"By this he knew she wept with waking eyes"

"By this he knew she wept with waking eyes"


By this he knew she wept with waking eyes:
That, at his hand's light quiver by her head,
The strange low sobs that shook their common bed
Were called into her with a sharp surprise,
And strangled mute, like little gaping snakes,
Dreadfully venomous to him. She lay
Stone-still, and the long darkness flowed away
With muffled pulses. Then, as midnight makes
Her giant heart of Memory and Tears
Drink the pale drug of silence, and so beat
Sleep's heavy measure, they from head to feet
WEre moveless, looking through their dead black years
By vain regret scrawled over the blank wall.
Like sculptured effigies they might be seen
Upon their marriage-tomb, the sword between;
Each wishing for the sword that severs all.

Jeanne Hébuterne

Science and Religion

Science and Religion.


St. Luke, Archbishop of Crimea.




"When we examine contemporary science as developed by scientists such as Lamark and Darwin, we see the antithesis and I would say the complete disagreement that exists between science and religion, on topics that concern the more basic problems of existence and knowledge. For this, an enlightened mind cannot accept at the same time both one and the other and must chose between religion and science".

A well known German Zoologist, Ernst Haeckel (1834-1919), who was a good follower of Darwin, wrote these words some 65 years ago, in his book, "The Riddle of the Universe" that was very successful and as it seemed, had proved that faith is absurd. So says Haeckel that every enlightened man must chose between science and religion and should follow either one or the other. He considered it necessary that such men should deny religion because a logical man cannot deny science.

Truly, is this necessary? No, not at all, for we know that many and great scientists were at the same time great believers. For example, such was the Polish astronomer Copernicus who laid the foundation of all contemporary astronomy. Copernicus was not only a believer but was also a cleric. Another great scientist, Newton, whenever he mentioned the word God, he removed his hat. He was a great believer. A great bacteriologist of our time and almost a contemporary, Pasteur, who laid the basis of contemporary bacteriology, he would start every scientific work with a prayer to God. Some 10 years ago a great scientist passed away, who was our countryman, physiologist Pavlov, who was the creator of the new physiology of the brain. He too was a great believer. Would Haeckel therefore dare say that these men did not have enlightened mind because they believed in God?

So what happens now? Why even today there are some scientists, professors at Universities whom I personally know and are great believers. Why don't all the scientists deny religion but only those who think the same as Haeckel? Because these people believe only in materials and deny the spiritual world, they do not believe in the after death life, they do not accept the immortality of the soul and of course they do not accept the resurrection of the dead. They say that science is capable of everything, that there is no secret in nature that science cannot discover. What can we answer to these?

We shall respond to them this way. You are totally right. We cannot limit the human mind that searches nature. We know that today, science knows only a part of the things we have of nature. We also understand that the possibilities of science are great. In this they are right and we don't doubt it. What then do we doubt? Why don't we deny religion like them and consider it contrary to scientific knowledge?

Just because we believe wholeheartedly that there is a spiritual world. We are certain that apart from the material world there is an infinite and incomparably superior spiritual world. We believe in the existence of spiritual beings that have higher intellect than us humans. We believe wholeheartedly that above this spiritual and material world there is the Great and Almighty God.

What we doubt is the right of science to research with its methods the spiritual world. Because the spiritual world cannot be researched with the methods used to research the material world. Such methods are totally inappropriate to research the spiritual world.

How do we know that there is a spiritual world? Who told us that it exists? If we are asked by people who do not believe in the Divine revelation, we shall answer them thus: "Our heart told us". For there are two ways for one to know something, the first is that which is spoken by Haeckel, which is used by science to learn of the material world. There is however another way that is unknown to science, and does not wish to know it. It is the knowledge through the heart. Our heart is not only the central organ of the circulation system, it is an organ with which we know the other world and receive the highest knowledge. It is the organ that gives us the capability to communicate with God and the above world. Only in this we disagree with science.

Praising the great successes and achievements of science, we do not doubt at all its great importance and we do not confine the scientific knowledge. We only tell the scientists "You do not have the capability with your methods to research the spiritual world, we however can with our heart

There are many unexplainable phenomena which concern the spiritual world that are real (as are some type of material phenomena). There are therefore phenomena that science will never be able to explain because it does not use the appropriate methods.

Let science explain how the prophecies appeared on the coming of the Messiah, which were all fulfilled. Could science tell us how the great prophet Isaiah, some 700 years before the birth of Christ, foretold the most important events in His life and for which he was named the evangelist of the Old Testament? To explain the far sighted grace possessed by the saints and to tell us with which physical methods the saints inherited this grace and how they could understand the heart and read the thoughts of a person they had just met for the first time? They would see a person for the first time and they will call him by his name. Without waiting for the visitor to ask, they would answer on what troubled him.

If they can, let them explain it to us. Let them explain with what method the saints foretold the great historical events which were accurately fulfilled as they were prophesied. Let them explain the visitation from the other world and the appearance of the dead to the living.

They shall never explain it to us because they are too far from the basis of religion- from faith. If you read the books of the scientists who try to reconstruct religion, you will see how superficially they look at things. They do not understand the essence of religion yet they criticize it. Their criticism does not touch the essence of faith, since they are unable to understand the types, the expressions of religious feeling. The essence of religion they do not understand. Why not? Because the Lord Jesus Christ says "No one can come to me unless My Father who sent Me draws him to Me.(John 6:44)

So it is necessary that we be drawn by the Heavenly Father, it is necessary that the grace of the Holy Spirit enlighten our heart and our mind. To dwell in our heart and mind through this enlightenment, the Holy Spirit and the ones who were found worthy to receive the gift of the Holy Spirit, those in whose heart lives Christ and His Father, know the essence of faith. The others, outside the faith cannot understand anything.

Let us hear the criticism against Haeckel from a French philosopher Emile Boutroux (1845-1921). So says Boutroux, "The criticisms of Haeckel concern much more the ways, than the essence, which (the ways) he observes with such a materialistic and narrow view, that they cannot be accepted by religious people. Thus the criticism of religion by Haeckel is not referred to, not even in one of the principles that constitutes religion".

This is therefore our opinion regarding Haeckel's book "The Riddle of the Universe" which up to day is considered the "Bible" for all those who criticize religion, which they deny and find it contrary to science. Do you see how poor and tasteless arguments they use? Don't become scandalized when you hear what they say about religion, since they themselves cannot understand its essence. You people, who may not have much of a relationship with science and do not know much about philosophy, remember always the most basic beginning, which was well known by the early Christians. They considered poor, the person who knew all the sciences yet he knew not God. On the other hand, they considered blessed the person who knew God, even if he knew absolutely nothing about the worldly things.

Guard this truth like the best treasure of the heart, walk straight without looking right or left. Let us not bother with what we hear against religion, losing our bearings. Let us hold on to our faith which is the eternal indisputable truth. Amen.



St Luke, Archbishop of Crimea,
Topics and Discussions,
"Orthodox Kypseli" Publications- Thessaloniki

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR


Arta unei cãrţi e substanţa ei, iar dacã ALEXIS, acest scurt roman de frumuseţi desãvârşite, este o carte a lecţiei clasice, ĩnvãţate, dupã chiar mãrturisirea autoarei, de la Gide, cum altfel decât gidianã ar putea fi cartea, ĩn substanţa, tratarea, abordarea şi arta ei? Substanţa cãrţii e ĩnsãşi arta respectivã—ĩn mãsura ĩn care aceasta existã. Alexis, cu muzica şi cu cãsãtoria lui neconsumatã, la Gide m—a dus cu gândul; iar Dna. Yourcenar mãrturiseşte cã de la Gide a preluat—sau a ĩnvãţat—pe lângã referinţa vergilianã din titlu—adicã onomastica protagonistului—şi parafraza din subtitlu, ‚numai’ abordarea, tratarea clasicã, ‚voalatã’, şi curajul aparte al acestei forme, şi deasemeni evitarea formei de roman—sau cã a vãzut la Gide proba viabilitãţii formei clasice.
Ce altceva important mai putea ea prelua de la Gide, decât ĩnsuşi spiritul formei alese?
Alexis defineşte viaţa ca fiind atroce, zadarnicã şi urâtã.
ALEXIS a fost scris la 24—25 de ani. Ĩl aduce pe cititor ĩn atingere cu experienţa esteticã genuinã, constituie o mare experienţã de artã, salutarã.
Ca eseistã, Dna. Yourcenar a explorat cu iscusinţã arta atâtor scriitori invertiţi—de la Mann şi Kavafis la Mishima. Departe de convenţionalitate, gândirea ei literarã, evident orientatã cãtre analitism şi cãtre naraţiunea simbolicã, arboreazã standarde estetice clasice, ĩn toatã puterea cuvântului clasice.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’



Pare sã existe un fel de iraţional consens ĩn a numi, ĩn a eticheta mai bine zis, LABIRINTUL LUMII—o autobiografie; nu este aşa ceva. Nivelul epic este acela al unei naraţiuni realiste, cu neplãcute accente anticreştine destul de convenţionale la urma urmei, de anticlericalism teribilist, şi invective şi vehemenţe ecologiste.
Nu ştiu de ce LABIRINTUL LUMII este considerat o autobiografie, când este o cronicã a familiei şi o biografie a tatãlui; ĩn LABIRINTUL LUMII Dna. Yourcenar nu şi—a povestit sau analizat propria viaţã, ci pe aceea a premergãtorilor ei—şi, mai ales, a tatãlui ei, care i s—a pãrut vrednic de o naraţiune exhaustivã.
Ĩn aceste memorii sau naraţiuni documentare sunt multe lucruri care plac, farmecã şi ĩncântã, şi nu puţine care pot displace.
Literar, artistic, memoriile Dnei. Yourcenar marcheazã diferenţa dintre creaţie şi expresia neconstrânsã a propriei persoane sau gândiri, delimiteazã creaţia de expresia eului mundan. Creaţiile Dnei. Yourcenar dezvãluie nemãrginirea, infinitatea artei, vastitatea; memoriile aratã mãrginirea, prejudecãţile, clişeele, tabieturile, ceea ce e ordinar şi banal ĩn om.
Pentru cei interesaţi de esteticã, banalitatea, nu numai stilisticã, ci şi intelectualã, noeticã, a memorialisticii, nu demascã drept falsã creaţia literarã—ci, dimpotrivã, abia aşa o confirmã ĩn autenticitatea ei, o delimiteazã şi o subliniazã ca ceva autentic, drept creaţie veritabilã. Trebuie numaidecât amintit şi cã zisa ‚banalitate’ are drept revers seninãtatea senectuţii, o tihnã stilisticã. La fel de adevãrat e şi cã existã ceva smerit ĩn aceastã modalitate narativã, aleasã de cãtre cea care stãpânise cu neegalatã autoritate frâiele creaţiei literare celei mai depline.
Arta nu apare din ĩntâmplare, din accidentul persoanei. ‚Subsolul unui edificiu’, sau gropile de gunoi ale unui oraş nu sunt adevãrul acelor realitãţi, ci o laturã. Acolo unde arta e juxtapusã banalitãţii, acolo realitatea creaţiei, a transmutãrii, e cu atât mai evidentã. Aşa cum e de aşteptat, pentru aceastã ecologistã avorturile sunt un act de caritate, iar oblaţiile preoţilor catolici sunt ceva oribil şi absurd. Acest nivel lamentabil al gândirii nu demascã romanele, nuvelele, basmele, eseurile, critica literarã ale Dnei. Yourcenar; ci numai aratã iar cã o creaţie literarã e ĩntr—adevãr ceva uimitor, introducerea unei noutãţi radicale, a unei desãvârşiri nemaivãzute—indiferent de mizeria ingredientelor umane. Ceea ce admitem la Mozart trebuie sã admitem şi la Dna. Yourcenar.
Existã, bineĩnţeles, şi altceva—comunicãri cu marea ei creaţie, atingeri ale artei veritabile—ca ĩn scurta evocare a Ĩmpãratului Adrian, cu ocazia halucinaţiei Jeannei la Vilã. Cine ştie dacã portretul fãcut Ĩmpãratului, care a desãvârşit distrugerea Templului ierusalimitan, e şi adevãrat; fapt e cã este atractiv şi plãcut.
Naraţiunii memorialistice yourcenariene trebuie sã i se recunoascã din capul locului un ĩnsemnat merit literar—naturaleţea, desãvârşitul firesc, lipsa ostentaţiei. Aceastã artã, stil al senectuţii, corespunzãtoare vârstei şi ĩnţelepciunii, e foarte remarcabilã.
Mãrturisesc cã reaua credinţã cu care Dna. Yourcenar face caz de aspecte periferice ale existenţei catolicismului aşa cum e reprezentat de catolici e execrabil, şi se vede cã—i reproşeazã simultan cã nu e ‚umanist’ şi cã nu e ‚ecologist’ (--pentru ea, umanismul fiind un ecologism, cum a şi spus—o--). Tactica e pe cât de veche, pe atât de grosierã şi simplistã—catolicismul e simbolizat prin aspecte periferice ‚alese’ şi rãstãlmãcite; alternativa sapienţialã e simbolizatã exclusiv prin ceea ce are satisfãcãtor şi izbutit, iar imensele ei carenţe, eşecuri, etc., sunt eludate—sau, cel mult, prezentate ca inevitabile. Atitudinea Dnei. Yourcenar faţã de creştinism nu e una neutrã, ci de ostilitate, de antipatie, de militantism anticreştin.
Existã inimi ĩmpietrite şi minţi corupte. Iisus ĩnsuşi a prevãzut cã existã o limitã a eforturilor misionare sau evanghelice—ceva dincolo de care perseverenţa e nerozie. Statornicia unor anticreştini nu indicã insuficienţa eforturilor, ci absurditatea acestor eforturi; ei nu pot fi convinşi.
Sentimentalismul vremurilor noastre dezminte cuvintele Mântuitorului; ĩnsã El a prevãzut cã eforturile de evanghelizare au o limitã. Dincolo de ea, cei refractari nu mai sunt responsabilitatea Apostolului.
Unei persoane cultivate, cosmopolite, inteligente ca Dna. Yourcenar i s—ar fi putut pretinde mai mult. Nivelul sãu de ĩnţelegere a creştinismului pare ĩnsã a fi acela al polemicii anticreştine de duzinã, al ĩnveninãrii şi al patentei, vetustei mãrginiri. Când poate, Dna. Yourcenar alege exemple absurde, şi le dã ca reprezentative pentru catolicism; dacã nu, rãstãlmãceşte sau interpreteazã ĩn mod stupid.
Ca ĩn cazul tuturor anticreştinilor resentimentari şi turbaţi, antipatia ei e direcţionatã cãtre catolicism; tot ceea ce, fie şi din creştinism, pare a submina autoritatea Romei, e mai puţin dezagreabil.
Ar fi poate de spus vreun cuvânt şi despre titlurile date de Dna. Yourcenar—deseori fie stupide, neinspirate [Le labyrinthe du monde; Quoi? L'Éternité; Le temps, ce grand sculpteur; La mort conduit l'attelage; Le coup de grâce], fie neutre, inexpresive [La nouvelle Eurydice; Mémoires d'Hadrien], rareori frumoase [L'Œuvre au noir; Comme l'eau qui coule]—cãrţile fiind, din fericire, mult mai izbutite decât titlurile lor aşa de nereprezentative.

