĩn cea de—a doua situaţie (--elementul culturii, al educaţiei metafizice la autorii indicaţi e evident, ei nu porneau de la inculturã--). Aş putea exprima acest lucru şi prin ingenuitatea augustinianã—ingenuitatea abordãrii, naturaleţea.
۞
Istorie, filologie clasicã, filozofie, geografie.
۞
Eu avusesem totuşi dreptate—ĩntrucât neobrãzatul detractor al lui Newman nu a indicat care locuri anume din demonstraţia acestuia erau ‚forţate’, şubrede; liniile demonstraţiei newmaniene corespun unei gândiri organice şi unui simţ fin al viului—satisfãcãtoare pentru un intelect ca acela al lui Tresmontant, de ex.—iar detractorul sfântului englez nu era ĩn mãsurã sã aprecieze cultura istoricã a lui Newman—ĩntrucât strepezitul nu o deţinea el ĩnsuşi, nu domina aceeaşi factologie pe care Newman o avusese la—ndemânã.
۞
Gândirea. Reflecţie. Reformã. Filozofie. Coerenţã. Asanare. Ca Filaret la Ephrem Hugh Bensusan.
۞
Prezenţa unei persoane se gustã, se poate gusta; deosebirea vine, ĩn cazul acelor prezenţe pregnante, din aceea cã nota remarcabilã poate proveni din creativitate, din creativitatea omenescului, sau din ceva mecanic.
۞
Ĩn public, pe Papã ĩl numesc ‚Sf. Pãrinte’.
۞
Autori, cãrţi care—ţi spun ĩntotdeauna ceva nou—adicã autentic, original, satisfãcãtor.
۞
Vechea patrologie occidentalã vedea numai incoerenţã şi defecte, acolo unde erau de fapt firesc şi creativitate şi o altã ĩnţelegere, un alt model decât acela al universitãţilor romane.
joi, 9 iulie 2009
Criticii leneşi se prevaleazã, când le convine, de ‚aprecierea implicitã’ a publicului, de acordul publicului asupra calitãţii unei opere, şi ĩl considerã pe deplin concludent—dacã ceva nu mai are succes şi, dupã pãrerea criticilor leneşi, nici n—ar trebui sã aibã, atunci ei oferã acest fapt ca pe un argument decisiv; dar când le displace ceva iar acel ceva are totuşi succes de public, criticii eludeazã faptul—criteriul succesului nu mai e unul de luat ĩn seamã.
۞
Literatura este cel mai ĩnalt—nu unicul—lucru din viaţã.
۞
Morgan ĩmi lasã impresia de a fi crispat.
Crispat de indignare, de ‚ideal’, de acrealã, de nerezonabilitate. Crispat—şi, corelativ, fanatizat. Nu cred ĩn atâtea din poziţiile lui extreme, tãioase ĩn abstract. Tãişul lor e abstract; alteori, Morgan pare de o perspicacitate enormã—de ex., ĩn mai multe rânduri, despre cinema.
۞
Romane care ĩntr—adevãr au o tainã—o inimã, ceva ascuns, tainic—o noimã ascunsã, care face rodnicã exegeza, reflecţia. A ignora ĩn ce mãsurã nu cunosc ....
Cãrţi care meritã adâncite, lumi, cu personajele lor (--Dickens, Dna. Eliot, Chandler, etc.--).
۞
E interesant cât de puţin vorbesc jurnalele lui ‚Morgan’ despre benzile desenate—mã refer la bucuriile cititorului, etc.. Ĩnrâurirea profesionalizãrii, probabil.
۞
Pe Hitchcock l—am descoperit la 28 ½ ani; pe Fellini, la 16, 22, 27 de ani; pe Antonioni la 16 ani; pe Welles la 27 de ani; pe Bergman şi Kurosawa la 18 ani.
۞
Tonul sentenţios şi teribilist cu care Dna. Trauberg debiteazã stupiditãţi blazate despre declinul sau deriva literaturii, ‚perimarea cãrţilor’, spenglerianism de duzinã, de mahala ....
Scornelile care acestor oameni (ca Dna. Trauberg, ca Ciocârlie) le apar drept evidenţe-enormitãţi debitate pe un ton care nu admite replicã, literatul ca megafon sau exponent al vremurilor, care explicã ĩn ce fel Freud\ Marx\ Nietzsche\ Saussure\ Bultmann ne—au vãduvit de ultimele iluzii, etc.—totul, pe un ton public, de agora, de tribun.
۞
Existã un contrast evident, strident, ĩntre relativa agerime a jurnalelor lui ‚Morgan’, şi fadoarea eseurilor lui, aerul lor deopotrivã tern şi ĩnsãilat. Eseurile par bizar de dezlânate, de sãrace—şi de reprobative, de moftangeşti—la ce bun sã scrii despre o literaturã ale cãrei merite nu le poţi gãsi şi pe care o dispreţuieşti?
Iar ceva din acreala lui de cusurgiu mi—l aminteşte pe moş George—‚Morgan’ fiind dealtfel conştient cã e vorba de un dat temperamental.
Cultural, pare semidoct [aşa cum, bineĩnţeles, moş George nu e]; temperamental, imatur şi sucit—existã nete trãsãturi de puerilitate; de veleitarism; şi de enormã vanitate frustratã—cu pedanterii puerile şi provinciale—rãmas, literar, la faza ‚oracolelor’, a carnetelor ornate, privinţã—n care—mi aminteşte de D. Toma—exprimându—se taxonomic prin stupide coduri adolescentine şi veselindu—se bizar de mascarada unei ĩnsãilãri mistificator—parodice. Plus stupiditatea consternantã a titlurilor, indiciu de puerilitate şi ‚joacã’, de ‚casã de pãpuşi’ mânuitã de cãtre un adult; aroganţa stupidã, de moftangiu cãruia toate—i displac şi care crede cã—şi aratã nivelul strâmbând mereu din bot a dispreţ.
El şi spune cã porneşte de la un ideal literar—nu de la datul literar, de la literatura existentã, ci de la un ideal personal, privat, cu care confruntã, nemilos, datul literar.
