Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
vineri, 31 octombrie 2008
Alibiuri
Pãrinţii ştiau când sã tacã dar,când vorbeau,aveau ce spune.Aceasta este diferenţa faţã de ‘apofaticii’ de azi.Cei de azi sunt,adicã vor sã parã,’apofatici’,fiindcã nu—i duce mintea.Ce deghizare mai bunã pentru ignoranţã şi fanatism?
Buimac
Ĩnainte de a blama virtuos eterodoxia altora,devierile doctrinare,sã vedem propria noastrã viaţã—sfinţirea, divinizarea. Sã fim ucenici şi practicanţi,ĩnainte de a fi cenzori şi gardieni ai doctrinei. Mi se pare cã de multe ori propria viaţã—lenea, dezabuzarea, invidia, dezertarea—este privitã ca ceva irelevant—‚oricum ,eu am dreptate sã—l corectez’. Ĩnsã mult din chiar aţâţarea, din zelul feroce cu care muştruluim este nutrit de propriile noastre scãderi private.
Nu doar cã,ĩn abstract, inteligenţa izolatã, singurã, nu dã dreptul de a pontifica; ĩnsã chiar inteligenţa este deterioratã de vieţile pe care le trãim.
Greşelile de teologie sunt la fel de evidente ca şi cele de matematicã—cu diferenţa cã existã mai mulţi oameni calificaţi sã le remarce pe ultimele.
Nu doar cã,ĩn abstract, inteligenţa izolatã, singurã, nu dã dreptul de a pontifica; ĩnsã chiar inteligenţa este deterioratã de vieţile pe care le trãim.
Greşelile de teologie sunt la fel de evidente ca şi cele de matematicã—cu diferenţa cã existã mai mulţi oameni calificaţi sã le remarce pe ultimele.
CARNET
CARNET
Sf. Efrem,Palladios, SCARA şi Sf. Teodor Studitul.
۞
Peste 400 de imnuri,predici ĩn versuri,comentarii biblice şi polemici.Numit „Soarele Sirienilor". Sofrosyne.Azi,moda cere ca ĩn versurile Sf. Efrem sã fie vãzut un stindard al occidentofobiei—este elogiatã nonoccidentalitatea lor.
۞
Nu articole,ci pamflete.[Ĩn urmã cu un veac,majoritatea articolelor despre patristica, spiritualitatea, etc.,rãsãritene luau forma unor pamflete,ceva ignar şi revoltãtor.][Aceastã atitudine mai reapare şi azi,la unii care vãd ĩn Pãrinţi mai degrabã nişte precursori merituoşi,dar perimaţi—ca şi pãrinţii chimiei,sã zicem—textele patristice le apar la fel de utile ca nişte manuale de chimie din sc. XVIII—‚venerabile’, ĩnsã perimate.]
۞
Pânã la urmã,este mai important sã fii un mare teolog,decât un mare exeget al teologiei altora, un mare istoric al teologiei (--pentru reabilitarea ĩntreprinsã de Brandon E.).Adicã,e mai important sã ĩnţelegi adevãrul,decât doctrina altuia;poţi ĩnţelege adevãrul,fãrã a cunoaşte/ĩnţelege doctrina altuia. Un mistic poate sã nu fie un mare istoric al teologiei,sau un ermeneut foarte perspicace—n—are nevoie,nu de asta ţine cunoaşterea directã a adevãrului.
۞
Astãzi am fost vestit de cãtre o foarte simpaticã misionarã iehovistã,care se referea la versetele eshatologice din Apocalipsã [sic!] şi Isaia,cã nu vor mai fi rãzboaie.Ea vorbea,cred, despre o pace ĩn orizont istoric,nu eshatologic.[ Oricum,simpatica misionarã a arãtat mai mult tact, misionar desigur, decât era sã nu arãt eu.]
۞
Sippo deplora,ĩntr—o recenzie,pierderea acelui umanism holistic al savantului James. Precizarea m—a ĩncântat, deoarece existã şi tendinţa de a—l asocia pe James cu modernismul,cu doctrinele relativiste moderniste. [Sippo reaminteşte cã mişcarea de studii parapsihologice de acum un veac numãra savanţi ca James, Richet, Rayleigh, Hodgson, Hodge şi Crookes, şi simpatizanţi ca ...Twain; ţinuta intelectualã a investigatorilor explicã de ce filozofi ca Bergson şi Marcel se interesau deasemeni de astfel de cercetãri.]
Sf. Efrem,Palladios, SCARA şi Sf. Teodor Studitul.
۞
Peste 400 de imnuri,predici ĩn versuri,comentarii biblice şi polemici.Numit „Soarele Sirienilor". Sofrosyne.Azi,moda cere ca ĩn versurile Sf. Efrem sã fie vãzut un stindard al occidentofobiei—este elogiatã nonoccidentalitatea lor.
۞
Nu articole,ci pamflete.[Ĩn urmã cu un veac,majoritatea articolelor despre patristica, spiritualitatea, etc.,rãsãritene luau forma unor pamflete,ceva ignar şi revoltãtor.][Aceastã atitudine mai reapare şi azi,la unii care vãd ĩn Pãrinţi mai degrabã nişte precursori merituoşi,dar perimaţi—ca şi pãrinţii chimiei,sã zicem—textele patristice le apar la fel de utile ca nişte manuale de chimie din sc. XVIII—‚venerabile’, ĩnsã perimate.]
۞
Pânã la urmã,este mai important sã fii un mare teolog,decât un mare exeget al teologiei altora, un mare istoric al teologiei (--pentru reabilitarea ĩntreprinsã de Brandon E.).Adicã,e mai important sã ĩnţelegi adevãrul,decât doctrina altuia;poţi ĩnţelege adevãrul,fãrã a cunoaşte/ĩnţelege doctrina altuia. Un mistic poate sã nu fie un mare istoric al teologiei,sau un ermeneut foarte perspicace—n—are nevoie,nu de asta ţine cunoaşterea directã a adevãrului.
۞
Astãzi am fost vestit de cãtre o foarte simpaticã misionarã iehovistã,care se referea la versetele eshatologice din Apocalipsã [sic!] şi Isaia,cã nu vor mai fi rãzboaie.Ea vorbea,cred, despre o pace ĩn orizont istoric,nu eshatologic.[ Oricum,simpatica misionarã a arãtat mai mult tact, misionar desigur, decât era sã nu arãt eu.]
۞
Sippo deplora,ĩntr—o recenzie,pierderea acelui umanism holistic al savantului James. Precizarea m—a ĩncântat, deoarece existã şi tendinţa de a—l asocia pe James cu modernismul,cu doctrinele relativiste moderniste. [Sippo reaminteşte cã mişcarea de studii parapsihologice de acum un veac numãra savanţi ca James, Richet, Rayleigh, Hodgson, Hodge şi Crookes, şi simpatizanţi ca ...Twain; ţinuta intelectualã a investigatorilor explicã de ce filozofi ca Bergson şi Marcel se interesau deasemeni de astfel de cercetãri.]
Moderatia necesara
Am vrut sã spun cã "solul"/viaţa precede "floarea"/gândirea.Mai ĩntâi solul,şi dupã aceea floarea.Evanghelia este mai ĩntâi trãitã;reflecţia,competentã sau mai puţin,urmeazã.Adicã invers decât ceea ce vedem ĩn teologia "de cabinet", sau "de catedrã".
Şi,dealtfel,prin viaţã nici nu ĩnţeleg dealtfel numai ‘viaţã evanghelicã’,ci şi viaţã ‘naturalã’.
Şi,dealtfel,prin viaţã nici nu ĩnţeleg dealtfel numai ‘viaţã evanghelicã’,ci şi viaţã ‘naturalã’.
Institutionalul
Aspectul instituţional brut,şi poate mai ales ĩn vremurile noastre,caricaturizeazã şi desfigureazã ceea ce este bun şi sfânt.
Când o intuiţie,o dibuire,ceva ghicit,devine ‘comisie’ şi ‘raport preliminar’,esenţialul s—a pierdut.
Am citit undeva o anecdotã,despre Sf. Pius al X—lea,care,trecând ĩmpreunã cu un tânãr prin faţa cimitirului evreiesc,a fost ĩntrebat de cãtre tânãr dacã se pot spune rugãciuni şi pentru evrei.La care,Sf. Pius al X—lea a rostit un "Dintru adâncuri".
Aşa este,numai cã dacã de aici se trece la o comisie de dialog,tot ceea ce fusese valabil ĩn atitudinea Sfântului se pierde.
Instituţionalizarea intuiţiilor,formalizarea lor—acesta este parcursul ultimelor ¾ de veac.
‚Contextul’ unei atitudini ca aceea a Sf. Pius al X—lea erau umanul,’poezia’,’poezia’ liturgicã,nu documentele comisiilor.
Existã mult simplism ĩn lucrarea ‚reformatorilor’ aduşi pe val de Vaticanul II.
Nãdejdea şi bunãtatea inimii unui Sfânt nu pot fi transferate,mecanic,ĩn rapoartele unei comisii de dialog etc..
Când o intuiţie,o dibuire,ceva ghicit,devine ‘comisie’ şi ‘raport preliminar’,esenţialul s—a pierdut.
Am citit undeva o anecdotã,despre Sf. Pius al X—lea,care,trecând ĩmpreunã cu un tânãr prin faţa cimitirului evreiesc,a fost ĩntrebat de cãtre tânãr dacã se pot spune rugãciuni şi pentru evrei.La care,Sf. Pius al X—lea a rostit un "Dintru adâncuri".
Aşa este,numai cã dacã de aici se trece la o comisie de dialog,tot ceea ce fusese valabil ĩn atitudinea Sfântului se pierde.
Instituţionalizarea intuiţiilor,formalizarea lor—acesta este parcursul ultimelor ¾ de veac.
‚Contextul’ unei atitudini ca aceea a Sf. Pius al X—lea erau umanul,’poezia’,’poezia’ liturgicã,nu documentele comisiilor.
Existã mult simplism ĩn lucrarea ‚reformatorilor’ aduşi pe val de Vaticanul II.
Nãdejdea şi bunãtatea inimii unui Sfânt nu pot fi transferate,mecanic,ĩn rapoartele unei comisii de dialog etc..
Misticii si teologul
Este foarte interesant cã Sf. Ioan Zlataust e aşa de admirat de mistici;nu de mulţi teologi,dar de mulţi mistici.
Mulţi teologi,ca şi mulţi filozofi,vãd ĩn el mai ales un moralist,etc.;nu şi misticii. Minţilor seculare, el le apare ca prozaic şi neteologic.Misticii,ĩnsã,vãd ĩn el mistica.
Misticii se ĩncred ĩn el.
Aceastã dimensiune misticã a operei Sf. Ioan Zlataust,pe care mai ales misticii o vãd.
CUVINTELE UNUI CINEFIL
CUVINTELE UNUI CINEFIL
1—THE BIG CAT—filmul unei vânãtori—filmul este pe cât de previzibil (paternitatea;idila periclitatã; moartea tatãlui),pe atât de emoţionant şi bine fãcut.Convenţionale,rolurile sunt agreabile. Ĩntr—un fel, fiara vânatã chiar este un personaj. Suspansul este real, filmãrile: senzaţionale,iar unele scene, foarte violente.
DIN NOU DESPRE EXTRAVAGANŢÃ ŞI ORIGINALITATE
DIN NOU DESPRE EXTRAVAGANŢÃ ŞI ORIGINALITATE
Am mai scris aici despre marile cãrţi originale şi extravagante ale sc. XVII—XIX;nu existã nimic ultragiant şi sfidãtor ĩn ele.Mai ales,nimic goliardic,boem şi vulgar.Sunt divertismentele unor autori erudiţi şi sapienţiali.Sunt cãrţi scrise de mari teologi.
Dar dispreţul relevant al sc. XX pentru extravaganţa de calitate,robustã, doctã şi amiabilã se vede şi ĩn alte domenii decât ĩn cel literar eseistic;se vede ĩn locul marginal acordat unor gânditori ca Simmel, Weininger şi Klages, sau lui Bloy şi Rozanov.Cu Nietzsche este numai o neĩnţelegere,este luat drept altcineva decât a fost,rãstãlmãcit. La fel cu Spengler, Montherlant şi alţii.Secolului XX i—au displãcut profund originalii de calitate, extravaganţa calificatã, superioarã. Voga avangardelor,a existenţialismelor,a spiritualismelor apocrife şi a materialismelor ĩndârjite tocmai asta subliniazã—predilecţia pentru surogat şi factice.
[La noi,la români,ar fi de indicat Ionel Gherea,Zarifopol.]
Demarcaţia ĩntre original şi numai „bufon" nu este arbitrarã—ea se vede ĩn practicã. Experienţa decide. Ĩn general, admiratorii lui Browne, de ex.,nu sunt aceiaşi cu aceia ai lui Rabelais.[ „Deşi" existã un prozator englez „baroc" de sc. XVII care şi—a fãcut numele rescriindu—l, recompunându—l, asamblându—l, recreându—l englezeşte pe Rabelais; ĩn general, practica aratã cã admiratorii „barocului" Burton nu sunt şi admiratorii „barocului" traducãtor englez al lui Rabelais. Diferenţa subzistã, rãmâne.]
Am mai scris aici despre marile cãrţi originale şi extravagante ale sc. XVII—XIX;nu existã nimic ultragiant şi sfidãtor ĩn ele.Mai ales,nimic goliardic,boem şi vulgar.Sunt divertismentele unor autori erudiţi şi sapienţiali.Sunt cãrţi scrise de mari teologi.
Dar dispreţul relevant al sc. XX pentru extravaganţa de calitate,robustã, doctã şi amiabilã se vede şi ĩn alte domenii decât ĩn cel literar eseistic;se vede ĩn locul marginal acordat unor gânditori ca Simmel, Weininger şi Klages, sau lui Bloy şi Rozanov.Cu Nietzsche este numai o neĩnţelegere,este luat drept altcineva decât a fost,rãstãlmãcit. La fel cu Spengler, Montherlant şi alţii.Secolului XX i—au displãcut profund originalii de calitate, extravaganţa calificatã, superioarã. Voga avangardelor,a existenţialismelor,a spiritualismelor apocrife şi a materialismelor ĩndârjite tocmai asta subliniazã—predilecţia pentru surogat şi factice.
[La noi,la români,ar fi de indicat Ionel Gherea,Zarifopol.]
Demarcaţia ĩntre original şi numai „bufon" nu este arbitrarã—ea se vede ĩn practicã. Experienţa decide. Ĩn general, admiratorii lui Browne, de ex.,nu sunt aceiaşi cu aceia ai lui Rabelais.[ „Deşi" existã un prozator englez „baroc" de sc. XVII care şi—a fãcut numele rescriindu—l, recompunându—l, asamblându—l, recreându—l englezeşte pe Rabelais; ĩn general, practica aratã cã admiratorii „barocului" Burton nu sunt şi admiratorii „barocului" traducãtor englez al lui Rabelais. Diferenţa subzistã, rãmâne.]
MISTICA
MISTICA
Mistica este misticã numai când este ĩntemeiatã pe probitate doctrinarã,pe limpezimea principiilor, pe neechivoc,pe logica salubrã—Sf. Francesco, şi nu contestatarul Arhiep. Zoghby. Uneori, mi se pare cã nu se realizeazã ĩndeajuns faptul cã a existat un Conciliu ecumenic la care a participat Sf. Francesco.
Mistica este misticã numai când este ĩntemeiatã pe probitate doctrinarã,pe limpezimea principiilor, pe neechivoc,pe logica salubrã—Sf. Francesco, şi nu contestatarul Arhiep. Zoghby. Uneori, mi se pare cã nu se realizeazã ĩndeajuns faptul cã a existat un Conciliu ecumenic la care a participat Sf. Francesco.
Vechea patrologie
Ar putea sã fie vorba despre o preferinţã personalã,ĩnsã mi se pare semnificativ faptul cã unul din cei mai calificaţi patrologi pe care ĩi citesc—un american de confesiune ortodoxã—acordã un credit major patrologilor ‚vechi’,preconciliari,oamenilor care au scris ĩn prima jumãtate a sc. XX.
Se vorbeşte despre relansarea,sau lansarea,studiilor patristice odatã cu Vaticanul II.Aşa sã fie?
Apreciind dupã experienţa acestui om,care studiazã doctrinele Capadocienilor,cea mai bunã patrologie s—a scris ‚ĩnainte’,bineĩnţeles acolo unde competenţa şi exista.
Se fãcea patrologie mai bunã ‚ĩnainte’;existã pãrerea dupã care Noii Teologi,şi unii dintre liberalii de la Vatican II,au relansat patrologia apuseanã.Experienţa şi practica unui clasicist american ortodox demonstreazã contrariul.
Se vorbeşte despre relansarea,sau lansarea,studiilor patristice odatã cu Vaticanul II.Aşa sã fie?
Apreciind dupã experienţa acestui om,care studiazã doctrinele Capadocienilor,cea mai bunã patrologie s—a scris ‚ĩnainte’,bineĩnţeles acolo unde competenţa şi exista.
Se fãcea patrologie mai bunã ‚ĩnainte’;existã pãrerea dupã care Noii Teologi,şi unii dintre liberalii de la Vatican II,au relansat patrologia apuseanã.Experienţa şi practica unui clasicist american ortodox demonstreazã contrariul.
MITIZAREA BISERICII TIMPURII
MITIZAREA BISERICII TIMPURII
Am citit undeva o analizã foarte exactã a elucubraţiilor lui Zoghby,cu denunţarea lor drept ceea ce sunt—elucubraţii ‚pioase’,de fapt bizar de consonante cu tezele protestantismului/ neoprotestantismului occidental (pretinsa ‚puritate’ a Bisericii originare,etc.).
Se pare cã Zoghby,care vorbeşte mai degrabã ca un occidental modern decât ca un oriental tradiţionalist,nu cunoaşte Noul Testament. Ce vedem ĩn lumea NT?Schisme, facţiuni, erezii, excluderi, admonestãri, diviziuni.Este incredibil cum unii ca Zoghby mai pot propune imaginea idilicã a unei Biserici primare nedivizate, imune la diferende doctrinare, neinteresate de dogmã ci de ‚fraternitate’.Aceasta pare mai degrabã fantezia unui utopist modern.
De fapt,ĩncã din vremurile apostolice lupta cu erezia,cu facţiunile,etc.,apare ca având un loc central.
