În general, femeile normale le sunt superioare bãrbaţilor. Îi depãşesc ca fineţe, simţire, altruism, rapiditate şi omenie. Femeile normale sunt fiinţe mai umanizate decât bãrbaţii, un chipa mai reuşit al umanitãţii.
§
Apusenii echivaleazã mistica cu extazul; pentru ei, trãirea misticã e trãirea extaticã, ‘apogeul unirii simţite’. Ceea ce denotã reducţionism şi simplism din partea teoreticienilor apuseni ai misticii. Mistica, aşa cum o înţeleg esticii, e altceva decât extazul şi manifestãrile ‘paranormale’ ale extatismului.
§
Unii vorbesc, peroreazã, sporovãie despre isihasmul lui Tarkovsky; nu ştiu, însã în viaţa lui a existat adulter (de la 33 la 38 de ani). Încã o datã, probabil cã nu în lumea cinemaului/ spectacolului ar trebui cãutaţi isihaştii, nu acolo le e locul.
§
Romane care sunt mai interesante povestite, decât citite; e preferabil sã citeşti rezumatul, decât chiar romanul.
§
Bear a publicat primul roman la 28 de ani, şi a înregistrat succes la 34/ 37 de ani. Consacrarea nu s—a grãbit cu el. Bear a fost tenace şi perseverent.
Autori de literaturã popularã care sã foloseascã strategiile lui Mallarmé (paucitatea, etc.).
§
Bear a scris mãcar 14 romane SF (o hexalogie, o trilogie, douã diptice).
Aprecieri: Ep. S., JG şi bedefilul francez.
§
‘Bedefil tomnatec’, bãtrâior.
§
Egan a scris nouã romane (un al zecelea e anunţat).
§
Sugestia de machism a SF—ului militar, marţial.
§
Sefiştii îi urmeazã lui Zévaco, şi nu lui James (sau Twain). Însã nici James n—a scris mai puţin decât campionii literaturii populare. Calitatea nu exclude cantitatea; nici mãcar caligrafia nu exclude cantitatea. Atitudinea de artã se poate corela cu standarde cantitative impozante. Poţi scrie mult nu numai fiind Zola sau Balzac—ci şi fiind James sau Meredith—ca sã nu mai vorbim despre alţii. Tiparul flaubertian nu deţine monopolul calofiliei.
§
Ca bedefil cam tomnatic.
§
Bogoslovul, Nyssenul, Dialogul, Decapolitul, Sinaitul, Palama.
§
Vorbind despre Siria şi Egipt, eu nu fãceam istorie—nici filozofia culturii, ci tipologie. Discutam nişte semnificaţii simbolice—nu neapãrat nişte realitãţi istorice; însã probabil cã istoria religioasã corespunde, în general, acestei tipologii: refuzul femininului la sirieni/ antiohieni/ nestorieni, şi promovarea lui simbolicã la egipteni, ale cãror societate şi religie precreştine furnizaserã un alt cadru.
Siria ca opusã Egiptului; Egiptul, ca superior Siriei. Misoginia islamicã. Civilizaţiile sterilizate de feminin au primit Islamul—şi apostazia.
§
Mistica înseamnã religia.
Lossky nu vrusese sã spunã cã teologia esticã e ‘mai misticã’, ci numai cã în cartea lui discutã ‘teologia misticã’, adicã doctrina despre unirea omului cu Dumnezeu. Unii dintre cititorii lui par sã fi uitat cã ‘teologia misticã’ e o disciplinã savantã, una dintre disciplinele teologice. Lossky nu se referã la o caracteristicã a teologiei rãsãritene, ci la una dintre disciplinele teologiei.
Pentru apuseni însã, mistic a ajuns sã nu mai însemne religios, ci extatic, contemplativ, etajul superior al experienţei religioase.
§
Comportamentul e o funcţie a contextului; de unde, noţiunea de adecvare.
§
Lectura e solitarã, cere solitudine într—un grad pe care gustarea altor arte (muzicã, graficã sau cinema) nu îl pretinde.
§
Pãcatul e moartea lucrând în om, lucrarea minciunii. În sfinţi vedem ceva din asemãnare/ îndumnezeire. Îndumnezeirea tot omul o cautã. Omul Iisus. Întrebãri greşite.
Adevãrul nu e ceva, ci cineva. Dumnezeu şi adevãrul sunt un ‘cine’. Infinitatea de dimensiuni, dintre care ultima e ipostasul. ‘Ipostasul e o noţiune mai deplinã a persoanei’. Substanţa, nu esenţa. Înfruntarea vicisitudinilor. ÉG şi nepticii.
Apostazia izraelitã în Egipt, regresul.
‘A fi e altceva decât a exista’.
Reflecţia, RN, francezul, romanul rusesc. ‘Plinãtatea lui a fi’. Viaţã ca şi fãrã început, asemãnare pânã la totalã identitate. Înãlţimi ameţitoare. Doctrinã ascetico—misticã. ‘Omul este iubire’. Ca sã gândim, vedem, trãim şi înţelegem ca Dumnezeu; substratul material pentru aceastã nevoinţã. La iubire se reduce cãutarea omului. Dumnezeu nu are, ci e iubire. Gânduri liniştitoare, calme şi adânci. Necuprinsul gândului, în forţa lui (gând care nu e o fantazare lingavã).
Hristos e rupãtorul zapiselor.
Desconsiderarea (conferinţe, casete, cãrţi).
‘Nu, nu pãrãsiţi orice nãdejde’—destrãmarea instantanee.
Rafail Noica—nu numai ca trãitor, ci şi ca gânditor. Nu numai ca ascet, ca monah, însã şi ca gânditor. Interpretarea, reflecţia, înţelegerea autenticã a creştinismului, nevoia unei ‘înţelegeri mai adânci’.
‘Slava’, splendoarea—ceea ce înalţã inima.
Coincidenţa dintre un om şi Logos.
§
Rugãc. ca funcţie vitalã (‘ecranul’, vãlul). Curãţirea de patimi şi vederea cu ochiul Lui Dumnezeu.
§
Creştinism degnosticizat.
§
A aduce şi în gândire nãravurile, carenţele.
§
Teza unui istoric francez era aceea cã Sf. Augustin a fost independent de eterodocşii latini care îl precedaserã (‘spre deosebire de’ capadocieni, care depind de Origen); eu nu cred cã e aşa. Eu cred cã amprenta lui Tertulian—şi a eterodocşilor latini—e la fel de puternicã, în cazul teologiei Sf. Augustin, ca aceea a lui Origen, în cazul teologiei capadocienilor. Nu cred cã, între latini, Sf. Augustin începe ‘de la zero’, pe când capadocienii i—ar fi tributari genialului eterodox. E aproape un loc comun faptul cã triadologia latinã a fost ştanţatã de Tertulian, prin terminologia, şi implicit şi perspectiva, impuse de acesta. Prezentarea comparativã a celor douã teologii (Sf. Augustin şi capadocienii consideraţi ca grup), de cãtre istoricul francez al Bisericii, mi se pare tendenţioasã şi neavenitã. Existã eterodocşii apuseni la Sf. Augustin, aşa cum existã Origen la capadocieni.
§
Eu cred cã sexualitatea e numai schiţa, şi nu nucleul, relaţiei conjugale. De aceea, refuz sã vãd în desfrâu o formã pervertitã a iubirii. Sexualitatea care precede filogenetic omul e numai o schiţã, o prefigurare a ceea ce va fi—în om—şi anume, în civilizaţie, în devenirea istoricã treptatã a acestuia.
Cãutarea satisfacerii simţurilor nu e o formã denaturatã a iubirii, cãci îi lipseşte tocmai temeiul iubirii, ‘grija pentru fiinţã’, dedicarea, preocuparea pentru persoanã—or, tocmai acestea reprezintã iubirea, faţã de care sexualitatea ca atare e şi o împlinire, şi o expresie. Desigur, coitul funcţioneazã nu numai ca ‘manifestare a iubirii’, ci şi ca gest al iubirii, ca act.
‘Plãcerea fãrã iubire’ e tocmai asta: plãcere fãrã iubire—şi nu iubire deformatã.
§
‘Etichetele literare’, taxonomiile, aratã nu complexitatea, ci insuficienţa termenilor folosiţi, penibilul clasificãrilor.
§
Asemãnarea n—o avea (încã) nici Adam—ci tot numai chipul, tot numai potenţialitatea îndumnezeirii.
‘Sã facem om divinizabil [chipul şi asemãnarea]’, spune Dumnezeu.
§
Existã şi sfinţi care au murit înainte de reabilitare, în surghiun, înaintea de a fi reinstalaţi, au murit exilaţi, alungaţi.
Pe de altã parte, defecte de caracter (orgoliu, intempestivitate, chiar violenţã) au existat şi de o parte, şi de alta. Au existat şi sfinţi impetuoşi, temperamentali, însã cãrora istoria—nu convenţia —le—a dat dreptate.
Ideea e cã nu numai de o parte se greşea în plan uman. Îmi displac procesele de intenţie în teologie.
Existã şi sfinţi care au murit înaintea reabilitãrii, surghiuniţi (Sf. Ioan Zlataust, Martin I). Existã şi sfinţi care erau temperamentali sau orgolioşi (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare), sfinţi vulcanici sau aspri, ursuzi, aşa cum existã şi sfinţi cu un caracter ireproşabil (de ex., Sf. Ioan Zlataust).
Au existat şi sfinţi de o severitate exageratã sau absurdã, fãrã mãsurã. Dealtfel, sfinţii se fac, ajung, într—o tindere asimptoticã, nu se nasc.
§
Curajul de a refuza mecanicitatea, ‘iluzia expiatoare’, rãtãcirea, ecranul.
§
Unii sfinţi apelau la tiparele polemice ale vremii lor, la şabloanele veacului; nu erau cu adevãrat fanatizaţi sau duri.
Vorbeau şi se comportau şi ei, aşa cum se vorbea pe vremea lor.
§
Lutul subzistã. Chiar în divinizare, lutul subzistã, devine translucid. Lutul nu e abolit, ci perfectat.
Teoza nu presupune abolirea lutului, anularea firii.
Lutul, complementaritatea eroticã, ‘chipul şi asemãnarea’.
‘Pãmântescul’ e firea, chiar natura umanã, iar aceasta nu e abolitã—dupã cum nu e nici iremediabil deterioratã.
Teoza nu distruge lutul, nu—l înlocuieşte cu altceva, ci îl desãvârşeşte (conform propriei lui firi); nu trebuie pierdutã din vedere nici componenta umanã a divinizãrii, faptul cã omul rãmâne om, ‘lut viu’. Firea lui nu e înlocuitã—ci perfectatã. Umanul nu se topeşte în divin—ci lutul devine translucid. Lutul devine ‘vas al harului’. Însã metaforele minerale rateazã, din pãcate, tocmai specificul organic al procesului.
Îndumnezeit, omul nu înceteazã sã fie ‘lut’; iar în lut se aflã schiţele, virtualitãţile, primordiile deificãrii.
§
Cu alte cuvinte, ‘lutul în sine’ nu îi e opus sau contrar îndumnezeirii, ci e deschis şi predispus cãtre aceasta: are deja ‘chipul’, apt sã primeascã îndumnezeirea. Rafail Noica spune cã ‘asemãnarea’ nu s—a pierdut—cãci, pânã la Iisus Nazarineanul, ‘asemãnarea’ nici n—a fost primitã, întipãritã—Adam abia urma şi el sã fi primit aceastã ‘asemãnare’, pe care nu o avea de la crearea lui, ci ar fi trebuit sã o capete prin sfinţire. La Înãlţare, spune Rafail Noica, Iisus face cãlãtoria nereuşitã de Adam, ratatã de cãtre Adam.
§
Triadologia lui Rafail Noica e aceea biblicã: el se referã la Iisus Nazarineanul, la ‘omul Iisus’, nu la Logos.
§
‘Lutul în sine’ e deja deschis şi gata şi capabil sã se îndumnezeiascã—mai corect, sã fie îndumnezeit prin har, sfinţit.
‘Chipul’ e deschiderea, posibilitatea, capacitatea; ‘asemãnarea’ e rezultatul, ţelul, pragul de atins.
§
Profunzimile NT nu sunt nãscocite, ci existente obiectiv, reale, constatabile empiric.
§
Într—adevãr, totul capãtã înţeles abia din unghiul ‘nevoii organice/ vitale de mântuire’, de completare în acord cu predispoziţiile înnãscute.
§
Verne se vrusese nu Poe sau Dumas, sau Balzac.