[Felipe, Sigrist, Trauberg diverg ĩn multe privinţe faţã de ‚Morgan’, care e prea astringent.]
Explicaţia acrelii acestui ciufut e cea mai evidentã—frustrarea unui ratat, care ĩi ia de sus pe autorii consacraţi, şi a cãrui proprie ĩnzestrare submediocrã e cauza lipsei de succes.
Revenind la eseurile lui Morgan, ele aratã dezlânate, cum am mai zis, şi digresive, pulverizate, mediocru gândite, o pleavã de notaţii, dar care ca eseu nu mai au relieful pe care li—l dã apartenenţa la jurnal.
Morgan e cusurgiu, n—are acea generozitate fundamentalã, utilã ĩn astfel de studii; ĩmi aminteşte, cum am zis, de George şi mai ales, ĩncã mai mult, de un cinefil american.
‚il ne faut pas trop prêter aux romanciers populaires’—iar Morgan face parte dintre cei care cautã ĩn literatura popularã pentru excepţiile ei, pentru ceea ce e de fapt literaturã ‚principalã’ datã sau deghizatã ca literaturã popularã.
Natura deconcertantã a proiectului sau ĩntreprinderii critice a lui Morgan rezultã din acela cã el catalogheazã cãrţi puţin cunoscute pentru a ne spune numai cã sunt foarte proaste şi pentru a le enumera defectele; dar acest gen de acţiune negativã l—a exercitat deja istoria. La ce bun sã reiei cãrţi uitate de ceilalţi, pentru a declara rãspicat cã nici nu—s bune?
De ex., discutã şase robinsonade, numai pentru a le etala cusururile. Care mai e rostul unei astfel de ĩntreprinderi? Inapt sã se bucure de literatura popularã mai modestã, Morgan persevereazã totuşi ĩn a o denunţa pe larg.
۞
Argotul e admirabil adecvat realitãţilor umane ale clasei care se serveşte exclusiv de el pentru a—şi descrie comportamentele; astfel, sexul cu o anume clasã de femei nu poate fi descris decât prin termenul argotic clasic.
Mai departe, asta aratã cã sinonimia argotului cu corespondentele lui semantice dicibile nu e decât parţialã şi aproximativã.
۞
Dna. Trauberg, anglofila rusã, enumerã zece cãrţi ‚ale ei’.
[Lista constã din Dickens, Wilder, Chesterton, Wodehouse; Burnett, Alcott; şi un anume Jameson, probabil vreun victorian. Calificarea literarã a bãtrânei e evidentã.]
۞
Cu femeile foarte slabe se face bine sex—abundenţa fiind suplinitã de eficienţã, de coregrafie, de reglabilitatea rezultatelor.
۞
Nuvela lui Wescott, un pic ermeticã, ĩnsã şi prolixã, de fapt o gamã redusã executatã cu ceva dibãcie—dar şi traducerea e foarte proastã, ĩn limba grunjoasã a hoardei de analfabeţi. Personajele sunt arbitrare şi nerealizate.
۞
Contradicţia lui Morgan mi se pare a consta ĩn aceea cã pe de o parte se referã la o lume a ficţiunii de gen, a SF—ului, pe de alta noteazã cã SF—ul care—i place nici ‚nu mai e’ SF, ci literaturã principalã. Literatura de gen e simultan afirmatã (--ĩn elementele, ĩn lumea ei--) şi negatã (--notând cã reuşitele ĩnceteazã implicit de a mai fi SF, fiind pur şi simplu literaturã).
Pare sã doreascã şi sã dispreţuiascã SF—ul; iar tematologia lui, tabelele lui tematologice, sunt fãcute din perspectiva autorului cu un ideal—de unde, dispreţul şi severitatea.
Ironia lui, sarcasmul sunt unele deosebit de neplãcute, de dezagreabile şi greoaie. Vrând sã fie spiritual, e numai agresiv şi colţuros.
Ironia lui Morgan pare agresivã, ostilã, acrã şi nejovialã. Batjocura lui displace, e grosierã, forţatã şi fãrã haz—ceva silnic, un iz de agresivitate.
Unele nume sunt transcrise cu ingenuitatea semidoctului sau a cârpaciului.
Putea sã fi fost un cititor de clasa lui Chartier, Gracq, George; ĩnsã surprinde zelul defãimãtor, agresivitatea defãimãrii.
Cuvântul preferat al lui Morgan este ‚neruşinare’ (--care i—ar caracteriza pe Poe, etc.--). Asta manifestã bine indignarea lui moralistã, burzuluirea ĩmpotriva cârpacilor, antipatica oţãrâre.
Ca ĩn cazul mai tuturor cusurgiilor, dacã descumpãneşte ploaia de invective pe care o revarsã asupra a ceva ce nu prea cunosc, e suficient sã—mi amintesc aversele similare asupra altor lucruri ştiute—şi unde cusurgiul se ĩnşela patent, la vedere.
۞
Natura intuitivului şi—a intuitivitãţii.
۞
The Hindu, cu Karloff ĩn rolul generalului Pollegar şi Jory ca sectant hindus. Cârpãcealã submediocrã, ĩnsãilatã din imagini de viaţã sãlbaticã şi ceremonii hinduse.
Un copil, ĩngrijitor de elefanţi la curtea unui maharaja, dejoacã malversaţiile unei secte conduse de şarlatani. Karloff, ĩn uniformã, militar intrigant, sforar şi incompetent, era totuşi impunãtor şi viril.
[Vreau sã spun cã pãrea genul de rol decorativ al unui istrion care se desfatã cu o apariţie pitorescã—la fel ca Brando. Dv. ĩmi veţi zice—‚dacã nici un rol de oştean ĩntr—un film pentru copii nu putea face Karloff ...’—ei bine, Jory, e drept şi cu un rol mai ingrat, e banal ĩn acelaşi film pentru copii ....]