Centralitatea invertirii nu descalificã, nu o ghetoizeazã câtuşi de puţin, ĩn niciun fel, opera Dnei. Yourcenar, cel mult ĩi triazã pe cei care ar citi pentru interese neliterare. Bineĩnţeles cã ĩn viaţa realã anticreştinii strâmbã din bot ĩnaintea

PROSTIA DNEI. YOURCENAR

PROSTIA DNEI. YOURCENAR



Pe Dna. Yourcenar o consider o romancierã sublimã, iar despre meritele ei literare scriu ades; opera ei comportã şi expresii ale unei prostii, mai mult sau mai puţin caracteristicã pentru aceastã femeie.
Aceastã prostie yourcenarianã are aspecte diverse; voi alege ĩnsã o notã aparte, o trãsãturã singularã a neroziei acesteia.
Nota de prostie specific burghezã decelabilã la Dna. Yourcenar constã ĩn nãravul ei de a numi animalele ‘zeitãţi’, cu un aer de cucernicã ĩncântare cu burghezã şi deasemeni cu aerul cã ‘a zis—o’; dat fiind mediul uman ĩn care a trãit Dna. Yourcenar, poate pãrea explicabil cã animalele ĩi apãreau drept zeitãţi—aceastã fetiţã avusese o bonã care se prostitua şi un tatã care trãia cu nişte surori, o atmosferã cam insalubrã. Existã o trãsãturã senilã şi de nerozie, ĩn acest nãrav burghez, şi aminteşte de odioasele metafore mitologice ale lui Proust, pedante, sãţioase, şi pe care şi acela le socotea drept extrem de izbutite.
Altundeva, Dna. Yourcenar exprima vag un soi de crez panteist—existã ceva divin ĩn toate, etc.—sau, cu alte cuvinte, nu existã ceva divin; a spune cã totul e divin echivaleazã cu a profesa cã nimic nu e divin.
Totul, asezonat cu veşnicele scarcasme, ironii, atacuri ĩmpotriva catolicismului; ele vin din partea celei care mãrturiseşte a fi fost ĩncântatã când, la unsprezece ani, a fost dezbrãcatã şi pipãitã de vãrul ei.

TEOLOGIE ŞI VIAŢÃ

TEOLOGIE ŞI VIAŢÃ


Biserica e mai bine slujitã, dragã Gottfried, prin rugãciune, curãţie, virtute şi omenie, decât prin scrierea de teologie; ĩn acest sens, dacã e ca o viaţã omeneascã sã slujeascã o teologie, trebuie ca teologiei sã—i revinã o poziţie secundarã ĩn ordinea practicã.

RENAŞTEREA TEOLOGIEI APUSENE

RENAŞTEREA TEOLOGIEI APUSENE


Teologia catolicã preconciliarã nu mai era aceea a manualelor romane de pe vremea lui Scheeben, Newman şi Möhler—ca sã nu mai vin pânã la Maritain, Blondel, Gilson, Chesterton, Claudel, marii teologi laici interbelici, etc.. Renaşterea teologicã apuseanã precedase cu mult Vaticanul II şi bunele lui intenţii—precedase cu un veac intenţia bunilor Episcopi reuniţi ĩn Conciliu. Marea culturã catolicã a premers Conciliului, şi unul din caracterele ei era participarea creatoare a laicilor (--de ex., cei patru mari tomişti—un german, doi francezi, un insular; sau marele fenomenolog german care—şi disputã cu Barth superlativele acordate de Pius al XII—lea--). Ĩn acelaşi sens, şi teologia ‚ortodoxã’ de azi are nevoie de o emancipare de sub tutela sârbo—athonitã.

DESPRE CÂTEVA GÂNDURI ALE LUI BARTH—CU REFERIRE LA DOGMELE MARIANE

DESPRE CÂTEVA GÂNDURI ALE LUI BARTH—CU REFERIRE LA DOGMELE MARIANE



Pe Barth l—au apreciat Pius al XII—lea, Balthasar, Küng; Barth mai e şi exponentul unui grup trans—confesional, acela al oponenţilor definiţiilor romane, al celor indignaţi de definiţiile doctrinare ale Papilor. Barth ilustreazã o subclasã—a celor care refuzã orice enunţ dogmatic ĩn accepţia clasicã, de la oricine ar proveni el, de la orice autoritate eclezialã. Pentru ĩnceput, ne vom referi mai cu seamã la grupul larg, al celor care refuzã autoritatea doctrinarã a Papei; ulterior, vom trece la subclasa adogmaticilor, a celor care refuzã orice fel de dogme ĩnţelese ĩn mod clasic.
Oameni lipsiţi de inimã, de ĩnţelegere curajoasã—când au fost puşi ĩn faţa unei situaţii concrete de a identifica un caz de explicare a depozitului Credinţei, au eşuat, au şovãit, s—au arãtat convenţionali şi mãrginiţi. Curajul lor fusese vorbã goalã, teorie. Le era uşor sã teoretizeze, sã—şi asume riscuri iluzorii. Ĩn viaţa realã, confruntaţi cu cazul concret al explicãrii depozitului Credinţei, au dat un rãspuns şcolãresc, s—au codit.
‚Dogma dã interpretarea corectã a Scripturii’.
Atitudinea detractorilor Papei ĩn faţa deciziei infailibile a acestuia le aratã micimea; ĩn teorie, ĩn vorbe, sunt curajoşi. Ĩn practicã, le—a lipsit energia, tãria de a identifica un caz de explicare realã a Depozitului, de explicitare a implicitului. Proclamarea dogmei a fost un test nu pentru Bisericã; ci pentru pramatiile care s—au grãbit s—o blameze, ĩn numele propriei lor neputinţe de a se orienta.
Un astfel de test real, practic, vãdeşte inimile şi minţile, le dã ĩn vileag; la ce bune neĩnfricarea teoreticã, aplombul abstract, câtã vreme au dat chix la testul unei situaţii reale? Dogma proclamatã de Papã i—a dat ĩn vileag, i—a arãtat cât pricep—nimic.
Toate peroraţiile lui Barth despre dumnezeiesc şi omenesc, Scripturã şi dogme, aratã desãvârşita ignorare a sinergiei, a dimensiunii sinergetice. Barth nu credea ĩn sinergie, ĩn cooperare, ĩn teozã, ĩn teozã ca bazã a conlucrãrii, ca o condiţie de posibilitate a conlucrãrii. Barth exclude, neagã sau nu concepe unirea ipostaticã, fundamentul deificãrii. Pentru el, cuvântul e fie dumnezeiesc, fie omenesc; conlucrarea nu existã. Prin contraloviturã, absurditãţile debitate de calvinistul Barth pun ĩn luminã şi fundamentalismul lui biblic—aşadar, pentru Barth Biblia nu are trãsãturile pe care le au dogmele, din ea cuvântul omenesc e exclus, ĩn ea nu vorbesc comunitãţi istorice, culturi, un trecut, determinãri civilizaţionale, etc.. Dintr—o loviturã, gnoseologia falsã barthianã rãstãlmãceşte nu numai dogmele, ci şi Biblia.
Ce mai e ‚adevãrul revelat’ al lui Barth, nenumibil, inexprimabil, pe care noţiunile ĩl ascund? Ce este acest adevãr non—noţional, neformulabil, etc.? [Ĩntr—adevãr, iatã cã nu numai de la primatul anglican se ajunge la Barth—ci şi, la fel de bine, de la Barth la primatul anglican—reuniţi de aceeaşi gnoseologie cleioasã, informã, clisoasã ....]
Morerod a fãcut foarte bine sã expedieze obiecţiile barthiene destul de pe scurt, sumar –fiindcã ele atât meritã.

FORMÃ ŞI EXIGENŢÃ ÎN CREŞTINISM—SAU CUVÂNTUL LUI ŞTEFAN TEMPIER

FORMÃ ŞI EXIGENŢÃ ÎN CREŞTINISM—SAU CUVÂNTUL LUI ŞTEFAN TEMPIER

Creştinismul pare ‘dificil’ pentru cã el ĩntr—adevãr confruntã omul cu nişte alegeri, cu gândirea, cu o coerenţã plenarã; nu ĩngãduie rãmânerea la ĩncântãrile vagi, la bunele intenţii generice şi inutile, la efuziunile generoase, şi, de aceea, nu e vorba de inadecvarea formei, ci de confruntarea individului cu o opţiune, nu forma ĩi repugnã de fapt persoanei—ci alegerea, formulatã ĩn termeni tranşanţi. Asta sperie—alegerea, angajarea, nu forma. Creştinismul pretinde corelarea gândurilor. Nu e o aiurealã. Filozofiile, eticile adesea asta sunt. Creştinismul chiar e o angajare realã.
E trecerea dincolo de ingenuitatea egoismului. Asta displace, asta ĩntãrâtã—nu pretinsele insuficienţe ale formei. Viaţa dezminte schemele, schematizãrile.
Cred cã se exagereazã când se spune cã Ep. Ştefan Tempier atacase scolastica aristotelianã; el ataca teze ale unor scolastici.

Câtã vreme ecleziologiile rãsãriteanã şi romanã [sau, ĩn termenii tradiţionaliştilor fanatizaţi, democraticã şi monarhicã] apar ca douã teorii divergente şi concurente, este legitimã şi confruntarea rezultatelor; li se pare rãsãritenilor cã modul ‚colegial’ de a administra a dus la rezultate aşa de bune?
Cu ce rezultate a fost slujitã Biserica de Conferinţele episcopale?
Pe de altã parte, nu ecleziologia schismaticilor a dus la divinizarea naţiunii şi la aservirea instituţiei religioase faţã de Stat?