Atitudinea faţã de feminin în Rãsãrit şi în Bisericã

Atitudinea faţã de feminin în Rãsãrit şi în Bisericã








E relevant, în ceea ce priveşte atitudinea faţã de feminin, cã mariologia a progresat prin egipteni, a fost şicanatã de sirieni, şi a constituit câmpul de luptã între egiptenii feminişti în accepţia biblicã şi sirienii misogini. Ştiu cã se pot aduce contraexemple de imnografi sirieni cu o mariologie majorã; însã Siria a continuat sã însemne deşertul, pustiirea şi misoginia (aşa cum avea dreptate sã observe Klages; filozofic, Klages reprezintã antidotul la recrudescenţa de misoginism weiningerianã). Nu numai nestorienii antiohieni, însã şi Sf. Ioan Zlataust ilustreazã aceastã opţiune în favoarea unei mariologii minimale. Ei sunt precursorii reticenţei mariologice a partidului germanic de la Vaticanul II.
Confruntarea dintre Sf. Ioan Zlataust (şi deasemeni succesorii sãi antiohieni) şi Sf. Chiril Alexandrinul e ilustrativã, dincolo de miza dogmaticã, Siria reprezintã duhul misoginiei, al desconsiderãrii femininului, al stâlcirii sensibilitãţii, duhul deşertic al pustiirii; Evdokimov, feminist şi receptiv la valenţele femininului, va sublinia tocmai aceastã notã egipteanã.
Mãnãstirile rãsãritene ‘cu blestem’, organizate în jurul unor oameni care uitaserã, cred, de unde au ieşit, prelungesc acest duh sirian în creştinismul rãsãritean de dupã Marea Schismã.
Eroismul proclamãrii deschise a superioritãţii femeii le revine egiptenilor, iar lupta înverşunatã împotriva acestui act de curaj şi de abnegaţie, sirienilor—şi urmaşilor lor. În planul mentalitãţilor, erezia cristologicã nestorianã e numai un pretext pentru atacarea a ceea ce sirienii intuiau a fi înãlţarea femininului. Ca urmare, al doilea mileniu de viaţã creştinã rãsãriteanã e unul aproape pustiit de figuri religioase feminine notabile—altfel decât simbolice sau siluete semilegendare.
Siria înseamnã ravagiile misoginiei, calomnierea femininului—aşa cum o notase şi Klages.
Însuşi Sf. Ioan Zlataust rãmâne un calomniator al Sf. Maria—dincolo de legendele pioase care vor sã îi reabiliteze perspicacitatea teologicã. Ofensiva misoginiei siriene se declanşase înainte de Nestorie—de ex., prin şarjele nechibzuite şi nedemne ale Sf. Ioan Zlataust împotriva Deiparei.
Tipologic şi simbolic, Siria e deşertul şi anti—femininul, misoginia fanaticã, dispreţuirea femininului.

Ignorarea misticii în Apus

Ignorarea misticii în Apus




Nimic mai puţin decât mistica nu e deajuns. A fi mistic nu înseamnã a avea experienţe excepţionale din punct de vedere exterior—spectaculosul vieţii religioase. Percepţia generalã asupra misticii, în Apus, a fost una improprie, extrinsecã, formalistã şi factice; mistica însãşi a fost definitã prin jaloane improprii: experienţe extravagante, trãiri neobişnuite, etc.. Nu existã creştinism autentic fãrã misticã.
Mistica nu constã în ceea ce credeau despre ea autorii duhovniceşti vestici post—tridentini, care, disjungând—o de ‘viaţa religioasã obişnuitã’, o denaturau şi o falsificau. Apusul a avut, în general, o înţelegere superficialã a misticii: mistici sunt numai Sf. Juan şi alţi câţiva ca el. Disjunsã de viaţa religioasã normalã—conceputã ca, în fond, altceva decât aceasta—mistica e falsificatã şi pervertitã. Mistica e sinonimã religiosului autentic; de aceea, când vorbesc despre ‘misticã’, rãsãriteni ca Lossky au în vedere cu totul altceva decât au intelocutorii lor vestici.
Misticul e omul de rugãc.; omul iniţiat prin rugãciune. Mistica nu e sinonimã cu vizionarismul sau cu levitaţia, etc..
Viaţa misticã e viaţa divinizãrii, a participãrii progresive la divin; ori, aceasta nu e opţionalã. Viaţa misticã nu e existenţa caracterizatã de fenomene extraordinare sau de senzaţional. Privind—o astfel, s—ar pierde tocmai caracterul ei distinctiv; de unde, faimoasa discreţie a rãsãritenilor cu privire la ‘experienţele’ lor particulare, la trãirile lor. Adicã: misticul nu e acesta—experienţele neobişnuite, etc.. Se mai numeşte ‘viaţã de tainã’, de ‘trãire în Hristos’; rãsãritenii au dreptate sã considere extatismul drept un fals reper, ceva care înşealã, sã se opunã acestei reificãri a religiei, etalonãrii ei prin ceva ce îi e secundar. ‘Nu despre extaze e vorba’, ar putea sã sune, formulatã negativ, o axiomã a trãirii rãsãritene. Existã la apuseni tendinţa de a fixa, arbitrar, astfel de criterii extrinseci pentru decelarea autenticitãţii religioase: trãirea extazului, ca semn al unirii. Pentru rãsãritean, acest loc îl au iubirea şi smerenia, nu ‘fenomenele excepţionale’, nu extraordinarul şi extravagantul care îi fascineazã pe vestici.
Eroarea apusenilor constã în a alege un criteriu extrinsec pentru teozã: ‘unirea’ înţeleasã ca extaz, ca trãire excepţionalã. ‘Trãirea unirii cu Dumnezeu’ nu poate sã fie decât una sporadicã. Existã la vestici o supralicitare a senzaţionalului şi a extaticului. Or, realitatea teozei nu poate fi redusã numai la acest registru de fenomene. Pentru rãsãriteni, viaţa misticã poate sã culmineze în vederea luminii necreate, însã nu e definitã exclusiv de cãtre aceasta.

Caracterizând ‘teologia misticã’ rãsãriteanã, Lossky nu se referã la caracterul mai accentuat mistic al acesteia, ci la o diviziune savantã; intitulându—şi aşa cartea, vrea pur şi simplu sã spunã cã trateazã (numai) despre una din disciplinele teologiei, cunoscutã apusenilor ca ‘teologie misticã’; adicã, nu dã o privire asupra ansamblului dogmaticii, dar se referã doar la învãţãtura despre teozã, despre viaţa de sfinţire. În general, titlul lui Lossky e rãstãlmãcit.
Lossky nu vrea sã spunã cã, în ansamblul ei, teologia rãsãritenilor e ‘mai misticã’, mai pronunţat misticã decât aceea a apusenilor—ci numai cã, în cartea lui, vorbeşte despre o disciplinã a teologiei: învãţãtura bisericeascã despre divinizare, ceea ce vesticii numeau ‘teologie misticã’, teologia apropierii de divin.

Rãsãritenii refuzã un recurs la autoritate (Sinoade, Pãrinţi …) care sã eludeze ‘simţirea’. În acest sens, ortodoxia e mai ‘protestantã’. Simţirea rãmâne un factor semnificativ. Ea e aceea care orienteazã aprecierea. ‘Simţirea’ nu e irelevantã, cum spun catolicii vestici. Pânã la urmã, decizia îi revine ‘înştiinţãrii în rugãciune’, nu unor manuale sau culegeri de hotãrâri sinodale. Litera e abstractul. Autoritatea instituţionalã e întrecutã de asigurarea ‘simţirii’. Autoritatea instituţionalã nici nu e deajuns, nici nu are ultimul cuvânt. Acest apel al rãsãritenilor la discernãmântul personal nu e greu de bagatelizat ca mesalianism; însã ar fi nedrept. Rãsãritenii fug, în general, de reificare, de absolutizarea instituţiei. Ei ştiu cã existã un recurs mai înalt decât acela la deciziile instituţiei bisericeşti: acela al ‘infailibilitãţii pneumatice’, al înştiinţãrii în rugãciune, al simţirii—de aceea, ortodoxia e configuratã liturgic, şi nu instituţional. Ortodoxia nu e mesalianã, aşa cum o calomniazã unii, ci crede în discernãmânt, în funcţia alegerii inspirate.
Pentru rãsãritean, cea mai înaltã instanţã nu e niciodatã în exterior—şi e bizar cã apologeţii apuseni îi acuzau simultan de osificare şi conservatorism obtuz, ca şi de inovaţii şi devieri: încât fie cã lãudau ‘vechimea’, fie cã blamau ‘inovaţiile’ (de ex., isihasmul). Lexicul talmudismului patristic, deplorat chiar de câţiva dintre rãsãriteni, e numai contrapartea faimoasei libertãţi rãsãritene, a recursului slobod la simţire.
Tendenţiozitatea, chiar arbitrarul talmudismului patristic rãsãritean se explicã tocmai prin apelul insistent la ‘simţire’. Nu e cu adevãrat talmudism—cãci lasã loc liber simţirii, creativitãţii şi interpretãrii personale, inspirate. Talmudismul acesta patristic e unul nesavant, capricios, tendenţios, orientat de prejudecãţi. Acribia aceasta rãsãriteanã e de fapt una cam nefilologicã.
Existã, aşadar, talmudism, şi mai existã şi misticismul poreclit de detractori mesalianism, ceea ce nu e. Aspectul comunitar al simţirii religioase rãsãritene nu a ocultat niciodatã substratul individualist, autentic rãsãritean (cu toate cã, probabil, ‘individualismul’ ca etichetã corespunde numai unui fenomen apusean mult ulterior).

Cãrţi şi muzicã

Cãrţi şi muzicã





Azi, joi, în baie, plângând, am înţeles şi de ce plângea ea: ce înseamnã când eşti nevoit sã îl jigneşti pe un om curat, cu şapte ani mai tânãr; cum îţi sfâşie inima sã refuzi un om mai tânãr, curat, nevinovat şi iubitor. De mila mea plângea ea, pentru mine, pentru ceea ce simţeam eu.
Iresponsabilitatea mea, cu condusul pânã în preajma casei, cu discuţia despre tricouri, cãlcat şi gãtit, sporturi şi tenis, vacanţe.

Sb., ascult slujba Ceasurilor Împãrãteşti din Vinerea Patimilor. Înţelepciunea adâncã a marilor simboluri ale religiei, care se adreseazã intuiţiei. O perspectivã intuitivã asupra suferinţei. Suferinţa e o laturã a vieţii—privitã nu ca dezagreabil, ci ca pedagogie.
Cei care chiar au situat iubirea pentru Hristos mai presus de aceea pentru propria lor existenţã terestrã—nu e ceva nemaiîntâlnit; orice iubire presupune şi jertfã, poate fi prezentatã şi ca jertfã.

Gândul cã aş râde de ea, cã aş umili—o astfel; impresia vie cã e vrutã (de trei imbecili, în ambulator; de mai mulţi, pe stradã). Sã o întreb despre insomnie, algii, ochelari.
Vârsta, curãţia, firea, simplitatea, dosul, coapsele; tenul, sânii, oraşul.
Azi am fost crud, grosolan şi lipsit de respect faţã de E., batjocoritor şi barbar. Eram plin de o trufie rea, de veninul batjocurii, de dispreţ. Nu am respectat—o ca pe un om, nu i—am menajat simţirea, nu m—am comportat uman cu ea. Îi voi oferi un loc.