۞
Similitudinea de trãiri umane standard—ca bucuria convalescentului, etc.—nu ĩnseamnã comunicare, sau atingere a celuilalt.
۞
Episcopul Sigrist spune cã ‚mulţi din cei de azi’ se pot identifica cu reticenţa lui Bar Hebraeus faţã de tot ceea ce ĩnsemna teologie elaboratã şi cogniţie noţionalã; din pãcate, aşa e. Asta aratã cât de jos am ajuns. Nu aratã superioritatea respectivului autor medieval, ci decadenţa noastrã.
Pe de altã parte, acest refuz al minţii de a fi ĩnjugatã cu absurditãţi ar putea fi unica reacţie sãnãtoasã—iar autorul siriac un exemplu de om care, ĩn vremi de decadenţã, rãspunde cum poate, cum ĩnţelege. Se subĩnţelege cã el riposta unui mediu literar teologic corupt, decadent el ĩnsuşi, unei pedanterii, formalismului—şi atunci, rezerva lui are semnificaţie deplin pozitivã—de necomplicitate—‚nu voi consimţi la acest formalism’.
Acest echivoc al semnificaţiei protestului siriacului e solvabil prin determinarea termenului faţã de care protesta el—faţã de forma degeneratã, coruptã a teologiei zilei;--sau faţã de teologia ca atare? Iar uneori protestul merge prea departe—când occamistul Luther protesteazã ĩmpotriva scolasticii decadente şi atacã operele Sf. Toma ....
۞
Ceea ce e mai important ĩn gândire e activ, organic şi nemecanic—vlaga, amploarea, duhul, personalul (--ĩn sensul de ĩnsufleţire--).
Un anume gest de a lãrgi, de a dilata—curajul, sau optimismul cognitiv, sau virilitatea.
۞
PARADOXUL CUSURGIULUI ilustrat şi de ‚Morgan’—‚nimeni nu e echitabil faţã de mine, eu sunt echitabil cu toţi’. Paradoxalã e, vreau sã spun, ingenuitatea aroganţei—‚arta altora nu meritã mai mult decât ĩi acord; arta mea ..., etc.’. Din nou, mi—amintesc de George, de D. Toma .... Existã o smintealã ĩn asta, o sfruntare.
۞
‚Morgan’ enunţã un adevãr elementar—ĩnsã desconsiderat—scopul artei este creaţia, nu editorialele—editorialele nu constituie creaţie artisticã.
۞
Clericalismul Contrareformei exprimã nu un dictat, ci un maximalism ‚de jos ĩn sus’, o aspiraţie a creştinilor. Nu e excluderea laicilor de cãtre Curie—ci convingerea credincioşilor cã nimic mai puţin decât excelenţa stãrii clericale nu e deajuns.
Mã gândesc la Iezuiţi, la absenţa componentei laice care la benedictini şi franciscani fusese majorã; ĩn cazul iezuiţilor, nu e ceva ‚impus de la centru’, cerut de autoritãţi, ci un maximalism spontan al credincioşilor—starea clericalã e cea mai ĩnãlţatã, nimeni nu vrea ceva mai prejos de asta .... Iar oamenii nu pot fi certaţi fiindcã sunt maximalişti—cã, deşi ĩn teorie se admit o pluralitate de cãi, ĩn practicã toţi aspirã la cea mai ĩnaltã din ele—nu e ceva condamnabil ĩn acest perfecţionism, ĩn acest etos maximalist.
Ca şi ĩn cazul ‚latinizãrii’ catolicilor orientali, se vorbeşte despre clericalizarea posttridentinã ca şi cum ar fi fost un dictat curial, o ingerinţã de la centru; pe când era numai plierea la un maximalism coerent. Exemplul iezuiţilor mi se pare cã o aratã.
۞
Ĩn jurnalele fãcute publice, 'Morgan' analizeazã opt romane de Dickens şi trei de Trollope; e drept cã existã şi paragrafe autonome—care trateazã ĩn general despre arta unor englezi (Dickens, Collins).
Formula lui literarã, ca jurnal, ĩmi este foarte simpaticã, agreabilã.
۞
Pentru a fi durabilã estetic, literatura satiricã trebuie sã—şi creeze obiectul, sã recreeze tipurile satirizate, nu sã le presupunã, nu sã facã, pasiv, aluzie la ele ca la ceva exterior, dat, din realitate, social. Cu alte cuvinte, satira trebuie nu sã presupunã un corelativ social, la care sã facã aluzie—ci sã recreeze tipuri, ajungând la autonomie.
۞
Am câteva amintiri despre westernul revizionist al lui Banderas—deşi de atunci mi—am declarat rãspicat lipsa de simpatie faţã de actor şi antipatia faţã de regizor [cu toate cã mãrul putred e Miller, nu hispanicul ...]. Ĩn ‚96 discutam, ĩn tren, dacã filmul respectiv e un western revizionist, care reinventeazã sau reformuleazã genul ...; apoi am vãzut comedia, şi o povesteam la o bãuturã, lui P., ĩncântat mai ales de rolul lui Tarantino .... Şi, bineĩnţeles, clipul melodiei.
۞
Tridimensionalitatea romanelor.
۞
Conversaţie stupidã—cu un ins cu reacţii cleioase—despre concedii, turism, guvern, recesiune, asigurãri medicale, tarife, sistemul de sãnãtate.
۞
Azi (marţi)—PULP FICTION—convins de Tarantino, ĩnsã mai ales de Willis. Stenicã divagaţie personalã a lui Tarantino pe câteva teme ale cinemaului popular american al anilor ‚70—construitã muzical, ca variaţie pe unele teme, ca prelucrare a unor citate. Criteriul cel mai sigur este evidenţa faptului cã PULP FICTION este superior ingredientelor sale. Iar impresia produsã e relativ independentã de factologia naratã.