Ĩn istoria Bisericii nu a existat o ‚cãdere din Rai’—scrierile Apostolilor dau mãrturie cã de pe vremea lor ereziile şi facţiunile şi schismele erau deja constituite şi ofensive şi active.Nici vorbã de o ‚ comunitate creştinã primarã’ nefacţionatã şi omogenã.Ereziile şi dizidenţa au aceeaşi vârstã cu Biserica .[Ĩn parantezã,vedem şi cã atitudinea Apostolilor, adicã a primilor Episcopi,faţã de aceste ‚dizidenţe’ ale vremii lor nu era deloc una de ‚dialog’, de ‚cooperare ĩn faţa provocãrilor lumii ĩn care trãiau’,etc..] Şi erezia, facţiunea, schisma, şi repudierea lor sunt vechi de când Biserica.
Ce Nou Testament folosea oare Arhiepiscopul melkit,de vreme ce nu avea cunoştinţã de dramaticele pasaje ĩn care Apostolii tunã şi fulgerã ĩmpotriva ‚altor creştini’,ca sã formulez ĩn acord cu spiritul vremurilor noastre?
Dacã este sã ne inspirãm din ‚politicile bisericeşti’ ale primilor creştini,ale celor din veacul I, atunci trebuie apelat la cea mai inflexibilã atitudine faţã de orice ‚deviere’.Apostolii care fulminau repetat ĩmpotriva ‚dizidenţilor’ nu propuneau deloc nici instituirea de comisii de dialog cu aceştia,nici sublinierea a ‚ceea ce ne uneşte’,nici Concilii menite sã vindece dureroasele rãni ale separãrii, etc.. Aceasta este faţa Bisericii originare. Nici vorbã de confetti ecumenice,de atitudini conciliante şi de ‚ ĩnţelept pluralism’.
Azi se practicã ecumenismul sub pretextul necesitãţii unei mãrturii comune;oare ĩn sc. I,ĩn mijlocul pãgânilor,Biserica nu se confrunta cu o astfel de nevoie?Ba da.Totuşi, niciodatã Apostolii nu ĩndeamnã la constituirea de comitete de dialog cu gnosticii,la tratative şi negocieri ĩn vederea ‚ reconstituirii unitãţii depline’,etc..Rolul Episcopilor era,dimpotrivã, sã admonesteze.Nu erau,ca şi ĩn lumea modernã,’lucruri bune’ ĩn lumea pãgânã a sc. I?Probabil cã da;ĩnsã niciun Apostol nu conchidea de aici nevoia de ‚dialog cu lumea pãgânã’,etc..Ulterior, când intelectualii creştini au ‚dialogat’ cu cultura pãgânã, au fãcut—o numai ĩn propriii lor termeni,ĩn termenii Bisericii,fãrã a cãdea la ĩnvoialã sau a negocia.
Concluziile mele privindu—l pe Arhiep. Zoghby sunt:--versiunea lui a istoriei creştine denotã simplism tendenţios, inculturã,şi, mai bizar,ignorarea NT;--viziunea lui aminteşte mai degrabã de cea a unui modern foarte occidental,ar putea veni de la un protestant.Şi eu cred cã Z era,ĩn pãrţi egale, ipocrit, ignorant şi MULT MAI OCCIDENTALIZAT ĩn gândire decât ar fi fost el dispus s—o admitã. Arãta ca un oriental evlavios,da gândea ca un protestant subversiv.
Legendele colportate de Z sunt revoltãtor de romanţioase,de idilice,şi spun ceva (defavorabil) şi despre cei dispuşi sã le ia de bune.
Ca şi alţi prelaţi ‚controversaţi’,şi Z va rãmâne,cred,nu numai ĩn istoria macabrã a dizidenţei,ci şi ĩn aceea a prostiei—va veni vremea când astfel de pagini vor fi vãzute nu numai ca dizidenţã,ci şi ca prostie.
Existã la el şi izurile populismului,flatarea sfruntatã a ‚simplitãţii’,cu denunţarea implicitã a ‚dogmatismului’, etc.—tot tacâmul populismului la modã.
La ĩnceput,astfel de eşantioane de tendenţiozitate deconcerteazã prin prea marele numãr de erori elementare—asta descumpãneşte.Atâta simplism, reducţionism, etc., acumulate, pot descumpãni. Arhiep. Zoghby,insurgent şi gata sã—i judece prompt pe alţii,pãrea sã nu aibã cea mai micã idee despre realitatea istoriei creştine timpurii.Acest tip de ‚penitenţã publicã’ efectuat de el ĩn luãrile lui de poziţie ĩmpotriva erorilor Bisericii este unul foarte autoavantajos şi care construieşte o reputaţie pe linşarea predecesorilor.
Zoghby, Kűng, Rohr, Curran, Gumbleton, Mahony, etc.,ne ĩnvaţã un singur lucru: nu existã adevãr sau credibilitate ĩn dizidenţã;nu existã,ĩn dizidenţa ‚liberalã’, adevãr sau respectabilitate sau ceva valabil.
Siteul celui care a criticat excelent tezele romanţioase ale lui Z se aflã la adresa:
http://andrew4jc.blogspot.com/
Carnet
Romanides, Popovic, Farrell: sunt ei numai aberaţii, atipii, deviaţii, excepţii?Şi dacã da,faţã de ce, ĩn raport cu ce?Aici criteriul de testare prin vizibilitate şi practicã nu mai conteazã?Ce este de gândit despre comuniunea ACESTOR oameni?
۞
Azi,fanatismul şi ignoranţa altuia sunt nu numai respectabile,ci şi sacre.Ei sunt mereu cei care ne pot da lecţii,ne pot educa;noi pe ei,nu.Tezele noastre pot crea confuzii,şi sunt rãu expuse;cele ale lor nu pot crea confuzii,şi sunt ideal expuse.Aici vedem cea mai frapantã ilustrare a ideii chestertoniene despre smerenia rãu situatã:cea plasatã anapoda—ĩn minte.Nu cu mintea,nu cu inteligenţa ar trebui noi sã fim smeriţi.Este o confuzie.
Ĩn gândire,trebuie sã cerem explicit reciprocitate.Dacã doctrinele mele se preteazã la confuzii, adevãrul este cã şi ale tale.Nu e nici o smerenie a omite a doua parte;este numai ipocrizie.
Locul smereniei nu este mintea.
۞
Acest om,Daniel J.,fanatic, agresiv, arogant, ĩi enerveazã,ĩi exaspereazã pe toţi cei de calitate –nu şi pe BE,tocmai cel care,ĩn altã parte,reprobase exact vicii ca cele ale turbatului Daniel J..Ĩnsã BE nu mai are minte pentru prostii, pentru zaţ.
۞
Fãrã sã vrea,Ted Sri aratã cã documentul despre Rozariu al Papei Wojtyla se aflã la nivelul polemicii cu neoprotestanţii—cã e ca un rãspuns la obiecţiile neoptotestanţilor.
۞
S—ar putea ca Gouillard sã aibã dreptate când vede ĩn Bekkos un model de umanitate, adicã de demnitate a umanului,de valori pozitive ale umanitãţii.Dincolo de retorica aferentã,nãdejdea religioasã a lui Bekkos este impresionantã.
۞
Teologia modelatã dupã apologeticã,adusã, descinsã la rangul de apologeticã de duzinã.
۞
Azi,fanatismul şi ignoranţa altuia sunt nu numai respectabile,ci şi sacre.Ei sunt mereu cei care ne pot da lecţii,ne pot educa;noi pe ei,nu.Tezele noastre pot crea confuzii,şi sunt rãu expuse;cele ale lor nu pot crea confuzii,şi sunt ideal expuse.Aici vedem cea mai frapantã ilustrare a ideii chestertoniene despre smerenia rãu situatã:cea plasatã anapoda—ĩn minte.Nu cu mintea,nu cu inteligenţa ar trebui noi sã fim smeriţi.Este o confuzie.
Ĩn gândire,trebuie sã cerem explicit reciprocitate.Dacã doctrinele mele se preteazã la confuzii, adevãrul este cã şi ale tale.Nu e nici o smerenie a omite a doua parte;este numai ipocrizie.
Locul smereniei nu este mintea.
۞
Acest om,Daniel J.,fanatic, agresiv, arogant, ĩi enerveazã,ĩi exaspereazã pe toţi cei de calitate –nu şi pe BE,tocmai cel care,ĩn altã parte,reprobase exact vicii ca cele ale turbatului Daniel J..Ĩnsã BE nu mai are minte pentru prostii, pentru zaţ.
۞
Fãrã sã vrea,Ted Sri aratã cã documentul despre Rozariu al Papei Wojtyla se aflã la nivelul polemicii cu neoprotestanţii—cã e ca un rãspuns la obiecţiile neoptotestanţilor.
۞
S—ar putea ca Gouillard sã aibã dreptate când vede ĩn Bekkos un model de umanitate, adicã de demnitate a umanului,de valori pozitive ale umanitãţii.Dincolo de retorica aferentã,nãdejdea religioasã a lui Bekkos este impresionantã.
۞
Teologia modelatã dupã apologeticã,adusã, descinsã la rangul de apologeticã de duzinã.
SIMETRIA
SIMETRIA
Ĩntr—un eseu foarte inteligent despre ecumenism,un filozof revendica mai multã consideraţie pentru antifilioquismul cinstit, ‚teologic’, şi mai puţine prejudecãţi faţã de promotorii bizantini ai antiunionismului.
Cred cã ambele se pot concede;dar lecţia aceasta,aşa de binevenitã,are şi un revers:
--ceva mai mult respect faţã de bizantinii tomişti, sau unionişti, sau antiisihaşti;
--mai mult respect faţã de antiisihasmul sincer,al teologilor de calitate;
--o reflecţie asupra tezelor isihaste şi o examinare a acelor prezentãri care pot da naştere la neĩnţelegeri, erori,etc..
Dacã expunerile filioquismului trebuie revizuite,corectate unde e cazul,iar oponenţii integri trebuie stimaţi,exact aceleaşi deziderate sunt valabile şi ĩn cazul isihasmului.
Dacã antifilioquismul meritã respect şi atenţie,la fel este şi cu antiisihasmul;dacã o doctrinã poate fi defectuos formulatã,la fel şi cealaltã.
Trebuie admisã şi ĩntemeierea criticilor antiisihaste,dreptatea care se aflã ĩn ele,şi faptul cã ele semnaleazã just neĩnţelegeri la care doctrina poate da curs.
Aşa cum antiunioniştii puteau fi venerabili şi esenţialmente corect orientaţi,la fel şi bizantinii unionişti meritã aceastã consideraţie.
Trebuie cerutã o simetricã lipsã de prejudecãţi faţã de tomism,şi o revizuire a expunerilor doctrinare isihaste,pentru a rectifica deficienţele de formulare,etc..
Pentru fiecare recomandare fãcutã de cãtre filozoful care scrie despre ecumenism,poate şi trebuie sã fie fãcutã o recomandare simetricã—reversul primei.
(Aceste recomandãri simetrice nu trebuie fãcute ĩn numele simetriei—ci al istoriei şi teologiei. Ele trebuie sã corecteze greşeli deja fãcute.)
TRESMONTANT
TRESMONTANT
Prin ce este Tresmontant augustinian?
Pot rãspunde printr—un cuvânt:Tresmontant este augustinian prin ingenuitate,prin atitudinea faţã de teologie.
Ca şi Sf. Augustin, Tresmontant era foarte cultivat; foarte inteligent; un mare filozof; şi un gânditor raţional şi consecvent, decis.
Ca şi ĩn cazul Sf. Augustin,la Tresmontant ingenuitatea nu este reversul sau scuza inculturii;ci dimpotrivã—este reversul culturii.Tresmontant a fost un teolog care a refuzat sã se lase ĩmpovãrat de cultura lui;el, gândirea lui erau situaţi deasupra culturii, survolând—o, dominând—o.
Inteligenţa lui ĩl ajuta sã fie afectuos fãrã a fi impresionabil.
WELLES,PSIHOLOGUL
WELLES,PSIHOLOGUL
„Kane" aparţine filmelor epistemologice şi paradoxale,ca şi „Shanghai" şi,parţial, „Stigmatul ..." ,nu celor psihologice,ca „Ambersonii" şi ecranizãrile shakespeariene.
„Kane" este o reuşitã,o realizare epistemologicã.Bineĩnţeles cã existã multã observaţie moralã ĩn „Kane",ba chiar o laturã moralã,psihologicã.Dar miza este gnoseologicã:ce,cât se poate afla,cunoaşte despre un om,cât poate fi el ĩnţeles?
Ĩn aceastã perspectivã,nu este greu de vãzut ceea ce ĩi asociazã pe cei trei regizori „ai" lui Averty (dincolo de creativitatea, inventivitatea admirate de cãtre el)—chestiunea cunoaşterii şi a identitãţii.
Aşa cum am spus,ĩn alte filme ale lui,Welles este psiholog—ĩn „Ambersonii",ĩn „Stigmatul ...",ĩn ecranizãrile shakespeariene.
Nu existã şi un interes psihologic al lui „Kane"?Ba da,existã ŞI un interes de aceastã naturã. Dar nu aceasta este „ideea" lui „Kane";scopul scenariului este de a deconcerta,nu de a edifica sau emoţiona.Ideea finalã,concluzia nu trebuie sã fie cã l—ai „ghicit",priceput pe „Kane"—ci cã identitatea lui ne scapã."Kane" nu este o lecţie despre magnatul alienat,a cãrui poftã de a domina ...,etc..
Poate cã de aceea marilor psihologi modernişti (Bergman, Tarkovski) nu le place Welles.
luni, 27 octombrie 2008
Un cuvant al Ven. Emanuel,in engleza,asa cum l--am citit si eu
"We love Christ with the same kind of love as the early Christians because He still faces the same kind of enemies that he faced then. We love Him with the love that made the Apostles say ‘if anyone does not love Jesus Christ, let him be cursed.’ This may not be very tolerant, but you know that those who love much tolerate little. Properly speaking, true love is revealed in the power of a noble and frank intolerance. In these days with no energy left for either love or hate, men do not see that their tolerance is just another form of weakness. We are intolerant because we draw our strength from our love of Jesus Christ."
( Ven. Emmanuel d’Alzon)
( Ven. Emmanuel d’Alzon)
Carnet 4
Unii oameni discutã o paginã de teologie (veritabilã) aşa cum ar discuta un articol de chimie—cu diferenţa netã cã,ĩn cazul celui din urmã,ar fi imediat conştienţi de incompetenţa lor,sau mãcar de nevoia de a fi competent.
Astãzi (dum.),la predicã,preotul a vorbit despre Podul Brooklyn,despre guma de mestecat Brooklyn,şi, citând o compoziţie despre un templu şi iubire,a citit „figura emancipatã şi melancolicã a unui bãtrân".Desigur se referea la emacierea figurii respective.Legãtura Podului Brooklyn cu Evanghelia zilei era comparaţia ĩntre perechea de cabluri de oţel care susţin acest pod suspendat,şi cele douã norme cu care Iisus le rãspunde farizeilor.
Astãzi (dum.),la predicã,preotul a vorbit despre Podul Brooklyn,despre guma de mestecat Brooklyn,şi, citând o compoziţie despre un templu şi iubire,a citit „figura emancipatã şi melancolicã a unui bãtrân".Desigur se referea la emacierea figurii respective.Legãtura Podului Brooklyn cu Evanghelia zilei era comparaţia ĩntre perechea de cabluri de oţel care susţin acest pod suspendat,şi cele douã norme cu care Iisus le rãspunde farizeilor.
"Kane"
"Teza" lui "Kane",ideea lui "Kane" este cã din fragmente nu se poate compune imaginea unui om,a unei vieţi;cã mãrturiile sunt fragmentare şi inerent deficiente.Cã nu servesc de fapt la nimic pentru a cunoaşte un om.Cã raporturile vieţii noastre,toate,rãmân accidentale şi extrinseci;nu mi se pare cã Welles ar fi vrut sã arate cã ĩn aceastã privinţã Charles Kane este un caz atipic,izolat,ci cã situaţia lui Kane este caracteristicã.
Asamblarea mãrturiilor despre Kane nu configureazã portretul unui Kane contradictoriu,aşa cum crezusem eu despre film,care mi se pãruse a fi o capodoperã a portretisticii.Ci configureazã contrariul—un portret contradictoriu al lui Kane,un portret inerent contradictoriu,intrinsec fals.Nu Kane este contradictoriu;ci portretul lui.
Despre Kane nu ştim nimic;nu aflãm deloc cum era.
"Kane" este un film epistemologic,nu psihologic.Şi dacã este o capodoperã,atunci este o capodoperã de epistemologie,nu una de psihologie."Kane" vorbeşte despre cogniţie şi eşecul ei,nu despre magnatul Kane (al cãrui eşec,deasemeni,se poate ĩntrezãri).
Este un film despre echivocul cunoaşterii morale.Ce se poate afla,cunoaşte despre un om? Nimic.
Obiectul filmului nu este eşecul lui Kane,ca om (eşec dealtfel sugerat);ci eşecul tentativei de a-l cunoaşte,afla,descifra pe Kane.
Asamblarea mãrturiilor despre Kane nu configureazã portretul unui Kane contradictoriu,aşa cum crezusem eu despre film,care mi se pãruse a fi o capodoperã a portretisticii.Ci configureazã contrariul—un portret contradictoriu al lui Kane,un portret inerent contradictoriu,intrinsec fals.Nu Kane este contradictoriu;ci portretul lui.
Despre Kane nu ştim nimic;nu aflãm deloc cum era.
"Kane" este un film epistemologic,nu psihologic.Şi dacã este o capodoperã,atunci este o capodoperã de epistemologie,nu una de psihologie."Kane" vorbeşte despre cogniţie şi eşecul ei,nu despre magnatul Kane (al cãrui eşec,deasemeni,se poate ĩntrezãri).
Este un film despre echivocul cunoaşterii morale.Ce se poate afla,cunoaşte despre un om? Nimic.
Obiectul filmului nu este eşecul lui Kane,ca om (eşec dealtfel sugerat);ci eşecul tentativei de a-l cunoaşte,afla,descifra pe Kane.
Carnet 3
Cât este de fapt de stupidã şi necuratã,iubiţi fraţi,aceastã politicã a pedigriului!Acest ruşinos rasism teologic,aceastã segregare şi prudenţã excesivã!
Esticii sã nu fie „contaminaţi" de vestici!Şi nici invers!Ca şi cum,ĩn vremurile de adevãratã viaţã intelectualã şi de evlavie,Sf. Augustin nu—l citea,aşa de fructuos,pe Sf. Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu!Cât este de artificialã,de habotnicã aceastã separare silnicã!