Împreunã cu E. am vizitat, marţi, Grãdina.
Cinema, Mitropolia, cofetãria, pizzeria, tricouri. Cluburi. Tel.& orã& elevii.
Joi—haine şi gãtit; vin.—coapse, locul pe stradã, colţul; ieri, locul de întâlnire, scuarul II.
Gãtit, cluburi, aspiraţii (casã, maşinã), şofat.

Smerenia: smerenia, faţã de E.. Ieri, câteva rugãciuni.
Azi, despre gãtit, ciorbiţã şi fosta ei viaţã, ‘ca de familie’.
Sã aibã cine îmi face şi mie ciorbiţã, cine îmi gãti, spãla şi cãlca. Despre ‘ficãţei’, ‘pulpiţe’ şi ‘cãrniţã’ (tãiatã).
Îmi place când îmi vorbeşte despre gãtit, ieri, la Grãdinã, E. mi—a spus cã ştie sã gãteascã, iar azi mi—a explicat şi de ce are experienţã în domeniu (şi de ce nu poţi greşi cu gãtitul). Îl invidiez pe rezidentul care ‘mãnâncã douã porţii şi mai vrea’. E. a intuit cã discuţia despre gãtit mã va interesa mai mult decât aceea despre cluburi. Cât de transparent sunt pentru femei ….
Azi, E. era nedormitã, şi o şi sublinia—cãscând des, cam ostentativ. A citit un prospect de cosmetice, apoi s—a jucat în carnetul ei, s—a uitat pe mailul meu de la patrologul unionist.
Dupã—amiazã, oraşul e, ca şi dimineaţã, imersat în ceţuri, ceţuri de iarnã.

Soluţia filoislamicã a ortodoxiei a fost întotdeauna una politicã, şi nu teologicã; nu a fost o eroare sau o miopie, ci o strategie de o destul de înaltã consideraţie pentru identitatea teologicã rãsãriteanã. Vecinãtatea Islamului nu putea sã dea naştere unor confuzii de naturã teologicã—aşa ca prietenia cu latinii.
§
Apusenii sunt tendenţioşi: palamismul a biruit prin ‘intervenţia braţului secular’, pe când creştinismul a fost ajutat providenţial de Împãraţi, etc.. Intervenţia braţului secular nu e strãinã de intenţiile dumnezeieşti. O soluţie teologicã nu e descalificatã de ajutorul secular. Existã Împãraţi celebraţi ca restauratori ai ortodoxiei.
§
Citesc ceva din cuprinzãtorul articol al lui Jugie despre disputa palamistã. Pe acesta nu îl ştiam.
§
Harul dumnezeiesc e şi necreat, şi nediferit. Existã o soluţie greceascã endogenã.
§
Sf. Grigore al Tesalonicului a schiţat o doctrinã a participãrii la Dumnezeu—cum ajunge omul sã participe la Dumnezeu?
§
Practicarea religiei nu este conformarea la nişte norme, ci o relaţie vie de discipolat, o ucenicie.
§
Mistica atonitã a sc. XX. Mistica e ‘adâncimea realitãţii’, e ‘chipul ascuns’.
În creştinismul rãsãritean, instinctiv, e abolitã polarizarea ‘viaţã consacratã’/ ‘lume’, se tinde cãtre sesizarea continuitãţii, a omogenitãţii socialului.
Despre misticii atoniţi.
P. despre misticii atoniţi. Trebuie evitatã rigiditatea clasificãrilor, stricteţea taxonomiilor abstracte, pseudoştiinţifice.
§
Stãniloae fãcea apologia moderaţiei cernicane, a cosmicitãţii, a atitudinii echilibrate faţã de naturã—însã era foarte contondent în polemicã şi nemoderat.
§
Poate cã Stãniloae l—a descris pe Sf. Calinic mai bine decât Iorga.
§
Mulţi dintre ‘fanaticii antilatini’ (palamiştii greci ai sc. XVIII, etc.) erau oameni înzestraţi şi de bunã credinţã, care au încercat sã realizeze ceva, cu uneltele pe care le aveau la dispoziţie.
§
Misoginia Sf. Calinic era redutabilã şi fanaticã, de o ascuţime surprinzãtoare; un altul care uitase de unde a ieşit.
§
Sf. Calinic, dealtfel poate cel mai simpatic dintre sfinţii români.
Iorga n—a scris nici el rãu despre el, însã Pãr. Stãniloae a scris cel mai bine, în ’55, cu prilejul canonizãrii, poate cã fãrã a forţa interpretarea semnificaţiei noii spiritualitãţi mãnãstireşti, sau a renovãrii cernicane.
§
De ce ‘braţul secular’ a fost binevenit în cazul Sinoadelor ecumenice ale întâiului mileniu—şi neavenit în cazul palamismului? De ce susţinerea imperialã ar descalifica o teologie? Autenticitatea religioasã a palamismului e certificatã de cãtre asceţi ca Sofronie. Niciun mare autor rãsãritean nu s—a dezis de palamism, în aproape şapte veacuri. Opoziţia a fost una cam şubredã şi neconvingãtoare. Palamismul tocmai din punct de vedere mistic e convingãtor.
§
Canonizarea de personaje semilegendare.
§
Autenticitatea misticã a palamismului întrece manevrele politice ale partidului palamist din sc. XIV, unele nu îngãduie desconsiderarea celeilalte. De ce intervenţiile Împãraţilor creştini, în vremea Sinoadelor ecumenice, ar fi fost providenţiale şi salutare, iar acelea din vremea Sf. Grigore al Tesalonicului ar fi fost neinspirate şi explicate prozaic, drept imixtiuni ale politicului în bisericesc?
Soluţia filoislamicã a ortodocşilor nu e lipsitã de supleţe—cãci adãpostea doctrina, prin mezalianţã politicã.
Unele proteste ale ortodoxiei nu—s fãrã dreptate.
§
Viaţa e bine sã aibã contururi.
§
Chipul lui Iosif Vatopedinul arãta bunãtate, calm, blândeţe, fineţe şi umor.
§
Diluare de o parte, formalism şi pedanterie, de alta.
§
Bizantinii simţeau durerea şi umilinţa, înjosirea; chiar aceia mai fanatici dintre ei nu trebuie reprezentaţi ca nişte sceleraţi—iar lecţia uniatismului le—a confirmat bãnuielile şi fricile.
Uniatismul ca hibrid şi himerã.
§
Când poezia e numai verbiaj şi diluare.
§
Ascetica nu înseamnã fada peroraţie pioasã, beţia de cuvinte a evlaviei verbale. Şi aici, tot numai ‘simţirea’ trebuie sã cãlãuzeascã trierea.
§
Istoria chinuitã a Bisericii ortodoxe, sub turci; nu voi bagateliza mãrturia ortodoxã a atâtor veacuri de înjosire.
§
Genialitatea ortodoxã, ceea ce e interesant şi palpitant: ‘e ceva la ortodocşi …’—punerea pe gânduri.
§
Eu cred în mãrturia de veacuri a ortodoxiei rãsãritene, în mãrturia integritãţii ei identitare, e ceva nebagatelizabil. Cred cã existenţa ortodoxã a fost una semnificativã religios.
§
Reprezentarea suferinţei, adicã o perspectivã sapienţialã asupra suferinţei, e cât se poate de necesarã în religie. E vorba despre o laturã a vieţii care chiar trebuie reprezentatã, gestionatã, explicatã.
§
Lui Iorga îi lipseau perspectiva şi adâncimea religioase; de unde, portretele lui de oameni religioşi ies aplatizate, boante, teşite. El îi descrie pe mistici ca un moralizator; dimensiunea misticã, intrinsec religioasã, îi scapã, Iorga reducea totul la resorturile eticii muncii, etc.. Semnificaţia religioasã îl depãşea.
§
Bagatelizarea vieţii religioase elene şi atonite.
Cei cãrora le displace misticismul cultivat şi practicat de atoniţi.
§
Frumuseţea ca izvor de inspiraţie afectivã. Frumuseţea ca filigran.
§
Misticismul înseamnã asprimea sfinţeniei biblice, cu stricteţea ei, nu fantazãri morbide sau dulcegãrii sau peroraţii anoste. De aceea, nu cred în misticismul iezuit, cazuist, post—tridentin, chinuit şi pedant.
§
Sinoadele ecumenice judecau afirmaţii, propoziţii, teze, nu atitudini, tendinţe generale ale minţii. În acest sens, bineînţeles cã Sf. Ioan Zlataust este un proto—nestorian, adicã un antiohian; însã afirmaţiile lui nu—s cele ale lui Nestorie.
§
Perspectiva esteticã este una atemporalã nu fiindcã ar fi anistoricã, ar nega condiţionãrile istoric—culturale. Ci în sensul cã judecata de gust se emancipeazã de astfel de consideraţii, nu se lasã determinatã de ele, apeleazã la ‘intuirea esteticului’, la intuiţie, la aprecierea valorii.
§
Inima, simţirea, femeile şi religia.
§
Nevoia de iniţiere; lipsa de tact şi de subtilitate.
§
Teologi ai inimii şi ai simţirii (ca Pãrinţii neptici gustaţi de Paleologu).
§
Monahismul rãsãritean e interesant numai ca isihasm, numai în varianta isihastã.
§
Interesul meu pentru viaţã, gustul meu de viaţã e atât de redus, aproape inexistent; reculez instinctiv din faţa oricãrei manifestãri de vitalitate şi de sãnãtate, de robusteţe de vreun fel.
§
Biologia e baza existenţei mintale.
§
Femeile trec atât de repede peste nimicuri; E. a înţeles cã nu e cazul sã discutãm despre cluburi, bowling, etc., ci despre gãtit: ciorbiţã, etc.. Azi mirosea extraordinar.