O notulã a lui Erik Richtsteig ĩmi atrage atenţia supra unei erori frecvente—aceea de a—l include pe Preasf. Ap. Pavel ĩntre ‚marii pãcãtoşi’ reformaţi. Sf. Pavel este un convertit, ĩnsã nu un fost pãcãtos. Viaţa lui de fariseu fusese una curatã, de practicant asiduu, zelos, un fel de athonit al mozaismului.
Sf. Pavel nu de la o viaţã de pãcat s—a convertit—ci de la fanatismul anticreştin.

Probabil cã umanitatea sau cel puţin o anume laturã a umanitãţii—aceea a sinceritãţii şi cinstei—este cea mai impozantã reuşitã a lui Gide, pânã la urmã tot o trãsãturã cultivatã ĩn protestantism. Gide a fost acuzat tocmai de contrariu—cã se pronunţa arãtând facticitate şi lejeritate, cã era pozeur.
O cinste dusã pânã la capãt; iar Tresmontant spunea cam acelaşi lucru despre Sartre.
La fel de adevãrat e şi cã cinstea lui e pedestrã, esenţialmente insipidã.
Cãsãtorit la 26 de ani, Gide nu şi—a consumat niciodatã cãsãtoria, conform articolului francez pe care—l citesc (--ĩnsã copii ştiam cã a avut--). Relaţia lui Gide cu verişoara lui este de un echivoc clisos—pe care el a ales sã—l etaleze.

ELUCIDAREA TRADIŢIEI

ELUCIDAREA TRADIŢIEI


Dupã o existenţã de reflecţie şi lecturi, cineva ar putea ĩncerca sã schiţeze câteva trãsãturi ale Tradiţiei; am numai rezerve faţã de ‚Tradiţia la conservã’, livrabilã rapid. La fel, faţã de ĩntregul abstract—iar caracteristica integrismului e abstractul, abstracţiunea. Ĩnţelegerea Tradiţiei nu poate fi decât rodul unei existenţe de studiu, reflecţie, lecturi, experienţã; dacã nu, nu—s decât prescurtãri absurde.

SUPERIORITATEA LITERARÃ A LATINILOR

SUPERIORITATEA LITERARÃ A LATINILOR


E interesant cum cu vremea superioritatea literarã a latinilor mi—a devenit aşa de evidentã—pentru Tacit, Tit Liviu, Suetoniu, Salustiu; Seneca, Cezar, Cicero; Vergiliu şi Horaţiu; Ovidiu; autorii decadenţii, epigramiştii, etc.; romancierii—autorii citiţi de Cãlinescu, R. Petrescu, Lovinescu, De Quincey, M. Caragiale, Chartier, poeţii baroci spanioli. Existã oare vreo altã literaturã la fel de bine studiatã?

Eu nu cred cã opinia generalã a enoriaşilor este credinţa Bisericii, iar cei care invocã astfel de scrutinuri par sã excludã ipoteza devierii ĩn masã şi a apostaziei; de ex., unui anglican i se pare plauzibil ca Biserica Romei sã fi apostaziat, ĩnsã i se pare de necrezut ca majoritatea anglicanã de azi sã fi apostaziat de la ceea ce anglicanii de pe vremuri profesau. Dreptul la autodeterminare doctrinarã al majoritãţii prezente, ĩn care doctrina Bisericii este echivalentã cu pãrerile prevalente ale majoritãţii zilei e o epistemologie foarte şubredã.
De când sunt infailibile scrutinurile, sondajele de opinie?
Gnoseologia populistã e atât de absurdã, ĩncât e descalificantã.

A reflecta o viaţã la modurile cum omul este distrus. [Faptul cã la ĩnceputurile mele, clisoase, dispreţuiam astfel de intuiţii ale scriitorilor, aratã numai din ce bezne de ingnoranţã vin.] Mã gândesc mereu la declasare, la declin, la uzurpare.

O imensã aptitudine de a se bucura de literaturã.
۞
Penny Serenade [Grant/ Dunne], The Amazing Adventure, She Done Him Wrong [Grant/ West], Love Affair [Boyer/ Dunne], Made for Each Other [Stewart/ Lombard].
۞
Subiecte ca ale bizantinologului; ce fac pentru asta.
۞
Autorii; pl. II. Istoria; singularitatea. Colete. A onora—cãrţi—sb..
۞
Fanatismul e consecvenţa celor simpli (--v. jurãmântul vechilor imaculişti, etc.--).
۞
Nonconformism instinctiv.
۞
Chaney; ecranizarea nemţeascã; comedii. Filme scurte, filme silenţioase.
Literaturã; cinema; plictis, grilã.
۞
Femeile nu cunosc onoarea.
۞
Cancerul teologiei sunt gândurile fãrã acoperire, gândurile de hârtie—falsa teologie.
۞
Poezie. Romane. Piese. Cum se simte. Criticã. SF. Genuri.
۞
'Momente afective'.
۞
Fraigneau, adicã un alt intelectual.
۞
Iubirea, roman.
۞
Dickensienii, cehovienii. Pastişe. Neovictorienii; ed..
۞
Despre Dick şi Martin—ca Verne la Gracq.
۞
Proaste şi complexate.
Ĩn general, cei mai arãtoşi, cei mai rãsãriţi, socialmente, sunt şi cei mai complexaţi, mai ulceraţi—vezi asta din promptitudinea susceptibilitãţii lor. Orgoliul lor e veşnic urzicat, ĩntãrâtat.
۞
Dezmãţ abia drapat—ĩn toate istoriile acestea cu invertiţi e evident contrastul rezultat din juxtapunerea iubirii absolute cu destrãbãlarea cea mai sordidã. Scriitorii invertiţi (--ca Proust, Gide, Dna. Yourcenar--) vorbesc de iubire, de pasiune—ĩnsã ĩn jurul lor e numai consum sordid.
۞
Creaţia literarã vs. aprecieri.
۞
A pune lucrurile cap la cap.
۞
Francheţea formei feminine; ceea ce e francheţe, onestitate, directeţe—femeile fiind, ĩntr—un fel, oneste cu trupul, sau numai ca expresie fizicã, sau numai prin conformaţia externã. De la 15 ani.
۞
4 x ....
Dna. B.—mãcar ĩncã alte cinci romane. Dna. T.—alte 16 romane. Iisus. Falsã penurie. Nu—s ĩn panã ....
۞
Ceea ce e degradant, e degradant ĩn mod real, nu simbolic.
۞
Precocitatea creatoare a altora ĩmi spune adevãrul ĩntreg despre mine.
۞
Probabil cã partenera lui Erh Tung Sheng este Yu On On\ Candice Yu.
۞
Ĩn memorialisticã, ironia Dnei. Yourcenar pare una lipsitã de veselie, cu o notã de rãutate şi chiar de severitate, de dispreţ prozaic.
۞
Trei romane; trei culegeri; douã vols. de memorii; conversaţiile.
۞
Remedii iluzorii. Cvadrupla cruzime, neomenie, n—o va lecui vreo hainã viitoare de Carmelit, ci numai practicarea de azi a virtuţii şi rugãciunea. E bunã ideea Ep. Sigrist de a reflecta la Hristos ca la destrãmarea iluziilor, la irupţia realului, la dejucarea, demascarea aparenţelor.
۞
Dumnezeu lasã natura sã lucreze, cu ritmurile ei; e evident cã Biserica pierduse, ĩn general, sensul a ceea ce mãrturisea. Aceastã crizã postconciliarã, absurdã, o va aduce la o conştiinţã a ceea ce este; aici e natura la lucru. Criza postconciliarã a fost numai expresia a ceea ce ĩnainte fusese ascuns şi mut.
۞
Cât m—a excitat s—o vãd plesnitã peste fund de un puştan.
۞
Relaţia organicã—cu stilul—ca de nutrire şi desfãtare—cu un autor.
۞
Cãrţile de memorii nu—s ‚adevãrul’, ci turul bucãtãriei, vizita la bucãtãrie.
۞
Remarcile anticreştine, anticatolice şi ecologiste rãpesc memoriilor Dnei. Yourcenar posibilitatea de a fi creaţii.
Ele sunt numai instructive, cu privire la prejudecãţile autoarei. Anticreştinismul ei, pe de altã parte, ۖincã amar la senectute, o umanizeazã. Ĩi cerea Lui Dumnezeu (--Cel al creştinilor--) acte magice, intervenţii magice.
۞
'Primarii au fost puţari' (--exvecinul meu, N. Buda, nu ĩnţelegea prin 'puţari' 'constructori de fântâni’--).
۞
Femei, alcool, literaturã—din cele
۞
Instituţiile creştine ar trebui sã nu se interpunã ĩn calea viei puteri de seducţie a Lui Hristos.
۞
Trei uverturi wagneriene [OLANDEZUL, MEISTERSINGERII ..., TANNHAUSER], preludii din TRISTAN, PARSIFAL, LOHENGRIN.
۞
Ce alţi autori mai sunt citiţi ca marii clasici greco—latini?
Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu, Homer, Pindar.
Epigramele licenţioase medievale.
Leopardi, Tasso, unii poeţi—ar putea fi citiţi la fel.
Vârstã de stimuli, nou, dinamism, creativitate, aflux.
۞
Rolul yourcenarianului, ĩnţeleptului Ĩmpãrat Adrian ĩn nãruirea Templului ierusalimitan.
۞
Breton, scoţian. Pofta de filologie\ romanisticã.
۞
A vedea ĩn deschidere.
Criteriu de confruntare realã.
Ironie, persiflare.
۞
Dominican, Benedictin, Carmelit, Iezuit, Trapist, Augustinian. Istoria.
۞
Cronica lui Charles T. Downey la opera lui Teachout; nu altceva decât ce era de crezut.
۞
Polii—a face—12 cãrţi/ l..
۞
'Of philosophy I would say that what remains is a certain senses of a flavor which is
present in one place or another , of a fragrance if you will, and so without precise memory of any detail I am made happy by the thought of Plato's Parmenides,(Yes!) of Nicholas da Cusa and Simeon Frank and Gabriel Marcel and F.H. Bradley even. I look at almost any paragraph of these writers and think ,as Sherlock Holmes would say on a case, "The game is afoot!".
۞
Oamenii se ĩndrãgostesc de simboluri proaste—deşi adesea cu rezonanţe zoologice limpezi—ale ‚ceea ce e vrednic de iubit’. Ele sunt simboluri proaste, ĩnsã notabile.
۞
A studia; autorii; ed.; listate; vechiul imn latin, raţia—cf. vin.; isihaştii—ed..
۞
Eu nu cred cã prin apartenenţã la Bisericã cei vechi ĩnţelegeau numai ‚relaţia cu Hristos’; dacã asta ar fi vrut sã spunã, eu cred cã asta ar fi şi spus.
Exegeza declaraţiei Pãrinţilor de la 1215 nu trebuie sã constituie o ‚interpretare convenabilã’, o diluare. Iar infidelitatea faţã de intenţia—limpede discernabilã—a Pãrinţilor din sc. XIII nu e mai puţin şocantã decât implicaţiile doctrinei lor ecleziologice.
۞
Arhiep. König al Vienei, ecumenistul; Arhiep. Döpfner al Münchenului;
Am mai scris—o, vecinãtatea cu protestantismul n—a ascuţit catolicismul, nu l—a cãlit, ci l—a infestat, pervertit şi tocit, de unde catolicismul bont, denaturat al germanicilor şi insularilor.
۞
Raporturi; frumuseţea explicitã; asiaticii; unde se situeazã frumuseţea.
Yama no oto – 1949 ; Sembazuru – 1949.
۞
Latura sãlbaticã, vulgarã, agresivã, ultragiantã, ‘italianã’, meridionalã, neruşinatã, sfruntatã, prozaicã, şocantã.
۞
Japonezii şi psihologia, iubirea; analitism. Temele capitale.
Stil neutru, despodobit, auster, direct. Ifosele reporterilor, stil ornat, grosier.
۞
Neconcesiv, necomplice—asiaticii, IB, ceva muzicã, câţiva poeţi italieni novecentişti,
A privi lucrurile de acolo de unde e evidentã frumuseţea lor—fiorul, ĩnfrigurarea, domoala emoţie.
Frumuseţea stilului nu constã, bineĩnţeles, ĩn podoabele lui, ci ĩn gândirea implicitã. De aceea el nu poate fi falsificat, contrafãcut.
۞
Se coreleazã—firea—stricteţea—factorii.
Tendinţã. Nãravuri.
۞
Caracterul decepţionant al majoritãţii actelor—cârpãcealã.
۞
Trad. proaste—epopeile.
۞
Forma studiului hedonic; nãravul accepţiilor peiorative, un soi de extremism.
۞
Ĩn memorialisticã se menţine la nivelul eului accesor.
Eul transfigurat, plenar şi impersonal al creaţiei literare.
۞
La PC existã, deşi ĩn altã cheie, mai energicã, aceeaşi ĩnclinare cãtre senzualitatea conştientã, cãtre frumos şi cãtre plenitudinea energiei stilului şi ascuţimea gândirii—ca şi la poetul simbolist.
۞
Istoria—Iisus—cãrţi care meritã studiate—vârsta—a testa—neaprioric—inteligent. Vrafurile—clasele.
۞
Mozaic de documente despre oameni pe care ea—i gãseşte interesanţi.
۞
Bãrbaţii sunt oaspeţi ĩn trupul femeiesc; fireşte cã nu şi femeile ....
۞
Sapienţial, filozofic, religios, mistic, teologic. Asceţii orientali, ĩnţelepţii apuseni. Vizionarii; ĩnţelepţii; anticii. Isihaştii, misticul belgian, GM.
۞
La Claudel, Saward, Bloy, Villiers, Baudelaire, Howard, Marcel, Ratzinger—nu e deloc mai puţin vorba de artã şi spiritualitate. Cine refuzã creştinismul, refuzã spiritualitatea—iar surogatele oferite de hedonismele finitiste e exclusã spontan. Claudel, Saward, Howard, Marcel nu—s deloc mai puţin ĩnrâuriţi de marea artã, decât Ĩmpãratul Hadrian sau Proust; dihotomia e falsã—iar mai auster şi antiartist decât marii pãgâni antici nu era nimeni—un Pascal e nu numai egalat, ci de departe depãşit de ĩnţelepţii antici aşa de veneraţi de anticreştini—desconsiderarea artei existã din plin la ei.
Pe de altã parte, arta creştinã n—a rãmas un deziderat; Rafael, Da Vinci, Rubens o probeazã.
Dacã ĩn Biserica rãsãriteanã respectarea canoanelor nu e vorbã goalã şi ceva de bagatelizat sau de luat ĩn accepţie peiorativã, atunci nici ĩncurajarea libertãţii creatoare, ĩn Biserica apuseanã, nu e de bagatelizat. Icoane neinspirate existã, cu canoane sau fãrã.
۞
Ĩnaintea iconoclasmului postconciliar, Biserica apuseanã pãrea a urca pe un al treilea val de creativitate artisticã, dupã cele medieval şi renascentist—tridentin—baroc. Sulpicianismul şi suspiciunea morocãnoasã pãreau a fi deopotrivã ĩnvinse.
۞
Binele—literatura, relaţiile.
Nevoia de stea polarã—aşa cum spune Dna. Yourcenar cã era muzica pentru Egon—ceea ce e mai realist decât afirmaţiile unor inşi pioşi.
Existã riscul de a atribui şi rãtãcirile, erorile noastre comunitãţii cu Dumnezeu, comuniunii—sau de a nu mai pricepe de fapt nimic.
۞
Nu decizii, ci idei; sau, mai bine spus, deciziile noastre se nasc din idei.
۞
Nevoia cumpulsivã de a insulta Biserica Romei.
۞
Pentru Dna. Yourcenar, existenţele sordide, de concupiscenţã şi adulter, sunt mai interesante decât cele monastice.
Se simte cã, la ea, existã nevoia de a descalifica existenţele creştinilor—ca ipocrizie, monotonie, etc..
Lucrurile sunt amestecate, şi o minte curvitã, alteratã poate sã ajungã la rezultate valabile.
۞
A vedea ca palpitant—nu ca traumatizant, lezant, tracasant.
۞
Cartograf al Raiului.
۞
Literaturã—pe alese, filologie, anticii, alcool, femeile. A ierarhiza.
Ambele laturi—arta şi creaţia—ĩnţelepciunea.
۞
Lumea literarã nu e o lume de asceţi.
۞
La 19 ani vroiam numai Bucureştii; peste un deceniu, nici nu s—a pus problema de a face medicinã acolo—cu toate cã puteam.
Conturare. Modulare.
Ştefania.
Falsul sentiment al comunicãrii. Ce voce .... Nota de marţi. Viitor ...—ĩmi spunea rãposata bunicã—mea, acum 3 ½ ani, cã eu am viitorul de partea mea. Am mult din firea ei, ceea ce maicã—mea a vãzut; semãn cu ea la fire. Ĩi semãn. Diversitatea umanã.
۞
Se poate alege o cale raţionalã. Fãrã exagerãri.
Altruism.
۞
Eu am vãzut iubirea, iubirea adevãratã, incadescentã—la Sf. Pio, capucinul.
۞
Sf. Pio, capucinul, şi cei ca el, erau adevãratul Vatican II, aceasta era reforma necesarã. Bineĩnţeles cã huhãmii reformei n—au avut nevoie de pãrerile unui moşneag fanatic.
۞
Ca filolog romanist.
۞
Prin Imnul acatist cãtre Preasf. Fecioarã, suntem cu toţii constantinopolitani; aceasta este teologia. Ĩnsã Litania lauretanã a apusenilor e cel puţin la fel de sublimã. Pius al XII—lea ca Papã al sublimitãţii.
Schismaticii—apusenii—moderniştii—Liturghia rãsãriteanã—triplul vot, la garaj—‚lumea’.