„Sã nu se AMESTECE teologiile şi tradiţiile".Nu zãu!Unde ar fi fost oare Vestul dacã,ĩn primul mileniu,manifesta asemenea reticenţe şi rezerve?
Au existat mereu osmoze fireşti,spontane,motivate de interesul pentru ceea ce este valoros—ireductibile la schemele de dominaţie şi silnicie.
Şi precauţia,ipocritã,faţã de „latinizare"—venitã mai ales de la cei care le imputã vesticilor cã ĩn primul mileniu nu s—au grecizat destul!
Esticii sã nu fie „contaminaţi" de vestici!Şi nici invers!Ca şi cum,ĩn vremurile de adevãratã viaţã intelectualã şi de evlavie,Sf. Augustin nu—l citea,aşa de fructuos,pe Sf. Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu!Cât este de artificialã,de habotnicã aceastã separare silnicã!
„Sã nu se AMESTECE teologiile şi tradiţiile".Nu zãu!Unde ar fi fost oare Vestul dacã,ĩn primul mileniu,manifesta asemenea reticenţe şi rezerve?
Au existat mereu osmoze fireşti,spontane,motivate de interesul pentru ceea ce este valoros—ireductibile la schemele de dominaţie şi silnicie.
Şi precauţia,ipocritã,faţã de „latinizare"—venitã mai ales de la cei care le imputã vesticilor cã ĩn primul mileniu nu s—au grecizat destul!
ASCULTARE ŞI DEPENDENŢÃ
ASCULTARE ŞI DEPENDENŢÃ
Numai corecţiile,ajustãrile veneau de fapt de la Roma;nu şi doctrina,nu şi ortodoxia.Roma nu se reprezenta pe sine ca emitent al doctrinei—ci ca moderator şi custode.Este un semn al mizeriei vremurilor noastre faptul cã Roma este nevoitã sã preia,sã ĩntruneascã ambele funcţii,sã se prezinte ĩn ambele ipostaze—deopotrivã emitent şi custode (existã pãrerea dupã care Ioan Paul al II—lea, confruntat cu o ierarhie refractarã,necooperantã,a patentat deliberat acest model,ĩn care Pontiful trebuie sã fie sursa realã a doctrinei ortodoxe).
Roma nu a fãcut decât sã se conformeze,procedând astfel,colapsului doctrinar al vremurilor noi—mai bine spus,sã riposteze astfel.Roma s—a vãzut confruntatã cu o situaţie ĩn care puţini mai erau dispuşi sã ilustreze ortodoxia,ĩncât a fost nevoitã sã preia şi aceastã funcţie.
Roma nu dã doctrina,ci modereazã,corecteazã,ajusteazã.Ĩn vremuri ca cele de azi,când ar fi nevoie sã cenzureze aproape tot,s—a considerat oportun sã nu mai cenzureze de fapt aproape nimic,şi sã preia funcţia de emitent al doctrinei.
Ĩn trecut,nu era funcţia Romei sã creeze expresia doctrinei—ci numai s—o corecteze,s—o aprecieze.Cum nimeni nu se mai ocupã,azi,de prima parte,i—a revenit Romei s—o preia.
Numai corecţiile,ajustãrile veneau de fapt de la Roma;nu şi doctrina,nu şi ortodoxia.Roma nu se reprezenta pe sine ca emitent al doctrinei—ci ca moderator şi custode.Este un semn al mizeriei vremurilor noastre faptul cã Roma este nevoitã sã preia,sã ĩntruneascã ambele funcţii,sã se prezinte ĩn ambele ipostaze—deopotrivã emitent şi custode (existã pãrerea dupã care Ioan Paul al II—lea, confruntat cu o ierarhie refractarã,necooperantã,a patentat deliberat acest model,ĩn care Pontiful trebuie sã fie sursa realã a doctrinei ortodoxe).
Roma nu a fãcut decât sã se conformeze,procedând astfel,colapsului doctrinar al vremurilor noi—mai bine spus,sã riposteze astfel.Roma s—a vãzut confruntatã cu o situaţie ĩn care puţini mai erau dispuşi sã ilustreze ortodoxia,ĩncât a fost nevoitã sã preia şi aceastã funcţie.
Roma nu dã doctrina,ci modereazã,corecteazã,ajusteazã.Ĩn vremuri ca cele de azi,când ar fi nevoie sã cenzureze aproape tot,s—a considerat oportun sã nu mai cenzureze de fapt aproape nimic,şi sã preia funcţia de emitent al doctrinei.
Ĩn trecut,nu era funcţia Romei sã creeze expresia doctrinei—ci numai s—o corecteze,s—o aprecieze.Cum nimeni nu se mai ocupã,azi,de prima parte,i—a revenit Romei s—o preia.
ENIGMA CEHOV
ENIGMA CEHOV
Sordidul,banalul,ternul şi prozaicul sunt elementele existenţei lui;cealaltã laturã,aspectul emotiv—intelectual,este nihilismul,just remarcat de cãtre Tolstoi şi moş Şestov (şi,probabil,de mulţi alţii).Dar fapt este cã aceasta situeazã ĩntr—o luminã deconcertantã ARTISTICITATEA,aspectul de artisticitate (ĩn sens simmelian şi organic) al scrierilor lui.
Evidenţa imediatã este cã Cehov era un strãlucit artist—ĩn acelaşi sens ca şi moderniştii anglofoni care i—au fost admiratori ĩn prima parte a sc. XX.
Cum sã gândim asta?Viaţa lui,firea lui,arta lui.Un soi de ĩntemeiere,ba chiar de mizare, instinctivã şi apoi deliberatã,cred,pe banal,pe tern.
Cehov chiar este un enigmatic—deşi probabil ĩn alt sens decât o spunea Alain despre Goethe şi Beyle—şi ĩn mod cert ĩn alt sens decât o putem spune,mai borgesian,despre toţi creatorii.
Ĩn viaţa lui Cehov,tocmai banalul este enigma;el este enigmatic.Viaţa acestui scriitor pune problema unui banal autentic ĩn mai multe decât un sens.Banalul vieţii lui este autentic ĩn sensul cã este cu adevãrat banal;dar şi cã,fiind banal adevãrat,este enigmatic şi echivoc.
Carnet 2
Ca un fapt de temperament, nu mã identific deloc cu grilele prãpãstioase, catastrofiste, de tip Farrell,ale istoriei creştinismului,şi mi se par fundamental false,radical ĩn afara realului.
God, History, and Dialectic este un exemplu de fundamentalism şi de fanatism scrâşnit.Eu nu remarc perspicacitate,ci ranchiunã.
Este,ĩntr—un fel,cãutarea CELUI MAI ABSTRACT punct de vedere.
Un patrolog scrie,având aerul cã ar face nişte extrapolãri spectaculoase:"Dacã ceea ce purcede veşnic prin şi de la Fiu este,nu Sfântul Spirit ĩnsuşi,ci MANIFESTAREA Sfântului Spirit,sau ENERGIA Sa,şi dacã primirea acestei energii sau manifestãri este conţinutul şi scopul experienţei creştine,atunci primirea energiei pare sã ia locul primirii concrete a PERSOANEI Sfântului Spirit".Mã mir cã respectivul patrolog pare sã facã o descoperire spectaculoasã;aceasta este expunerea de manual a doctrinei isihaste,aşa cum am ĩnţeles—o eu de la Pãr. Stãniloae.
Acel lãtrat indignat, arogant, virtuos, agresiv.
God, History, and Dialectic este un exemplu de fundamentalism şi de fanatism scrâşnit.Eu nu remarc perspicacitate,ci ranchiunã.
Este,ĩntr—un fel,cãutarea CELUI MAI ABSTRACT punct de vedere.
Un patrolog scrie,având aerul cã ar face nişte extrapolãri spectaculoase:"Dacã ceea ce purcede veşnic prin şi de la Fiu este,nu Sfântul Spirit ĩnsuşi,ci MANIFESTAREA Sfântului Spirit,sau ENERGIA Sa,şi dacã primirea acestei energii sau manifestãri este conţinutul şi scopul experienţei creştine,atunci primirea energiei pare sã ia locul primirii concrete a PERSOANEI Sfântului Spirit".Mã mir cã respectivul patrolog pare sã facã o descoperire spectaculoasã;aceasta este expunerea de manual a doctrinei isihaste,aşa cum am ĩnţeles—o eu de la Pãr. Stãniloae.
Acel lãtrat indignat, arogant, virtuos, agresiv.
ĨN LUMEA MELKIŢILOR IRLANDEZI ŞI A BIZANTINILOR FOŞTI METODIŞTI
ĨN LUMEA MELKIŢILOR IRLANDEZI ŞI A BIZANTINILOR FOŞTI METODIŞTI
Luând cunoştinţã de nivelul intelectual lamentabil al atâtora din figurile religioase ale vremii noastre,singura soluţie pare adresarea cãtre cei neinfestaţi ĩncã;ĩn cei priveşte pe mahãri,discuţia trebuie lãsatã sã cadã,fiind o colcãialã de erori,ignoranţã,prejudecãţi,etc..Nu pare a fi de aşteptat nimic de la un „dialog" (mã refer la generaţiile anilor ‚50—‚70,atât de decepţionante ...).[A da exemple de astfel de figuri religioase ar fi inutil—ele constituie cvasimajoritatea.]
Ei toţi par a fi „ĩn neştiinţa de neĩnvins a preasfintei noastre religii",dupã expresia Fer. Pius al IX—lea.
Un alt fapt este cã relativismul istoric,ĩn cazul câtorva teologi,relativitatea istoricã,pare sã serveascã drept camuflare a pretenţiei la adevãr.Este o laşitate.Teologul n—ar spune:--cred aşa,şi altfel decât cutare autor,fiindcã aşa este adevãrat.Ci:--oamenilor zilelor noastre li se potriveşte mai bine sã creadã aşa ....Nimic nu mai este fals—ci perimat.Aşa,pare cã ei nu—l mai contrazic fãţiş pe un autor—ci „aşeazã ĩn context istoric".Ceva nu e FALS,ci numai „potrivit oamenilor altor timpuri";sau corespunde altei etape de dezvoltare.
O teologie veritabilã nu se poate ĩntemeia pe istoria mentalitãţilor,pe relativism istoric.Dar, repet,nu ştiu cât este aici convingere,şi cât „tact",laşitate.
Iar la alt nivel,şi mai de jos,vedem metodişti deveniţi palamişti intransigenţi;indivizi cu nume irlandeze deveniţi „bizantini" cu vocea ĩngroşatã de indignare,ursuze brute anglo—saxone devenite bizantini şi revendicând „moştenirea lor bizantinã",agramaţi care cautã sã cadã la ĩnvoialã ĩn ceea ce priveşte acceptabilitatea doctrinelor isihaste ....
Specimenul irlandezului,al americanului bovin sau al fostului metodist care se indigneazã virtuos ĩn numele „moştenirii lor rãsãritene" mi se pare cel mai buf.
Aceşti agramaţi,cu nivelul de ĩnţelegere al unui preşcolar,se iau ĩn serios ca legatari ai teologiei bizantine,devin vehemenţi şi se baloneazã de mânie virtuoasã,de stropşire religioasã.
O astfel de persoanã semneazã ‚melkit irlandez’ din Massachusetts.Forumurile de discuţii ‚religioase’,sferã de fantezii ilicite,reprezintã versantul ‚religios’,corespondentul ‚religios’ al pornografiei.Aceste bizare deghizãri şi poze şi roluri ĩţi dau fiori.
Sau când un fost metodist,anglofon (ĩn fine ...),spune,fãcând istoricul noii lui confesiuni:"pe atunci [=ĩn sc. XIV],noi [=bizantinii] ...".Existã ceva grotesc ĩn acest soi de falsuri.
Dupã pãrerea controversialiştilor populari anglofoni de azi,dacã se poate demonstra cã de fapt Zwingli /Arius /etc. nu cunoşteau/nu ĩnţelegeau doctrina ortodoxã,rezultã direct cã ei sunt canonizabili –cãci erau de bunã credinţã;astfel de frazeologie m—a scârbit de vorbe englezeşti ca ‚saintly’, ’prayerful’ şi ‚thoughtful’.[Sunt preferabile ‚heathenishly’,etc..]Ĩn rezumat,incriminantã mai rãmâne numai reaua credinţã doveditã.
Vã daţi seama cã,ĩn acest fel,de la Zarifopol la Marx şi Darwin,cu toţii devin canonizabili—fiindcã ori ignorau [invincibil!],fie pricepeau cum nu trebuie doctrinele creştine—ĩnsã bunã credinţã aveau—cu nemiluita!
Citeşti şi te—nchini,reacţie fireascã ĩn faţa dezmãţului imposturii şi lãcomiei ‚duhovniceşti’.
Vezi câte un fost metodist american,spunând „noi melkiţii",şi profesând un antifilioquism tãios; dar impresia este cã vorbeşte mai mult ca metodist,decât ca palamist.
A vedea irlandezi,metodişti şi gospodari americani tihniţi ţinând lecţii de ...palamism este ceva de un grotesc exasperant.
Un fost metodist,dezicându—se,cu dispreţ,de „modalitatea latinã".Ei,da,astea da rezerve pentru teologia bizantinã!
Acelaşi exmetodist:"vreme de veacuri noi [=greco—catolicii] am ĩncercat ...".
Melkitul Neil din Massachusetts—grotesc,nu—i aşa?
Conversiunile individuale,personale,sunt singurele neechivoce.
Ambiguitatea şi nesinceritatea,echivocul deliberat cultivat ĩn relaţiile Vaticanului cu lumea ortodoxã,fac ca faimoasele diferenţe sã parã,dupã o toanã de moment,dupã cursul tratativelor,ba minime sau relativ neĩnsemnate,ba majore.De ce?Fiindcã punctul de vedere este mereu unul nu numai subiectiv,ci arbitrar şi deliberat echivoc.
Luând cunoştinţã de nivelul intelectual lamentabil al atâtora din figurile religioase ale vremii noastre,singura soluţie pare adresarea cãtre cei neinfestaţi ĩncã;ĩn cei priveşte pe mahãri,discuţia trebuie lãsatã sã cadã,fiind o colcãialã de erori,ignoranţã,prejudecãţi,etc..Nu pare a fi de aşteptat nimic de la un „dialog" (mã refer la generaţiile anilor ‚50—‚70,atât de decepţionante ...).[A da exemple de astfel de figuri religioase ar fi inutil—ele constituie cvasimajoritatea.]
Ei toţi par a fi „ĩn neştiinţa de neĩnvins a preasfintei noastre religii",dupã expresia Fer. Pius al IX—lea.
Un alt fapt este cã relativismul istoric,ĩn cazul câtorva teologi,relativitatea istoricã,pare sã serveascã drept camuflare a pretenţiei la adevãr.Este o laşitate.Teologul n—ar spune:--cred aşa,şi altfel decât cutare autor,fiindcã aşa este adevãrat.Ci:--oamenilor zilelor noastre li se potriveşte mai bine sã creadã aşa ....Nimic nu mai este fals—ci perimat.Aşa,pare cã ei nu—l mai contrazic fãţiş pe un autor—ci „aşeazã ĩn context istoric".Ceva nu e FALS,ci numai „potrivit oamenilor altor timpuri";sau corespunde altei etape de dezvoltare.
O teologie veritabilã nu se poate ĩntemeia pe istoria mentalitãţilor,pe relativism istoric.Dar, repet,nu ştiu cât este aici convingere,şi cât „tact",laşitate.
Iar la alt nivel,şi mai de jos,vedem metodişti deveniţi palamişti intransigenţi;indivizi cu nume irlandeze deveniţi „bizantini" cu vocea ĩngroşatã de indignare,ursuze brute anglo—saxone devenite bizantini şi revendicând „moştenirea lor bizantinã",agramaţi care cautã sã cadã la ĩnvoialã ĩn ceea ce priveşte acceptabilitatea doctrinelor isihaste ....
Specimenul irlandezului,al americanului bovin sau al fostului metodist care se indigneazã virtuos ĩn numele „moştenirii lor rãsãritene" mi se pare cel mai buf.
Aceşti agramaţi,cu nivelul de ĩnţelegere al unui preşcolar,se iau ĩn serios ca legatari ai teologiei bizantine,devin vehemenţi şi se baloneazã de mânie virtuoasã,de stropşire religioasã.
O astfel de persoanã semneazã ‚melkit irlandez’ din Massachusetts.Forumurile de discuţii ‚religioase’,sferã de fantezii ilicite,reprezintã versantul ‚religios’,corespondentul ‚religios’ al pornografiei.Aceste bizare deghizãri şi poze şi roluri ĩţi dau fiori.
Sau când un fost metodist,anglofon (ĩn fine ...),spune,fãcând istoricul noii lui confesiuni:"pe atunci [=ĩn sc. XIV],noi [=bizantinii] ...".Existã ceva grotesc ĩn acest soi de falsuri.
Dupã pãrerea controversialiştilor populari anglofoni de azi,dacã se poate demonstra cã de fapt Zwingli /Arius /etc. nu cunoşteau/nu ĩnţelegeau doctrina ortodoxã,rezultã direct cã ei sunt canonizabili –cãci erau de bunã credinţã;astfel de frazeologie m—a scârbit de vorbe englezeşti ca ‚saintly’, ’prayerful’ şi ‚thoughtful’.[Sunt preferabile ‚heathenishly’,etc..]Ĩn rezumat,incriminantã mai rãmâne numai reaua credinţã doveditã.
Vã daţi seama cã,ĩn acest fel,de la Zarifopol la Marx şi Darwin,cu toţii devin canonizabili—fiindcã ori ignorau [invincibil!],fie pricepeau cum nu trebuie doctrinele creştine—ĩnsã bunã credinţã aveau—cu nemiluita!
Citeşti şi te—nchini,reacţie fireascã ĩn faţa dezmãţului imposturii şi lãcomiei ‚duhovniceşti’.
Vezi câte un fost metodist american,spunând „noi melkiţii",şi profesând un antifilioquism tãios; dar impresia este cã vorbeşte mai mult ca metodist,decât ca palamist.
A vedea irlandezi,metodişti şi gospodari americani tihniţi ţinând lecţii de ...palamism este ceva de un grotesc exasperant.
Un fost metodist,dezicându—se,cu dispreţ,de „modalitatea latinã".Ei,da,astea da rezerve pentru teologia bizantinã!
Acelaşi exmetodist:"vreme de veacuri noi [=greco—catolicii] am ĩncercat ...".
Melkitul Neil din Massachusetts—grotesc,nu—i aşa?