Foiletonescul sãu parodic şi violent se aflã ĩn acelaşi raport cu filmele pseudo—pastişate ale anilor ‚70 ĩn acelaşi raport ca şi comediile lui Hunebelle cu sinistrele originale literare. Psihologia regizorului, pe de altã parte, n—are nimic decadent sau morbid—mãcar ĩn acest film—ci, dincolo de impozanta joacã cu poncife şi citate, se aflã mentalitatea convenţionalã a unui american cumsecade, sau suficient de filistin. Mi se pare cã PULP FICTION e un film remarcabil şi uimitor, iar diversiunile care constau ĩn a—l raporta, negativ, la artã ca aceea a lui Ozu, Mizoguchi sau Ray denotã numai reaua credinţã a detractorilor.
PULP FICTION e bine fãcut ĩn felul ĩn care cinemaul lui Wilder, Hawks e bine fãcut.
۞
Ĩmi plac listele de filme—aceea a lui Tarantino, acelea ale lui Teachout (--de westernuri, musicaluri, comedii ...--) şi Ebert, a lui Tarkovski, etc.. [Existã liste, aşadar, de regizor—Tarkovski, Tarantino; de critic—Teachout, Ebert; de cinefil.]
۞
Din cele şapte romane date de ‚Morgan’ ca termeni de referinţã pentru REGINA CERULUI, la douã se referã, pozitiv, ĩn nişte eseuri; la autorul altor douã se referã ĩn jurnale.
۞
Din punct de vedere estetic, cinemaul silenţios mi se pare mai natural—adicã mai robust, mai puternic, de o artisticitate mai plenarã.
۞
MOARTEA LUI IVAN ILICI—subiectul n—o fi aparţinând poeticului şi romanticului—ci, dimpotrivã, prozaicului—ĩnsã, totodatã, esenţialului.
De luat ca model de realism integral şi desãvârşit.
Tolstoi scrie despre ‚forţã şi vitalitate’ ca despre o entitate perceptibilã—cum şi este—ĩnsã vreau sã spun cã el o pune—n luminã ca atare. Tolstoi ĩnsuşi a ĩnţeles cã aceastã autenticitate şi existenţialitate a vieţii e datã de creştinism, de experienţa creştinã—aceastã aducere la realitate—dincolo de vãlurile diferite—care pentru Ivan Ilici e mediatã de moarte. Se pare ĩnsã cã ĩnsuşi Tolstoi a concluzionat, practic, greşit—alunecând, sau lãsându—se cumva sã alunece ĩn inexistenţialitatea tezismului şi a moralismului, a tendenţiozitãţii, a convenţiilor. A presimţit ceea ce era eliberator ĩn creştinism, dar n—a perseverat sau poate nici n—a atins cu adevãrat acest miez eliberator—şi, cu toate cã a ripostat ĩmpotriva a ceea ce—i apãrea drept formalism creştin, şi ĩmpotriva Bisericii care pentru el reprezenta acest formalism, totuşi l—a ĩnlocuit cu tezism, cu tendenţiozitate şi cu un formalism probabil mai naiv decât cel cu care luptase—a ideologizat protestul sãu, l—a transformat ĩn tezism şi l—a formalizat. Rãspunsul n—a fost pe potriva acelei prime sesizãri.
Ceea ce am scris ar fi, ĩnsã, inadecvat drept glosã la IVAN ILICI—unde e vorba despre psihologie, nu despre religie—inclusiv, sau mai ales momentele agoniei. Iar aceastã desãvârşitã obiectivitate aminteşte şi trecerea pe care arta lui Tolstoi a avut—o la necreştini ca Zarifopol şi Ibrãileanu.
۞
Nereuşitele scriitorilor ale cãror câteva cãrţi le admirãm trebuie sã trezeascã nu indignare sau silã, ci indiferenţã.
E ceva indiferent, irelevant—pleava,
۞
LOGODNICA, antologie de zece nuvele ruseşti. O povestire bunã a lui Korolenko—deşi din pãcate sentimentalizatã, cu mama revoluţionarei, etc.. Nuvela lui Sologub, cu Saranin şi Aglaia, aduce a basm expresionist.
O nuvelã a lui Merejkovski, artificialã dar frumoasã, ĩn pofida convenţionalului şi a anticlericalismului şcolãresc, mã duce cu gândul la romanescul funebru al epidemiilor medievale ca izvor literar—ceva ce Bergman a fãcut ĩn cinema, fãrã a—şi alege tema ca subiect central. Goticul lui Merejkovski m—a fãcut sã mã gândesc la Poe şi Bergman.
Tolstoi, Cehov—nu atât de bun pe cât credeam, Sologub, Merejkovski, Korolenko,
Pe de altã parte, artei ĩi aparţin de fapt numai Tolstoi şi Cehov.
۞
Luciditatea la revenirea dintr—o boalã fizicã. Ĩntremarea e luminatã de o luciditate.
۞
Acolo unde Pillat a ĩncercat sã transpunã nişte forme perimate, revolute, a eşuat, iar rezultatul amintea mai degrabã de Coşbuc decât de Alecsandri, adicã eşecul lui Pillat nu era nici de nivelul lui Alecsandri; era un infra—Alecsandri. Se poate ca şi el, ca şi Cãlinescu, sã fi ĩnţeles cã Eminescu a fost un dublu accident—nu numai estetic, ci şi etnic, iar pentru oameni ca Pillat şi Cãlinescu etnicul ĩnsemna mult, factorul etnic avea un rol determinant. Ambii considerau, probabil, cã fondului nostru i se potriveşte mai bine decorativismul idilei, ĩn acord cu elementul latin, şi nu superstiţia profunzimii; dar Alecsandri nu constituise cu adevãrat o alternativã esteticã la Eminescu, versurile lui neatingând o altitudine vergilianã, iar poezia clasicã a ogorului n—a avut un antecesor cu adevãrat remarcabil la noi. Aşadar, ĩn momentul ĩn care Pillat recicla unele forme literare, un adevãrat precedent al idilei nu exista la un nivel aparte.