Despre bona care se prostitua, vila de la Roma a Ĩmpãratului Adrian, iernile ĩn sudul Franţei şi proasta ecranizare americanã a unui roman chinez medieval.
۞
Torn Curtain (1966), North by Northwest (1959), The Wrong Man (1957), To Catch a Thief (1955), Dial M for Murder (1954), Strangers on a Train (1951), Stage Fright (1950), Under Capricorn (1949), The Paradine Case (1947), Notorious (1946).
Excepţionala creativitate a anilor ’50—mai ales ’53—’59, cu nouã filme—doi ani succesivi cu câte douã filme anual.
Cunosc 13 din cele 23 de filme turnate ĩncepând din ’45.
Completist. Vieneza.
۞
Douã feluri de prãjituri, cola, cafea, struguri, prune, pepene, ĩngheţatã.
Târcoalele motanului Marin H., fratele lui Slim H..
۞
Ĩn vizitã, m—am jucat un pic cu motanul Marin, amuzant, costeliv, gãlãgios.
۞
Valul experienţei—ceea ce nu faci pentru sine, faci pentru alţii. Empirismul, antiapriorismul, acel aristotelism franc, tonic, care excitã şi ĩncurajeazã gândirea. La 25 de ani, spuneam—antisavant, antispeculativ, antierudit; tot pe atunci, mã refeream la Ĩnger şi vorbeam de grila filozoficã a teologilor creştini, de grila lor convenţionalã, cea a culturii vremii lor.
۞
Predase, mi se pare, la Sorbona gândirea autorilor medievali.
۞
Maleabilitatea liturgicã.
Ce sã crezi despre sinceritatea iubirii faţã de tradiţionalism a omului care ‘corecta’ cele mai sfinte tradiţii ale propriului sãu rit; care ĩncuraja un stil liturgic pop, ĩntâlniri panreligioase, etc.?
Mai general, apusenii ar trebui sã reuşeascã sã dea dovadã cu privire la propriile lor tradiţii—ceea ce se zice cã i—a imputat şi Hrisostomos lui Kasper şi, probabil, invitaţii schismatici de la Vaticanul II, vesticilor puşi pe reforme absurde, strict iconoclaste.
۞
Cu ĩnţeleptul Ĩmpãrat Adrian (--cartea nefiind un studiu de caz, ci o paradigmã a umanului, o icoanã, dacã vrei, iubite Gottfried--), Dna. Yourcenar ne—a oferit un prieten, un ĩndrumãtor, poate, sau o cãlãuzã.
Ĩn orice caz, cineva pe care vrem sã—l ascultãm, a cãrui companie ne place, şi cu care vrem sã fim laolaltã.
۞
Memoriile Dnei. Yourcenar sunt apreciabile şi pentru nota sapienţialã, anecdoticã şi unele picanterii. Impresia datã e una absolut pozitivã. Ĩntrucâtva ca şi cea datã de eseuri—o minte admirabilã, subtilã, luminoasã. Formidabilã, da, formidabilã operã de artã; cum am redactat deja un articol defavorabil despre acelaşi volum al memoriilor yourcenariene, aceastã notã slujeşte pentru a rectifica ceea ce, ĩn aprecierile mele, ilustreazã cam gros propria prostie.
۞
Raţional e invers—insolenţã, dispreţ caustic ad extra;--smerenie ad intra, ierarhia realã fiind cea organicã, fireascã.
۞
Dna. Yourcenar intenţiona, se pare, sã ducã naraţiunea pânã—n ’39, la cei 36 de ani ai ei.
Ca destin creator, aceastã scriitoare este un inepuizabil, instructiv şi cordial subiect de reflecţie.
۞
Cele douã romane majore, cele douã culegeri—de basme şi tripticul nuvelelor ....
۞
Unii oameni concep scrisul ca pe—o expresie a eului lor; alţii ĩl concep funcţional—ĩi ĩncredinţeazã o laturã a minţii sau a intelectualitãţii lor, o laturã a ceea ce sunt. Ĩnsã chiar pentru cei care vor ca scrisul sã—i exprime, expresia aceasta literarã a eului poate fi una simbolicã—când ĩntregul e dat de parte, sau una naturalistã.
۞
Scrieri repudiate.
Romanele din ’31, ’34, ’39. Atmosfera anticã. 17 ani ĩntre cele douã mari romane—şi 44 de ani ĩntre culegeri .... Memoriile urmeazã celui de—al doilea roman major—şi le urmeazã o mare scriere de criticã literarã şi a doua culegere importantã—care şi dau nota ĩnceputului anilor ’80.
۞
Prima, probabil, traducere de carte, a fost şi una promptã.
A cãuta stilul ei şi ĩn traduceri.
۞
Romanele repudiate.
Subiectele de eseistã.
۞
Balastul nihilismului. Lepãdarea de nihilism. Adevãrata simplitate, pasul cãtre simplitate e tocmai dezicerea de nihilism, lepãdarea nihilismului cel lezant.
۞
Viaţa ĩn serviciul artei ĩnseamnã scopul mai ĩnalt al vieţii, supraplenitudinea ei, nu degradarea şi sleirea vieţii, secãtuirea ei. Ci cã experienţa mundanã capãtã un scop cu adevãrat mai ĩnalt—ĩn serviciul interpretãrii literaturii.
۞
Romane de care s—a dezis, pe care le—a repudiat.
Vraf de romane repudiate.
۞
Ĩn anii ’30 a scris câteva romane, pe care ulterior le—a repudiat, sau de care s—a dezis.
۞
Intelectualitatea ei, subtilitatea, un fel de simplitate autenticã.
Forma purã a romanelor ei.
۞
O nevoie organicã—aşa ca setea—sau ca de mângâiere—Bach, apoi Mozart.
۞
Sunt ceea ce aleg sã fac.
Locul eului.
Expresie; vârsta.
Muzicã, lumini, locuri, poezia—foarte discret, fãrã a face loc lãbãrţãrii.
Iisus.
Beyle şi Schopenhauer. La Bergman. Mãcar Mozart, Rossini, Wagner, Puccini, Verdi, câţiva italieni vechi.
Grile.
Stil; muzicã; gândirea; poezia; artã literarã, cãrţi; cinema. A ierarhiza. Cãrţi vechi. A scruta prostia şi plictisul; polii.
Biblia şi alte Scripturi sfinte; religie; pe alese; istorici; criticã; geografia; piese.
Parcul; facturã; Grãdina; Cristina M. ;contemplaţia, AS, GS, nemţii ‘mei’, pl. II. Impersonalitatea. Creaţia. Emoţia.
۞
Ĩn cazul femeilor, ceea ce e acordat, concedat, din iniţiativa lor, e amar; nu e o victorie, fireşte, ci un eşec.
E vorba de relaţii biologice, de ĩnsuşi fundamentul biologic.
۞
Icoanele. Arhitecturi. Marea artã religioasã apuseanã.
۞
A muta energic. A simboliza decis.
‘Nu—mi evocã un ĩnţelept, ci un mâncãu’.
۞
Reflecţie biologicã intrinsecã, faţã de care orice altceva e imposturã.
۞
O anume armonie sobrã, virilã, plenarã, moderatã, luminoasã, raţionalã (--stilul Missei --).
۞
Mozart, Bach, Beethoven, Haendel, Wagner,
Terapia, leacul, medicamentul Mozart.
Concludent.
۞
Am ĩnlocuit consternarea cu amuzamentul amar.
۞
4 x ....
۞
Misterul prozaicei curãţii sau nevinovãţii a animalelor.
۞
Romanele pe care le—a repudiat—câteva romane de tinereţe.
Puritatea formei romanelor ei.
۞
Şi ceea ce—mi displace e concludent—ceea ce contravine culturii creştine virile. Ceea ce compromite sau trãdeazã virilitatea fundamentalã a culturii creştine.
Eroismul creştin e cel al martiriului, al consacrãrii, al familiei—nu al ...suicidului. Eroismul pozeurilor, ĩn care nu pot crede.
Bridele, ceea ce ‘ţine’, sunt fricile. Blocajele.
۞
Romane repudiate.
۞
Piscul—cãrţi de teologie care expun un creştinism, o culturã creştinã virilã, şi care sunt, spiritualiceşte, la fel de puternice, luminoase, rãspicate, robuste, vaste şi interesante ca şi ....
۞
Ĩn ce cred.
Conversie.
A interpreta simptome, semne, a ghici.
۞
Versuri—poezie—muzicã—excitant—clasicii francezi, latini şi greci—Coleridge, Burton, Joyce şi Browne—Keats, Shelley—antologii engleze—poeţii italieni, spanioli—suspine—Heine, Goethe—imediateţea, directeţea plãcerii. Tandemul hedonic—literaturã, cf. sb..
Ĩmi plac versurile lungi, sonore, nu suflul scurt, ĩntretãiat.
Neĩnchipuitã plãcere.
Distorsionãri, neghinã, sechele.
Versuri ample şi sonore.
۞
Prospeţimea mintalã de la 10—11 ani.
۞
Cãrţi care meritã studiate.
۞
Romane repudiate.
۞
A vedea viaţa ce pe desene animate.
۞
Muzicã, alcool.
۞
Un vârstnic, dupã o viaţã de reflecţie şi lecturi şi studiu, ar putea avansa câteva idei despre Tradiţie.
۞
WORDS OF LOVE—o comedie despre o adultã cu vino—ncoace.
۞
Este nevoie ca Iisus sã fie bun şi atotputernic; bunãtatea lui trebuie sã fie atotputernicã, iar atotputernicia diferã de bunãtate. Trebuie ca Iisus nu numai sã vrea, ci şi sã poatã tot binele. Pe de altã parte, noţiunea biblicã despre putere e una foarte antropomorficã sau clasicã—ĩn pofida celor ca Barth şi ca primatul anglican, care sperã cã existã ĩnţelegere fãrã interpretare, fãrã noţiuni.
۞
Direct, succint, psihologia relaţiilor şi a interacţiilor, analitism despuiat.
Romane de o formã foarte purã.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’