Conversiunile individuale,personale,sunt singurele neechivoce.
Ambiguitatea şi nesinceritatea,echivocul deliberat cultivat ĩn relaţiile Vaticanului cu lumea ortodoxã,fac ca faimoasele diferenţe sã parã,dupã o toanã de moment,dupã cursul tratativelor,ba minime sau relativ neĩnsemnate,ba majore.De ce?Fiindcã punctul de vedere este mereu unul nu numai subiectiv,ci arbitrar şi deliberat echivoc.
SECULARISME
SECULARISME
Oamenii care vorbesc despre sfinţenia („laicã"!) a lui,de pildã,Cehov,aratã cã nu ştiu ce este un sfânt,cât de bun este un sfânt,cum este un sfânt,etc..
De unde proasta idee,sau ĩn orice caz foarte vaga idee,pe care o au oamenii despre sfinţi?Mai ĩntâi,este vorba de inculturã,şi de pretenţia de a vorbi din auzite.Apoi,este vorba şi despre ‚reprezentanţele’ şi reprezentãrile ‚oficiale’ ale sfinţeniei,adesea destul de precare şi de ĩnsãilate, provenite de la oameni pe care ori nu—i intereseazã de fapt sfinţenia,ori nu—s deloc capabili sã o discute sau prezinte verbal.
Figureazã ĩn literatura parareligioasã un soi de senzaţionalism prost şi romanţios,indiferent la interesul uman şi sacru al sfinţeniei.Sfinţenia apare ĩnfãţişatã ca fachirism,ca fachirism „creştin".
Oamenii care vorbesc despre sfinţenia („laicã"!) a lui,de pildã,Cehov,aratã cã nu ştiu ce este un sfânt,cât de bun este un sfânt,cum este un sfânt,etc..
De unde proasta idee,sau ĩn orice caz foarte vaga idee,pe care o au oamenii despre sfinţi?Mai ĩntâi,este vorba de inculturã,şi de pretenţia de a vorbi din auzite.Apoi,este vorba şi despre ‚reprezentanţele’ şi reprezentãrile ‚oficiale’ ale sfinţeniei,adesea destul de precare şi de ĩnsãilate, provenite de la oameni pe care ori nu—i intereseazã de fapt sfinţenia,ori nu—s deloc capabili sã o discute sau prezinte verbal.
Figureazã ĩn literatura parareligioasã un soi de senzaţionalism prost şi romanţios,indiferent la interesul uman şi sacru al sfinţeniei.Sfinţenia apare ĩnfãţişatã ca fachirism,ca fachirism „creştin".
ESTEŢII
ESTEŢII
Ceea ce separã evident reprezentarea esteţilor ĩn literatura decadentã de acelea din literatura principalã este linearitatea şi simplismul,reducţionismul primilor.
Ĩn acest sens,esteţii din literatura lui M. Caragiale sau Huysmans sunt figuri lineare, convenţionale,de serie,pe când aceia din cãrţile lui Proust,Mann sau chiar Wilde sunt creaţii,indivizi nesubsumabili unei formule.
Literatura decadentã este caracterizatã prin clişeizare,reducţionism.
Literatura decadenţilor aratã mereu a literaturã ‚cu tezã’.Existã ceva pueril aici—este evident cã,scriindu—şi personajele,Caragiale sau Huysmans ĩşi confecţionau jucãrii,fantazau liber,nu se ocupau de artã,ci de fantezii private.Nu se poate spune acelaşi lucru despre cãrţile literaturii principale menţionate.
Ceea ce separã evident reprezentarea esteţilor ĩn literatura decadentã de acelea din literatura principalã este linearitatea şi simplismul,reducţionismul primilor.
Ĩn acest sens,esteţii din literatura lui M. Caragiale sau Huysmans sunt figuri lineare, convenţionale,de serie,pe când aceia din cãrţile lui Proust,Mann sau chiar Wilde sunt creaţii,indivizi nesubsumabili unei formule.
Literatura decadentã este caracterizatã prin clişeizare,reducţionism.
Literatura decadenţilor aratã mereu a literaturã ‚cu tezã’.Existã ceva pueril aici—este evident cã,scriindu—şi personajele,Caragiale sau Huysmans ĩşi confecţionau jucãrii,fantazau liber,nu se ocupau de artã,ci de fantezii private.Nu se poate spune acelaşi lucru despre cãrţile literaturii principale menţionate.
Carnet
Pare evident cã o tendinţã ĩn direcţia vizibilitãţii Bisericii ar fi trebuit de fapt sã accentueze specificitatea ei,unicitatea,exclusivismul,şi nu relativismul,pluralismul,diluarea,etc..Ideea era de a da chip Bisericii,nu de a boteza,arbitrar,ca „Bisericã" orice alcãtuire umanã,sub pretext cã „şi ea este umanã".
A fost rezultatul vizibilizarea Bisericii?Dimpotrivã—a fost,mai degrabã,ascunderea ei,diluarea.
Din când ĩn când,apare câte un expert care crede cã nu este destul de diluatã,şi propune o diluare ĩncã mai eficientã.
A fost rezultatul vizibilizarea Bisericii?Dimpotrivã—a fost,mai degrabã,ascunderea ei,diluarea.
Din când ĩn când,apare câte un expert care crede cã nu este destul de diluatã,şi propune o diluare ĩncã mai eficientã.
RESPECT
RESPECT
Ortodoxia ĩn cuvinte este o floare otrãvitã şi ĩnşelãtoare dacã "prosperã" pe un sol toxic, alterat.Invers,o ortodoxie imperfectã sau tatonantã cere,pentru a fi nutritã,un sol curat. O floare chiar mai puţin ĩmbietoare,mai ponositã,dar neotrãvitã,cere un sol mai curat.
Vasquez ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger;dar primul este un apostat,al doilea este un preot. Primul a abandonat formaţia ca preot;al doilea,nu.Este uşor sã dispreţuieşti abstracţie fãcând de lucrurile prime, elementare, preliminare (şi,de aceea,fundamentalã).
Mi se ĩntâmplã sã am reacţii de dispreţ faţã de unii teologi liberali (un Kűng,care se laudã cu maşinile lui de lux şi cu succesele lui,nu este un exemplu de ‚sol curat",de viaţã evanghelicã).Ei sunt eterodocşi,da;dar ei sunt preoţi,şi trãiesc ca preoţi,iar eu nu.Viaţa lor este conformatã ĩndeaproape minţii Bisericii;viaţa mea,nu.Unii dintre ei sunt şi cãlugãri;eu,nu.Ei ĩşi ĩnfrâng plictisul şi coclirea;eu,nu. E uşor sã dispreţuieşti din vârful buzelor—şi din vârful unui turn de iluzii. Fapt este cã unii dintre aceşti teologi cu o ortodoxie parţialã sau impurã duc o viaţã mult mai filozoficã decât a mea.Sã ĩncepem de aici.
Ştiu cã acestea sunt lucruri preliminare,de rutinã,etc..Dar existã tendinţa de a face abstracţie de ele,de a aprecia „ĩn principiu,chiar dacã nu ĩn fapt".
De la cãlugãr la cãlugãr,Pãr. Jaki poate sã—l dispreţuiascã pe Pãr. Balthasar (şi o şi face!). Pentru ca s—a testat,se cunoaşte,ştie unde se aflã.
Invers,statutul laic nu face admisibile erorile sau scãderile preoţilor,etc.;dar face penibilã indignarea virtuoasã,etc..Faptul cã eu sunt laic,iar Pãr. Congar nu,nu face justificabile greşelile lui;ar fi ceva ipocrit şi degradant.Dar face sã fie necesarã o mãsurã,o moderaţie ĩn blamarea lui. Revin la Vasquez:ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger.Numai cã primul este un ‚fost seminarist’ schismatic,pe când al doilea a devenit preot şi a trãit ca atare;aceasta este diferenţa.Este important şi cine vorbeşte,şi cum spune—nu numai ceea ce spune.[Eu nu spun dacã cele spuse de Vasquez corespund adevãrului sau nu;nu spun nici cã,ipocrit,ar trebui sã le treacã sub tãcere;nu spun nici cã cele care—i lipsesc sunt altfel decât mãrunte şi preliminare şi exterioare,etc.;spun numai cã situaţia lui ĩi impune o moderaţie şi o prudenţã pe care nu le aratã,nu le are.]
Vasquez se ĩmbatã de paradoxurile patericelor;dar a eşuat şi ca seminarist,şi ca monah. Ceea ce pare poetic ĩn cãrţi,este prozaic,anost,ba chiar epuizant ĩn viaţã.Condiţiile ideale nu le—au prisosit nici celor admiraţi de Vasquez;nici lor nu le—a fost mai uşor—decât ĩi fusese lui.Dar rezultatele sunt mereu ispititoare,când se poate face abstracţie de calea cãtre ele.
Astfel de consideraţii ar trebui sã ne serveascã unora dintre noi ca stimulent:nu ca sã nu criticãm;dar ca sã o facem fãrã aroganţã,fãrã dispreţ;şi ca sã ne ĩntrebãm dacã nu cumva cei care meritã blamul nostru pentru eterodoxia lor nu au cumva vieţi mai creştine decât noi,şi mai conforme cu mintea Bisericii.Este uşor sã fii exigent ĩn vorbe,cu cuvintele,cu silogismele.E şi foarte ĩnşelãtor.
Laicul nu trebuie sã fie intimidat ĩn faţa enormitãţilor unui cãlugãr;dar e bine sã se ĩntrebe dacã ĩl poate certa cu dispreţ,cu aroganţã,cu silã;dacã nu cumva el ĩnsuşi duce o viaţã mult mai puţin creştinã decât a aceluia.
Vorbele rãmân vorbe,dacã viaţa nu trece testul.
La Vasquez,vãd un om cu o istorie de ‚ex—‚a cãrui viaţã este un cumul de ‚ex—‚,’ex—‚ul prin excelenţã,dispreţuindu—l pe un preot.
Ortodoxia ĩn cuvinte este o floare otrãvitã şi ĩnşelãtoare dacã "prosperã" pe un sol toxic, alterat.Invers,o ortodoxie imperfectã sau tatonantã cere,pentru a fi nutritã,un sol curat. O floare chiar mai puţin ĩmbietoare,mai ponositã,dar neotrãvitã,cere un sol mai curat.
Vasquez ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger;dar primul este un apostat,al doilea este un preot. Primul a abandonat formaţia ca preot;al doilea,nu.Este uşor sã dispreţuieşti abstracţie fãcând de lucrurile prime, elementare, preliminare (şi,de aceea,fundamentalã).
Mi se ĩntâmplã sã am reacţii de dispreţ faţã de unii teologi liberali (un Kűng,care se laudã cu maşinile lui de lux şi cu succesele lui,nu este un exemplu de ‚sol curat",de viaţã evanghelicã).Ei sunt eterodocşi,da;dar ei sunt preoţi,şi trãiesc ca preoţi,iar eu nu.Viaţa lor este conformatã ĩndeaproape minţii Bisericii;viaţa mea,nu.Unii dintre ei sunt şi cãlugãri;eu,nu.Ei ĩşi ĩnfrâng plictisul şi coclirea;eu,nu. E uşor sã dispreţuieşti din vârful buzelor—şi din vârful unui turn de iluzii. Fapt este cã unii dintre aceşti teologi cu o ortodoxie parţialã sau impurã duc o viaţã mult mai filozoficã decât a mea.Sã ĩncepem de aici.
Ştiu cã acestea sunt lucruri preliminare,de rutinã,etc..Dar existã tendinţa de a face abstracţie de ele,de a aprecia „ĩn principiu,chiar dacã nu ĩn fapt".
De la cãlugãr la cãlugãr,Pãr. Jaki poate sã—l dispreţuiascã pe Pãr. Balthasar (şi o şi face!). Pentru ca s—a testat,se cunoaşte,ştie unde se aflã.
Invers,statutul laic nu face admisibile erorile sau scãderile preoţilor,etc.;dar face penibilã indignarea virtuoasã,etc..Faptul cã eu sunt laic,iar Pãr. Congar nu,nu face justificabile greşelile lui;ar fi ceva ipocrit şi degradant.Dar face sã fie necesarã o mãsurã,o moderaţie ĩn blamarea lui. Revin la Vasquez:ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger.Numai cã primul este un ‚fost seminarist’ schismatic,pe când al doilea a devenit preot şi a trãit ca atare;aceasta este diferenţa.Este important şi cine vorbeşte,şi cum spune—nu numai ceea ce spune.[Eu nu spun dacã cele spuse de Vasquez corespund adevãrului sau nu;nu spun nici cã,ipocrit,ar trebui sã le treacã sub tãcere;nu spun nici cã cele care—i lipsesc sunt altfel decât mãrunte şi preliminare şi exterioare,etc.;spun numai cã situaţia lui ĩi impune o moderaţie şi o prudenţã pe care nu le aratã,nu le are.]
Vasquez se ĩmbatã de paradoxurile patericelor;dar a eşuat şi ca seminarist,şi ca monah. Ceea ce pare poetic ĩn cãrţi,este prozaic,anost,ba chiar epuizant ĩn viaţã.Condiţiile ideale nu le—au prisosit nici celor admiraţi de Vasquez;nici lor nu le—a fost mai uşor—decât ĩi fusese lui.Dar rezultatele sunt mereu ispititoare,când se poate face abstracţie de calea cãtre ele.
Astfel de consideraţii ar trebui sã ne serveascã unora dintre noi ca stimulent:nu ca sã nu criticãm;dar ca sã o facem fãrã aroganţã,fãrã dispreţ;şi ca sã ne ĩntrebãm dacã nu cumva cei care meritã blamul nostru pentru eterodoxia lor nu au cumva vieţi mai creştine decât noi,şi mai conforme cu mintea Bisericii.Este uşor sã fii exigent ĩn vorbe,cu cuvintele,cu silogismele.E şi foarte ĩnşelãtor.
Laicul nu trebuie sã fie intimidat ĩn faţa enormitãţilor unui cãlugãr;dar e bine sã se ĩntrebe dacã ĩl poate certa cu dispreţ,cu aroganţã,cu silã;dacã nu cumva el ĩnsuşi duce o viaţã mult mai puţin creştinã decât a aceluia.
Vorbele rãmân vorbe,dacã viaţa nu trece testul.
La Vasquez,vãd un om cu o istorie de ‚ex—‚a cãrui viaţã este un cumul de ‚ex—‚,’ex—‚ul prin excelenţã,dispreţuindu—l pe un preot.
SFINŢENIE
SFINŢENIE
Ceea ce se observã la cei mai mari dintre Sfinţi—la Sfinţii Francesco, Toma, Augustin, Domingo, MM Kolbe, Ch. Foucauld—este cã ceea ce erau este mult mai important decât ceea ce spuneau sau fãceau.Cu alte cuvinte,ei ĩnfãţişeazã deplina realizare a umanului,de aceea este adevãrat şi despre ei ceea ce este adevãrat ĩn cel mai ĩnalt grad mai ĩntâi despre Mântuitorul nostru Iisus şi despre Maica Sa.Umanitatea acestor Sfinţi este mai interesantã şi mai semnificativã decât oricare dintre spusele sau faptele lor;şi dacã este adevãrat cã de fapt noi din aceste spuse şi fapte ale lor ajungem sã—i cunoaştem,trecând dincolo de ele ĩntr—o sintezã,este cel puţin la fel de adevãrat cã adesea mai beneficiem şi de altceva—de rezultatul impresiei altora,de rezulatele celor care şi—au sintetizat impresiile—impresia produsã de aceşti oameni asupra celor care au avut şansa sã—i ĩntâlneascã.
Impresia produsã de geniu,de sfinţenie,de eroismul creştin,de deplina umanitate,este ĩntotdeauna şi fãrã excepţie memorabilã—dar cere calificare,cere avizare din partea recipentului ei.Nu toţi pot beneficia de ĩntâlnirea cu sfinţenia.Unora,ea le rãmâne indescifrabilã,şi hagiografia nu este sãracã ĩn cazuri de astfel de necalificare a celor din preajma sfântului respectiv.
De aici se poate trece la reflecţia asupra chipului,a luminii,a luminii chipului.De aici, contemplarea,iubirea, umanul, omenia relaţiei umane.
Cei care se prevaleazã azi de acte,de ciozvârte,par sã refuze sã vadã duhul,forma,ĩnţelesul, direcţia acelor acte (de ex.,demenţii care se prevaleazã de ‚ecumenismul’ Sf. Francesco,ca şi cum o asemenea hidoşenie,un asemenea puroi de stupiditate premediatã ar fi putut exista ĩn viaţa Sfântului!).
Ceea ce se observã la cei mai mari dintre Sfinţi—la Sfinţii Francesco, Toma, Augustin, Domingo, MM Kolbe, Ch. Foucauld—este cã ceea ce erau este mult mai important decât ceea ce spuneau sau fãceau.Cu alte cuvinte,ei ĩnfãţişeazã deplina realizare a umanului,de aceea este adevãrat şi despre ei ceea ce este adevãrat ĩn cel mai ĩnalt grad mai ĩntâi despre Mântuitorul nostru Iisus şi despre Maica Sa.Umanitatea acestor Sfinţi este mai interesantã şi mai semnificativã decât oricare dintre spusele sau faptele lor;şi dacã este adevãrat cã de fapt noi din aceste spuse şi fapte ale lor ajungem sã—i cunoaştem,trecând dincolo de ele ĩntr—o sintezã,este cel puţin la fel de adevãrat cã adesea mai beneficiem şi de altceva—de rezultatul impresiei altora,de rezulatele celor care şi—au sintetizat impresiile—impresia produsã de aceşti oameni asupra celor care au avut şansa sã—i ĩntâlneascã.
Impresia produsã de geniu,de sfinţenie,de eroismul creştin,de deplina umanitate,este ĩntotdeauna şi fãrã excepţie memorabilã—dar cere calificare,cere avizare din partea recipentului ei.Nu toţi pot beneficia de ĩntâlnirea cu sfinţenia.Unora,ea le rãmâne indescifrabilã,şi hagiografia nu este sãracã ĩn cazuri de astfel de necalificare a celor din preajma sfântului respectiv.
De aici se poate trece la reflecţia asupra chipului,a luminii,a luminii chipului.De aici, contemplarea,iubirea, umanul, omenia relaţiei umane.
Cei care se prevaleazã azi de acte,de ciozvârte,par sã refuze sã vadã duhul,forma,ĩnţelesul, direcţia acelor acte (de ex.,demenţii care se prevaleazã de ‚ecumenismul’ Sf. Francesco,ca şi cum o asemenea hidoşenie,un asemenea puroi de stupiditate premediatã ar fi putut exista ĩn viaţa Sfântului!).