Vreau sã spun cã, dincolo de intenţia lui Pillat de a restaura o sensibilitate discretã, franco—latinã, clasicã, existã şi gustul unei simplicitãţi revolute—aceea a lui Alecsandri—ĩnsã ceea ce fusese merit odinioarã, acum era cusur. Or, vrând sã restaureze NU NUMAI TIPARELE UNUI CLASICISM IDEAL, ANTIC, ci şi poncifele unei linii idilist—pastoral—bucolice autohtone, adicã formele unei lirici bucolice autohtone, Pillat comite o eroare de gust şi dã—n Coşbuc, rateazã chiar ţinta propusã. Scriu acestea ca om care am o simpatie realã faţã de scriitorul Pillat.
Ĩntoarcerea de la diferenţiere la simplicitate este o eroare. Simplicitatea revolutã, ‚arheologicã’, nu corespunde defel nevoilor reale, substratului. Negarea diferenţierii ĩn favoarea unei simplicitãţi anterioare este nu numai ceva arbitrar—ci şi un act de barbarie.
۞
SF—ul alternativ, al lui Barjavel, Boulle şi Merle ....
۞
Secretul e tonul—tonul moderat—a spune lucruri tãioase pe un ton moderat—şi nu ‚aparent moderat’, ci realmente moderat—a atinge acea moderaţie de ton.
۞
Voracitatea mea pentru literatura desenatã—mai ales cea autohtonã, aşa de puţinã.
۞
Literatura este cel mai ĩnalt—nu unicul—lucru din viaţã.
۞
Morgan ĩmi lasã impresia de a fi crispat.
Crispat de indignare, de ‚ideal’, de acrealã, de nerezonabilitate. Crispat—şi, corelativ, fanatizat. Nu cred ĩn atâtea din poziţiile lui extreme, tãioase ĩn abstract. Tãişul lor e abstract; alteori, Morgan pare de o perspicacitate enormã—de ex., ĩn mai multe rânduri, despre cinema.
۞
Romane care ĩntr—adevãr au o tainã—o inimã, ceva ascuns, tainic—o noimã ascunsã, care face rodnicã exegeza, reflecţia. A ignora ĩn ce mãsurã nu cunosc ....
Cãrţi care meritã adâncite, lumi, cu personajele lor (--Dickens, Dna. Eliot, Chandler, etc.--).
۞
E interesant cât de puţin vorbesc jurnalele lui ‚Morgan’ despre benzile desenate—mã refer la bucuriile cititorului, etc.. Ĩnrâurirea profesionalizãrii, probabil.
۞
Pe Hitchcock l—am descoperit la 28 ½ ani; pe Fellini, la 16, 22, 27 de ani; pe Antonioni la 16 ani; pe Welles la 27 de ani; pe Bergman şi Kurosawa la 18 ani.
۞
Tonul sentenţios şi teribilist cu care Dna. Trauberg debiteazã stupiditãţi blazate despre declinul sau deriva literaturii, ‚perimarea cãrţilor’, spenglerianism de duzinã, de mahala ....
Scornelile care acestor oameni (ca Dna. Trauberg, ca Ciocârlie) le apar drept evidenţe-enormitãţi debitate pe un ton care nu admite replicã, literatul ca megafon sau exponent al vremurilor, care explicã ĩn ce fel Freud\ Marx\ Nietzsche\ Saussure\ Bultmann ne—au vãduvit de ultimele iluzii, etc.—totul, pe un ton public, de agora, de tribun.
۞
Existã un contrast evident, strident, ĩntre relativa agerime a jurnalelor lui ‚Morgan’, şi fadoarea eseurilor lui, aerul lor deopotrivã tern şi ĩnsãilat. Eseurile par bizar de dezlânate, de sãrace—şi de reprobative, de moftangeşti—la ce bun sã scrii despre o literaturã ale cãrei merite nu le poţi gãsi şi pe care o dispreţuieşti?
Iar ceva din acreala lui de cusurgiu mi—l aminteşte pe moş George—‚Morgan’ fiind dealtfel conştient cã e vorba de un dat temperamental.
Cultural, pare semidoct [aşa cum, bineĩnţeles, moş George nu e]; temperamental, imatur şi sucit—existã nete trãsãturi de puerilitate; de veleitarism; şi de enormã vanitate frustratã—cu pedanterii puerile şi provinciale—rãmas, literar, la faza ‚oracolelor’, a carnetelor ornate, privinţã—n care—mi aminteşte de D. Toma—exprimându—se taxonomic prin stupide coduri adolescentine şi veselindu—se bizar de mascarada unei ĩnsãilãri mistificator—parodice. Plus stupiditatea consternantã a titlurilor, indiciu de puerilitate şi ‚joacã’, de ‚casã de pãpuşi’ mânuitã de cãtre un adult; aroganţa stupidã, de moftangiu cãruia toate—i displac şi care crede cã—şi aratã nivelul strâmbând mereu din bot a dispreţ.
El şi spune cã porneşte de la un ideal literar—nu de la datul literar, de la literatura existentã, ci de la un ideal personal, privat, cu care confruntã, nemilos, datul literar.
[Felipe, Sigrist, Trauberg diverg ĩn multe privinţe faţã de ‚Morgan’, care e prea astringent.]
Explicaţia acrelii acestui ciufut e cea mai evidentã—frustrarea unui ratat, care ĩi ia de sus pe autorii consacraţi, şi a cãrui proprie ĩnzestrare submediocrã e cauza lipsei de succes.
Revenind la eseurile lui Morgan, ele aratã dezlânate, cum am mai zis, şi digresive, pulverizate, mediocru gândite, o pleavã de notaţii, dar care ca eseu nu mai au relieful pe care li—l dã apartenenţa la jurnal.
Morgan e cusurgiu, n—are acea generozitate fundamentalã, utilã ĩn astfel de studii; ĩmi aminteşte, cum am zis, de George şi mai ales, ĩncã mai mult, de un cinefil american.
‚il ne faut pas trop prêter aux romanciers populaires’—iar Morgan face parte dintre cei care cautã ĩn literatura popularã pentru excepţiile ei, pentru ceea ce e de fapt literaturã ‚principalã’ datã sau deghizatã ca literaturã popularã.