Iosif al Peşterii, unul dintre vãzãtorii luminii taborice, era din generaţia lui Michaux, Cãlinescu, Kawabata, Borges, Hemingway şi Nabokov, şi cu 32 de ani mai tânãr decât Sf. Siluan.
§
Nu ştiţi cã bunãtatea judecã lumea? Cã oamenii vor fi judecaţi de cãtre bunãtatea, nu de cãtre neîndurarea Lui Hristos? Cã îi va arde dezvãluirea bunãtãţii nemãrginite dumnezeieşti, cã prin aceasta se vor judeca?
În aceastã lume, oamenii preferã sã nici nu ştie cã bunãtatea autenticã existã.
§
Ascultarea faţã de îndrumãtorul spiritual, ca sã continui un gând al lui Efrem Katunakiotul, provine din iubire, din dedicare, dintr—o realitate vie, nu din disciplina de cazarmã, nu din obedienţa cazonã, nu e ceva cazon.
§
A face abstracţie de artificialitatea şi formalismul cadrului sacramental ritual, de caracterul legalist şi exterior, normat. Aceasta e ceea ce stânjeneşte însãşi sacramentalitatea. Neghina ritualismului, a formalismului şi a pedanteriei, a artificialitãţii, îngustimii şi fetişizãrii regulilor.
§
Unele versete nu trebuie interpretate în sens metafizic, ca şi cum ar fi o învãţãturã despre viaţa de apoi, ci în sens pedagogic.
§
Unii predau doctrina Sf. Grigore, eu chiar mã rog lui.
§
Substanţa fizicã se numeşte accidente sau specii; substanţa metafizicã se numeşte, simplu, substanţã, şi ea e aceea care se trannsformã.
Ieri am pretins cã transsemnificarea este teologia euharisticã ortodoxã.
§
Creştinismul principal îl considerã pe Iisus drept Hristos, Mesia, ‘Cel uns’, nu ca Logos; Numelui i—a adãugat calificativul de ‘Cel uns’, Mesia, nu pe acela de Logos. E numit ‘Iisus Cel uns’, nu ‘Iisus Logos’.
Nu e deajuns sã spunem cã ‘Hristos’ înseamnã ‘Mesia’; trebuie adãugat şi cã ‘Mesia’ înseamnã ‘Cel uns’.
Perspectiva primilor creştini o prelungea pe aceea veterotestamentarã: Iisus este ‘Cel uns’. Centralitatea îi era acordatã caracterului de ‘a fi primit ungerea’. Ungerea aceasta fiind semnul consacrãrii. Perspectiva aceasta nu e treimicã—ci a ‘Unsului’.
§
Religia nu trebuie sã toceascã înţelegerea, agerimea, perspicacitatea, vioiciunea, ci sã le stimuleze. Nu sã amorţeascã, ci sã învioreze. Nu o religie a celor morocãnoşi, posaci şi posomorâţi.
§
Sapiditatea aşa de proprie, aşa de caracteristicã lui Ralea.
§
‘Facerea’ nu se referã la singurãtatea ‘omului’, abstract, ci la aceea a bãrbatului.
§
Lumina taboricã este strãlucirea fiinţei îndumnezeite, transformate, metamorfozate, preschimbate. Nu e lumina dumnezeirii, ci splendoarea suprafireascã a teozei. Schimbarea la Faţã nu e nici ea o sãrbãtoare a Logosului—ci a lui Mesia, a ‘Celui uns’, a ‘Unsului Lui Dumnezeu’, a celui consacrat de Dumnezeu pentru mântuirea lui Izrael şi a neamurilor.
§
Sapiditatea inconfundabilã şi singularã, neasemuitã, a eseisticii lui Ralea.
§
Adevãratele eseuri nu sunt explorãri (circumspecte), ci rezultate. Aici Paleologu nu are dreptate. Caracterul eseisticii nu constã în prospectare, ci în înfãţişarea de rezultate.
§
Naraţiune purã, nedigresivã, nu înseamnã şi ‘roman pur’.
§
Filozofie epigramaticã.
§
Viaţã religioasã, sau ‘consacratã’, sau ce alt termen vom mai gãsi, nu înseamnã viaţã mãnãstireascã, accepţia datã de apuseni e una prea legalistã şi pedantã. Ea corespunde unui maniheism detestabil. Vocaţia la o viaţã religioasã se poate împlini în multe feluri. Arturo Vasquez echivaleazã ‘viaţã religioasã’ (sau ‘consacratã’) cu celibat mãnãstiresc—ceea ce e o petiţie de principiu. Se postuleazã ceea ce se pretinde a fi demonstrat. Vocaţia la o viaţã religioasã e şi vocaţia la o viaţã în lume: ‘gând rãsãritean’ care îi e cu totul strãin unui vestic. Fetişizarea celibatului (echivalat cu ‘curãţia’) e eroarea majorã a lumii catolice vestice. Consacrarea vieţii ar trebui sã însemne sfinţirea ei, permearea ei de Spirit Sfânt—nu golirea ei. Fiecare om, în condiţiile lui de existenţã şi în sintaxa parcursului sãu pãmântesc, poate împlini chemarea la o viaţã consacratã. Gând rãsãritean—şi concluzie luteranã. Practicile apostolice, practica apostolatului timpuriu, nu dezmint aceastã idee.
De ce complexele mele? Am trecut printr—o instituţie de învãţãmânt superior mai prestigioasã decât un seminar schismatic argentinian.
§
Sensul propedeutic şi al premergerii, în ortodoxie.
§
Sunt un cetitor de omileticã.
§
Perfecţiunea naturalã nu e încã desãvârşirea unirii ipostatice, nu înseamnã îndumnezeirea sau unirea ipostaticã. Deipara era foarte aptã de a se sfinţi, favorizatã, nu şi gata sfinţitã—nu şi unitã ipostatic. Fecioara nu s—a ‘nãscut mântuitã’, ci numai desãvârşit pregãtitã uman pentru a primi mântuirea. Şi ea s—a sfinţit, a meritat sfinţirea, însã a plecat de la condiţii umane superioare. Desãvârşirea Preacuratei nu e datã prin preadaptare, adicã prin Zãmislirea Neprihãnitã, ci favorizatã de aceasta. Preacurata nu s—a ‘nãscut mântuitã’, ci numai ‘lipsitã de urmele pãcatului strãmoşesc’. Înfierea ei în har e tot prin adopţiune, nu prin unire ipostaticã. Ea nu se naşte sfântã, însã preadaptatã pentru sfinţire. Meritele ei sunt merite adevãrate, lupta ei—luptã adevãratã. Zãmislirea fãrã patã nu înseamnã unire ipostaticã. De aceea, ea nu se mântuieşte ‘fãrã Hristos’, ci numai primeşte o fire lipsitã de deteriorãrile obişnuite. În ea, e refãcutã curãţia dintâi—care oricum avea nevoie de teozã; de aceea, Zãmislirea Neprihãnitã nu poate fi înţeleasã decât prin teologia scotistã, care vede în mântuire altceva decât restaurarea. Restaurarea nu e deajuns. Restaurarea o primeşte Maria, însã aceasta încã nu e mântuirea.
Cine reduce mântuirea la restaurare, va echivala Zãmislirea Neprihãnitã cu mântuirea—cãci aceasta e acordat—firea restauratã, curãţitã. Însã mântuirea era necesarã chiar şi fãrã Cãdere. Omul tot ar fi trebuit ‘mântuit’: deificat. Restaurarea nu înseamnã mântuirea. De aceea, tomismul nu pricepe necesitatea sau posibilitatea Zãmislirii Neprihãnite, pe când scotismul, da. Mântuirea redusã la restaurarea condiţiei întâiului Adam face ca Zãmislirea Neprihãnitã sã fie absurdã. Cine pricepe cã şi fãrã Cãdere, mântuirea tot era necesarã, cã Adam chiar înaintea Cãderii nu îşi atinsese ţelul, nu era, aşadar, mântuit, ci avea nevoie de un Mântuitor, pricepe şi cã Zãmislirea fãrã patã nu pune în discuţie necesitatea salvificã a Lui Hristos. Iatã de ce numai scotismul, care afirmã cã Întruparea era necesarã şi fãrã Cãdere, cã mântuirea e mai mult decât restaurarea, explicã şi acceptã posibilitatea Zãmislirii Neprihãnite, pe când echivalarea mântuirii cu restaurarea se poticneşte. Condiţia umanã integrã nu e încã şi mântuitã. Firea umanã fãrã urmãrile pãcatului are încã nevoie de mântuire.
Argumente logice, nu sentimentale.
§
Meritele de predicator nu trebuie înţelese ca merite actoriceşti, de debitare a predicii.
§
În timpul Missei de dum., m—am gândit la ce înseamnã ‘a practica religia’. Ce presupune, de fapt, ‘practicarea religiei’? Nu încrederea acordatã unor prescripţii, a cãror necesitate e postulatã. Nu e supunerea faţã de prescripţii, ci ascultarea de povãţuitor—un altfel de încredere, izvorâtã din substratul uman, din relaţia umanã.
Ce anume caracterizeazã ‘practicarea religiei’? Ce îl distinge, de fapt, pe cel care ‘practicã religia’? Faptul cã urmeazã nişte prescripţii? Prin ce e practicantul altfel decât ‘omul onest generic’? Are, în plus faţã de acesta, respectul faţã de nişte prescripţii? Dacã ar fi aşa, practicarea religiei ar fi şi împovãrãtoare, şi superfluã. Însã încrederea aparte care organizeazã practicarea religiei e aceea într—un povãţuitor, în contextul unei relaţii umane. Nu e vorba despre acceptarea aprioricã a prescripţiilor instituţiei.
§
Mentalitatea—sau reprezentarea teologicã—a sinopticilor este una adopţionistã. Ei îşi reprezintã un progres uman al Lui Iisus. Ei cred în ‘înaintarea’ Lui Iisus, imaginea nu e una staticã. Ei nu pornesc de la Logos—ci de la umanitatea în desãvârşire.
Caracterul misterios, echivoc, inerent ambiguu, al experienţei Lui Mesia.
§
Creştinismul nu e o eticã mitologizatã, o eticã transpusã legendar, rescrisã ca basm. Existã ‘genuri literare’ în Scripturã—folclor, basme, fantezie popularã sau a unui poet. Existã ‘mituri explicative’—cum ar fi acela al Facerii şi al Cãderii. Religia, însã, nu e prezentarea mitologicã a unei etici.
§
Sfinţenia nu e abolirea umanului. Sfinţii nu trebuie prefãcuţi în bucãţi de cremene, sau în ceva anorganic.
§
Spiritul platonician şi rãsãritean e unul al medierii, al mijlocirii, al gradãrii, al atingerii treptate, al aproximãrii progresive, al aluziei şi al semitonului. El acordã atenţie apropierii, tactului, discreţiei. Nu crede în ‘punerea în faţã’, în confruntarea nemijlocitã.

Dupã gerul Bobotezei, cãrţi şi muzicã

Dupã gerul Bobotezei, cãrţi şi muzicã




Iubirea însãşi este o umilinţã şi o înjosire, fiindcã ştiu cã ea nu mã iubeşte şi nu mã vrea, cã nici nu sunt genul ei.
Cele trei atitudini (încurajarea; implorarea înlãcrimatã; râsul).
De fiecare datã, totul a eşuat, a ieşit rãu, a dat greş, nu a izbutit. Pânã şi ieri—când m—am speriat, m—am pierdut, m—am crispat şi nu am recunoscut râsul.
Tripla sistare; rugãc.. Sistarea alim.: azi; sistarea fumatului: marţi; sistarea i.: ieri.
Ucis lãuntric; mort pe dinãuntru. Viaţa mea distrusã.
A da numai accepţiuni abstracte. Însãşi umanitatea mea e una abstractã şi neexersatã.
Vin., încã mai am cârnaţi, pâine, vin şi cola; azi, provizii de ţigãri. În baie, înţeleg jocul, strategia: ‘peste vreun an’ şi condiţia/ avertismentul, care sã mã pregãteascã pentru sistarea bruscã, ‘fãrã explicaţii’—cinismul şi egoismul cu care s—a folosit de viaţa mea, ştiind cã eu, dacã voi aştepta altfel decât stressat, nu va fi cum vrea ea. Purtarea mea cu vorba vreme de un an, fãgãduinţele care sã n—o oblige.
Ieri: totodatã surprins (de prezenţa ei), şi înfricoşat, terorizat, blocat, paralizat şi crispat.

Reformularea sintaxei afective.
Ieri, câteva pag. din Damaschin Grigoriatul.
Certitudinea femeilor. Discreţia. Înţelegerea. Douã dintre virtuţi. Dacã am mai iubit.
Lecţionarul celebrãrii Botezului Domnului are un caracter pronunţat ‘adopţionist’, în tonul unei cristologii ascendente: profeţia mesianicã a lui Isaia—predica din ‘Fapte …’, unde natura de uns a Lui Hristos e probatã cu binefacerile şi exorcismele Sale—întâmplarea evanghelicã (analizatã de mine odatã). Aluzia e la o cristologie foarte ‘de jos în sus’—Iisus primeşte ungerea, deşi scurtul dialog cu Botezãtorul denotã caracterul simbolic al botezului. Botezul Lui Iisus: vãdire, ‘epifanie’, sau ungere, înfiere?
Scrierile scurte ale lui Ralea: reuşite scânteietoare ale eseisticii noastre; existã atâtea eseistici, câţi mari eseişti—fiecare îşi configureazã domeniul în felul sãu, irepetabil, inimitabil: de ex., fiecare dintre englezi.
Tripla sistare. Şale. Blocarea în tiparul lui ‘peste vreun an’. Nu mai era plânsã—nici surprinsã. ‘Rãbdarea’—rugãc.—activ. Înţelegerea—maicile—iubirea, C.. Ciudã—fete.