CUVINTELE UNUI CINEFIL
CUVINTELE UNUI CINEFIL
(1)THE LAST MAN ON EARTH—un mare horror:film reuşit,foarte bun;Vincent era un actor inept,dar extrem de fotogenic—acest contrast este notabil la el.Slut,fotogenic şi un actor de duzinã. Ca şi capodopera de gen a lui Romero,deşi nu ĩn aceeaşi mãsurã ca ea,este un film respectabil.
(2)FLYING DISCMAN FROM MARS—un vechi serial,simpatic.Marţianul din OZN este un extraterestru care,cu tehnologia avansatã de care dispune (marţienii având un avans de un veac cu energia atomicã) şi cu colaborarea unui savant pãmântean ros de ambiţie şi subjugat de dictatori,vrea sã ia ĩn stãpânire Terra,chipurile pentru a controla dezvoltarea armelor atomice.
Lui i se opune un aviator care are o firmã de servicii aeriene,dacã pot spune aşa.
MARILE CÃRŢI ORIGINALE
MARILE CÃRŢI ORIGINALE
Poate fi de ĩnţeles ca unii cititori sã nu considere ‚marile cãrţi originale’ (ale câtorva prozatori englezi din sc. XVII,ale lui Coleridge,Ruskin ...) drept cele mai bune lucruri scrise vreodatã;dar e de neĩnţeles ca atâţia cititori nici mãcar sã nu se intereseze de ele.Poţi sã nu le consideri piscuri ale literaturii;dar nu poţi sã nu te interesezi de ele.[Ĩn aceeaşi situaţie se aflã lexicograful şi eseistul Johnson;numele lui ĩnseamnã ceva pentru Pãr. Schall,Short,Teachout şi Kurp.]
Numindu—le ‚originale’,mã refer mai ales la calitatea formei,la duhul care gireazã aceastã formã slobodã.
Intelectual,ele rãmân o referinţã a libertãţii.
Literaturile spaniolã,italianã conţin şi ele astfel de curiozitãţi.
Aceste monumente solitare şi singulare ale originalitãţii par sã fie obiecte ale unui soi de drasticã ignorare dispreţuitoare.Ĩn sc. XIX,ele erau admirate,citite.Erau citite de cãtre marii eseişti englezi ai vremii.
Pot sã nu—ţi placã cel mai mult;dar nu poţi sã te dezinteresezi de ele—tocmai pentru cã sunt originale şi de o formã deconcertantã.Strepezeala modernã a fãcut ca bizareria sã treacã drept anostã ,iar extravaganţa drept banalã;un veac sedus de toate extravaganţele a dispreţuit marile cãrţi originale—de ce?Tocmai fiindcã ele sunt irecuperabile din punctul de vedere al extravaganţei stupide şi lineare a sc. XX;adevãrata banalitate a refuzat extravaganţa ĩntr—adevãr originalã.
Asta dovedeşte cã anarhicele ‚extravaganţe’ aşa de cultivate de sc. XX sunt ĩn majoritatea lor şarlatanii,şi cã gustul extravaganţei autentice de fapt s—a pierdut pentru majoritatea.
Poate fi de ĩnţeles ca unii cititori sã nu considere ‚marile cãrţi originale’ (ale câtorva prozatori englezi din sc. XVII,ale lui Coleridge,Ruskin ...) drept cele mai bune lucruri scrise vreodatã;dar e de neĩnţeles ca atâţia cititori nici mãcar sã nu se intereseze de ele.Poţi sã nu le consideri piscuri ale literaturii;dar nu poţi sã nu te interesezi de ele.[Ĩn aceeaşi situaţie se aflã lexicograful şi eseistul Johnson;numele lui ĩnseamnã ceva pentru Pãr. Schall,Short,Teachout şi Kurp.]
Numindu—le ‚originale’,mã refer mai ales la calitatea formei,la duhul care gireazã aceastã formã slobodã.
Intelectual,ele rãmân o referinţã a libertãţii.
Literaturile spaniolã,italianã conţin şi ele astfel de curiozitãţi.
Aceste monumente solitare şi singulare ale originalitãţii par sã fie obiecte ale unui soi de drasticã ignorare dispreţuitoare.Ĩn sc. XIX,ele erau admirate,citite.Erau citite de cãtre marii eseişti englezi ai vremii.
Pot sã nu—ţi placã cel mai mult;dar nu poţi sã te dezinteresezi de ele—tocmai pentru cã sunt originale şi de o formã deconcertantã.Strepezeala modernã a fãcut ca bizareria sã treacã drept anostã ,iar extravaganţa drept banalã;un veac sedus de toate extravaganţele a dispreţuit marile cãrţi originale—de ce?Tocmai fiindcã ele sunt irecuperabile din punctul de vedere al extravaganţei stupide şi lineare a sc. XX;adevãrata banalitate a refuzat extravaganţa ĩntr—adevãr originalã.
Asta dovedeşte cã anarhicele ‚extravaganţe’ aşa de cultivate de sc. XX sunt ĩn majoritatea lor şarlatanii,şi cã gustul extravaganţei autentice de fapt s—a pierdut pentru majoritatea.
EXTREMISME,FANATISME ŞI PURISME
EXTREMISME,FANATISME ŞI PURISME
Unii ĩi atribuie lui Zoghby (fost Arhiep. de Baalbek) ideea unei renunţãri necesare a catolicilor la Conciliile din al doilea mileniu.Eu am citit aceastã propunere altundeva—şi anume ĩn declaraţia Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Antiohiene.
Dar de ce sã renunţe Roma la aceste Concilii?La Calcedon n—a participat toatã creştinãtatea; la urmãtoarele Concilii,nici atât.La ele de ce nu trebuie renunţat?Nu numai cã niciun Conciliu n—a fost vreodatã „primit de toatã Biserica";ĩnsã nici mãcar n—a participat la toate Conciliile primului mileniu „ ĩntreaga Bisericã".S—au ţinut Concilii fãrã cei numiţi ‚nestorieni’,’monofiziţi’,etc..De la Calcedon cel puţin,niciun Conciliu n—a mai fost unul al creştinãtãţii ĩntregi (de fapt,de la al doilea Conciliu ecumenic, fãrã participarea arienilor).
Acestea sunt dezavantajele menajamentelor şi ale unor premise proaste (‚reunirea’ ĩn termeni de egalitate—ceva imposibil,cãci dacã se reunesc douã lucruri diferite,rezultã un al treilea;iar dacã se reunesc douã lucruri identice,atunci cum se face cã erau despãrţite?).
Pe de altã parte,Vaticanul I a fost un Conciliu şi al Bisericii locale a lui Zoghby;de ce s—ar dezice azi melkiţii de acest Conciliu?Doar pentru cã aveau alte dorinţe decât ceea ce s—a realizat la Vaticanul I,şi ele nu s—au realizat fiindcã antiohienii erau ĩn minoritate?
Scrisoarea celor trei Dicasterii,din ‚97,este o capodoperã de limpezime (v. paragrafele 12—14: de la „Este limpede cã acest Patriarhat ..." la „... mai ales pentru cei trãind ĩn aceeaşi regiune").
De ce se comportã aşa melkiţii?De unde rãceala,dacã nu ostilitatea lor?Eu n—aş crede cã 2 ½ veacuri se aratã insuficiente pentru calmarea adversitãţii;cred cã ceea ce apare azi este rezultatul a ceea ce s—a petrecut ĩn aceste 2 ½ veacuri—de la unire,ĩncoace.
Eu nu cred cã este vorba despre sechele,despre prejudecãţi rãmase dinaintea unirii,ci de unele apãrute pe parcurs,ca rezultat şi al gestionãrii defectuoase a Bisericilor locale rãsãritene ĩn cadrul comuniunii.
Mai observ la ei şi un separatism doctrinar ţâfnos;reacţie puerilã,din partea unor oameni a cãror tradiţie localã a ĩncetat de fapt sã mai fie creatoare de peste un mileniu.Aceastã cantonare orgolioasã este nocivã;aşa cum,ĩn perioada de aur a creştinãtãţii siriene,Biserica ĩntreagã a beneficiat de aportul lor (şi,oricum,nu se declara principial ostilã),la fel ĩn vremurile mai nou,care au cunoscut apogeul creator al Bisericii vestice,este nesãnãtos ca o Bisericã localã sã se declare principial şi consecvent refractarã la orice creativitate religioasã din afara frontierelor sale.Caracterul local este o chestiune de accent;ĩntr—o anume mãsurã,cu moderaţie,şi de formã;dar nu poate fi una de conţinut. La unii extremişti şi fanatici se vede nu lipsã de interes faţã de creaţia occidentalã—ci ostilitate şi prejudecatã;aceasta este ceva inacceptabil ĩntr—o comuniune,şi duce la fetişizarea localului.
Ĩntr—o astfel de perspectivã,fondatorul Trapismului greşea inspirându—se din tradiţii palestiniene,fiindcã explicit ĩşi trãda propria Bisericã localã,se „contamina",se orientaliza.Creştinul se aflã la şcoala ĩntregii Biserici,a creativitãţii creştine cu semnificaţie universalã.
Unii ĩi atribuie lui Zoghby (fost Arhiep. de Baalbek) ideea unei renunţãri necesare a catolicilor la Conciliile din al doilea mileniu.Eu am citit aceastã propunere altundeva—şi anume ĩn declaraţia Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Antiohiene.
Dar de ce sã renunţe Roma la aceste Concilii?La Calcedon n—a participat toatã creştinãtatea; la urmãtoarele Concilii,nici atât.La ele de ce nu trebuie renunţat?Nu numai cã niciun Conciliu n—a fost vreodatã „primit de toatã Biserica";ĩnsã nici mãcar n—a participat la toate Conciliile primului mileniu „ ĩntreaga Bisericã".S—au ţinut Concilii fãrã cei numiţi ‚nestorieni’,’monofiziţi’,etc..De la Calcedon cel puţin,niciun Conciliu n—a mai fost unul al creştinãtãţii ĩntregi (de fapt,de la al doilea Conciliu ecumenic, fãrã participarea arienilor).
Acestea sunt dezavantajele menajamentelor şi ale unor premise proaste (‚reunirea’ ĩn termeni de egalitate—ceva imposibil,cãci dacã se reunesc douã lucruri diferite,rezultã un al treilea;iar dacã se reunesc douã lucruri identice,atunci cum se face cã erau despãrţite?).
Pe de altã parte,Vaticanul I a fost un Conciliu şi al Bisericii locale a lui Zoghby;de ce s—ar dezice azi melkiţii de acest Conciliu?Doar pentru cã aveau alte dorinţe decât ceea ce s—a realizat la Vaticanul I,şi ele nu s—au realizat fiindcã antiohienii erau ĩn minoritate?
Scrisoarea celor trei Dicasterii,din ‚97,este o capodoperã de limpezime (v. paragrafele 12—14: de la „Este limpede cã acest Patriarhat ..." la „... mai ales pentru cei trãind ĩn aceeaşi regiune").
De ce se comportã aşa melkiţii?De unde rãceala,dacã nu ostilitatea lor?Eu n—aş crede cã 2 ½ veacuri se aratã insuficiente pentru calmarea adversitãţii;cred cã ceea ce apare azi este rezultatul a ceea ce s—a petrecut ĩn aceste 2 ½ veacuri—de la unire,ĩncoace.
Eu nu cred cã este vorba despre sechele,despre prejudecãţi rãmase dinaintea unirii,ci de unele apãrute pe parcurs,ca rezultat şi al gestionãrii defectuoase a Bisericilor locale rãsãritene ĩn cadrul comuniunii.
Mai observ la ei şi un separatism doctrinar ţâfnos;reacţie puerilã,din partea unor oameni a cãror tradiţie localã a ĩncetat de fapt sã mai fie creatoare de peste un mileniu.Aceastã cantonare orgolioasã este nocivã;aşa cum,ĩn perioada de aur a creştinãtãţii siriene,Biserica ĩntreagã a beneficiat de aportul lor (şi,oricum,nu se declara principial ostilã),la fel ĩn vremurile mai nou,care au cunoscut apogeul creator al Bisericii vestice,este nesãnãtos ca o Bisericã localã sã se declare principial şi consecvent refractarã la orice creativitate religioasã din afara frontierelor sale.Caracterul local este o chestiune de accent;ĩntr—o anume mãsurã,cu moderaţie,şi de formã;dar nu poate fi una de conţinut. La unii extremişti şi fanatici se vede nu lipsã de interes faţã de creaţia occidentalã—ci ostilitate şi prejudecatã;aceasta este ceva inacceptabil ĩntr—o comuniune,şi duce la fetişizarea localului.
Ĩntr—o astfel de perspectivã,fondatorul Trapismului greşea inspirându—se din tradiţii palestiniene,fiindcã explicit ĩşi trãda propria Bisericã localã,se „contamina",se orientaliza.Creştinul se aflã la şcoala ĩntregii Biserici,a creativitãţii creştine cu semnificaţie universalã.
ECLEZIOLOGIE
ECLEZIOLOGIE
Un preot catolic din Grecia,scriind despre ĩnţelesul episodului Corneanu de la Timişoara, semnaleazã câteva lucruri:
--cã ecleziologia Vaticanului I,care este aceeaşi cu cea medievalã latinã,este abolitã (ulterior, vrea sã o dreagã sugerând cã ar fi ‚completatã’,ĩnsã eu zic cã este contrazisã);
--cã poziţia Bisericii Ortodoxe de azi corespunde exact JURIDISMULUI EXCESIV abolit ĩn catolicism,şi cã este o ĩnţelegere incompletã şi sãracã;
--cã Vaticanul II face din ecumenism un imperativ creştin—ceea ce este stupid,fiindcã numai Iisus a stabilit care sunt imperativele creştine (v. Evanghelia celor douã norme);
--cã o eventualã repudiere a poziţiei antilatine rãsãritene ca simplã opinie va putea apãrea ca şi continuitate—o poziţie de o mie de ani va fi abolitã,negatã,şi aceastã abolire va trece drept fiind ĩn continuitate cu ceea ce neagã!
Stilistic,existã câteva ĩntorsãturi enervante,puerile („Catolicii care nu sunt de acord cu ...",etc. ;"bunul mitropolit").
Dealtfel,textul este confuz (confuzia repetatã a Bisericii Catolice cu Biserica de rit latin) şi ,repet,pueril sau stângaci („Pentru fiecare copil mama lui e cea mai frumoasã"="Biserica Romano—Catolicã [confuzie !!] ,pentru catolicul care crede ...,etc."—deci o formã de relativism corect politic).
Gestul lui Corneanu s—a vãzut cã nu exprimã nicio convingere,aşa ĩncât comparaţia cu ...Patr. Bekkos este rizibilã.
Pe tot parcursul articolului,este confundatã acceptarea doctrinelor „latine" (ca şi cum un adevãr ar fi latin sau altfel!) cu „convertirea la romano—catolicism",ceea ce este din nou stupid—ele nu caracterizeazã numai catolicismul de rit vestic,ci şi pe cel rãsãritean—dar vedem cã acest Pãrinte care trãieşte ĩn Grecia aparţine ‚şcolii Balamand’,care ‚repudiazã uniatismul’,etc..(Ĩn aceastã perspectivã, dacã se acceptã cã participarea vesticilor la primele Concilii ecumenice a fost redusã,ĩnseamnã cã a fost o greşealã din partea occidentalilor sã accepte „doctrinele bizantine" şi cã astfel şi—au poluat Biserica,orientalizând—o.)
El scrie mereu despre ‚dogmele latine’,ceea ce este o prostie;de ce au acceptat occidentalii ‚dogmele egiptene’?
Cât despre enormitatea propunerii unei unirii fãrã acceptarea dogmelor ‚latine’,ba mai mult, cu privirea lor drept ‚greşite dar nu eretice’—ce trãinicie ar avea o asemenea iniţiativã?
Ce comuniune ar mai fi,câtã vreme vesticii ar admite retrospectiv cã acele Concilii care au promulgat ‚dogmele latine’ nu vorbeau de fapt ĩn numele Bisericii lui Hristos,şi nu aveau mandatul lui Hristos?Ce minte bolnavã ar putea nãsoci un aşa plan?
Autorul ĩşi dã pe faţã premisele când desemneazã Conciliile mileniului secund drept ‚Concilii pretins ecumenice’.Cam atât despre cât acceptã el unicitatea şi vizibilitatea Bisericii Catolice.El cere „aprecierea deplinã a unor implicaţii dogmatice"—din pãcate,el ĩnsuşi pare sã nu aprecieze deplin implicaţiile dogmatice ale plenitudinii ,unicitãţii şi vizibilitãţii Bisericii Catolice (ale cãrei Concilii el le numeşte ‚zis ecumenice’!).
Oare el „apreciazã deplin" penibilul unilateralitãţii?"Apreciazã deplin" schisma?Dar nerecunoaşterea Sacramentelor?Dacã nici teologia sacramentalã nu este aceeaşi,despre care comuniune „aproape desãvârşitã" vorbeşte el?Suntem copii?Ĩn relativismul lui,el vede ĩn asemenea diferenţe numai caracterele ‚schismei’?Sau crede cã aceste atitudini vor putea fi abolite fãrã a fi repudiate,negate,şi cã totul va trece drept continuitate?
LINK:
http://bekkos.wordpress.com/2008/05/29/fr-paul-on-the-timisoara-incident/
Un preot catolic din Grecia,scriind despre ĩnţelesul episodului Corneanu de la Timişoara, semnaleazã câteva lucruri:
--cã ecleziologia Vaticanului I,care este aceeaşi cu cea medievalã latinã,este abolitã (ulterior, vrea sã o dreagã sugerând cã ar fi ‚completatã’,ĩnsã eu zic cã este contrazisã);
--cã poziţia Bisericii Ortodoxe de azi corespunde exact JURIDISMULUI EXCESIV abolit ĩn catolicism,şi cã este o ĩnţelegere incompletã şi sãracã;
--cã Vaticanul II face din ecumenism un imperativ creştin—ceea ce este stupid,fiindcã numai Iisus a stabilit care sunt imperativele creştine (v. Evanghelia celor douã norme);
--cã o eventualã repudiere a poziţiei antilatine rãsãritene ca simplã opinie va putea apãrea ca şi continuitate—o poziţie de o mie de ani va fi abolitã,negatã,şi aceastã abolire va trece drept fiind ĩn continuitate cu ceea ce neagã!