Natura deconcertantã a proiectului sau ĩntreprinderii critice a lui Morgan rezultã din acela cã el catalogheazã cãrţi puţin cunoscute pentru a ne spune numai cã sunt foarte proaste şi pentru a le enumera defectele; dar acest gen de acţiune negativã l—a exercitat deja istoria. La ce bun sã reiei cãrţi uitate de ceilalţi, pentru a declara rãspicat cã nici nu—s bune?
De ex., discutã şase robinsonade, numai pentru a le etala cusururile. Care mai e rostul unei astfel de ĩntreprinderi? Inapt sã se bucure de literatura popularã mai modestã, Morgan persevereazã totuşi ĩn a o denunţa pe larg.
۞
Argotul e admirabil adecvat realitãţilor umane ale clasei care se serveşte exclusiv de el pentru a—şi descrie comportamentele; astfel, sexul cu o anume clasã de femei nu poate fi descris decât prin termenul argotic clasic.
Mai departe, asta aratã cã sinonimia argotului cu corespondentele lui semantice dicibile nu e decât parţialã şi aproximativã.
۞
Dna. Trauberg, anglofila rusã, enumerã zece cãrţi ‚ale ei’.
[Lista constã din Dickens, Wilder, Chesterton, Wodehouse; Burnett, Alcott; şi un anume Jameson, probabil vreun victorian. Calificarea literarã a bãtrânei e evidentã.]
۞
Cu femeile foarte slabe se face bine sex—abundenţa fiind suplinitã de eficienţã, de coregrafie, de reglabilitatea rezultatelor.
۞
Nuvela lui Wescott, un pic ermeticã, ĩnsã şi prolixã, de fapt o gamã redusã executatã cu ceva dibãcie—dar şi traducerea e foarte proastã, ĩn limba grunjoasã a hoardei de analfabeţi. Personajele sunt arbitrare şi nerealizate.
۞
Contradicţia lui Morgan mi se pare a consta ĩn aceea cã pe de o parte se referã la o lume a ficţiunii de gen, a SF—ului, pe de alta noteazã cã SF—ul care—i place nici ‚nu mai e’ SF, ci literaturã principalã. Literatura de gen e simultan afirmatã (--ĩn elementele, ĩn lumea ei--) şi negatã (--notând cã reuşitele ĩnceteazã implicit de a mai fi SF, fiind pur şi simplu literaturã).
Pare sã doreascã şi sã dispreţuiascã SF—ul; iar tematologia lui, tabelele lui tematologice, sunt fãcute din perspectiva autorului cu un ideal—de unde, dispreţul şi severitatea.
Ironia lui, sarcasmul sunt unele deosebit de neplãcute, de dezagreabile şi greoaie. Vrând sã fie spiritual, e numai agresiv şi colţuros.
Ironia lui Morgan pare agresivã, ostilã, acrã şi nejovialã. Batjocura lui displace, e grosierã, forţatã şi fãrã haz—ceva silnic, un iz de agresivitate.
Unele nume sunt transcrise cu ingenuitatea semidoctului sau a cârpaciului.
Putea sã fi fost un cititor de clasa lui Chartier, Gracq, George; ĩnsã surprinde zelul defãimãtor, agresivitatea defãimãrii.
Cuvântul preferat al lui Morgan este ‚neruşinare’ (--care i—ar caracteriza pe Poe, etc.--). Asta manifestã bine indignarea lui moralistã, burzuluirea ĩmpotriva cârpacilor, antipatica oţãrâre.
Ca ĩn cazul mai tuturor cusurgiilor, dacã descumpãneşte ploaia de invective pe care o revarsã asupra a ceva ce nu prea cunosc, e suficient sã—mi amintesc aversele similare asupra altor lucruri ştiute—şi unde cusurgiul se ĩnşela patent, la vedere.
۞
Natura intuitivului şi—a intuitivitãţii.
۞
The Hindu, cu Karloff ĩn rolul generalului Pollegar şi Jory ca sectant hindus. Cârpãcealã submediocrã, ĩnsãilatã din imagini de viaţã sãlbaticã şi ceremonii hinduse.
Un copil, ĩngrijitor de elefanţi la curtea unui maharaja, dejoacã malversaţiile unei secte conduse de şarlatani. Karloff, ĩn uniformã, militar intrigant, sforar şi incompetent, era totuşi impunãtor şi viril.
[Vreau sã spun cã pãrea genul de rol decorativ al unui istrion care se desfatã cu o apariţie pitorescã—la fel ca Brando. Dv. ĩmi veţi zice—‚dacã nici un rol de oştean ĩntr—un film pentru copii nu putea face Karloff ...’—ei bine, Jory, e drept şi cu un rol mai ingrat, e banal ĩn acelaşi film pentru copii ....]
۞
Similitudinea de trãiri umane standard—ca bucuria convalescentului, etc.—nu ĩnseamnã comunicare, sau atingere a celuilalt.
۞
Episcopul Sigrist spune cã ‚mulţi din cei de azi’ se pot identifica cu reticenţa lui Bar Hebraeus faţã de tot ceea ce ĩnsemna teologie elaboratã şi cogniţie noţionalã; din pãcate, aşa e. Asta aratã cât de jos am ajuns. Nu aratã superioritatea respectivului autor medieval, ci decadenţa noastrã.
Pe de altã parte, acest refuz al minţii de a fi ĩnjugatã cu absurditãţi ar putea fi unica reacţie sãnãtoasã—iar autorul siriac un exemplu de om care, ĩn vremi de decadenţã, rãspunde cum poate, cum ĩnţelege. Se subĩnţelege cã el riposta unui mediu literar teologic corupt, decadent el ĩnsuşi, unei pedanterii, formalismului—şi atunci, rezerva lui are semnificaţie deplin pozitivã—de necomplicitate—‚nu voi consimţi la acest formalism’.