Ĩncântãtoarea subtilitate a scurtului roman scris de o femeie de 26 de ani—eu citesc versiunea revãzutã, ĩnsã e substanţial aceeaşi cu cea timpurie; nu e numai ĩn formã, ci şi ĩn substanţã, de—a dreptul, cartea unui moralist, surprinzãtor de neteribilistã ĩn amãrãciunea ei intransigentã, şi lipsitã deasemeni şi de concesiile şi complicitãţile pastişei, cu toatã ambiţia intenţiei explicite a romancierei de a se ridica, literar şi probabil şi spiritual, la nivelul supremilor moralişti francezi. ALEXIS nu e un exerciţiu, ci o creaţie. Ĩn principiu, naraţiunea la I sg. pare un subterfugiu, o escamotare care ţinteşte ca erorile patente sã fie neatribuibile autorului şi sã revinã naratorului—personaj; este un soi de paravan. Dna. Yourcenar nici nu tãgãduieşte, de fapt, acest lucru—ĩnsã miza cãrţii e alta, iar recunoaşterea ia procedeului alura de tertip.
Ĩnregistrarea cronologiei marilor scrieri nu—mi mai serveşte demult ca un tonic—ĩnsã ĩmi aduce un fel de uşurare şi de eliberare—confirmarea reiteratã a absenţei, ĩn mine, a extraordinarului, a lipsei creativitãţii.
Unii mofluzi par rezervaţi faţã de mãrturisirea Dnei. Yourcenar referitoare la cãrţile lui Gide; ĩnsã mofluzii ignorã faptul cã un romancier nu lucreazã ca un comparatist, nu sintetizeazã un roman din posibilele izvoare literare cele mai evidente, ĩn spiritul unui soi de rudimentarã detectivisticã predictivã—nu aşa se face. Se exagereazã cu prejudecata cã romanele s—ar inspira direct şi exclusiv din izvoarele literare care ĩi sunt comparatistului cele mai evidente. Iar ceea ce spune de fapt Dna. Yourcenar este cã Gide a influenţat—o—ĩnsã nu aşa cum li se pare ziariştilor şi comparatiştilor—ci pornind de la referinţa vergilianã a titlului şi la parafraza—subtitlu, pânã la spiritul şi forma clasice şi la evitarea formei propriu—zise de roman, ca necorespunzãtoare puţinei experienţe de la vârsta respectivã.

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR



Am citit cele trei nuvele de tinereţe ale Dnei Yourcenar, iar basmul oriental aduce a Márquez [pe care bineĩnţeles cã—l precede de fapt ...]—ĩngãimatã incoerenţã cu ifose; celelalte douã sunt, ĩnsã, nişte exerciţii care ar face cinste oricui. Ele sunt, e drept, mai ales exerciţii de expresie, de formã. Nu sunt scrise la fel de bine ca literatura ulterioarã a autoarei—ce, ĩnsã, e scris la fel de bine?
[Preferinţa vreunui cititor pentru Márquez e patognomonicã—la fel ca aceea pentru FORREST GUMP sau agurida cinematograficã a lui Miller—SIN CITY şi ‚300’—descalificã pe loc, şi fãrã drept de apel.]
Creaţia literarã a Dnei. Yourcenar ia de fapt forma unui ĩncântãtor paralelism—pe de o parte, cãrţile narative, sau analitic narative—romane, nuvele, basme [şi, bineĩnţeles, creaţia propriu—zis liricã şi dramaturgicã]; iar pe de alta, cãrţile despre literaturã—de la timpuriul ‚Pindar’ la ‚Mishima’. Dupã cum spune protagonistul lui ALEXIS, viaţa a fost cea care—a ĩnvãţat—o sã scruteze literatura; ĩnţelegerea literaturii e inspiratã de cãtre viaţã.
Cu un curaj formidabil, aceastã femeie a ĩnnoit experienţa uman—cognitivã a moraliştilor francezi şi i—a dat o expresie de o demnitate, savoare, perspicacitate şi adâncime incomparabile şi poate, ĩn vremea noastrã, neegalate. Proiectul sãu literar porneşte de la constatarea existenţei unor tipare, tipare spiritual—intelectual—uman—culturale, acelea ale clasicismului; Dna. Yourcenar spune cã precedentul lui Gide a ĩncurajat—o ĩn direcţi asumãrii viabilitãţii acestei cãi literare.

FUNDAŢIA lui Asimov este ceva adolescentin nu numai la nivel estetic, ci şi psihologic, lumea oamenilor mari aşa cum şi—o poate ĩnchipui un copil; a se vedea Marii Preoţi şi conducãtorii de planete care se fofileazã incognito, ca şi faptul cã scenele lui Asimov sunt ĩn mod fundamental pustii, nepopulate, se vede cã nu poate gândi o acţiune ĩn termenii mai multor personaje. Ideea de a ne servi informaţii istorice prin scene dialogate—şi nu prin paragrafe expozitive—e cât se poate de puerilã, cu personajele schimbând solemn informaţii pe care se presupune cã le ştiau prea bine şi n—ar fi avut niciun motiv sã şi le comunice aşa de sentenţios.
Acţiunile acestor personaje par a fi cele ale unor conspiratori sãteşti, totul aratã ca o conspiraţie sãteascã, ĩn aceastã lume a energiei atomice nimeni n—are de fapt habar de nimic, comunicaţiile sunt nule, etc..
Pare a fi dinamica unui sat medieval ĩntr—o lume a energiei atomice.
Oamenii sunt fanatizaţi şi reduşi la cea mai crasã superstiţie de cãtre o religie inventatã de câteva decenii.
Nota marcantã a ĩntâiului roman despre FUNDAŢIE este rudimentaritatea; ĩn acest sens, romanele futuriste ale lui Efremov vãdesc un mult mai viu simţ al umanului.
Impresia mea e cã FUNDAŢIA e unica francizã literarã, dintre cele pe care le—a promovat, cu care NEMIRA n—a jonglat (--spre deosebire de DUNE şi altele--); ĩnţeleg şi de ce.
FUNDAŢIA asimovianã este o carte de un primitivism literar consternant (--la toate nivelurile literarului, nu numai stilistic--).

Citesc interesanta conferinţã a lui Leo Darroch despre evoluţia postconciliarã a Missei; ĩn prezentarea lui, vocile din Ierarhie care sã fi deplâns sau denunţat abuzurile liturgice sau de alt fel n—au lipsit—el ĩi citeazã pe Card. Heenan, Ep. William Adrian (un american), Arhiep. Dwyer de Portland. Conform lui Darroch, primirea ĩn palmã a Euharistiei de cãtre laici a ĩnceput la olandezi; Memoriale Domini, din ‚69, n—a avut efect (--sau: a avut lipsa scontatã de efect--).
Tot Darroch mai spune şi cã Instrucţiunea Generalã pentru Missã nici mãcar n—a fost supusã spre avizare Congregaţiei pentru Doctrinã. Este corectã remarca referitoare la faptul cã preotul ĩndreptat cãtre credincioşi ĩntoarce spatele Tabernacolului şi crucifixului.

CELE DOUÃ SENTIMENTALISME

CELE DOUÃ SENTIMENTALISME




Cei care pretind cã detestã sentimentalismul ĩn religie abuzeazã, totuşi, de el ĩn ecumenism. Evlavia popularã poate fi cãlcatã ĩn picioare, câtã vreme susceptibilitatea schismaticilor şi—a ereticilor e menajatã. Eu sentimentalismul ĩl vãd la ecumenişti.
Nu trebuie abuzat de sentimentalism ĩn religie—ĩnsã ĩn ecumenism, asta se face!