Gândul la eseistica lui Ralea.
Dumnezeu a revãrsat neîncetat în inima mea harul iubirii.
Lauda liturgicã pe care Biserica ortodoxã o aduce sfinţilor ei.
La cinã, salatã ţigãneascã de peşte, cremwurşti, pâine, langoşi cu mere şi cola; fumat. La Missã, am reascultat predica lui Simon Petru la Cezareea—cu mesajul ei sobru de mântuire deschisã tuturor—predicã într—adevãr notabilã; secvenţa Botezului Lui Iisus e rãstãlmãcitã: Iisus nu—l aprobã pe Sf. Ioan, ci îl corecteazã, şi vorbind despre necesitatea de ‘a face ceea ce e drept’, dã dreptãţii o accepţie organicã, biblicã—de necesitate religioasã, nu formalã. Iisus nu îl încuviinţeazã pe Ioan, ci îi taie vorba, arãtându—i cã nu a priceput, cã altceva se petrece, cã e primitã o ungere mai înaltã, nu o scufundare a pocãinţei—nu e moartea omului vechi, ci consacrarea omului nou. Ascult muzica bisericeascã de la Miledy—mai ales ceva din ‘Paraclisul …’ cântat de aghioriţii români.

Calmarea, liniştirea şi înviorarea prin rugãc..
‘Pentru cã într—adevãr nici nu suntem’.

Reabilitatea trupului şi a sacralitãţii lui inerente, intrinseci. Ce înseamnã, pentru trup, ‘intrinsec’?

Epurarea reprezentãrii emotive a femininului

Epurarea reprezentãrii emotive a femininului





Femeile normale au simţul esenţialismului; însã asta nu le face defel austere—ele sunt esenţialiste fãrã a fi austere—sau crispate. Femeile sunt fiinţele umane mai generoase, mai gata sã dãruiascã. În toate, ele sunt mai bune decât bãrbaţii. Creştinismul demitologizat al femeilor nu devine, prin aceasta, câtuşi de puţin o eticã. Creştinismul demitologizat, în accepţia curentã, e o teorie—pe când acela al femeilor e o misticã realistã, neevazionistã.
Demitologizãrile propuse de bãrbaţi sunt simplificãri arbitrare şi aproximãri stângace a ceea ce simt, ghicesc, intuiesc femeile—a ceea ce ele ştiau cu certitudine dinainte. Credulitatea e marea farsã pe care femeile normale o joacã bãrbaţilor şi imperialismului masculin, imposturii spirituale masculine. De aici, darea în vileag a penibilului mult—lãudatei credinţe literale a bãrbaţilor.
Religia femeilor face ca demitologizarea şi teoriile creştinismului adogmatic sã aparã puerile.
Femeile sunt fiinţele cel mai puţin credule care existã. Nimic nu le amãgeşte, înafara propriei lor nevoi de a fi iubite, apreciate, ocrotite—şi aceasta, pânã când sunt decepţionate.
Ceea ce alde Loisy şi Turmel abia îndrãzneau, cu probitate savantã, sã descopere, femeile normale simţeau demult.
Accesul la feminin e o simţire, nu o teorie sau o explicaţie, ci o sorbire a afectivitãţii lor; ceea ce e o pace, nu un leşin libidinos, nici afectarea umilitoare, complicitatea falsã.

Femeile te învaţã sã deteşti afectarea.

Feminismului ostentativ, adesea de proastã facturã intelectualã, eu le prefer feminitatea şi femininul. Teoriile feministe sunt ideologii sau peroraţii. Simţirea superioritãţii—nu numai afective sau sentimentale—a femininului e altceva. Nu cred în feminismul libertinilor, cum nu cred nici în acela al estropiaţilor. Femininul e mai interesant decât declamaţia feministã—adesea, alibi al ratãrii—sau, din partea bãrbaţilor, al libertinajului—emanciparea, pentru a folosi şi umili.
Ceea ce pentru Loisy, Turmel sau Bultmann era o îndrãznealã, o formulare temerarã, pentru femei e o certitudine intuitivã şi cognitivã.

Femeile te mai învaţã şi cã esenţialism nu înseamnã austeritate—sau strepezire.

Eseistica lui Mihai Ralea

Eseistica lui Mihai Ralea




Paleologu vorbeşte numai despre ‘Atitudini’ şi ‘Valori’, mi se pare, însã au existat şi ‘Interpretãri’, ‘Memoriale’, ‘Înţelesuri’ (în prezentãrile populare, bibliografia lui Ralea e mereu foarte confuz şi neglijent prezentatã); dealtfel, aceeaşi inegalitate care îl supãra pe Paleologu la Camil P., la Eliade, la Sadoveanu, etc., existã şi la Ralea. Ca şi Gracq şi Nabokov, Paleologu mergea ‘pe cãrţi’, nu pe autori.

Sadoveanu şi Kogãlniceanu sunt singurii ‘Mihail’ ai literaturii noastre; Ralea, ca şi Eminescu, e numai ‘Mihai’.

Literatura lui Ralea: savoarea deliberatã; cariera: oportunismul, neruşinarea, versatilitatea şi arivismul. Uman, era, simultan, atractiv (o spun Noica, Paleologu, Barbu, cãrora le fãcuse o impresie plãcutã) şi dezgustãtor, dezagreabil (desfrâul, etc.).

Paleologu avea, în literaturã, un simţ şi o deprindere a trierii. Oamenii deprinşi sã trieze, şi care admirã cãrţi, nu autori: Paleologu, Gracq, Stevenson, Nabokov, aşa e şi hiperinteligenta Miledy (care semnala inegalitatea basarabeanului, declinul); iar alţii îi taxeazã de cârcotaşi.
Iar cauzele nereuşitei unei cãrţi/ scrieri pot fi atât de multe, încât nici nu meritã cãutate ipoteze explicative, ci numai constatat faptul.
Realitatea e mai bunã decât iluzia. Incongruenţele, asimetriile trebuie observate, nu trecute cu vederea.

Ralea îşi rãscroia vols.. Un fel de plachete de eseisticã—‘volumaşe’, le numeşte Paleologu. Scânteietoare calitãţi epigramatice—de felul celor care sã—l facã dispreţuit, cu suficienţã, de Noica. Scrise fãrã efort vizibil.

Scrierile lui Serafim Alexiev

Scrierile lui Serafim Alexiev





Doctor în teologie la Berna, ucenic al lui Sobolev (care nu era bulgar, ci rus), acaparat de ortodoxia rusã, stilist, antiecumenist şi anti—imaculist, Serafim Alexiev a fost autor de scrieri duhovniceşti şi teolog savant, polemist şi poet; avea o fizionomie asprã, ironicã şi inteligentã, chipul unui om încercat şi nu lipsit de umor, de persiflare, aer un pic distant şi batjocoritor, luãtor în râs.
Tenace reprezentat ca unul dintre vârfurile de lance ale antiecumenismului rãsãritean celui mai radical şi net, reacţionar şi ultraconservator, aliniat tradiţionalismului celui mai colţuros, inspirat de atitudinile spirituale (şi bisericeşti) ale ortodoxiei ruseşti,
Literatura lui Serafim Alexiev e tripartitã: scrieri duhovniceşti, de îndrumare, de sfãtuire, de orientare spiritualã—aşadar, de asistenţã directã, de ajutor nemijlocit (incluzând studiile despre figuri religioase şi rugãciuni rãsãritene; lucrãri teologice, polemice, etc., unele în calitate de teolog universitar—în periodice savante, sau ca polemist antiapusean); studii despre probleme bisericeşti (‘stilul’ calendaristic şi ecumenismul).
Scrierile lui Serafim Alexiev sunt despre credinţã (Catehism), nãdejde (Fericiri), iubire (Decalog), smerenie, împãcare, suferinţã, misticã, leac, viaţa de dupã viaţã, calendar, ecumenism, rugãciunea Sf. Efrem, stareţii de la Optina, Sf. Serafim.

Noica, reticent faţã de aptitudinea filozoficã a lui Aristotel, îl valida pe Kant ca filozof; însã e semnificativ cã Simmel, neokantian renumit, îl considera pe Kant un savant (nu un metafizician), iar cãtre final şi abjurase de fapt kantismul.
Noica avea instinct şi fineţe: îl prefera pe Platon, lui Aristotel. (Mã gândeam cã unei femei de fineţe i—ar fi imposibil sã îi aprecieze pe cei ca Hegel şi Aristotel, pe mãlãieţii pedanţi ai gândirii. Hegel nu i—ar spune nimic unei femei normale. O femeie hegelianã e de negândit, o aberaţie.) Aparent din aceeaşi fineţe filozoficã provine şi aprecierea acordatã de Noica lui Kant; însã nu e aşa. Neokantianul Simmel nu îl considera pe Kant un filozof. Iar la Noica existã şi descalificanta înclinaţie cãtre Descartes—ca sã nu mai vorbim de … Hegel, cu pedanteria acestuia—iar pânã la urmã îl acceptase pe Aristotel, trãdându—şi instinctul.
Am ajuns sã vãd în patrologul Gilbert pe opusul lui Miledy; m—a îndrumat pe cãrãri complet greşite: doctrina, Aristotel.

Voga creştinismului rãsãritean

Voga creştinismului rãsãritean





Creştinismul rãsãritean e reprezentat mereu drept acela care dã lecţii, care îi dãscãleşte pe ceilalţi—de unde, tonul apodictic, profesoral, mustrãtor şi care nu admite replicã. Invers: apusenii sunt aceia dãscãliţi, ale cãror merite sunt, în cel mai bun caz, lãudabile însã banale sau prozaice.
Într—un cuvânt, aceastã ierarhie e simbolizatã de teza ‘creştinismului ioaneic’, superior acelora petrin şi paulinic. Rãsãritenii îşi atribuie calitatea ioaneicã—fãrã a menţiona, dealtfel, transferul ilicit de însuşiri ale Bisericii întâiului mileniu cãtre creştinismele actuale est—europene: bulgar, sârb, românesc, neogrec, etc.. ‘Ioaneicã’ va fi fost Biserica rãsãriteanã a întâiului mileniu—nu urmaşele ei est—europene, eleno—slave.
Împãunarea cu însuşiri ale creştinismului rãsãritean al întâiului mileniu este o tarã care defineşte tendenţiozitatea şi reaua—credinţã a schismaticilor.
Acceptarea implicitã a superioritãţii efective a creştinismului ioaneic/ rãsãritean e prezentã şi în consideraţiile primatului Bisericii anglicane. Ignorãrii de veacuri i—a urmat, în sc. XX, supraestimarea a ceea ce e bun la schismatici.
Rãsãritenii vorbesc de parcã ei ar fi mereu în poziţia de a da lecţii, şi cu o temerarã pretenţie la infailibilitate. Se comportã ca şi cum infailibilitatea le—ar reveni—în virtutea întâietãţii spirituale a Bisericii rãsãritene a întâiului mileniu, fãrã a se observa decãderea care a urmat.
Nu e greu de vãzut cã, în discursul ecumenist uzual, ortodoxiei îi sunt atribuite cele mai strãlucite şi îmbietoare calitãţi, fapt valabil atât pentru ecumenismul practicat de schismatici, cât şi pentru acela provenit de la apuseni. Creştinismului rãsãritean îi revin, în conformitate cu mentalitatea anexionismului bizantino—slav, cele mai plãcute calitãţi, pe când creştinismelor apusene—roman, protestant şi neoprotestant—li se atribuie numai merite inferioare, subordonate şi neatractive.