Stilistic,existã câteva ĩntorsãturi enervante,puerile („Catolicii care nu sunt de acord cu ...",etc. ;"bunul mitropolit").
Dealtfel,textul este confuz (confuzia repetatã a Bisericii Catolice cu Biserica de rit latin) şi ,repet,pueril sau stângaci („Pentru fiecare copil mama lui e cea mai frumoasã"="Biserica Romano—Catolicã [confuzie !!] ,pentru catolicul care crede ...,etc."—deci o formã de relativism corect politic).
Gestul lui Corneanu s—a vãzut cã nu exprimã nicio convingere,aşa ĩncât comparaţia cu ...Patr. Bekkos este rizibilã.
Pe tot parcursul articolului,este confundatã acceptarea doctrinelor „latine" (ca şi cum un adevãr ar fi latin sau altfel!) cu „convertirea la romano—catolicism",ceea ce este din nou stupid—ele nu caracterizeazã numai catolicismul de rit vestic,ci şi pe cel rãsãritean—dar vedem cã acest Pãrinte care trãieşte ĩn Grecia aparţine ‚şcolii Balamand’,care ‚repudiazã uniatismul’,etc..(Ĩn aceastã perspectivã, dacã se acceptã cã participarea vesticilor la primele Concilii ecumenice a fost redusã,ĩnseamnã cã a fost o greşealã din partea occidentalilor sã accepte „doctrinele bizantine" şi cã astfel şi—au poluat Biserica,orientalizând—o.)
El scrie mereu despre ‚dogmele latine’,ceea ce este o prostie;de ce au acceptat occidentalii ‚dogmele egiptene’?
Cât despre enormitatea propunerii unei unirii fãrã acceptarea dogmelor ‚latine’,ba mai mult, cu privirea lor drept ‚greşite dar nu eretice’—ce trãinicie ar avea o asemenea iniţiativã?
Ce comuniune ar mai fi,câtã vreme vesticii ar admite retrospectiv cã acele Concilii care au promulgat ‚dogmele latine’ nu vorbeau de fapt ĩn numele Bisericii lui Hristos,şi nu aveau mandatul lui Hristos?Ce minte bolnavã ar putea nãsoci un aşa plan?
Autorul ĩşi dã pe faţã premisele când desemneazã Conciliile mileniului secund drept ‚Concilii pretins ecumenice’.Cam atât despre cât acceptã el unicitatea şi vizibilitatea Bisericii Catolice.El cere „aprecierea deplinã a unor implicaţii dogmatice"—din pãcate,el ĩnsuşi pare sã nu aprecieze deplin implicaţiile dogmatice ale plenitudinii ,unicitãţii şi vizibilitãţii Bisericii Catolice (ale cãrei Concilii el le numeşte ‚zis ecumenice’!).
Oare el „apreciazã deplin" penibilul unilateralitãţii?"Apreciazã deplin" schisma?Dar nerecunoaşterea Sacramentelor?Dacã nici teologia sacramentalã nu este aceeaşi,despre care comuniune „aproape desãvârşitã" vorbeşte el?Suntem copii?Ĩn relativismul lui,el vede ĩn asemenea diferenţe numai caracterele ‚schismei’?Sau crede cã aceste atitudini vor putea fi abolite fãrã a fi repudiate,negate,şi cã totul va trece drept continuitate?
LINK:
http://bekkos.wordpress.com/2008/05/29/fr-paul-on-the-timisoara-incident/
DOGMÃ ŞI INIMÃ
DOGMÃ ŞI INIMÃ
Ĩn tot mai numeroase medii (vai,creştine!) prevaleazã astãzi ideea dupã care dogmele sunt detestabile;formulele, expresiile dogmatice sunt detestabile.
Astfel de judecãţi provin de la oameni cu o proastã experienţã a inteligenţei,şi cu o anume aversiune faţã de minte.Unii, romantici,se prevaleazã de câteva locuri patristice ‚apofatice’;dar ceea ce au ei ĩn comun cu Pãrinţii citaţi este numai ‚tãcerea sfântã’,nu şi foarte respectabila filozofie propriu—zisã a celor din urmã.Pãrinţii ĩşi permiteau sã fie,la nevoie,’apofatici’,pentru cã,ĩn rest,fuseserã mari filozofi.E uşor sã ĩţi ĩnchipui,van,cã eşti ‚apofatic ca Pãrinţii’;e mai greu când vine vorba sã fii un filozof creator ca şi ei.’Tãcerea’,sfântã sau nu,permite sã se presupunã orice;cuvântul manifestã,dã ĩn vileag, expune.
Nu ĩntâmplãtor legendele creştine asociazã elaborarea câtorva din tezele legate ulterior de expresii dogmatice,cu evenimente mistice (cazul lui Ioan Duns Scotus,al Sf. Toma).Tezele teologice sunt arãtate ca fãcând parte din viaţa interioarã,lãuntricã,misticã a acestor mari teologi.Conexiunea existã.
Marile teze ale Fer. Ioan Duns Scotus apar ĩn contextul vieţii lui interioare curãţite, mistice şi ascetice.
Instinctiv probabil,tradiţiile legendare asociazã teza teologicã cu intuiţia misticã.Gândirea elaboreazã şi comunicã semnificaţia teologicã a unei experienţe mistice.Nu putem rãmâne pe pragul unui ‚negrãit’;iar dogma nu ia naştere ĩn divorţ de viaţa interioarã.Multã vreme,creştinii au considerat gândirea o expresie superioarã a vieţii interioare;azi,o considerã un reziduu nociv.
Vasquez
Vasquez este desigur foarte tendenţios când propune simultan ca UNIC STANDARD pe Sf. Pius al X—lea şi „Pãşunea duhovniceascã"—şi asta,ĩn mod exclusivist şi tranşant.
Vasquez este un mare scriitor,foarte inteligent;narcisist şi pozeur,ĩnsã un om excepţional de interesant.
Apelul lui la cãutarea adevãrului,a bunãtãţii şi a frumuseţii este unul plauzibil.Deasemeni,când recomandã moderaţia [ĩn toate],moderaţia ca ĩnţelegere şi smerenie—moderaţia specificã,adicã cea creştinã.
Textul lui,de acum aproape un an,despre elementele prezenţei sacrului (un scurt eseu de polemicã cu protestanţii) este o capodoperã.
Ĩn afarã,ĩn polemica cu protestanţii,este un mare apologet,un apologet calificat al vieţii şi al cucerniciei creştine.
E interesant cum face profesie ultratradiţionalistã—şi simultan face senin abstracţie de ecleziologia clasicã—ecleziologie de ale cãrei stipulãri filomoderniştii abuzeazã—dar abuzeazã cu dreptate,ca sã zic aşa (adicã aceştia ĩntind coarda,iar coarda CHIAR ESTE extensibilã).Deplorând ceea ce este acum,ceea ce se vede acum, Arturo Vasquez mitizeazã implicit—şi explicit—ceea ce se vedea ĩnainte—sau altundeva.Deplânge de zor echivocul—dar ĩl şi ilustreazã,este el ĩnsuşi echivoc (un catolic care declarã falimentul Bisericii!).Şi,peste tot,aerul lui de om blazat,trecut prin viaţã,de şmecheraş teologic blazat şi ĩnãsprit ....Ceea ce o Bisericã nu este azi,ea n—a fost niciodatã.Ecleziologia lui Vasquez este foarte confuzã;ce ar zice despre vizibilitatea calvinã a rãsãritenilor din sc. XVII?De fapt,el neagã evidenţele,iar relaţia lui cu Biserica a fost mereu una marginalã,"experimentalã".Vastul lui dispreţ pentru existenţa principalã este relevant.
Existã multã mândrie la el,manifestã,orgoliu sfruntat.Existã la el ceva de copil stricat,corupt, blazat,gena papinian—mertonianã,firea lui.Este un exemplu de hãpãialã religioasã,de hãpãire a religiosului.
Un om ĩntrucâtva—puţintel—stricat de narcisismul lui pregnant—imaginea lui de blazat aventurier eclezial ...—ceea ce el interpreteazã drept experienţe eu iau drept eşecuri,ratãri. Mie nu mi se pare cã a experimentat,ci cã a rãtãcit;iar entuziasmele lui lefebvriste sunt contrazise de uzurã,de blazãri şi miştouri de golãnaş,de ceva zgurã.
Nu existã posesie fãrã viaţã,fãrã lealitate—decât una din exterior,ca bifare.Dar mentalitatea lui este una donjuanistã—deţin toate cele prin care am trecut.
Ca toţi Donjuanii,este un om foarte puţin misterios—nu ĩn sensul cã este public,ci cã dârzenia lui este ĩnafarã.
Toanele lui ĩl duc adesea la poziţii capricioase,când este simultan lefebrvrist şi condamnã prozelitismul ucrainian.Oare este o formã de accedie mertonianã,de mertonism?(Folosesc aici numele Trapistului ĩntr—un mod vag,şi mai mult ca etichetã de sindrom.)
El cautã sã reprezinte teologia ca pe Lefebvre şi Sf. Grigore al Nyssei prinşi ĩn horã.Poate fi eclectism,sau numai incoerenţã.Ĩl blameazã pe Ratzinger cã nu accepta teologia curentã preconciliar,şi totodatã salutã un document al Vaticanului II pentru cã mergea dincolo de teologia preconciliarã. Vasquez are voie sã dispreţuiascã teologia Contrareformei,sau mãcar s—o considere insuficientã;nu şi Ratzinger.
Reflecţiile lui Vasquez despre Vaticanul II sunt cam subţirele,semidocte şi autocontradictorii. Nu existã,de fapt,autoritãţi „neutre" ĩn privinţa Bisericii patristice.El se pronunţã asupra Vaticanului II ĩn baza a trei scurte texte luate de pe web;este cam sumar.
Vasquez este doldora de relativism;neajunsurile,neĩmplinirile lui private au cauze istorice." Vremurile" noastre sunt fãcute rãspunzãtoare pentru nu puţinele lui chixuri.El vrea mereu sã arate cã le—a bifat pe toate;cã le—a ‚fumat’.Nu e aşa.Istoricismul lui are pretenţia de a explica,direct,eşecuri din viaţa lui personalã.Astãzi poţi fi Carmelit,Cartuzian sau ‚egiptean’ ca oricând altãdatã.Altfel, ’vremea’ nu este pentru nimic.Vasquez ţine sã punã nevredniciile lui pe seama istoriei;acesta este istoricism.
Elucubraţiile lui despre falimentul tradiţionalului au rolul de a—l ajuta sã treacã peste traumã, de a—i explica eşecul lui repetat.Ca majoritatea ‚tradiţionaliştilor’,Vasquez discutã ceea ce nu conteazã.Au dispãrut instituţiile,dar a rãmas cultura.Şi azi este mai aproape de marii creştini acela care le trãieşte viaţa,decât care le poartã haina.Sunt false dileme.Azi omul este ajutat de Sf. Spirit sã vadã dincolo de haine,sutane şi instituţii.Fundamentalul,inalienabil,a rãmas.
Pentru Vasquez,nu existã,se pare,ispitã,ifose,rãtãcire.Nu existã aparenţe.
Când vorbeşte despre „curãţia Bisericii patristice" (ca opusã catolicismului sc. XX),eu i—aş propune sã fie mai rezervat.Biserica patristicã e şi Biserica sc. IV—V:ce curãţie exemplarã?
Existã,la el,un aer de om care—i ĩntrece pe ceilalţi,care dã lecţii,care trage concluzii,care spune ceea ce este de spus pentru toţi.
Ezit scriind aşa despre un autor pe care ĩl respect şi apreciez.Lupta lui culturalã,dacã este autenticã,nu pare sã şi aibã rezultate;Vasquez rãmâne admirabil pentru modul cum gustã lucrurile—asta o are.A—l privi cum gustã una şi alta,cum le testeazã.
Gusturile lui ĩn cinema sunt execrabile—nu anoste,nu banale,ci hidoase,stupide şi revoltãtoare.
Vasquez este un mare scriitor,foarte inteligent;narcisist şi pozeur,ĩnsã un om excepţional de interesant.
Apelul lui la cãutarea adevãrului,a bunãtãţii şi a frumuseţii este unul plauzibil.Deasemeni,când recomandã moderaţia [ĩn toate],moderaţia ca ĩnţelegere şi smerenie—moderaţia specificã,adicã cea creştinã.
Textul lui,de acum aproape un an,despre elementele prezenţei sacrului (un scurt eseu de polemicã cu protestanţii) este o capodoperã.
Ĩn afarã,ĩn polemica cu protestanţii,este un mare apologet,un apologet calificat al vieţii şi al cucerniciei creştine.
E interesant cum face profesie ultratradiţionalistã—şi simultan face senin abstracţie de ecleziologia clasicã—ecleziologie de ale cãrei stipulãri filomoderniştii abuzeazã—dar abuzeazã cu dreptate,ca sã zic aşa (adicã aceştia ĩntind coarda,iar coarda CHIAR ESTE extensibilã).Deplorând ceea ce este acum,ceea ce se vede acum, Arturo Vasquez mitizeazã implicit—şi explicit—ceea ce se vedea ĩnainte—sau altundeva.Deplânge de zor echivocul—dar ĩl şi ilustreazã,este el ĩnsuşi echivoc (un catolic care declarã falimentul Bisericii!).Şi,peste tot,aerul lui de om blazat,trecut prin viaţã,de şmecheraş teologic blazat şi ĩnãsprit ....Ceea ce o Bisericã nu este azi,ea n—a fost niciodatã.Ecleziologia lui Vasquez este foarte confuzã;ce ar zice despre vizibilitatea calvinã a rãsãritenilor din sc. XVII?De fapt,el neagã evidenţele,iar relaţia lui cu Biserica a fost mereu una marginalã,"experimentalã".Vastul lui dispreţ pentru existenţa principalã este relevant.
Existã multã mândrie la el,manifestã,orgoliu sfruntat.Existã la el ceva de copil stricat,corupt, blazat,gena papinian—mertonianã,firea lui.Este un exemplu de hãpãialã religioasã,de hãpãire a religiosului.
Un om ĩntrucâtva—puţintel—stricat de narcisismul lui pregnant—imaginea lui de blazat aventurier eclezial ...—ceea ce el interpreteazã drept experienţe eu iau drept eşecuri,ratãri. Mie nu mi se pare cã a experimentat,ci cã a rãtãcit;iar entuziasmele lui lefebvriste sunt contrazise de uzurã,de blazãri şi miştouri de golãnaş,de ceva zgurã.
Nu existã posesie fãrã viaţã,fãrã lealitate—decât una din exterior,ca bifare.Dar mentalitatea lui este una donjuanistã—deţin toate cele prin care am trecut.
Ca toţi Donjuanii,este un om foarte puţin misterios—nu ĩn sensul cã este public,ci cã dârzenia lui este ĩnafarã.
Toanele lui ĩl duc adesea la poziţii capricioase,când este simultan lefebrvrist şi condamnã prozelitismul ucrainian.Oare este o formã de accedie mertonianã,de mertonism?(Folosesc aici numele Trapistului ĩntr—un mod vag,şi mai mult ca etichetã de sindrom.)
El cautã sã reprezinte teologia ca pe Lefebvre şi Sf. Grigore al Nyssei prinşi ĩn horã.Poate fi eclectism,sau numai incoerenţã.Ĩl blameazã pe Ratzinger cã nu accepta teologia curentã preconciliar,şi totodatã salutã un document al Vaticanului II pentru cã mergea dincolo de teologia preconciliarã. Vasquez are voie sã dispreţuiascã teologia Contrareformei,sau mãcar s—o considere insuficientã;nu şi Ratzinger.
Reflecţiile lui Vasquez despre Vaticanul II sunt cam subţirele,semidocte şi autocontradictorii. Nu existã,de fapt,autoritãţi „neutre" ĩn privinţa Bisericii patristice.El se pronunţã asupra Vaticanului II ĩn baza a trei scurte texte luate de pe web;este cam sumar.
Vasquez este doldora de relativism;neajunsurile,neĩmplinirile lui private au cauze istorice." Vremurile" noastre sunt fãcute rãspunzãtoare pentru nu puţinele lui chixuri.El vrea mereu sã arate cã le—a bifat pe toate;cã le—a ‚fumat’.Nu e aşa.Istoricismul lui are pretenţia de a explica,direct,eşecuri din viaţa lui personalã.Astãzi poţi fi Carmelit,Cartuzian sau ‚egiptean’ ca oricând altãdatã.Altfel, ’vremea’ nu este pentru nimic.Vasquez ţine sã punã nevredniciile lui pe seama istoriei;acesta este istoricism.
Elucubraţiile lui despre falimentul tradiţionalului au rolul de a—l ajuta sã treacã peste traumã, de a—i explica eşecul lui repetat.Ca majoritatea ‚tradiţionaliştilor’,Vasquez discutã ceea ce nu conteazã.Au dispãrut instituţiile,dar a rãmas cultura.Şi azi este mai aproape de marii creştini acela care le trãieşte viaţa,decât care le poartã haina.Sunt false dileme.Azi omul este ajutat de Sf. Spirit sã vadã dincolo de haine,sutane şi instituţii.Fundamentalul,inalienabil,a rãmas.
Pentru Vasquez,nu existã,se pare,ispitã,ifose,rãtãcire.Nu existã aparenţe.
Când vorbeşte despre „curãţia Bisericii patristice" (ca opusã catolicismului sc. XX),eu i—aş propune sã fie mai rezervat.Biserica patristicã e şi Biserica sc. IV—V:ce curãţie exemplarã?
Existã,la el,un aer de om care—i ĩntrece pe ceilalţi,care dã lecţii,care trage concluzii,care spune ceea ce este de spus pentru toţi.
Ezit scriind aşa despre un autor pe care ĩl respect şi apreciez.Lupta lui culturalã,dacã este autenticã,nu pare sã şi aibã rezultate;Vasquez rãmâne admirabil pentru modul cum gustã lucrurile—asta o are.A—l privi cum gustã una şi alta,cum le testeazã.
Gusturile lui ĩn cinema sunt execrabile—nu anoste,nu banale,ci hidoase,stupide şi revoltãtoare.
VENERABILE EMANUEL,ROAG×TE PENTRU NOI
VENERABILE EMANUEL,ROAG×TE PENTRU NOI
Una dintre personalitãţile foarte interesante ale sc. XIX este Ven. Emmanuel d’Alzon,un francez din sud,fiu de nobili;mistic,lucid,antimodern şi infailibilist.
La Vatican I,a fost teologul unui Episcop.
A ĩntemeiat seminarii pentru sãraci,adicã fãrã taxe.