Realul rãu [--vreau sã zic, adevãratul rãu, rãul real--].
Ce e distragere, şi care e dibuirea rãului real—cum se simte.
۞
Un fel de test e cã omului religios nu—i poţi spune lucruri iraţionale, nu se lasã dus de lucruri iraţionale, de frici, etc.. Omul religios nu e vulnerabil la frici, a lepãdat germenele iraţionalului.
۞
Suntem orbi, ca sã nu recunoaştem cã ceea ce e mai preţios e la ĩndemânã, e ceea ce e risipit şi desconsiderat, e ‚dincoacele’.
Desconsiderarea maladivã a ‚dincoacelui’.
۞
Trei inspiraţii capitale ale studiilor mele literare provin, cu toatele, de la trei Dne.:--eseurile Dnei. Maitzen despre Soueif;--un microeseu al Dnei. Demanski despre PORTRETUL UNEI DOAMNE;--şi o diatribã, nişte preatãioase aprecieri despre POTTER (--ori poate, de fapt, numai despre moda omonimã--)—şi care mi—au dat ideea unui standard literar, estetic, al ceea ce izbuteşte sã satisfacã imaginaţia subtilã.
[Eu mi—aş dori ca POTTER sã fie mai degrabã un infra—Eco, decât un Coelho. Ĩn orice caz, avertismentele şi demascãrile nu—şi au sensul—cine ar putea beneficia de ele, nu are nevoie; cine are nevoie, oricum e incapabil sã priceapã ĩnaltul standard literar propus spre comparaţie. Cei avertizabili ştiu deja; cei care au nevoie sã fie atenţionaţi, nu pot fi.]
Romane, sau literaturã analizabilã.
Am cele patru eseuri Soueif ale Dnei. Maitzen--Middlemarch in the 21st Century? [aprilie a.c.], Exploring Key Concepts in Post-Colonial Studies [martie a.c.], The Other Sides of Silence [mai a.c.], But Why Always George Eliot? Ahdaf Soueif’s In the Eye of the Sun and Middlemarch [mai a.c.]—investigaţie literarã, estetic—ideologic—conceptualã, sau noţionalã, ĩn care eu cred. Nu ĩn aparatul noţional, ĩn instrumentar, ci ĩn duhul acestei analize estetice care nu e boantã. [--Şi, de fapt, cele patru nu—s eseuri despre o autoare, ci despre o carte, un roman al acestei autoare.--]
۞
‚after spending years in graduate school poring over The Princess Casamassima, The Wings of the Dove, What Maisie Knew, and "In the Cage."’.
۞
Chestiunile abordate de postmoderni se situeazã, de fapt, şi sunt valabile, la alt nivel, mai prozaic, mai direct, iar ifosele hegelian—apodictice cu care le trateazã coţcarii nu fac decât sã falsifice discuţia.
۞
France, Ibsen şi anticii pentru Lovinescu, Horaţiu, Leopardi, clasiciştii, epopeile, latinii; deasemeni, câţiva critici literari francezi (v. şi discuţia despre ezitãrile şi virajele carierei lui—filologie clasicã, apoi literaturã francezã ...). Nu am ĩntâlnit nicãieri o discuţie a culturii literare, gusturilor şi lecturilor lui Lovinescu.
Ca literat, el e reprezentat mai ales ca un cronicar (--şi ĩndrumãtor şi doctrinar--), un cronicar al prezentului literar; ĩnsã interesele lui estetice se ĩndreptau cãtre altceva, indiferent de modul pragmatic, utilitarist cum concepea el acţiunea criticului—ca subordonatã promovãrii tendinţelor necesare ale prezentului.
۞
Despre Asimov, prezentarea indirectã, filmul taiwanez, nuvelele gotice, himerele, ecranizarea romanului clasic chinez, jocuri matematice, filmele cu liceeni.
۞
Jocul e rezervat erotismului şi matematicii—nu literaturii.
Pristolul.
۞
Dick era omul amfetaminelor.
۞
Oportuniştii ca KF, care se fac cã nu vãd bigotismul lui Pullman, fanatismul şi bigotismul lui. Corelativ, clişeul creştinismului ilustrat de anticreştini—anticreştinii sunt, azi, pãgânii virtuoşi, sau oamenii surprinşi de invitaţia Lui Iisus de a I se alãtura ĩn Ĩmpãrãţie—ĩn interpretarea datã de Mauriac parabolei eshatologice. Specia creştinismului autocritic. [Resortul psihologic ar putea fi nevoia acestor ideologi cvasicreştini—avizi de luat palme peste cap de la anticreştini—de a se simţi ĩncuviinţaţi, şi ĩn acord ‚cu cine trebuie’.]
۞
Sofismele primatului Williams despre ‚urma de putere umanã’, un jargon foarte autosatisfãcut şi incantatoriu. Bâiguielile acestui decadent mi se par hidoase. Istoric, halul ĩn care au ajuns bisericile apusene nu e inexplicabil; de trei veacuri clocea aceastã otravã. Sc. XIX a impus şi respectabilizat acest model; primatul anglican e ca unul din liberalii sc. XIX—numai cu mai puţinã carte, mai ignorant. Pentru cutare preot anglican filoroman şi tradiţionalist, primatul este un model, fiindcã s—a prosternat la Lourdes; numai cã s—a prosterant cu aceste idei flasce ale lui cu tot. El e foarte negativ ĩn privinţa reprezentãrilor religioase tradiţionale; un fel de iconoclast teologic, un nooclast, un logoclast. Sorgintea dezagreabil—postmodernã a negativitãţii lui e foarte strãvezie—modul ĩn care denunţã şi desface noţiuni creştine tradiţionale sunã a modã apuseanã şi nu a Pãrinţii deşertului. Se spune despre primatul anglican cã ar fi foarte cultivat ...;ĩn mod sigur e mult mai puţin decât erau marii liberali ai sc. XIX. Ilustreazã ĩn chip excelent faimoasa inepţie teologicã englezã deploratã cândva de Coleridge. Pentru a contracara posibila descumpãnire a vreunora, trebuie remarcat cã aceastã absolutã inepţie englezã se ĩnsoţeşte de o sclipire literarã corespunzãtoare—pe cât sunt de inepţi, pe atât de isteţi, de ingenioşi literar, etc.. Adicã nu e o inepţie mohorâtã, fadã—ci, dimpotrivã, una atractivã, excitantã, isteaţã, vioaie. Pentru unii, asta ĩnlocuieşte necesara profunzime. [E adevãrat cã şi aprecierile superlative despre acest domn le—am ĩntâlnit, pe lângã englezi, la ... americani. De când ar fi rezonabil de aşteptat ca americanii sã fie foarte calificaţi ĩn a aprecia nivelul teologic al cuiva? Ĩn general, nu de la englezi şi americani sunt de aşteptat aprecieri foarte perspicace sau pricepute privind meritele unei ... teologii.]
Crede Williams cã este ĩn acord cu vreo tradiţie explicitã, atunci când teoretizeazã aceste imbecilitãţi fade, cãlâi?
۞
Fereascã Dumnezeu de ‚joc’ ĩn teologie, ĩn literaturã.
۞
Teologia poate fi gânditã având ĩn minte nişte imnuri, atmosfera umor imnuri, o anume atmosferã imnograficã.
۞
Noica—puritatea, neconcesivitatea—şi secularismul. Ĩnsã gestul similar, pentru tomism, existã—Chesterton, Gilson—lepãdarea convenţionalului, a artificialului.
۞
Domolirea toanelor.
Interacţia.
A face din nesaţ, ceva silnic, forţat, mecanic, dezumanizat, artificial.
۞
Americanii sunt guralivi şi autoasertivi, asta da, nu e surprinzãtor.
۞
Hitchcock era şi el ilustrativ pentru aceastã urâţenie britanicã—Lewis, Larkin, Wyndham ....
۞
Ĩnvãţau despre sfinţenie mai ĩntâi trãindu—şi viaţa de cãlugãri. Nu atât comparând, pedant, sau consultând tratate despre sfinţenie ale altora. Porneau de la empiric şi de la ceea ce e dat direct (--prin ‚empiric’ nu ĩnţeleg aleator, etc.--).
۞
'I read it in one gulp, with the excitement and pleasure I associate with reading really good science fiction. And, indeed, I was reminded of science fiction on almost every page, whether it was Neal Stephenson's blend of Sumerian mythology and cyberpunk in Snow Crash, Kim Stanley Robinson's exploration of an alternate history in which Chinese and Islamic civilizations rose and fell in the centuries after the plague depopulated Europe in The Years of Rice and Salt, or efforts by Guy Gavriel Kay, Dan Simmons, and Samuel Delany, in their very different ways, to combine myth, literature and fantasy and/or science fiction. And more: I was reminded of Neil Gaiman's graphic novel series Sandman, Amitav Ghosh's mix of memoir and history In an Antique Land, and Theresa Hak Kyung Cha's unclassifiable Dictee’ [--despre Wai Chee Dimock--]
‘I was reveling in the feeling of witnessing ideas I'd been working on over the past decade precipitating in somebody else's solution--ideas I never would have come up with on my own, but which shared a family resemblance to those of the many writers I've been tracking whom I've been connecting to debates over globalization and literary studies. I hadn't experienced such an intellectual rush since I read Thomas Bender's A Nation Among Nations--a feeling of things falling into place, things I had figured out taking on a new significance or relating to new context, things I had never considered before taking on a new interest and urgency. So while both works inspired all kinds of free associations, they also helped me identify large-scale patterns I had been groping towards, sharpen points I wanted to make, and imagine new possibilities for connections between times and places we usually think of as disjunct’.
۞
Percepere deformatã, francheţe, imperialism, intenţie.
۞
Ce mi—ar plãcea sã—l vãd pe un Claudel, sau Paleologu, sau Gracq, fãcând. Prompt.
۞
Imagini, scene, viziuni, ceva care sã ĩncânte imaginaţia—v. necesarul standard literar.
O cultivare a imaginaţiei cu creaţii artistice de prim rang.
Creaţia.
۞
Protestantismele au valoare euristicã—şi semiologicã—nu dogmaticã, simbolicã. Adicã ele servesc cogniţia, chiar o orienteazã, pot fi şi valabile ca tendinţã—dar nu oferã rezultate dogmatice, fondul.
۞
Antipapism asezonat cu buruieni mistice. Neoprotestanţii upgradaţi—antipapişti turbaţi deveniţi isihaşti. [Ei cautã şi pricep ĩn ortodoxie numai ceea ce au adus cu dânşii—antipapismul fanatic.]
۞
Vremea. Tillich, psihiatria, vârsta, scop.
Germana; franceza.
۞
2 s.\ 6 cãrţi SF; douã mari cãrţi de teologie.
۞
Una e a nu fi aflat—alta e a nu ĩnţelege.
۞
Faptul de a avea—şi de a nu avea—de ĩnvãţat mã descurajeazã deopotrivã.
۞
Nihilism rezidual.
۞
Admir, la alţii, moderaţia; practic imoderaţia.
۞
Inspirat de lecturi biblice.
Romane, poezie, piese; SF; autori; Biblia; teologia\ gândirea.
۞
Doctrina sacramentalã a Bisericii Romei nici nu accentueazã latura ‚misterioasã’ a Sacramentelor, ci pe aceea pozitivã, de autocomunicare divinã.
۞
A ierarhiza. Clinicã .... Ca medic; dezicerea.
۞
Gracq a ajuns la o sintezã cu adevãrat spiritualã şi originalã a geografiei, a geografiei peisajului.
Turiştii; ed.. Elveţienii.
Aspiraţii de veleitar—şi de parvenit ştiinţific.
Sintezã neacademicã, şi independentã faţã de geografia de catedrã.
Purificarea noţiunilor, a ĩnţelegerii. A afla ....
۞
Penibilele cacografii ale lui Wright—nume de autori, de cãrţi (v. Terabithia ...), de personaje (Obi Wan Kinobi).
۞
Biblia (sem. VIII), Sf. Simeon (sem. IX).
Diagrama.
Nu mã recunosc ĩn formele ĩnţelese ca artificialitate, silnicie şi arbitrarietate, ci ĩn esenţialitate şi firesc, ĩn scopul ultim, ĩn ‚lucrurile ultime’, ĩn fond, şi subordonând totul ĩnţelepciunii şi acestui fond şi esenţialitãţii.
Caut sã nu dau accepţii peiorative, ci sã reunesc—sã fac sã se ĩntâlneascã lucrurile utile, ĩn plenitudinea lor. Pentru asta, fac comparaţiile fireşti şi relevante.
Religiosul util nu trebuie identificat cu silnicul, cu artificialul, sau cu ostentativul sau demonstrativul.
Sigrist, Claudel, Bernanos, Gilbert, Howard, Chesterton, Coman, ţãranul vârstnic, firescul—discreţia, şi anume discreţia neartificialã.
Clasicitate. Diagrama, a prefera ceea ce e implicit. A compara. A confrunta. A conştientiza ceea ce nu e implicat, ceea ce nu ‚urmeazã’. Poluarea.
Casã.
Vrafuri; casã. Casã. Deteriorãri.
Cojocul.
Isihaştii—ed. ed. ĕ; listate. A studia.
Bont. Lama unor principii.
A onora implicit, şi discret, şi firesc—şi sigristian.
۞
Ĩn onoarea autorilor, mintea trebuie fãcutã mai ascuţitã, nu boantã.
Expresie; vârsta.
Novice.
۞
Davidson e de adãugat listei. A trãi aceste lucruri ĩn esenţialitatea lor.
GH—lapidar; Wr; Episcopul; cetitorii, boardul; ‚Morgan’; Davidson; Episcopul; AW.
۞
Diagrama.
۞
Orice poate fi afectat şi pozeur—inclusiv discreţia.
۞
Simbolicul e realul; simbolicul fiind modul istoric cum ĩi e dat individului ĩntregul (--de ex., imnul latin—ieri--).
Acesta este ‚simbolul fundamental’, esenţialitatea, nesecundarul.
Capacitatea de a simboliza este ceea ce defineşte creativitatea autenticã.
Pentru mine, teologia are o muzicã, ĩi corespunde o muzicã—câteva vechi imnuri latine –demult izgonite din Missã, ‚Pãtimirea dupã Sf. Ioan’, ceea ce pentru mine defineşte şi exprimã şi codificã esenţialitatea. Simbolizarea ĩi e opusã dispersiei, empirismului prost, dispersat.
۞
Antiritualismul esenţial—ritualul e important numai pentru eficacitatea lui metafizicã—altfel, vanitatea ritualismului e denunţatã ĩn Biblie, ritualismul nu e ceva neutru, ci ceva nociv.
Terapie.
۞
Evlavia ia formã ritualã, nu ritualistã sau formalistã.
Viaţa tinde sã asimileze firescul, şi sã excludã artificialul.
Orbirea—a nici nu vedea care e alegerea, care sunt opţiunile, unde se situeazã alegerea greşitã.
۞
'Cel mai mare filozof al sc. XX dupã Immanuel Kant ...'.
Bulgakov; ‚aproape orb’, ‚buchiseşte manual’, ‚peste sonetele shakespeariene’, poezie gnosticã. Marii sonetişti. ‚Un znob al marilor oraşe’.
‚Spre matematicã, spre fizicã, sau chiar literaturã ...’.
۞
Ritualul scoate la luminã, marcheazã lucrarea.
Fãrã sacru. Refluxul sacrului. Regenerat de sacru.
۞
La Hitchcock, eu aş vorbi mai degrabã despre FACTORI DE ANXIETATE; mi se pare cã ‚Morgan’ ia numai un element, ĩl detaşeazã, ‚penibilul’. Da, nu e numai asta, ‚penibilul’ semnalat de ‚Morgan’ are o funcţie, un rol—semnaleazã anxietatea, disconfortul, contribuie la ea. Ideea lui e cã Hitchcock a ales o blondã fãlcoasã pentru a o ridiculiza; cã, adicã, fãlcoasa respectivã ar fi o anti—blondã hitchcockianã, aleasã anume pentru a fi ridicolã şi nesuferitã.
۞
Ambiguitatea esenţialã poate caracteriza arta şi intuitivul—nu şi teologia.
۞
Un conţinut bogat, amplu, povestit ĩn mod lapidar, tãios, viril.
Povestit retezând direct cãtre cititor.
۞
A le vedea trãite.
۞
‚Morgan’—tocmai ĩntrucât ĩl ĩncuviinţez ĩn unele locuri, ĩl dezaprob ĩn câteva altele—empiric, neaprioric.
‚Morgan’—ca la Gracq—lecturi, nesaţ. Victorienii. Anglofilia.
۞
Ca fiu al Sf. Toma.
Nefastul Mãrãndescu.
Supraabundenţa dumnezeiascã.
Puritanism
Ca ĩntemeietor.
۞
Cãrţi sapienţiale.
Literatura.
Geografia.
Miracolul literar biblic.
Ca laturi ....
۞
Ceea ce pare sã dea un sens al dumnezeiescului, câteva pag. care izbutesc acest lucru.
۞
Şi Davidson, viitor preot, şi Ep. Sigrist m—au ĩndreptat cãtre BIBLIE.
۞
Teologia apuseanã şi imnografia—utilizarea vechii imnografii latine ca izvor teologic. Ceva ce nu se prea face.
۞
Câteva eseuri ale Dnei. Yourcenar erau mai convenţionale.
۞
Anii ‚70—ĩnceputurile nu numai ale lui Pacino, ĩnsã şi ale lui Stallone.
۞
Cultura europeanã complet decreştinatã—sc. XVIII (--‚complet decreştinatã’—adicã pânã—n principiile ei, nu ca extensie--).
۞
Dna. Yourcenar a dat formei scurte o demnitate deosebitã şi foarte neconvenţionalã.
Dna. Yourcenar semnaleazã chestiunea esteticã a romanului scurt. Romanul scurt gândit nu ca formã ‚imperfectã’, ci ca tratat artistic—analitic.
Specificul artei este acela de a nu se adresa identitãţii sexuale.
۞
Faţã de mizeria ambiantã, naturaleţea superioarã, autenticã, vie, trece drept artificialitate.
۞
‚Morgan’—ĩl dezaprob ferm ĩn unele locuri, tocmai fiindcã ĩl ĩncuviinţez ĩn altele. Pe de altã parte, e vãdit vorba de aprecieri de valabilitate strict personalã.
۞
'A great post on TCM's blog examines Dorothy Parker's career as a screenwriter in Hollywood, including the 15 films she worked on with partner Alan Campbell’.
‘A memorable scene featuring some vexatious circus freaks debating whether or not they should hide the fugitives (a reluctant Priscilla Lane and Cummings), the dialogue among the romantically minded Bearded Lady, the argumentative Siamese Twins and the belligerent dwarf was written by Parker, to Hitchcock's delight. Parker was even persuaded to appear in the film as a passenger in a scene with Hitchcock in a car passing by as the desperate kidnap victim Lane struggled with Cummings by the side of the road (seen above). "My," Dorothy's character murmurs, "they must be terribly in love."’
۞
Stricteţea remarcatã.
Exagerata stricteţe.
۞
Agresivitatea e caricatura fermitãţii.
۞
Arhitecturã mariologicã—autorii—cãrţi. Cârpãcealã. Semnificaţii, gândirea.
۞
Omagiu implicit, indirect. Teologia; poezia; autorii; romanele; victorienii; SF.
Ĩnsoţirea cu Biblia, cu Pãrinţii, cu tomismul, cu Shelley, Wordsworth, Trollope, Dickens, Hugo,