Limanul descurajãrii

Limanul descurajãrii


Viaţa mea chinuitã, diformã, rizibilã şi batjocoritã; bãtaia de joc care e viaţa mea.
Neîncrederea—ca formã a existenţei mele. O neîncredere oarbã—în mine, în ceilalţi, în relaţii, în comunicare şi comunicabil, în transparenţã şi inteligibil. Enorma descurajare.
Miledy s—a oferit sã—mi furnizeze femei: pe ea însãşi (joi), studenta şi blonda (vin.).
Aprecierile rãmân cele vechi: egoismul, prostia infinitã, ca şi ceea ce numisem oligofrenism. Intuisem cã e una din femeile care au nevoie sã fie dominate şi umilite, cã limbajul pe care—l înţelege e numai acela al agresivitãţii şi obrãzniciei, felul cum o curteazã obraznicii şi golãnaşii, cei care îi vorbesc dur, cã are nevoie sã fie supusã, luatã tare—ceea ce eu nu pot/ vreau. Nu înţelege decât de luatul tare, de ţinutul din scurt, de brutalitatea moralã.
Neinteligentã, egoistã, meschinã şi limitatã.
Îmi e imposibil sã fac un lucru în vederea altuia—sã fac ceva, care nu are decât un raport extrinsec, conjunctural, cu ceea ce vreau eu de fapt.
Inteligenţa mea e aşa cum a conformat—o experienţa mea: literarã şi noţionalã.

Luni, Miledy îmi vorbea despre iertare (şi ‘jertfã’), iar joi îmi spunea sã urgentez curãţenia.

Surâsul ei larg, deschis, excitant, cordial şi care invitã.
Ea a interpretat ca pe o invitaţie de a abuza de rãbdarea mea. Alibiul ei fiind ‘neînceperea încã a relaţiei’. Altfel, era tot timpul la tel., folosea tel. mereu. Ce altceva mai trebuia sã fi înţeles eu, în acea searã.
Ştiusem cã Miledy judecã asprimea cu care—am fost tratat, crasa desconsiderare.

Dacã e prea mult sã îi telefonezi unuia care s—a lãsat umilit pentru tine în faţa unui coridor plin de paciente …. Niciun copil. Dacã e prea brusc sau devreme pentru telefonat sau petrecut împreunã Revelionul, atunci e prea devreme pentru multe. ‘Comunicarea’. ‘Normalitatea’. Clişee.

Imagini ale degradãrii, forţãrii. Imprudenţa; cel care cãuta sã i—o introducã, silind—o, basculând situaţia.

Rãutatea, placiditatea, egoismul,
Paşii. Silueta. Silueta ei, întrevãzutã; aluzia, uşa, a intra, orã.

Numai calitãţile morale, nebiologice, pot fi iubite. Biologicul nu are calitãţi, ci caracteristici.
Cã ea va fi dezamãgitoare uman.
Simţul luminozitãţii.
Îmi dorisem atât de mult sã fie aşa, încât am interpretat corespunzãtor orice informaţie.
Altã idee despre cuplu, comunicare, încredere.
Ecranarea vidului.
Manuale dihovniceşti. Adevãruri amare. Contrariul comunicãrii: rãstãlmãcirea. Grotescul existenţei mele. ‘Peste vreun an’. Rezultatul întreruperii. Îndepãrtarea. Urmarea rutinei. ‘Peste câţiva ani’. Banalul. Spiritualul. Tristeţea.
Egoismul şi altruismul la femei.
La ce mai venise, dacã …. Tripla umilire, batjocura—numai umilit, lovit şi bãtut—fiindcã nu eram ca şi cumãtrul—iubirea mi—a adus numai durere şi înjosire. Risipa—la vârsta noastrã—risipa smintitã. La ce m—a mai întâlnit, o singurã datã; ce rost a avut o singurã întâlnire. Cum de o prevãzusem, dacã de fapt …; cãci intenţia ei nu fusese aceea prevãzutã—atunci la ce mai …. La ce mai venise, dacã … (înşelarea; absenţa). Urmarea întreruperii, rezultatul; abstractizarea; ‘reîncãlzirea’; semnificaţia neîntâlnirii. Pedepsirea asprã a ignoranţei. Romane. Casã. Casã; curãţenie& vreme. Ed..
Tristeţea; distrus.
Cãrţile deteriorate la renovare; neglijenţa. Cântarea.

Ea m—a dezamãgit; eu am dezamãgit—o de mai multe ori. Povaţa lui Valeriu Rusu îi era folositoare şi ei—nu numai mie. Nici ea nu trebuia sã se aştepte cã ne vom acorda bine. La fel a greşit şi ea: crezând cã voi înţelege ce vrea, cã îi voi vrea prezenţa. Joia cu tabelul (preziua aniversãrii mele); jazzul, sb. liberã, picnicul ratat; lunea; îndemnul de a îi cere albumele; vin., liceul; cele şase ocazii (banii; lunea; ‘hârtii vechi’; pontaje; joia—frica, paralizat; uitatul la ceas, limbaj discret); 2 x râsete. Poate cã s—a şi comportat prosteşte fiindcã şi ea iubea. Eu n—am dezamãgit—o mai puţin, decât ea pe mine; decepţionant, iar şi iar şi iar, am fost şi eu. Harul Lui Dumnezeu sã facã din aceste petice soioase un veşmânt nou, de nuntã!
Când Dumnezeu îmi trimite gânduri de smerire, spre îndreptare.
Sub lexicul ridicol, perimat, anost.
Grigore, Simeon, Isaac, Vasile, Teolipt, Nicolae, un sinait, antologia, sursa lui ‘Neagoe’, mariologia.
Aici s—a ajuns numai din vina mea.
Preferãm sã înţelegem numai din gurã şi din cuvinte, nu şi din viaţã; asprimea pedagogiei meritate ne revoltã.
Ea a început fãrã pic de aroganţã—cu o declaraţie. E drept şi cuvenit sã mã doarã. Iar Miledy are dreptate sã vadã în iubirea eroticã, senzualã, o formã a iubirii adevãrate, duhovniceşti. Ştiu sã cer, însã nu ştiu nici sã dau la rândul meu—şi nici mãcar sã primesc. Îndreptarea inimii; smerirea trimisã de sus. E ceva foarte filocalic/ neptic/ isihast/ atonit în aceastã trãire a curãţirii de patima mâniei. ‘Mã absolvã Hristos, din Ceruri!’
Ştiu sã cer, însã nu ştiu nici sã dau—şi nici mãcar sã primesc.
Ea are tot dreptul sã cearã sã fie curtatã, sã aştepte curtarea.
… Dar ce am fãcut şi eu din viaţa ei! Cât am umilit—o şi torturat—o! Cât de adesea am dezamãgit—o, şi cu ce sãlbãticie! Ce desconsiderare şi, mai ales, neîncredere i—am arãtat adesea!
Amarul curãţitor şi gratitudinea sincerã resimţitã pentru ajutorul dumnezeiesc.
Voia avea rusoaica mea.
Inspiraţie nepticã, isihastã şi filocalicã.

Ea mi—a iertat mie greşeli, şi nu e deloc mai imperfectã decât mine, moral.

Ideea mea e modernismul, stângismul politic, estetizarea, laicitatea, secularizarea, separarea religiosului de civil, celebrarea frumuseţii, inteligenţa. Acestea—fãrã ranchiune, crispare, pornire, fanatizare, orgoliu.
Nefanatizat.

Religia e modul lui Miledy de a—şi tâlcui realitatea, în termenii analizei morale. Agerimea ei neîntrecutã, rapiditatea şi energia.
Fineţea şi stenicul.

Tripla redresare. Romane (trei grupe). Agerimea, destoinicia şi rapiditatea. Ca Miledy. Rufe& lecturi& casã; curãţenie& ed.. Haine.
Estetizarea, umorul, decomplexarea, relaxarea, igiena, dezîmbâcsirea.

Prin ce se face de ruşine ortodoxia

Prin ce se face de ruşine ortodoxia






Cu teoriile conspiraţiei, cu bazaconiile despre cipuri şi vaccinuri, despre masonerie şi vremurile de pe urmã, cu isteria milenaristã, cu neglijenţa teologicã, cu fragmentarea ecleziologicã, cu scandalurile interne, cu tonul necivilizat şi ostil, cu orgoliul nemãsurat care demonstreazã complexe, cu antisemitismul, cu biblistica retrogradã, cu promovarea credulitãţii, cu confuzia doctrinarã, cu naţionalismul şi filetismul, cu maculatura de propagandã anti—occidentalã, cu ciorovãielile jurisdicţionale, cu corupţia generalizatã, cu fanatismul şi habotnicia, cu inepţia crasã a ‘bãtrânilor îmbunãtãţiţi’ (din liga lui Paisie, a lui Pârvu şi Papacioc), cu promovarea fãţarnicilor şi a ipocriziei, cu duplicitatea, cu escamotarea defectelor celor mai evidente, ortodoxia schismaticã se face de râs într—un mod în care catolicismul şi protestantismele nu greşesc. Aceste atitudini ciudate decredibilizeazã ortodoxia.
Ortodoxia se face de râs şi prin aroganţa stridentã, care demascã, de fapt, complexele de inferioritate—şi autodeprecierea. Într—o orã a biruinţei, ortodoxia e încã foarte complexatã—şi scoate în faţã voci aşa de evident nepatristice, ca ale lui Paisie şi Pârvu.
Astfel de gafe şi bazaconii descalificã şi chiar denatureazã ortodoxia, fac din ea o ideologie retrogradã, o ideologie vrãjmaşã modernului. Aceste atitudini ridicole denatureazã ortodoxia, care devine o agenţie de propagandã înverşunatã împotriva cipurilor, vaccinurilor, sionismului, masoneriei şi papalitãţii—marotele vrãjmãşiei rãsãritene. Asemenea marote sunt degradante şi inacceptabile. Frapeazã tonul nepatristic al invectivelor şi vituperãrilor, ‘împrãştierea’. În acest fel, ortodoxia îşi devine propria caricaturã; iar cu astfel de exponenţi, nu mai are nevoie de adversari.

Cãrţi şi muzicã

Cãrţi şi muzicã





Ţigãri, cola, cafea şi lapte cu cereale în ziua de Anul Nou. I., dupã o s.. Placiditatea, indiferenţa şi desconsiderarea au fãcut ca nici aceastã zi sã nu fie aceea aleasã pentru întâlnire; anormalitatea acestei situaţii. Anormalitatea.
Locuinţã—curãţenie—igienã—scrisul—cititul—blonda cu fustã scurtã.
Moderaţia pretenţiilor femeilor inteligente şi normale—nu ale gâştelor.
Urmarea întreruperii, a ‘nevederii’, a secţionãrii bruşte.
Despre Anania, Joantã, basarabean, bulgar, Maicã.
Voi sta acasã, cetind romane.
Cãtre searã, am ieşit dupã mâncare—cârnaţi, pâine şi cola.
Creştinismul privit ca şi curãţire şi mântuire.
A prefera viul, molozului. Istoria care se scrie e numai moloz, cioburi neînsufleţite.
Pãtruns de superioritatea femeilor normale.
Calomniatorii fostei lor religii, de la care s—au convertit.