La moartea lui,Congregaţia pe care a ĩntemeiat—o avea deja 85 de membri,şi 35 de ani de existenţã.
A avertizat cã prudenţa poate ascunde,camufla lene,delãsare,delãsare pe care el o numea ruşinoasã.Unul din principiile sale,o devizã a lui era cuvântul lui Bossuet:credinţa este ĩndrãzneaţã.
Ĩn 1900,Congregaţia fondatã de el a fost expulzatã din Franţa (60 de ani mai târziu,Pãrinţii de la Vatican II aveau sã celebreze vremurile moderne,şi sã reproşeze bastioanele,şi fortãreţele ...).
Cei trei bulgari ĩmpuşcaţi ĩn 1952,şi care sunt unii dintre patronii acestui site,erau fiii lui duhovniceşti.
joi, 23 octombrie 2008
Autonomia fireasca
Vasquez,care este probabil cel mai inteligent,fin şi suplu,adictiv comentator catolic laic pe care ĩl citesc eu,scrie:"Catholicism will not become robust again until it can be conceived as independent from authority."Aşa gândesc şi eu;lecţia pe care o dau marii dizidenţi ai trecutului (ca,de ex.,marii jansenişti şi galicani) este cã nu profitau deloc de „dizidenţa" lor pentru a submina supranaturalul religiei,etc..Nu exista reprezentarea cã,excluzând obedienţa,tezele Bisericii sunt opţiuni personale,opinii.Bossuet nu umbla sã submineze teologia fundamentalã,nu submina dogmatica fiindcã odatã cu papismul totul se dezorganizeazã şi decade;nu,dimpotrivã.Şi poate fi menţionat cã probabil dogmatica profesatã de emancipatul Episcop galican era mult mai ortodoxã decât cea a unor „papişti" ca Noii Teologi din sc. XX.
Ceea ce mi se pare deplorabil este cã azi coerenţa dogmaticã nu mai pare a fi o funcţie a inteligenţei,ci a devenit,dimpotrivã,un indiciu de raliere ierarhicã—ceva cerut,pretins de fidelitatea faţã de Papã;ALTFEL,e numai opinie personalã,etc. (cãci la unii liberali se pot ĩncã ĩntâlni teze „tradiţionale"—şi anume,ca ceva privat,o opinie particularã).
Totul este fãcut sã depindã de,şi sã derive din,autoritatea Papei.Se pare cã,ALTFEL,totul se dezintegreazã.
Totul pare sã ajungã sã conteze de fapt numai ca exerciţiu de lealitate—de aici decurge,de asta depinde.Pe Bossuet se putea conta cã nu va arunca dogmatica peste bord,indiferent de ceea ce putea el gândi despre autoritatea papalã.Mi se va rãspunde:"—şi crezi cã toţi catolicii pot avea ĩnzestrarea lui Bossuet?"
Ţine de bizareria vremii noastre faptul cã astãzi cineva trebuie sã se comporte (şi sã se reprezinte pe sine ĩnsuşi) ca un papist servil,pentru a putea fi calcedonian,tridentin,etc.—cã totul este fãcut sã depindã de asta.(Mi se pare cã aceasta este lecţia amarã a „tradiţionaliştilor" catolici,ai cãror predecesori doctrinari aşezaserã totul ĩn dependenţã de ultramontanism—abia „tradiţionaliştii" au trebuit sã realizeze cã pentru a menţine doctrina tradiţionalã nu este deloc nevoie sã fii un papist temenit.)
Despre Papã se spune cã trebuie sã fie garantul,nu sursa ortodoxiei.El trebuie sã o garanteze, ca pe ceva dat şi crezut,nu sã o reemitã.
Existã,a survenit un transfer care face ca toate sã—i fie delegate Papei,orice sã fie crezut ĩn şi pentru şi prin Papã,prin medierea lui,semn de debilizare.Vi—l puteţi ĩnchipui pe un mare teolog al sc. XI sau XIII avid sã poatã cita ce—a mai spus Papa la cutare ocazie?Prea este fãcut totul sã depindã de autoritatea Papei.Prea este gândit ĩn termeni de disciplinã uniformã.
Ceea ce mi se pare deplorabil este cã azi coerenţa dogmaticã nu mai pare a fi o funcţie a inteligenţei,ci a devenit,dimpotrivã,un indiciu de raliere ierarhicã—ceva cerut,pretins de fidelitatea faţã de Papã;ALTFEL,e numai opinie personalã,etc. (cãci la unii liberali se pot ĩncã ĩntâlni teze „tradiţionale"—şi anume,ca ceva privat,o opinie particularã).
Totul este fãcut sã depindã de,şi sã derive din,autoritatea Papei.Se pare cã,ALTFEL,totul se dezintegreazã.
Totul pare sã ajungã sã conteze de fapt numai ca exerciţiu de lealitate—de aici decurge,de asta depinde.Pe Bossuet se putea conta cã nu va arunca dogmatica peste bord,indiferent de ceea ce putea el gândi despre autoritatea papalã.Mi se va rãspunde:"—şi crezi cã toţi catolicii pot avea ĩnzestrarea lui Bossuet?"
Ţine de bizareria vremii noastre faptul cã astãzi cineva trebuie sã se comporte (şi sã se reprezinte pe sine ĩnsuşi) ca un papist servil,pentru a putea fi calcedonian,tridentin,etc.—cã totul este fãcut sã depindã de asta.(Mi se pare cã aceasta este lecţia amarã a „tradiţionaliştilor" catolici,ai cãror predecesori doctrinari aşezaserã totul ĩn dependenţã de ultramontanism—abia „tradiţionaliştii" au trebuit sã realizeze cã pentru a menţine doctrina tradiţionalã nu este deloc nevoie sã fii un papist temenit.)
Despre Papã se spune cã trebuie sã fie garantul,nu sursa ortodoxiei.El trebuie sã o garanteze, ca pe ceva dat şi crezut,nu sã o reemitã.
Existã,a survenit un transfer care face ca toate sã—i fie delegate Papei,orice sã fie crezut ĩn şi pentru şi prin Papã,prin medierea lui,semn de debilizare.Vi—l puteţi ĩnchipui pe un mare teolog al sc. XI sau XIII avid sã poatã cita ce—a mai spus Papa la cutare ocazie?Prea este fãcut totul sã depindã de autoritatea Papei.Prea este gândit ĩn termeni de disciplinã uniformã.
miercuri, 22 octombrie 2008
ELEMENTELE EXISTENŢEI LUI CEHOV
ELEMENTELE EXISTENŢEI LUI CEHOV
Materialul,elementele existenţei lui Cehov sunt aşa prozaice—practica medicalã la periferia socialului,munca imensã,incredibilã,burlãcia,familia de ĩntreţinut,moşioarele,prozaice apucãturi de burlac—bordelurile,relaţiile trecãtoare,deziluzia.Viaţa lui este ca literatura lui—şi ĩn nota generalã a ceea ce ne apare ca fiind caracteristic sfârşitului de sc. XIX.[Nu toţi erau Wilde—unii mai şi munceau.]
Este o viaţã care deconcerteazã fiindcã pare deghizatã,camuflatã,decis discretã.Ea pare a fi materialul şi mai ales orizontul creaţiei lui literare ĩntr—o mãsurã mult mai mare decât se crede.Existã ĩn ea ceva criptic,enigmatic,sibilinic.Nici un fel de pozã,de retoricã,de declamaţie.Existã ceva intrinsec sumar,prozaic,redus la elemente—o lipsã fundamentalã de cochetãrie.A lui e viaţa filozofului,a lui e viaţa filozoficã (—mult mai mult decât a lui Beckett,Wittgenstein,Borges,Nabokov—ca sã nu mai vorbim de ...Joyce!--),ceva caustic fãrã grandilocvenţã,o lipsã totalã a cãutãrii efectelor,o denudare radicalã şi decisã.Viaţa lui Cehov este un subiect de reflecţie frapant.
Şi viaţa,şi firea lui descurajeazã idealizãrile.
La Cehov,tocmai banalul şi ternul este semnificativ şi sibilinic.Ĩn aceasta constã specialul existenţei lui—cã ceea ce este banal şi anost este enigmatic şi semnificativ.
Miracole
Sã ĩnţelegem miracolul ca rectificare a mersului naturii,ca redresare a naturalului,ca reinformare a naturii—şi nu ca emoţie sau toanã momentanã.(Mulţi dintre cei care vor sã „salveze" miracolul apeleazã la stratagema de a—l transfera ĩn „intelectual",adicã,de fapt,exact ĩn emoţional—v. miracolele „reproductibile", „naturale", etc.. Dar Noul Testament preciza exact care este specificul miracolelor:ele sunt SEMNE,aşadar este inutil sã se ĩncerce un transfer semantic.Este inutil sã li se rãspundã celor care ĩntreabã despre miracole cu clişeul „minunilor naturale",etc..Miracolul ĩn sens propriu este o intervenţie de rectificare,de redresare,de reinformare a naturii.)
Cred cã se confundã „miraculos" cu „interesant".Constatând cã realul natural nu este banal—sau nu totul ĩn naturã este banal,etc.,unii proclamã cã este vorba de „miracole"—fiindcã ceva nu este tern,etc..
Argumentul creştinilor liberali este cã le displace noţiunea de „miracol" fiindcã presupune o intervenţie suplimentarã,din afara cosmosului,etc..Dar aici se face o petiţie de principiu.Fiindcã Dumnezeu nici nu intervine „dinafarã"—ci dinãuntru—transcendenţa Lui este completatã de imanenţa Lui.Miracolul ĩn sens „tradiţional" nu presupune o intervenţie „dinafarã",cum pretind creştinii liberali—ci dinãuntru,ĩn virtutea imanenţei Lui Dumnezeu ĩn creaţie.Ĩn creaţie,Dumnezeu nu este,"ĩn mod normal" ,actorul—absent,actorul—lipsã,locul gol,cel care nu participã.De ce sã credem asta?El lucreazã ĩn istorie din interiorul acesteia;natura,El o prelucreazã,o rectificã pe dinãuntru,ĩn temeiul imanenţei Sale .El nu este meşteşugarul extrinsec al deiştilor;El este participant,ia parte la istorie,este protagonist al ei.Cum au ajuns creştinii progresişti sã creadã cã,pentru a „interveni" ĩn istorie,Dumnezeu ar pãrãsi poziţia lui de observator dinafarã şi ar schimba regulile ĩn timpul jocului?De unde au ei noţiunea de legi naturale imuabile,veşnice,pietrificate,şi,mai ales,satisfãcãtor elucidate de cãtre oameni?
Se pretinde cã Dumnezeu „intervenind" ĩn istorie şi—ar insulta propria lucrare (adicã legitãţile prescrise tot de El Ĩnsuşi);dar de unde ştiu progresiştii care sunt aceste legitãţi?Cred ei cã ele sunt deja complet descrise?Ce ĩnchipuire!Ĩn ştiinţa scrisã de peştii primitivi nu este loc pentru apariţia oamenilor pe pãmânt!
Şi de ce sã fie ĩnchipuit Dumnezeu ca retras din creaţie,exterior ei,ca ĩn deism?Imanenţa lui Dumnezeu ĩn creaţie este la fel de realã ca şi transcendenţa lui.
Cred cã se confundã „miraculos" cu „interesant".Constatând cã realul natural nu este banal—sau nu totul ĩn naturã este banal,etc.,unii proclamã cã este vorba de „miracole"—fiindcã ceva nu este tern,etc..
Argumentul creştinilor liberali este cã le displace noţiunea de „miracol" fiindcã presupune o intervenţie suplimentarã,din afara cosmosului,etc..Dar aici se face o petiţie de principiu.Fiindcã Dumnezeu nici nu intervine „dinafarã"—ci dinãuntru—transcendenţa Lui este completatã de imanenţa Lui.Miracolul ĩn sens „tradiţional" nu presupune o intervenţie „dinafarã",cum pretind creştinii liberali—ci dinãuntru,ĩn virtutea imanenţei Lui Dumnezeu ĩn creaţie.Ĩn creaţie,Dumnezeu nu este,"ĩn mod normal" ,actorul—absent,actorul—lipsã,locul gol,cel care nu participã.De ce sã credem asta?El lucreazã ĩn istorie din interiorul acesteia;natura,El o prelucreazã,o rectificã pe dinãuntru,ĩn temeiul imanenţei Sale .El nu este meşteşugarul extrinsec al deiştilor;El este participant,ia parte la istorie,este protagonist al ei.Cum au ajuns creştinii progresişti sã creadã cã,pentru a „interveni" ĩn istorie,Dumnezeu ar pãrãsi poziţia lui de observator dinafarã şi ar schimba regulile ĩn timpul jocului?De unde au ei noţiunea de legi naturale imuabile,veşnice,pietrificate,şi,mai ales,satisfãcãtor elucidate de cãtre oameni?
Se pretinde cã Dumnezeu „intervenind" ĩn istorie şi—ar insulta propria lucrare (adicã legitãţile prescrise tot de El Ĩnsuşi);dar de unde ştiu progresiştii care sunt aceste legitãţi?Cred ei cã ele sunt deja complet descrise?Ce ĩnchipuire!Ĩn ştiinţa scrisã de peştii primitivi nu este loc pentru apariţia oamenilor pe pãmânt!
Şi de ce sã fie ĩnchipuit Dumnezeu ca retras din creaţie,exterior ei,ca ĩn deism?Imanenţa lui Dumnezeu ĩn creaţie este la fel de realã ca şi transcendenţa lui.
NOTE DESPRE TUMANIAN
NOTE DESPRE TUMANIAN
Ĩnsemnãrile lui Tumanian despre condiţia prozei simbolice,la care revine destul de des,ĩşi au contrapartea ĩn propria lui creaţie de prozã simbolicã (de fapt,naraţiunile sale simbolice ĩşi au contrapartea ĩn preocupãrile teoretice).
Tumanian scrie prozã realistã şi impasibilã despre subiecte fabuloase—despre faptul,de pildã, cã ar exista o confrerie secretã a marginalilor,a celor aflaţi ĩn periferiile şi penumbrele vieţii-ca Dna. cea micã şi Dl. Marius.Proza despre aceştia doi este,ĩntr—un fel,o profesiune de credinţã.Cine n—ar admira gustul,tactul cu care Tumanian previne bascularea povestirii ĩn alegorism sau ĩn parabolic sãlciu? Nu e nicãieri vizibilã osatura dizgraţioasã a acestora,scheletul.
Am râs din suflet când se scrie despre invidia Dlui. Marius (invidie faţã de dibãcia cu care Dna. cea micã alungã cioara din vârful frontonului);subscriu şi eu la cugetarea Dlui. Marius:" desigur, berea nu-i singurul lucru bun pe lume (deşi unul dintre cele mai bune)".
Satira lui Tumanian,umorul lui melancolic,sunt gentile şi de tact—chiar unde este vorba despre umorul declasãrii,sã zicem.Hidosul şi inavuabilul nu sunt supralicitate.
Conversaţiile Dlui. Marius cu Dna. sunt un dialog de mãşti.Interesul se ĩndreaptã cãtre aventura lor palpitantã,echivocã.Perspicacitatea psihologicã este una de moralist ĩn sensul portretelor exclusiv morale.Observaţia moralã,şi latura simbolicã,presimţitã.
Proza lui este una a psihologicului explicit şi desomatizat;despre ĩnfãţişarea personajelor nu ştim decât puţine lucruri (de ex.,cã Dl. Marius este masiv—şi asta,fiindcã reprezentarea Dnei. cere menţionarea acestui fapt;la fel pentru Groşescu—strictul necesar). Cunoscând remarcile teoretice ale lui Tumanian despre estetica prozei,este de dedus cã descrierea, portretul fizic, peisagistica, etc.,sunt deliberat excluse,lãsate deoparte. Descriptivul este redus la un minim.Existã desemnare (cutare plantã ,sau arhitecturã)—nu şi descriere. Atmosfera este una exclusiv moralã. Obiectele,decorurile sunt mai ales desemnate.
Se simt,ĩn aceastã prozã,disciplina,economia,principiile literare,calificarea esteticã.
Ĩnsemnãrile lui Tumanian despre condiţia prozei simbolice,la care revine destul de des,ĩşi au contrapartea ĩn propria lui creaţie de prozã simbolicã (de fapt,naraţiunile sale simbolice ĩşi au contrapartea ĩn preocupãrile teoretice).
Tumanian scrie prozã realistã şi impasibilã despre subiecte fabuloase—despre faptul,de pildã, cã ar exista o confrerie secretã a marginalilor,a celor aflaţi ĩn periferiile şi penumbrele vieţii-ca Dna. cea micã şi Dl. Marius.Proza despre aceştia doi este,ĩntr—un fel,o profesiune de credinţã.Cine n—ar admira gustul,tactul cu care Tumanian previne bascularea povestirii ĩn alegorism sau ĩn parabolic sãlciu? Nu e nicãieri vizibilã osatura dizgraţioasã a acestora,scheletul.
Am râs din suflet când se scrie despre invidia Dlui. Marius (invidie faţã de dibãcia cu care Dna. cea micã alungã cioara din vârful frontonului);subscriu şi eu la cugetarea Dlui. Marius:" desigur, berea nu-i singurul lucru bun pe lume (deşi unul dintre cele mai bune)".
Satira lui Tumanian,umorul lui melancolic,sunt gentile şi de tact—chiar unde este vorba despre umorul declasãrii,sã zicem.Hidosul şi inavuabilul nu sunt supralicitate.
Conversaţiile Dlui. Marius cu Dna. sunt un dialog de mãşti.Interesul se ĩndreaptã cãtre aventura lor palpitantã,echivocã.Perspicacitatea psihologicã este una de moralist ĩn sensul portretelor exclusiv morale.Observaţia moralã,şi latura simbolicã,presimţitã.
Proza lui este una a psihologicului explicit şi desomatizat;despre ĩnfãţişarea personajelor nu ştim decât puţine lucruri (de ex.,cã Dl. Marius este masiv—şi asta,fiindcã reprezentarea Dnei. cere menţionarea acestui fapt;la fel pentru Groşescu—strictul necesar). Cunoscând remarcile teoretice ale lui Tumanian despre estetica prozei,este de dedus cã descrierea, portretul fizic, peisagistica, etc.,sunt deliberat excluse,lãsate deoparte. Descriptivul este redus la un minim.Existã desemnare (cutare plantã ,sau arhitecturã)—nu şi descriere. Atmosfera este una exclusiv moralã. Obiectele,decorurile sunt mai ales desemnate.