CUI ĨI ESTE ADRESAT RESPECTUL CUVENIT BISERICII

CUI ĨI ESTE ADRESAT RESPECTUL CUVENIT BISERICII


Respectul pentru Biserica Lui Iisus nu este respectul pentru ceea ce catolicii fac ĩn aceastã Bisericã, ci pentru ceea ce Iisus ĩnsuşi face ĩn Biserica Lui, aşa ĩncât modestia antitriumfaliştilor e cu totul neavenitã şi confuzã. Cãci cine se mândreşte cu Biserica, nu cu faptele lui personale—sau cu ale celor ca el—se mândreşte—ci cu lucrarea Lui Iisus. Ĩnsã tezele acestor antitriumfalişti se situau ĩntr—o viziune secularistã ĩn care Iisus nu mai lucreazã ĩn chip special ĩn Biserica Lui, fondul lucrãrii cristice lipseşte Bisericii. Pentru ei, Biserica e numai lucrare omeneascã.
Respectând Biserica, nu propria acţiune şi—o respectã catolicii; ci pe a Lui Iisus.
Trebuie adãugat şi cã aceşti antitriumfalişti secularizanţi, foarte şovãielnici ĩn a respecta acţiunile Bisericii care i—a precedat, sunt ĩn schimb neclintiţi ĩn a admira propriile lor acţiuni şi Biserica ce li se pare cã s—a aliniat acestor acţiuni.
Existã un triumfalism al progresiştilor, un triumfalism progresist, mult mai sfruntat decât al predecesorilor lor—fiindcã e complet neĩntemeiat, arbitrar. Progresiştii sunt modeşti numai cu meritele altora—nu şi cu ale lor proprii.
Oamenii Vaticanului II, progresiştii extremi, sunt FOARTE triumfalişti—când vine vorba de triumful lor şi al ideilor lor.
Ei detestã triumfalismul ultramontan—sau tridentin—ĩnsã n—au ezitat ĩn a—l ĩnlocui cu triumfalismul progresist—pãrerea exageratã despre importanţa Vaticanului II, atitudinea necriticã faţã de propriile lor elucubraţii, etc.. Când vine vorba—foarte des, dealtfel—de tãmâiat ‚ĩnfãptuirile Vaticanului II’, nimeni nu—i mai opreşte.

RIT ŞI DISCIPLINÃ

RIT ŞI DISCIPLINÃ


Filozoful Alain Chartier nu vedea diferenţa dintre ritualul mozaic şi cel creştin, asta e limpede; sau dintre cele douã ritualuri menţionate şi orice alt ritual religios—cu diferite grade de elaborare. Pentru el, ritualul are o singurã funcţie—e o pedagogie, o disciplinare. Pentru Chartier, ritualul religios e un ritualism, vãzut dinspre pedagogie şi nu dinspre psihiatrie (--drept calmare/ ĩntreţinere a nevrozei--). Virtutea ritualului constã, aşadar, pentru Chartier, ĩn codificare, etc.; pentru un creştin, diferenţa dintre ritualul mozaic şi cel creştin e esenţialã—ĩntâiul e zadarnic, al doilea e eficient din punct de vedere metafizic.
Ceea ce nu ĩnseamnã cã aspectul de pedagogie şi de disciplinare nu e real—atât ĩn sens larg, cât şi ĩn accepţia lui Chartier; eroarea reformelor de tip lutheran/ progresist este de a lepãda ceea ce ‚nu are sens’—cãutând o corespondenţã la paritate ĩntre fiecare element al disciplinei şi folosul spiritual. Geniul disciplinei constã ĩn aceea cã, dacã elementele luate separat nu au câte un sens, toate la un loc funcţioneazã, organizarea lor fiind una intuitivã, nu funcţionalistã.
Ele provin dintr—o ĩnţelepciune mai ĩnaltã decât aceea a examenului raţionalist individual, şi sunt fãcute sã acţioneze ca ansamblu. Investigarea inerţialistã a fiecãrui element luat ĩn parte nu duce decât la lepãdarea succesivã a tuturor; e ceea ce s—a ĩntâmplat ĩn cultul lutheran, care şi—a pierdut, treptat, elementele religioase, ĩncât ceea ce i s—ar fi pãrut de negândit lui Luther a devenit de dorit şi firesc pentru urmaşii lui.
Reforma ‚rezonabilã’ e o reformã proastã; ĩnsã nimeni n—a ascultat protestele Sf. Pio ĩmpotriva reformãrii ‚rezonabile’ a capucinilor. Un set de reguli, o Regulã, nu—s fãcute sã funcţioneze dupã norme utilitariste, ĩncât sã fie ajustabile pe parcurs ĩn funcţie de considerente utilitariste, iar spiritul delãsãrii ĩncepe cu considerente utilitariste.

O SCRIERE A ARHIEP. CAPOVILLA DESPRE FERRETTIANISMUL LUI IOAN AL XXIII—LEA

O SCRIERE A ARHIEP. CAPOVILLA DESPRE FERRETTIANISMUL LUI IOAN AL XXIII—LEA



Citesc un instructiv memorial al Arhiep. Loris Francesco Capovilla despre ferrettianismul lui Ioan al XXIII lea; acest viitor Papã fusese profesor de istorie la seminar, secretar episcopal (al lui Radini Tedeschi—om mai degrabã al liberalilor).

Erorile culturale şi lãutãrismele lui Tournier nu pot ĩnsemna mare lucru, iar semnul cel mai sigur cã aşa este e faptul cã Tournier e romancier şi povestitor—nu filozof, nu critic, nu eseist; ceea ce de fapt vrea sã spunã cã important e ca el sã nu greşeascã ĩn calitate de romancier şi povestitor—acolo e el testat—restul sunt pleavã, vorbe de clacã, dupã care nu poate fi ĩn mod rezonabil apreciat.
Tournier se prezintã publicului ca romancier; creaţia lui e una de romancier. Absurditãţile pe care le spune cu diverse ocazii, pe teme culturale, nu fac decât sã confirme cã el e romancier—şi anume, cã e numai romancier, cã ‚abaterile’ nu—i priesc, cã domeniul lui e creaţia de romancier, de povestitor.

DIATRIBÃ ĨMPOTRIVA MINŢILOR CLOCITE ALE UNOR TEOLOGI CONCESIVI

DIATRIBÃ ĨMPOTRIVA MINŢILOR CLOCITE ALE UNOR TEOLOGI CONCESIVI


Dacã teologii liberali cu minţi clocite afirmã cã nu mai pot şti la ce s—o fi referit Papa Bonifaciu ĩn declaraţia lui infailibilã, atunci ce oare pricep ei din declaraţiile dogmatice ale lui Pius al IX—lea şi Pius al XII—lea? Stratagema teologului modern, irenicist şi concesiv, este de a simula decerebrarea şi de a fetişiza prudenţa. Prudenţa se cuvine sã fie o slujitoare a minţii, nu un idol al ei.
Se poate aşadar mãsura anvergura mizeriei gândirii teologice, dacã pânã şi declaraţia dogmaticã a Papei Bonifaciu devine echivocã, abstrusã, alunecoasã. Ideea lor, a liberalilor, e aceea cã azi nu ne mai putem da seama deloc ce a vrut sã spunã Bonifaciu, la ce s—a referit.
Cum mai pot ei pretinde, atunci, cã ştiu la ce s—au referit Pãrinţii de la Niceea, ori cei de la Efes, Calcedon şi Niceea II, când, pe de altã parte, nici intenţia lui Bonifaciu pretind cã n—o mai pot pricepe? Dacã, empiric acum, nici intenţia Papei Bonifaciu nu mai e sesizabilã, transparentã, vãditã—atunci, ce e?