1—a doua s. a renovãrii—ziarele, al doilea cadou, tarabe (II);
2—ultima s. a renovãrii, 2 x tarabe: BPTC, sovieticii\ sb. (II);
3—centrala, instalatorul I, stiva de ţigãri, prânzul cu o colegã, mersul în doi pânã la Mitropolie;
4—luni: tarabe; marţi: romane; mi.: poezie şi teologie; vin.: teologie, colinda, Ajunul (IV);
5—luni: cadoul, marţi şi mi. (tarabe), vin. (ziarele: ed.) (IV). Tarabe: mi.—joi\ azi\ luni.
Tarabe, cf. … (joi\ luni). Tarabe& ed.& 4/ an& cf. marţi (12 z.).
Sânul unei copile, vremea& absolventele& dosul unei copile, sb., orã, vreme& eleve& fâşneaţa& ieri, tânãra, tenul.
Urmãrile întreruperii—rezultatul separãrii.
Adâncurile realitãţii, profunzimea realitãţii.
Reflecţia despre fizionomii—Alexiev, Ralea.
‘Dacã n—a mers …’ (eşec). Nu a ştiut cum sã mã ia.
Mã gândesc la blonda de sb.—cã se îmbrãcase drãguţ de Crãciun, cu o fustã şi ciorãpei frumoşi.
Ca stareţ benedictin cu soţie, ‘eticheta’ mai veche rãmâne valabilã, aplicabilã, validã, adevãratã.
I., ca formã de opacitate, de realizare a nenaturalului, a nesatisfãcãtorului, ca adâncire a deficienţei, ca închidere şi crispare.
Estetizarea. Eclere. Glucide. Nutriţia. Cartea nutriţionistului: ed.. Romane. Recursul la romane. Falsa penurie. Cãrţi: faze; a consuma. La Missã am ajuns abia în timpul predicii; vicarul predica despre înnoire (de ex., acelea din locuinţã). Pocãinţã& gratitudine. Viul. Pricepere numai parţialã. Naivitate, nu …. Lucruri înţelese pe jumãtate—aşadar, rãstãlmãcite. Pocãinţa. În doi peri. Naivitatea. Trei copile: o blondã mai scundã, douã şatene înalte. Pe stradã, o şatenã cu ten alb, purta fustã scurtã.
Spre a—mi da ocazia unei pocãinţe mai complete, mai cuprinzãtoare şi mai adânci, a unei curãţiri mai sincere şi mai aprofundate, fãrã pripire.
Dacã nu din cruzime am amânat—o eu, nici ea n—a procedat aşa din rãutate sau cruzime. De ce postulez mereu, cu orgoliu, inferioritatea ei moralã.
La Missã m—am gândit la CELE CINCI SĂRBĂTORI: Paştele, Înãlţarea, Rusaliile, Crãciunul, dum. Sf. Grigore al Tesalonicului din Postul Mare.
Decomplexarea integralã.
Onomastica mea—de fiecare dum. ‘şi toate sãrbãtorile Lui Hristos’.
Deja …& Missã, azi& pocãinţa—prilej—ca şi de gratitudine& cele trei copile; o a patra, şatenã, pe stradã, fusta ei scurtã.
Azi, la Missã (şi în drum cãtre), sentiment mistic: deopotrivã gratitudine şi pocãinţã, regretarea rãului sãvârşit, a violenţelor. Aceastã simţire misticã. Caracterul accentuat mistic.
Sânişorul unei copile. Dosul unei copile. Eleve. Estetizarea. Activ. A primi. Vreme. Eclere& a sãruta& bucurii& picioare; bucle; rujul.
Mitr. Ware considerã cã Biserica poate aduce un licãr de sfinţire şi mãcar ceva ca o paleaţie.
Iisus, în care dumnezeiescul şi umanul coincid. Safirul albastru, al lui MacDonald. [Ca şi mine, acest teolog anglican vedea în Crãciun sãrbãtoarea Întrupãrii, a umanitãţii Lui Iisus, a omului Iisus, nu dulcegãria misticii copilãriei.]
Locul meu este alãturi de ea; m—am surprins urmãrind, cu inima strânsã, dacã o fetiţã simpaticã, la fel ca a ei, traverseazã bine strada.

[Nu aveau pui prãjiţi, pilaf, cârnaţi proaspeţi sau salatã boeuf—ci numai câteva sarmale sleite.]
Maslow, Carl Rogers, Frankl,
Azi, luni, Miledy mi s—a pãrut cu totul lumeascã şi nereligioasã, poznaşã şi pusã pe şotii (ca povaţa de a nu mã destãinui). Durerea ei, însã, fusese realã—ca şi smerenia mea, ieri. Durerea, abnegaţia şi altruismul ei. Capacitatea de a se dãrui şi de a o durea pentru altul. Agerimea, vlaga, dinamismul şi forţa, ambiţia—neegalate.
Ieri şi azi n—am citit.
A avea rolul şi locul meritate—social, sexual şi profesional.
Dezbãrarea de nãravul gravitãţii.
Azi, dupã 20 z., alt apel de la opincar (sunase în marţea cu centrala).

2 x tel.. Ritm; i.; cafea şi fumat; ceaţã; lecturi, rufe; romane; spital, orã.
Gravitatea mea, moleşeala, nelumescul, crisparea, indignarea sunt ceva moştenit, preluat, o contaminare, o tarã, o racilã.
Gurã.
Farse literare.
Miledy—agerimea, destoinicia, vrednicia; mai presus de toate, tenacitatea profesionalã. Ieri: ecografia intervenţionalã, banii, rezidenţiate, taxe; biologia: ‘numai încrengãturi’. Mie: mamografia.
Localitatea. ‘Praf’. ‘Pretenţii—mai ales de la ele’. Rezidenţiatul ei.
Blonda de sb.; fete: ieri şi dum.; prilejul unic; Miledy.
Fete, ieri; BSS, orã; fete, dum..
Crãciunul, ca sãrbãtoare a Întrupãrii, nu a Naşterii. Bunavestire celebreazã mai direct Întruparea—însã se referã la ceva încã nemanifest, cumva abstract, e o Întrupare încã postulatã, parcã abia anunţatã, promisã—de aceea se şi subliniazã cã la Crãciun se împlinesc proorocirile, vestirile, anunţarea, promisiunea—atunci e îndpelinirea fãgãduinţei de mântuire. Imnografia vede în Naştere, şi nu în Bunavestire, împlinirea profeţiilor.
Dezlânarea vs. pe fazã. Rufe. Lecturi. Fumat. Ceaţã. Spital. Orã. Globul. Haine.
Obez. Haine. Fumat. Rufe. Spital. Orã. Ceaţã. Ochii: cf. ieri (‘viclenie’). Lecturi; ed.; romane. Destoinicia.
BSS, ieri.