Acest echivoc al semnificaţiei protestului siriacului e solvabil prin determinarea termenului faţã de care protesta el—faţã de forma degeneratã, coruptã a teologiei zilei;--sau faţã de teologia ca atare? Iar uneori protestul merge prea departe—când occamistul Luther protesteazã ĩmpotriva scolasticii decadente şi atacã operele Sf. Toma ....
۞
Ceea ce e mai important ĩn gândire e activ, organic şi nemecanic—vlaga, amploarea, duhul, personalul (--ĩn sensul de ĩnsufleţire--).
Un anume gest de a lãrgi, de a dilata—curajul, sau optimismul cognitiv, sau virilitatea.
۞
PARADOXUL CUSURGIULUI ilustrat şi de ‚Morgan’—‚nimeni nu e echitabil faţã de mine, eu sunt echitabil cu toţi’. Paradoxalã e, vreau sã spun, ingenuitatea aroganţei—‚arta altora nu meritã mai mult decât ĩi acord; arta mea ..., etc.’. Din nou, mi—amintesc de George, de D. Toma .... Existã o smintealã ĩn asta, o sfruntare.
۞
‚Morgan’ enunţã un adevãr elementar—ĩnsã desconsiderat—scopul artei este creaţia, nu editorialele—editorialele nu constituie creaţie artisticã.
۞
Clericalismul Contrareformei exprimã nu un dictat, ci un maximalism ‚de jos ĩn sus’, o aspiraţie a creştinilor. Nu e excluderea laicilor de cãtre Curie—ci convingerea credincioşilor cã nimic mai puţin decât excelenţa stãrii clericale nu e deajuns.
Mã gândesc la Iezuiţi, la absenţa componentei laice care la benedictini şi franciscani fusese majorã; ĩn cazul iezuiţilor, nu e ceva ‚impus de la centru’, cerut de autoritãţi, ci un maximalism spontan al credincioşilor—starea clericalã e cea mai ĩnãlţatã, nimeni nu vrea ceva mai prejos de asta .... Iar oamenii nu pot fi certaţi fiindcã sunt maximalişti—cã, deşi ĩn teorie se admit o pluralitate de cãi, ĩn practicã toţi aspirã la cea mai ĩnaltã din ele—nu e ceva condamnabil ĩn acest perfecţionism, ĩn acest etos maximalist.
Ca şi ĩn cazul ‚latinizãrii’ catolicilor orientali, se vorbeşte despre clericalizarea posttridentinã ca şi cum ar fi fost un dictat curial, o ingerinţã de la centru; pe când era numai plierea la un maximalism coerent. Exemplul iezuiţilor mi se pare cã o aratã.
۞
Ĩn jurnalele fãcute publice, 'Morgan' analizeazã opt romane de Dickens şi trei de Trollope; e drept cã existã şi paragrafe autonome—care trateazã ĩn general despre arta unor englezi (Dickens, Collins).
Formula lui literarã, ca jurnal, ĩmi este foarte simpaticã, agreabilã.
۞
Pentru a fi durabilã estetic, literatura satiricã trebuie sã—şi creeze obiectul, sã recreeze tipurile satirizate, nu sã le presupunã, nu sã facã, pasiv, aluzie la ele ca la ceva exterior, dat, din realitate, social. Cu alte cuvinte, satira trebuie nu sã presupunã un corelativ social, la care sã facã aluzie—ci sã recreeze tipuri, ajungând la autonomie.
۞
Am câteva amintiri despre westernul revizionist al lui Banderas—deşi de atunci mi—am declarat rãspicat lipsa de simpatie faţã de actor şi antipatia faţã de regizor [cu toate cã mãrul putred e Miller, nu hispanicul ...]. Ĩn ‚96 discutam, ĩn tren, dacã filmul respectiv e un western revizionist, care reinventeazã sau reformuleazã genul ...; apoi am vãzut comedia, şi o povesteam la o bãuturã, lui P., ĩncântat mai ales de rolul lui Tarantino .... Şi, bineĩnţeles, clipul melodiei.
۞
Tridimensionalitatea romanelor.
۞
Conversaţie stupidã—cu un ins cu reacţii cleioase—despre concedii, turism, guvern, recesiune, asigurãri medicale, tarife, sistemul de sãnãtate.
۞
Azi (marţi)—PULP FICTION—convins de Tarantino, ĩnsã mai ales de Willis. Stenicã divagaţie personalã a lui Tarantino pe câteva teme ale cinemaului popular american al anilor ‚70—construitã muzical, ca variaţie pe unele teme, ca prelucrare a unor citate. Criteriul cel mai sigur este evidenţa faptului cã PULP FICTION este superior ingredientelor sale. Iar impresia produsã e relativ independentã de factologia naratã.
Foiletonescul sãu parodic şi violent se aflã ĩn acelaşi raport cu filmele pseudo—pastişate ale anilor ‚70 ĩn acelaşi raport ca şi comediile lui Hunebelle cu sinistrele originale literare. Psihologia regizorului, pe de altã parte, n—are nimic decadent sau morbid—mãcar ĩn acest film—ci, dincolo de impozanta joacã cu poncife şi citate, se aflã mentalitatea convenţionalã a unui american cumsecade, sau suficient de filistin. Mi se pare cã PULP FICTION e un film remarcabil şi uimitor, iar diversiunile care constau ĩn a—l raporta, negativ, la artã ca aceea a lui Ozu, Mizoguchi sau Ray denotã numai reaua credinţã a detractorilor.
PULP FICTION e bine fãcut ĩn felul ĩn care cinemaul lui Wilder, Hawks e bine fãcut.
۞
Ĩmi plac listele de filme—aceea a lui Tarantino, acelea ale lui Teachout (--de westernuri, musicaluri, comedii ...--) şi Ebert, a lui Tarkovski, etc.. [Existã liste, aşadar, de regizor—Tarkovski, Tarantino; de critic—Teachout, Ebert; de cinefil.]
۞
Din cele şapte romane date de ‚Morgan’ ca termeni de referinţã pentru REGINA CERULUI, la douã se referã, pozitiv, ĩn nişte eseuri; la autorul altor douã se referã ĩn jurnale.