Un preot imbecil şi arogant, Ian Ker, scrie cã Vaticanul II a fost o reacţie ‘de ĩnţeles’ ĩmpotriva Bisericii tridentine, ‘exact cum şi Conciliul din Trent a fost o reacţie la Reforma protestantã’. Aşadar pentru Ker e la fel de fireascã reacţia catolicilor ĩmpotriva propriei lor Biserici, pe cât a fost şi reacţia Bisericii ĩmpotriva protestanţilor; pentru el e de ĩnţeles ca unor catolici sã le displacã rânduielile propriei Biserici la fel de intens ca şi protestantismul. Un alt englez ‚isteţ’; uneori, englezii mi se par doar o ţârã mai buni ca americanii.

NOI ADIŢII LA BLOGROLL

NOI ADIŢII LA BLOGROLL



Am adãugat câteva bloguri:
http://gauchet.blogspot.com/
http://johncwright.livejournal.com/
http://www.guardian.co.uk/film/filmblog
http://sfgospel.typepad.com/sf_gospel/
http://www.williamgibsonbooks.com/blog/blog.asp

C.R.I.S.T.I.A.N.: Cybernetic Robotic Individual Skilled in Thorough Infiltration and Accurate Nullification

ISAAC ASIMOV, ‘FUNDAŢIA’

ISAAC ASIMOV, ‘FUNDAŢIA’
‘FUNDAŢIA’ CA SUMMÃ A IGNORANŢELOR LUI ISAAC ASIMOV


Ĩnzestrarea lui Asimov pentru a scrie o astfel de istorie politicã futuristã era nulã—ĩnfruntãrile politice din romanul lui par a fi la nivelul unui sat, atât de evident e caracterul rudimentar şi ĩnsãilat al scenelor. Problemele politice ar fi abordate aşa ĩntr—un cãtun; şi chiar dacã Asimov şi—a luat dubla precauţie de a rãmâne foarte vag ĩn privinţa progresului tehnologic şi de a deplasa istoria cãtre o epocã de barbarie şi feudalism (sic!—echivalat franc cu barbaria ...), stângãcia reiese din artificialitatea scenelor, din lipsa de orizont, din impresia cã scenele sunt imaginate numai pe mãsurã ce—s scrise—nimic din amploarea metropolei sau a manevrelor de anvergurã galacticã, personajele lui par a fi nişte oligofreni, nivelul de pricepere e foarte redus; cu ĩnzestrarea pe care (n--)o avea, Asimov ar fi putut scrie cel mult povestea unor conspiratori periferici, ĩnsã pentru istoria FUNDAŢIEI era nevoie de o concepţie a cãrei amploare i—a rãmas, se pare, cu totul inaccesibilã lui Asimov. Puerilitatea aceasta constitutivã indicã drept autor un institutor rural. Provincialism patent la nivelul minţii scriitorului, dublat de stângãcie şi de artificialitatea stridentã a scenelor. A scrie o istorie futuristã ‚pe sãrite’, din eşantioane cronologice, cum ĩncearcã Asimov, ar fi pretins un romancier capabil sã—şi imagineze, mai ĩntâi, acea lume şi mersul ei, şi, apoi, cu aceasta ĩn minte, sã ĩi scrie cronica; dar Asimov nu pare sã ştie mai mult decât scrie—de fapt, nu pare sã—şi IMAGINEZE, sã intuiascã, sã conceapã intuitiv, mai mult decât scrie.
‚Fundaţia’ pare cronica intrigilor dintr—un cãtun, atât sunt de naive, rudimentare şi mioape personajele—un univers de mocofani care, fiind scris, e lipsit de oribilul unei ĩnregistrãri cu retardaţi, deşi spre asta tinde.
Romanul nu e deloc imaginat, nu e deloc vãzut, amãnunţit de cãtre Isaac Asimov mai ĩnainte de—a fi scris. Scenele acestea ar fi trebuit sã conţinã esenţialul unei lumi; nu conţin NIMIC. Asimov este cel care s—a indicat pentru o asemenea criticã—fiindcã ‚Fundaţia’ nu e un roman de aventuri, nici pe departe, ci o epopee de istorie futuristã, conjecturalã. Or, Asimov se aratã complet lipsit de simţ pentru uman, pentru plauzibilitatea scenelor, pentru resorturile literaturii. Ca ĩn romanele proaste, Asimov alege sã ne comunice informaţii despre lumile lui din viitor ĩn mod indirect—prin dialogurile personajelor—ceea ce face ca politicieni de vârf sã—şi plaseze unul altuia lucruri pe care ar fi trebuit sã le ştie oricine, ca pe nişte ponturi esenţiale –v. discuţia absurdã despre regentul de pe Anacreon. Ĩn aceastã lume cu videotelefoane par sã nu circule informaţiile publice cele mai elementare.
Pe de altã parte, nişte ‚intelectuali’ schimbã truisme şi stupiditãţi cu aerul cã enunţã cele mai abstruse teorii metafizice (v. discuţiile despre ...’psihologie’, şi imposibilitatea obşteascã de a pãtrunde enunţul oracular cã ... predicţiile pot schimba viitorul, sau cã valoarea predictivã depinde de mãrimea eşantionului luat ĩn calcul). Or, nu sunt sigur cã a fost intenţia lui Asimov de a sugera cã protagoniştii lui sunt nişte cvasiimbecili incapabili sã priceapã chestiuni relativ elementare (--corelativ, se poate ĩntrezãri molcoma mândrie a lui Isaac Asimov cã mãcar el, ca un pisc solitar, ca Eliade Rãdulescu ĩn versurile lui Eminescu, poate pãtrunde aceste abstruse teorii aşa de misterioase şi de deconcertante--). Asimov pare convins cã vehiculeazã nişte adevãruri ameţitoare, pe care e firesc ca nu numai gloata, ĩnsã şi elitele tehnice ale viitorului sã nu le poatã sesiza. Şuşotelile lui Hardin şi Verisof [--sic!—ce nume!] par intrigile unor senili ĩngãlaţi, de la azilul de bãtrâni.
‚Fundaţia’ pare o reprezentare a istoriei politice imaginatã de cineva care nici mãcar ziare nu citea. Isaac Asimov beneficia de o imensã, se pare, ignoranţã, a politicii, a plauzibilului, a firescului, a rutinei, a banalului, a modului cum se desfãşoarã lucrurile, a practicii de orice fel.

DE MORTUIS: CU UN RECITAL ROBERT EMHARDT

DE MORTUIS: CU UN RECITAL


Fiecare episod al antologiei TV Hitchcock este amuzant şi agreabil, ĩnsã DE MORTUIS beneficiazã de o recomandare aparte—rolul profesorului Rankin, un intelectual bãtrâior, niţel delãsat, ĩnsã prompt când e vorba de reparaţii la subsol sau de penalizat nevasta, o fâşneaţã simpaticã.
Henry Jones, cu figura lui de Volpone sau Pãturicã anglo—saxon, insinuant, perfid şi profund provincial, are un rol secundar ĩn DE MORTUIS; acest serial l—a consacrat pentru personaje de provincial uns cu toate alifiile (pescarul bârfitor din DE MORTUIS; taxidermistul din THE WEST WARLOCK TIME CAPSULE).
Aceste scurte filme de TV au un fel de calitate atemporalã, neuzabilã, o vioiciune, un dinamism şi o francheţe aparte; sunt brici.

EDWARD LUCAS WHITE, ‘LUKANDU ŞI ALTE POVESTIRI’

EDWARD LUCAS WHITE, ‘LUKANDU ŞI ALTE POVESTIRI’



EL White ,scriitor cu totul remarcabil şi surprinzãtor prin calitatea literarã, celebru mai ales pentru ceea ce probabil cã nu este cea mai bunã nuvelã a lui (LUKANDU), aparţine acelei ultime formidabile generaţii de scriitori de limbã englezã—marii antebelici, cu adevãrat neegalaţi de niciunul dintre cei care le—au urmat—cu posibile excepţii rãzleţe ca Waugh.
Despre White ĩnsuşi sunt câteva lucruri de spus, ĩntrucât existã indicii cã era şi ca om foarte interesant—cât şi i—a iubit soţia, şi durabilitatea acestei iubiri; cã s—a sinucis; cã a trãit 34 de ani ĩn sc. XIX, şi 34 ĩn sc. XX; nuvelele terifiante erau inspirate de propriile lui coşmaruri atroce; a scris câteva romane istorice—asupra cãrora verdictul posteritãţii e, ca mai mereu, absolut inconcludent.
Scrierile lui White atrag atenţia asupra explorãrii, a investigaţiei, cu revelaţii succesive, gradate, ca model al prozei terifiante; succesul terifiantului, o arãta şi Davidson, e dat de cãtre gradare, de succesiune, de trecere—de unde rezultã cã explorarea, investigarea se impune ca modalitate fireascã a acestei proze (RUE MORGUE indicã drumul de urmat nu numai pentru policier, ci, ĩn egalã mãsurã, şi pentru horror). Ca autor gotic, EL White este un maestru al suspansului—şi al oribilului. Ţinta prozei lui gotice o reprezintã oribilul stupefiant, aiuritor al unor fiinţe de dincolo de graniţele speciilor. Situaţiile sunt aduse la deplinul relief prin scepticismul critic al unui martor cu capul pe umeri, iar criticismul potenţeazã enigmaticul fundamental. Caracteristicã nuvelelor le este şi nota de brutalitate aparte a imaginaţiei, directeţea oribilului—care, echivoc ĩn sine, echivoc ca naturã, e extrem de frapant pus ĩn scenã şi ĩnfãţişat. Oribilul la White nu e evanescent sau sugerat, ci, dimpotrivã, afirmat cu tãrie, ca nãucitor şi incontestabil.
Stilul lui White este delicios, surprinzãtor şi tãios, majoritatea prozelor sale conving prin caracteristici de netã originalitate—a stilului, a percepţiei artistice, a reprezentãrii; se simte scriitorul care nu se mulţumea cu şabloane, e sesizabilã precizia gândirii vii şi ingenioase . Se mai simte şi cã literatura ĩi intersecta viaţa.
Ĩn ce mã priveşte, i—am ĩntâlnit pentru prima datã proza ĩntr—o antologie de nuvele terifiante, unde White era reprezentat cu LUKANDU, pe care am gãsit—o remarcabilã, aparte, memorabilã, ĩnsã nereuşitã, cumva ratatã. Povestirea m—a nemulţumit, ĩnsã e semnificativ cã am vrut sã aflu mai multe despre autor şi opera lui. Faptul cã LUKANDU a fost un coşmar al lui White explicã destul—relieful, ĩnsã şi caracterul narativ nesatisfãcãtor, aşa ca transcrierea sau prelucrarea unui material oniric.
Ĩn ordinea impresiei pe care mi—au fãcut—o, nuvelele din culegerea LUKANDU s—ar dispune astfel:--BOTUL; AMINA; CENTIRONUL DIN PIELE DE PORC; CASA COŞMARULUI; LUKANDU; MESAJUL DE PE TÃBLIŢÃ; ILUSTRAŢIA DE PUZZLE; INSULA VRÃJITÃ; ALFANDEGA. Cele mai bune povestiri mi s—au pãrut acelea despre fiinţe echivoce, himere oribile—ca sihastrul din BOTUL, persana din AMINA, femeia—leopard din CENTIRONUL .... Atât unitatea, cât şi varietatea acestei culegeri antume sunt evidente—unitatea, prin oribilul himerelor, brutalitatea deliberatã a terifiantului, exotismul (LUKANDU, AMINA, folclorul chinez ĩn CENTIRONUL DIN PIELE DE PORC ...);--varietatea, prin multitudinea de situaţii, ingeniozitatea naraţiunilor, chiar diversitatea de monştri. Iar o constantã a creaţiei lui White sunt caracterele dominatoare, puternice, care impun—fie masculine, fie feminine.
Se vede cã White de—abia aşteaptã sã ne redea ceea ce povestise Colonelul Case despre Egipt, Abisinia, Persia, Birmania, Siam, China.
Aş vrea şi sã atrag atenţia asupra scenei dintre Vargas şi clienta sa, ĩn nuvela MESAJUL DE DE TÃBLIŢÃ; e foarte bine scrisã, cu indignarea cucoanei ĩnaintea diagnosticului net al lui Vargas. De fapt White a conceput ĩn acest mod dramatic, dialogal, ĩntreaga nuvelã—ca pe un soi de tur de forţã, admirabil. AMINA e un basm persan colonial inegalabil ca atmosferã şi ca forţã. La o a doua lecturã, LUKANDU mi s—a pãrut mult mai bunã decât o credeam.