Ieri, douã mândrii: aceea de a fi fost sãrutat de ea, de a—mi fi dat buzele ei, moi, gata sã primeascã, şi de a fi fost unicul care a rãmas pentru ea.
§
Mãdularul şi gura mea.
§
Imaginea cuplurilor goale, pe plajã.
§
Bucuriile cuplului (sãruturi; de mânã; 1/ 3; orgasme; nurii).
§
Carura lui Datcu, sporturi.
§
Ca un spectacol de caricaturi groteşti, de ticãloşii, scãderi şi infamii.
§
Afurisiţii, vanitoşi şi orgolioşi, care erau, totuşi, oameni de calitate.
§
Mândria mea e a aceluia care nu trãdeazã, a ucenicului Ioan, a singurului ucenic iubit şi loial.
§
Nu crede în bazaconii, ‘minuni’.
§
Azi, privirea ei oblicã, piezişã.
§
Era firesc sã fie ceva mai rezervatã.
§
Uitatul cu discreţie şi greutatea ei, 70 kg..
§
Îmi place chipul bulgarului, chip viril, perspicace, inteligent şi ager, vioi.
§
Una e educaţia religioasã profundã, alta e aceea amãnunţitã.
§
Scrierile de popularizare—stilul; feminismul; religia; catolicismul. Voga. Simpatia inspiratã.
§
Iubirea fãrã erecţie e inexistentã.
§
Dedicarea.
Ocrotirea.
§
Masajul.
§
Icoana tutelarã, emblematicã—reprezentarea a douã femei blânde.
§
Mângâierea adusã.
§
Ca sã îmi arate cã ştie, simte, consimte şi rãspunde; vrusese, mai întâi, sã vadã dacã voi cãuta ocazia de a o sãruta.
§
Imperfecţiunile mele amuzã—însã nici nu indigneazã, nici nu dezgustã, nici nu displac. Faptul cã sunt sincer şi necurvit, autentic, loial.
§
La unii, antiecumenismul derivã dintr—un simţ al identitãţii, dintr—un instinct viu al identitãţii şi al pericolelor ideologizãrii şi politizãrii (cãrora le rãspund, prea adesea, printr—o ideologizare simetricã, înverşunatã, cu nimic mai lãudabilã). Antiecumenismul apare ca rezultatul unei atitudini identitare marcate.
§
Atunci când ele cautã sã se îmbrace drãguţ, nu epatant, nu spectaculos, ci plãcut, îmbietor.
§
Literatura e dispensabilã—mi—a arãtat Miledy.
§
O intereseazã religia fãrã aparatul mitologic (Treimea; dumnezeirea Lui Hristos).
§
Profesionalizarea caritãţii mã crispeazã; nu aş putea sã practic medicina ca pe o caritate, ci numai ca pe o meserie, fãrã relaţie directã cu caritatea aferentã.
§
Cadoul ei: pe carnet luni—azi (4 z.).
§
Se noteazã cã slavofilismul provine, cultural—intelectual, din patristica greacã, din Pãrinţii greci.
§
A simţi, instinctiv, ceea ce e bun, valabil, net.
§
Cadoul de ea: luni—vin., pe carnet.
§
Slavofilia ca atitudine politicã, ideologicã—şi ca atitudine religios—spiritualã.
Balastul politico—ideologic, facticitatea peroraţiei politice.
Impuritatea emoţionalitãţii aferente, militantismul şi politizarea.
Slavofilia—prezentã atât la antiecumenişti feroce (v.: Romanides, cu un studiu; Lossky şi anticatolicii, cf. lui Zizioulas—care taxeazã aceastã ideologie ca responsabilã de deriva antioccidentalã a teologiei mai noi, ca alimentând fanatismul şi înverşunarea, isteria; remarca lui Icã, referitor la parţialitate şi pãrtinire în istoria filozofiei ruse a expatriatului), cât şi la ecumenişti ca Ep. Sigrist.
§
E vorba de simboluri sau anagrame, mai mult decât de realitãţi istorice; funcţia lor e una pragmaticã—abrevieri, etc. (de ex., raţionalismul apusean detestat).
§
Gustarea vieţii, mai degrabã decât teoretizarea ei.
§
Dispreţul, desconsiderarea adresate femeilor, umilirea.
§
Analize.
Cu ce ies.
A merita.
Articole.
§
Rãul întreruperii de 5 l.. Semnificaţia neîntâlnirii. Pojghiţa. Povara dispreţului şi a desconsiderãrii. Abstractizarea, fantomatizarea. Spulberarea a ceea ce a fost.
§
Iluzia comuniunii, realitatea separãrii, a distanţei, a hãului care desparte.
§
Irosirea, risipa& greşeala, ieri—şansa ratatã, pierdutã. Vreme.
§
Smerenia, cf. marţi.
§
Miledy pricepuse, joi, cã mã aştept sã fiu sunat de Anul Nou, ştia cã nu voi fi, aflase cã nu am no. EI de tel.; de aceea, repetata aţâţare împotriva rivalului meu, de aceea sãrutul, de aceea studenta de vin., de aceea furia cã nu îi acord atenţie blondei, cu toatã tragerea de timp. Bãnuise ceva, de aceea repetase întrebarea despre tel., iar mai înainte îmi vorbise despre proastele care aratã bine şi exclusivitatea acordatã celor cu ochi albaştri. De aceea a rânjit la ideea mea de a mai rãmâne în clinicã, iar vin. m—a îndemnat sã cer concediul.
§
‘Peste vreun an’.
§
Obişnuitã sã fie luatã tare.
§
Eu sunt unul dintre copiii despre care a scris Dna. D..
§
De asta îmi ceruse Miledy, joi, rãgaz sã gândeascã; de asta—mi spusese, la tel., cã supraevaluez femeile. Iar ieri, vin., ea aranjase venirea blondei suple. Tot de aceea negase Miledy, joi, cã fosta rezidentã ar şti ceva—când a realizat cã eu rãstãlmãcisem pontul. Asta încercase sã îmi spunã la tel.: sã nu cred în ceea ce am crezusem cã am priceput.
§
Îndemnul de joi: curãţenia.
§
Spulberarea iluziilor romanţioase.
§
Prozaic.
§
Fusese vorba despre ‘dacã totuşi’, ‘interes’, iertare, iubire, însurat, curãţenie.
§
Înseamnã cã nu m—a simţit deloc—cã n—a simţit deloc ceea ce vreau sau aştept eu. Negeneroasã.
§
Rezultatul întreruperii, ‘îngheţarea’ şi abstractizarea, ficţionalizarea.
§
Dumézil şi Iorga—sintezã şi expunere, expozeu, prozã expozitivã. NI nu îşi permite cu adevãrat sã se situeze numai în planul sintezei reale. Predominã balastul expozitiv.
§
Denaturarea, ofilirea sentimentelor—prin ‘nevedere’, prin întrerupere şi îndepãrtare.
§
Rafinamentul (artistic şi uman) al lui Voiculescu—drept ceva la care a ajuns.
§
Lecturi& sb.& i.& obez& igienã& casã& mâncarea; fumat; i.& banii.
§
Deteriorate, însã nu pierdute. Însã integritatea, ‘aspectul’, suprafaţa sunt, într—adevãr, pierdute.
§
Fumat. Casã; curãţenie. Rufe. Vremea. Obez. Lecturi. Rufe. I..
§
Mãnunchi de acţiuni.
§
Standardul eseisticii: Ralea, nu ….
§
Opera cvadripartitã a lui Ralea: eseisticã şi criticã literarã; sociologie şi ştiinţe sociale; psihologie; filozofie. Ziaristicã şi scrieri ocazionale.
§
Pãr. Stãniloae prefera termenul slav, celui grecesc—prefera sã slavizeze, decât sã grecizeze. Soluţiile de catolicitate propuse de ele sunt fictive, utopice, irealizabile.
Avea fetişul slavizãrii—al scornelii slavofile.
§
Tristeţe şi distructivitate.
§
Ep. germanic; habotnica. Patrologul& hispanicul: analize. Preotul& literatul cârcotaş şi ciufut.
§
Complimente despre ‘Pateric’, monahii egipteni, budismul Zen şi asiatici.
§
Orgoliul patristic.
Turnanta.
§
Dacã oamenii nu vorbesc cu mine—asta nu înseamnã cã nu vorbesc nici între ei.
§
Gândul la fuste—şi monahii din nordul Rusiei, din nordul geros.
§
Despre Hristos vorbeşte numai în batjocurã (frigul septentrional; minunea omoforului; neiubirea; lipsa umorului).
Antipatia ei faţã de Iisus.
§
Aflarea identitãţii.
§
Înţelesul cu totul nesentimental şi nedolorist pe care—l dãm, în Rãsãrit, Pãtimirii Lui Hristos, suferinţei Lui; înţeles epurat de orice balast sentimental, de orice crispare afectivã. Umanul nu e nici exclus, nici supralicitat. Înţeles pur mistic, nesentimental, fãrã afectare şi ‘reprezentare a psihologicului’, fãrã a forţa compasiunea sau participarea emoţional—afectivã.
§
Bucuria de a fi împreunã cu o femeie normalã.
§
Ralea—figurã de satir ironic, batjooritor, lipsit de bonomie.
§
A cãuta sã înţeleg, sã pãtrund—funcţionalul, funcţia.
§
3 x ‘ca sã vezi cu cine concurezi’ (curviştina, gelul; fostul vecin; bovinul; irakianul).
§
Evangheliştii scriau şi ei cu discernãmânt/ pogorãmânt.
§
Pentru marele Ep. Sigrist, ezoterismul poate sã fie atât un amuzament, un divertisment inteligent, cât şi un subiect jungian, o temã jungianã.
§
Nimeni nu e rãspunzãtor pentru iluziile pe care mi le—am fãcut eu. E mai bine ca, multã vreme, sã nu mai fiu vãzut în niciuna din clinicile radiologice din Iaşi. Prozaicul. Revelionul absurd. Dezamãgirea.
§
Nu ca represie a sexualitãţii—ci corectare a devierilor ei.
§
Divizibilitatea materiei—şi indivizibilitatea duhului, a suflãrii.
Simboluri, metafore şi pogorãmânt.
§
Ea trebuie sã creadã cã eu nu am priceput nimic şi cã am plecat din Iaşi din disperare.
Manipulabil.
§
Lãudãroşenia. Indiscreţia. Complexe. ‘Supãrat’. Refractar la adevãr, la pedagogie.
§
Tristeţe, nu ruşine. Ruşinea e a universului lipsit de sens şi banal, vulgar. Meritul lui Don Quijote. Ieri—gustarea solitudinii. Firea, înclinaţia cãtre singurãtate, temperamentul. ‘Praf’. Tristeţea. Facerea praf. Rãspunderea. Iertarea—cf. luni.
§
Romane.
4/ an.
Banii.
§
Nu maicile/ femeile sfinte nu s—au învrednicit de teologie—ci teologia nu s—a învrednicit de maici/ femei religioase/ femei.
§
Salon. Salon: cf. marţi. Salon; saloane berlineze; tandemul german; GS; comentatori ai lui AS, scânteietori.
§
Placiditatea.
Placiditatea şi egoismul.
§
Ajustând.
§
Rãspunderea.
§
A folosi.
A se folosi de ….
§
Literatura nedogmaticã, falsa penurie, cu puţin, voracitatea imbecilã, moderaţia, utilizarea, folosul; amploarea literaturii nedogmatice, de interes practic; creştinism adogmatic; palestinienii.
§
Explicaţii extrinseci, teologice.
§
În viaţã, dacã nu eşti capabil sã primeşti, darãmite sã mai şi dai, e mai bine nici sã nu ceri.
§
Despre Sf. Grigore al Tesalonicului: ed., predici: cartea vrutã, ‘popii’; orgoliul, vanitatea lui; minuni, vindecarea, minunea, discreţia, nepreluarea formei numelui folositã de mine, tacit; Pãr. Coman, simţirea prezenţei, mãrturia; maica şi pronunţarea; calitatea umanã—cf. vin..
De patru ori: minunea lui, vindecarea, discreţia; vols. de predici: ed.; prezenţa simţitã, sentimentul viu; buna lui calitate umanã. Plus, neinspirata calomniere: cã era orgolios şi vanitos, cã era mândru, nesmerit.
§
Cronologia smereniei. Orgoliul Pãrinţilor, lãudãroşenia lor.
§
Iubirea mea sexualã e inspiratã de ‘Filocalie’, nu de pornografie. Miledy are dreptate sã creadã cã iubirea eroticã e una din formele iubirii esenţiale, adevãrate. Nu e nimic licenţios, libidinos, obscen sau depravat—cum nu e nici ‘spiritualizat’ în sensul de ‘idealist’, abstract.
§
Falsul interes al literaturii teologice; pe de altã parte, existã o vastã literaturã duhovniceascã, de sfãtuire—care e şi amplã, bine ilustratã, şi nici nu e necesarã decât numai în mãsura în care e pusã în practicã, practicatã.
Nu existã numai literaturã teologicã. Literatura nedogmaticã, aceea interesantã, e şi vastã, şi necesarã numai în mãsura în care chiar e folositã.
§
Bucuria iubirii e superioarã bucuriei orgasmului.
§
A se pripi. A se pierde.
§
Bucuria de a o iubi, privilegiu, nedat oricui.
§
Cine îşi judecã copiii cu asprime, sã nu se aştepte sã fie judecat de aceştia cu îngãduinţã. Asprimea şi lipsa de clemenţã pe care le dã, le va şi primi.
§
Nu în planul literarului, ci al afectivului.
§
Cel puţin, a corecta mai puţin apodictic, pedant şi profesoral, tãios şi de sus.
§
La Miledy, empatia şi aptitudinea de a se înduioşa sunt pe potriva inteligenţei.
§
O elevã care întinsese spre mine mameluţa ei.
§
Când arãţi bine, sexul de calitate e uşor de procurat.
§
Demitologizarea e aproximarea stângace a ceea ce simt şi ştiu femeile.
Bãrbaţii sunt mai creduli—iar femeile, mai prompte în a decela falsitatea şi înşelãtoria.
§
Fizionomiile fetelor care acceptã sã pozeze.
§
Miledy nu acceptã surogatele joviale ale ortodoxiei, diluãrile bonome.
Preferã numai versiunile rãsãritene şi nediluate ale disciplinei filocalice.
§
Femeile opincarului—cãzãturile lui.
§
Viaţa interesantã—cât de interesantã e realitatea, alãturi de o femeie inteligentã.
§
Teoza, cultul sfinţilor& orgolios şi vanitos& rugãc..
§
Viziuni. Atoniţii. Sacrul.
§
Cei care emanã libidinoşenie.
§
Beri, marea, fete, fumat.
§
Vacanţe.
§
Lãudãroşenia.
§
Complexe.
§
Inima aurie, globul matlasat şi cubul.
§
Numele& vãicãritul.
§
Despodobirea.
§
Antipatizarea puşlamalei.
§
Stârpitura libidinoasã: ‘pretenţii mai ales de la ele’.
§
Durerea—simţirea durerii.
Nerãspunsul.
§
Ioaneic şi lucan. Gândire ioaneicã şi lucanã.
§
Ieri mi—am amintit coapsele unei copile, atingerea coapselor unei copile, vara, când aveam 27 de ani; ea încercase sã se apropie, sã fie prietenoasã. Iar azi, sânii altei fete, când aveam 14 ani. Afectivitate.
§
Guturaiul unei relaţii.
§
Exegeza lui Averchie. Simeon. Sârbul Nicolae. Olivier şi Paul. John şi stareţul.
§
Miledy nu crede în erezii—şi nici în dogme.
[‘Era eretic—nu s—a mântuit—arde în Iad.’]
Practicã un creştinism adogmatic—nu relativist sau pluralist—ci lipsit de aproape orice conţinuturi dogmatice.
§
Terapia; binefacerile terapiei. Resimţit ca terapeutic şi curativ.
§
Ed.: tarabe& francezii—ambii& protoisihastul—2 vols..
§
Mai tânãr& iniţieri& vârsta, ≠.
§
Anatomistul şi ‘Morgan’—lecturi savante—analize—carnete, ca la A., scuarul II, eseuri şi articole, analize, jurnale, remarci ca ale bedefilului ciufut.
Sãnãtatea. Vârsta. Întreita dezbãrare (fumat, i., mâncarea).
Umorul. Umorul asceţilor, hazul.
§
Îmbâcsiţi lugubri ca anatomistul şi ca fiziologul naţionalist—sau ca dogmaticienii. Impresia umanã dezagreabilã. Dezagreabilul lor.
§
Ieri (luni)—renghi, dilema, întâlnirea, fete, strãlucirea; apelul; tarabe; uitãtura; romane; casã.
Ieri: cãrţi; cola; mâncarea. 3 x fete. BSS.
§
Miledy nu are principii sau moralã—decât într—un sens generic şi foarte rezonabil. E foarte lucidã şi realistã.
§
Ceva ‘mai puţin decât desãvârşitul’, sau decât idealul.
De ce depinde cu adevãrat.
§
Jovialitatea: pretextul, prilejul.
Petreceri\ mântuirea.
§
Expresia de activitate mintalã intensã a privirii inteligente, scãpãrãtoare, nu înseamnã expresie de activitate laborioasã—ci dimpotrivã—se simt tocmai rapiditatea, nelaboriosul: ca febrilitate.
§
Configuraţia creaţiei majore nu se poate prescrie.
§
Suboameni ca Vârlan, Fãrcãşel, pramatiile tinere, etc.. Estomparea ca manipulare şi ca armã.
§
Cã nu am intrat; cã nu m—a salutat şi nu a venit la mine; cã iar are nevoie de o înscenare şi iar vrea ca eu sã fiu cel care o abordeazã; cã sunt rãcit, cã am rãcit.
Mofturi de ţoapã. ‘Viitoarea dnã. M.’.