۞
Din punct de vedere estetic, cinemaul silenţios mi se pare mai natural—adicã mai robust, mai puternic, de o artisticitate mai plenarã.
۞
MOARTEA LUI IVAN ILICI—subiectul n—o fi aparţinând poeticului şi romanticului—ci, dimpotrivã, prozaicului—ĩnsã, totodatã, esenţialului.
De luat ca model de realism integral şi desãvârşit.
Tolstoi scrie despre ‚forţã şi vitalitate’ ca despre o entitate perceptibilã—cum şi este—ĩnsã vreau sã spun cã el o pune—n luminã ca atare. Tolstoi ĩnsuşi a ĩnţeles cã aceastã autenticitate şi existenţialitate a vieţii e datã de creştinism, de experienţa creştinã—aceastã aducere la realitate—dincolo de vãlurile diferite—care pentru Ivan Ilici e mediatã de moarte. Se pare ĩnsã cã ĩnsuşi Tolstoi a concluzionat, practic, greşit—alunecând, sau lãsându—se cumva sã alunece ĩn inexistenţialitatea tezismului şi a moralismului, a tendenţiozitãţii, a convenţiilor. A presimţit ceea ce era eliberator ĩn creştinism, dar n—a perseverat sau poate nici n—a atins cu adevãrat acest miez eliberator—şi, cu toate cã a ripostat ĩmpotriva a ceea ce—i apãrea drept formalism creştin, şi ĩmpotriva Bisericii care pentru el reprezenta acest formalism, totuşi l—a ĩnlocuit cu tezism, cu tendenţiozitate şi cu un formalism probabil mai naiv decât cel cu care luptase—a ideologizat protestul sãu, l—a transformat ĩn tezism şi l—a formalizat. Rãspunsul n—a fost pe potriva acelei prime sesizãri.
Ceea ce am scris ar fi, ĩnsã, inadecvat drept glosã la IVAN ILICI—unde e vorba despre psihologie, nu despre religie—inclusiv, sau mai ales momentele agoniei. Iar aceastã desãvârşitã obiectivitate aminteşte şi trecerea pe care arta lui Tolstoi a avut—o la necreştini ca Zarifopol şi Ibrãileanu.
۞
Nereuşitele scriitorilor ale cãror câteva cãrţi le admirãm trebuie sã trezeascã nu indignare sau silã, ci indiferenţã.
E ceva indiferent, irelevant—pleava,
۞
LOGODNICA, antologie de zece nuvele ruseşti. O povestire bunã a lui Korolenko—deşi din pãcate sentimentalizatã, cu mama revoluţionarei, etc.. Nuvela lui Sologub, cu Saranin şi Aglaia, aduce a basm expresionist.
O nuvelã a lui Merejkovski, artificialã dar frumoasã, ĩn pofida convenţionalului şi a anticlericalismului şcolãresc, mã duce cu gândul la romanescul funebru al epidemiilor medievale ca izvor literar—ceva ce Bergman a fãcut ĩn cinema, fãrã a—şi alege tema ca subiect central. Goticul lui Merejkovski m—a fãcut sã mã gândesc la Poe şi Bergman.
Tolstoi, Cehov—nu atât de bun pe cât credeam, Sologub, Merejkovski, Korolenko,
Pe de altã parte, artei ĩi aparţin de fapt numai Tolstoi şi Cehov.
۞
Luciditatea la revenirea dintr—o boalã fizicã. Ĩntremarea e luminatã de o luciditate.
۞
Acolo unde Pillat a ĩncercat sã transpunã nişte forme perimate, revolute, a eşuat, iar rezultatul amintea mai degrabã de Coşbuc decât de Alecsandri, adicã eşecul lui Pillat nu era nici de nivelul lui Alecsandri; era un infra—Alecsandri. Se poate ca şi el, ca şi Cãlinescu, sã fi ĩnţeles cã Eminescu a fost un dublu accident—nu numai estetic, ci şi etnic, iar pentru oameni ca Pillat şi Cãlinescu etnicul ĩnsemna mult, factorul etnic avea un rol determinant. Ambii considerau, probabil, cã fondului nostru i se potriveşte mai bine decorativismul idilei, ĩn acord cu elementul latin, şi nu superstiţia profunzimii; dar Alecsandri nu constituise cu adevãrat o alternativã esteticã la Eminescu, versurile lui neatingând o altitudine vergilianã, iar poezia clasicã a ogorului n—a avut un antecesor cu adevãrat remarcabil la noi. Aşadar, ĩn momentul ĩn care Pillat recicla unele forme literare, un adevãrat precedent al idilei nu exista la un nivel aparte.
Vreau sã spun cã, dincolo de intenţia lui Pillat de a restaura o sensibilitate discretã, franco—latinã, clasicã, existã şi gustul unei simplicitãţi revolute—aceea a lui Alecsandri—ĩnsã ceea ce fusese merit odinioarã, acum era cusur. Or, vrând sã restaureze NU NUMAI TIPARELE UNUI CLASICISM IDEAL, ANTIC, ci şi poncifele unei linii idilist—pastoral—bucolice autohtone, adicã formele unei lirici bucolice autohtone, Pillat comite o eroare de gust şi dã—n Coşbuc, rateazã chiar ţinta propusã. Scriu acestea ca om care am o simpatie realã faţã de scriitorul Pillat.
Ĩntoarcerea de la diferenţiere la simplicitate este o eroare. Simplicitatea revolutã, ‚arheologicã’, nu corespunde defel nevoilor reale, substratului. Negarea diferenţierii ĩn favoarea unei simplicitãţi anterioare este nu numai ceva arbitrar—ci şi un act de barbarie.
۞
SF—ul alternativ, al lui Barjavel, Boulle şi Merle ....
۞
Secretul e tonul—tonul moderat—a spune lucruri tãioase pe un ton moderat—şi nu ‚aparent moderat’, ci realmente moderat—a atinge acea moderaţie de ton.
۞
Voracitatea mea pentru literatura desenatã—mai ales cea autohtonã, aşa de puţinã.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)