Se simt,ĩn aceastã prozã,disciplina,economia,principiile literare,calificarea esteticã.
NEVOIA DE BISERICÃ
NEVOIA DE BISERICÃ
Ĩntr—un eseu despre nota Congregaţiei pentru Doctrinã relativã la evanghelizare,Pãr. Schall menţioneazã erorile care „neagã orice nevoie de Bisericã ĩn opera de mântuire".Dar cred cã dihotomia este rãu formulatã:--nu este vorba despre „o anume nevoie" vs. „nicio nevoie";--ci despre nevoie absolutã vs. nevoie relativã.O „anume nevoie" este reductibilã la nicio nevoie.Dacã nu este nevoie ĩn mod absolut,nu este nevoie deloc.
Dacã existã „o anume nevoie",este echivalent cu a nu exista nicio nevoie.Cine neagã nevoia absolutã,neagã orice nevoie.
Biserica lucreazã,sau nu,mântuirea;nu existã jumãtãţi de mãsurã,grade.A nega nevoia absolutã revine la a nega pur şi simplu nevoia.
Ĩntr—un eseu despre nota Congregaţiei pentru Doctrinã relativã la evanghelizare,Pãr. Schall menţioneazã erorile care „neagã orice nevoie de Bisericã ĩn opera de mântuire".Dar cred cã dihotomia este rãu formulatã:--nu este vorba despre „o anume nevoie" vs. „nicio nevoie";--ci despre nevoie absolutã vs. nevoie relativã.O „anume nevoie" este reductibilã la nicio nevoie.Dacã nu este nevoie ĩn mod absolut,nu este nevoie deloc.
Dacã existã „o anume nevoie",este echivalent cu a nu exista nicio nevoie.Cine neagã nevoia absolutã,neagã orice nevoie.
Biserica lucreazã,sau nu,mântuirea;nu existã jumãtãţi de mãsurã,grade.A nega nevoia absolutã revine la a nega pur şi simplu nevoia.
Antijansenistii
Eu ĩi gãsesc mai fascinanţi decât pe jansenişti pe adversarii acestora,pe cei ca Sf. Ioan Eudes. Sunt mai interesanţi ca şi creştini,mai avizaţi şi mai –pe când jansenismul este o dârã de duhoare ĩn istoria Franţei.
Marii antijansenişti francezi ai vremii sunt fundamental mai interesanţi—şi mai plini de viaţã. Iar de la ei a rãmas evlavie,pe când de la adversarii (--şi,o vreme,chiar persecutorii lor!--) mai ales ifose.
Ĩn jansenism revin la suprafaţã mâluri dezgustãtoare,aroganţa tuturor elitiştilor de duzinã. Cu riposta la jansenism este asociat ceea ce e mai bun—Bloy, Claudel, Pãr. Teilhard.
Marii antijansenişti francezi ai vremii sunt fundamental mai interesanţi—şi mai plini de viaţã. Iar de la ei a rãmas evlavie,pe când de la adversarii (--şi,o vreme,chiar persecutorii lor!--) mai ales ifose.
Ĩn jansenism revin la suprafaţã mâluri dezgustãtoare,aroganţa tuturor elitiştilor de duzinã. Cu riposta la jansenism este asociat ceea ce e mai bun—Bloy, Claudel, Pãr. Teilhard.
LOCUL LUI GOPO
LOCUL LUI GOPO
Este adevãrat cã Gopo a fost desconsiderat de Sava,care,când vine vorba de ierarhizãri,este cineva.
Dar acestã apreciere a lui Sava nu era,oare,de aşteptat?Credem cã,dispreţuindu—l pe Gopo, Sava ĩi stimeazã oare pe I. Allen,Brass sau alţi regizori—cult?
Sava spune,foarte adevãrat,cã Gopo nu este ĩn liga lui Ciulei şi Iliu;cã,din acest punct de vedere,este un impostor.Pentru a ĩnţelege asprimea lui Sava,trebuie cunoscut contextul istoric—voga lui Gopo era alimentatã şi de o confuzie de valori.
Ĩl simpatizãm pe I. Allen,dar nu ca şi cum ar fi Welles!Ne plac filmele—cult ale anilor ‚70,dar nu ca şi cum ar fi Bergman!Ne plac ĩn alt fel.
Or,a fost o vreme când marii critici ĩl situau pe Balzac ĩmpreunã cu Sue,iar pe Proust ĩl considerau inferior lui France!La altã scarã,acelaşi lucru s—a petrecut şi,la noi,cu numitul Gopo—nu se mai vedea ĩn ce fel este agreabil,de ce,prin ce.Sava are dreptate sã corijeze aceastã eroare.Cãci opiniile critice greşite nu se corecteazã de la sine,şi a trebuit ca cineva sã aibã curajul de a spune cã Balzac ĩi este incomensurabil superior lui Sue,iar Proust lui France şi Bourget.Azi pare elementar—pe atunci,nu era.Astfel de ierarhizãri greşite sunt amplu documentate de istorie.Ĩn aceastã perspectivã, critica ĩntreprinsã de Sava este salutarã.
Gopo avea stofa unui mare regizor—cult—ca I. Allen,Argento sau Brass.Aici trebuia situat.[ Sava este unul dintre cei care nu gustã cinemaul—cult.]
Abia aşa devine talentul lui inteligibil.Gopo este din familia lui Leone,nu a lui Visconti—asta trebuie ĩnţeles de la—nceput.
Este adevãrat cã Gopo a fost desconsiderat de Sava,care,când vine vorba de ierarhizãri,este cineva.
Dar acestã apreciere a lui Sava nu era,oare,de aşteptat?Credem cã,dispreţuindu—l pe Gopo, Sava ĩi stimeazã oare pe I. Allen,Brass sau alţi regizori—cult?
Sava spune,foarte adevãrat,cã Gopo nu este ĩn liga lui Ciulei şi Iliu;cã,din acest punct de vedere,este un impostor.Pentru a ĩnţelege asprimea lui Sava,trebuie cunoscut contextul istoric—voga lui Gopo era alimentatã şi de o confuzie de valori.
Ĩl simpatizãm pe I. Allen,dar nu ca şi cum ar fi Welles!Ne plac filmele—cult ale anilor ‚70,dar nu ca şi cum ar fi Bergman!Ne plac ĩn alt fel.
Or,a fost o vreme când marii critici ĩl situau pe Balzac ĩmpreunã cu Sue,iar pe Proust ĩl considerau inferior lui France!La altã scarã,acelaşi lucru s—a petrecut şi,la noi,cu numitul Gopo—nu se mai vedea ĩn ce fel este agreabil,de ce,prin ce.Sava are dreptate sã corijeze aceastã eroare.Cãci opiniile critice greşite nu se corecteazã de la sine,şi a trebuit ca cineva sã aibã curajul de a spune cã Balzac ĩi este incomensurabil superior lui Sue,iar Proust lui France şi Bourget.Azi pare elementar—pe atunci,nu era.Astfel de ierarhizãri greşite sunt amplu documentate de istorie.Ĩn aceastã perspectivã, critica ĩntreprinsã de Sava este salutarã.
Gopo avea stofa unui mare regizor—cult—ca I. Allen,Argento sau Brass.Aici trebuia situat.[ Sava este unul dintre cei care nu gustã cinemaul—cult.]
Abia aşa devine talentul lui inteligibil.Gopo este din familia lui Leone,nu a lui Visconti—asta trebuie ĩnţeles de la—nceput.
Dulles
Dulles
Citesc,ĩn paralel cu cãrticica Pãr. Balthasar despre Crez,şi documentele controversei Pitstick/ Oakes,iar o remarcã a celui din urmã m—a determinat sã revãd eseul mai vechi al Pãr. Dulles despre populaţia Iadului.Este o piesã de admirabilã,iscusitã,dar deliberatã evazivitate—aşa ĩncât,pe rând,Pãr. Dulles spune:--poziţia lui Balthasar poate fi pusã ĩn acord cu tot ceea ce zice Scriptura,"cel puţin dacã afirmaţiile lui Iisus despre Iad sunt luate ca avertismente mai degrabã decât ca preziceri";--dacã Ap. Pavel ar predica mântuirea universalã,"ar transforma avertismentele evanghelice ĩn ameninţãri goale", şi Dulles precizeazã cã „avertismentele evanghelice pot fi ĩnţelese ca preziceri".Aşadar,lipseşte de fundament tocmai ĩncuviinţarea largã pe care i—o acordase soteriologului Balthasar mai ĩnainte.Este o loviturã cu recul.
Moşul este foarte abil.Se vede cã pivotul controversei este valoarea de adevãr a afirmaţiilor lui Iisus.Argumentul cã Biserica se roagã pentru mântuirea tuturor este pueril—doar nu ne—am aştepta sã se roage pentru mântuirea numai a câtorva!Pe de altã parte,dacã douã locuri ale Catehismului spun acest lucru,şi dacã nici Pãr. Balthasar nu se referea la altceva,atunci la ce bun dezbaterea?
Pe de altã parte,şi Dulles gândeşte soteriologia ĩn termeni de consecinţe morale (nu ontologice ),ĩn termeni eticişti.El spune:"Dacã am şti cã toţi se mântuiesc,am deveni ĩncrezuţi."Ei şi?Dupã pãrerea lui Dulles,faptul de a deveni ĩncrezut conteazã ca o consecinţã moralã—e ceva dizgraţios—dar nu ca una ontologicã.
[Faptul cã am deveni ĩncrezuţi nu ne—ar periclita,adicã,mântuirea—dar ne—ar şedea urât!
Acesta este un alt exemplu de gândire teologicã subţiatã,diluatã,surogat.]
Revenind de la Dulles la contoversa Alyssa Pitstick/ Oakes,este relevant faptul cã cel din urmã admite cã ĩn Catehism este proclamatã o ĩnvãţãturã opusã tezei Pãr. Balthasar despre Sâmbãta Mare,şi ĩl şi citeazã pe Schönborn care afirmã cã paragraful din Catehism se afiliazã tradiţiei exegetice a Bisericii.Pãi,cu asta chestiunea este tranşatã:cum se face cã Griffiths ĩnsuşi nu gãsise NIMIC ĩn sprijinul poziţiei reprezentate de cãtre Dna. Pitstick?Se apeleazã şi aici la un tertip elementar—minimalismul—tot ceea ce nu este ĩn Crezuri şi Sinoade este nedoctrinar,este deschis discuţiei. Consensul marilor teologi,Liturghiile,arta sacrã nu—i spun nimic lui Griffiths—câtã vreme nu existã un verdict al Papilor sau al Conciliilor.Acest tip de centralism mi se pare nefast.Pentru cei ca Griffiths, Tradiţia nu existã.Tot ceea ce nu e ştampilat şi parafat este opţional şi relativ.
Ĩn rest,este sofisticã stupidã:Griffiths spune cã Pogorârea cu slavã nu ĩnseamnã cã e şi nedureroasã.Ei,asta se poate spune la fel de bine şi despre Ĩnviere.[Este adevãrat cã ar fi fost bine dacã,ĩn paragraful unde enumerã sursele doctrinei tradiţionale a Pogorârii,Dna. Pitstick ar fi dat şi nişte exemple—ce crezuri,ce declaraţii papale,ce locuri din Scripturã?]
Acesta este un alt exemplu de gândire teologicã subţiatã,diluatã,surogat.]
Revenind de la Dulles la contoversa Alyssa Pitstick/ Oakes,este relevant faptul cã cel din urmã admite cã ĩn Catehism este proclamatã o ĩnvãţãturã opusã tezei Pãr. Balthasar despre Sâmbãta Mare,şi ĩl şi citeazã pe Schönborn care afirmã cã paragraful din Catehism se afiliazã tradiţiei exegetice a Bisericii.Pãi,cu asta chestiunea este tranşatã:cum se face cã Griffiths ĩnsuşi nu gãsise NIMIC ĩn sprijinul poziţiei reprezentate de cãtre Dna. Pitstick?Se apeleazã şi aici la un tertip elementar—minimalismul—tot ceea ce nu este ĩn Crezuri şi Sinoade este nedoctrinar,este deschis discuţiei. Consensul marilor teologi,Liturghiile,arta sacrã nu—i spun nimic lui Griffiths—câtã vreme nu existã un verdict al Papilor sau al Conciliilor.Acest tip de centralism mi se pare nefast.Pentru cei ca Griffiths, Tradiţia nu existã.Tot ceea ce nu e ştampilat şi parafat este opţional şi relativ.
Ĩn rest,este sofisticã stupidã:Griffiths spune cã Pogorârea cu slavã nu ĩnseamnã cã e şi nedureroasã.Ei,asta se poate spune la fel de bine şi despre Ĩnviere.[Este adevãrat cã ar fi fost bine dacã,ĩn paragraful unde enumerã sursele doctrinei tradiţionale a Pogorârii,Dna. Pitstick ar fi dat şi nişte exemple—ce crezuri,ce declaraţii papale,ce locuri din Scripturã?]
CE CREDEA BALTHASAR
CE CREDEA BALTHASAR
Pãr. Balthasar a publicat,ĩn anul când a murit,câteva expuneri populare despre articolele Crezului.Ele au fost reunite pentru a alcãtui o cãrticicã.Ea conţine nu numai credinţa Bisericii,ci şi rezultatele speculaţiilor private ale autorului (interpretarea Sâmbetei Mari;mântuirea universalã; drama intradivinã).
Ĩn scurta sã cãrticicã despre Crezul Apostolic,Balthasar foloseşte un ton liric,acolo unde poate ar fi fost de preferat unul sã—l numim filozofic (aşa cum a folosit,de ex.,Ratzinger ĩn cartea lui despre Crez).Ar fi fost de dorit mai ales o definire preliminarã a câtorva noţiuni („persoanã divinã", "iubire").Mi se pare cã el porneşte de la o accepţie sentimentalã şi romanţioasã,"psihologicã",a iubirii.Cã extrapoleazã o experienţã sentimentalã la realitatea divinã;or,nu este deloc de la sine ĩnţeles ce ĩnseamnã „persoanã" şi „iubire" ĩn Dumnezeu.
Ĩncepând cu o noţiune improprie despre ceea ce poate sã fie „iubirea" eternã a lui Dumnezeu, Balthasar recicleazã celelalte clişee—politeismul,monofizitismul.Toate acestea au un singur nume—antropomorfism.
Se vede cum Balthasar preferã sã eludeze cu totul câteva chestiuni,ca:--monoteismul;-- diafizismul;
[E atât de interesant cã,ĩn recenta controversã americanã asupra Sâmbetei Mari,Pãr. Oakes, dibacele Iezuit,o acuzã pe Dna. Pitstick de …monofizitism, ceea ce e cu atât mai stupid cu cât Balthasar ĩnsuşi era CEL MAI SUSCEPTIBIL de aşa un compliment. Elveţianul profesa teza unui clivaj intratreimic, nici nu se referã la faptul cã sufletul omenesc al lui Iisus ar fi fost cel vremelnic despãrţit de Tatãl—ci Logosul.Remarc deasemeni şi fetişizarea teologiei balthasariene: dacã despre teologia lui Rahner sau despre Pãr. Teilhard se pot ĩndruga oricâte mãgãrii,fereascã Sfântul sã fie contestat Pãr. Balthasar—contestatarul va fi devorat pe loc cu o violenţã exemplarã!]
Se vede cã pentru Balthasar Fiul (=Logosul) şi Iisus sunt termeni sinonimi—şi ne aflãm ĩn plin gnosticism—Dumnezeu aflat ĩn alienare de Sine Ĩnsuşi (Iisus=Fiul=Logosul,separat,despãrţit de Tatãl). Aceasta este mitologie gnosticã.
Pentru Balthasar,Crezul Apostolic se referã la Logos,nu la Iisus din Nazaret.Lectura balthasarianã este una integral monofizitã,şi care introduce nu doar psihologie,ci psihologii,mai multe,ĩn dumnezeire.O curã de apofatism şi de deconstruire a conceptelor psihologizante şi nutrite de sentimentalism se face simţitã.Gnosticismul este romanţios şi „poetic".
Balthasar alege sã nu discute deloc Ĩntruparea,semnificaţia ei soteriologicã,doctrina diafizitã despre Iisus,faptul cã numai pentru un monofizit Iisus=Logosul.
Ĩnaintea tuturor acestor interpretãri „personaliste",şi personalist—romanţioase,ale religiei creştine,este evidentã insuficienţa noţiunii despre Dumnezeu,care nu e conceput deloc ĩn desãvârşirea Lui.Iubirea omeneascã este o aspiraţie izvorâtã din incompletitudine,din faptul cã omul este finit şi imperfect;dar acest impuls nu ĩi poate fi atribuit Celui care are toatã desãvârşirea ĩn Sine.Dumnezeu nu devine inteligibil extrapolând arbitrar de la viaţa sentimentalã a omului;omul are deficienţe care decurg din condiţia lui dublã—de fiinţã finitã preordonatã pentru Fãcãtorul ei;--de fiinţã deterioratã de rãu.
Foarte deconcertantã este credinţa lui Balthasar cã „Ĩnvierea lui Iisus este un eveniment numai ĩn istoria Lui Dumnezeu,nu altfel decât evenimentul Ĩntrupãrii"—ceea ce este exact reversul doctrinei ortodoxe,pentru care,dimpotrivã,Ĩntruparea,Patima şi Ĩnvierea nu schimbã,fireşte,nimic ĩn Dumnezeu,Care este deasupra schimbãrii şi a modificãrii,ĩnsã schimbã radical totul ĩn neamul omenesc. Cum a fãcut oare Pãr. Balthasar ca sã ĩnţeleagã totul exact pe dos?
Aceste „evenimente" se ‚petrec" ĩn umanitatea lui Iisus,ĩn „omul Iisus Hristos",nu ĩn Logos, care este deasupra oricãror schimbãri,este imuabil,neschimbabil.
Acestea nu—s lucruri noi;nu—s progres doctrinar—dimpotrivã,sunt regresie ĩn gnosticism,ĩn mitologie.
Este cam aiuritor faptul cã,ĩn discuţiile despre interpretarea Sâmbetei Mari,criticii Pãr. Balthasar trec drept monofiziţi (şi uneori ei se şi exprimã ca atare!),pe când fidelii Pãrintelui trec drept calcedonieni—când de fapt Pãr. Balthasar a indicat neechivoc—şi o face şi ĩn expunerea despre Crez—cã profesa o cristologie monofizitã (ĩnţelegând prin Fiu pe Logosul,şi neconsiderând necesar sã lãmureascã unirea ipostaticã)—şi,MAI ALES,cã pentru el drama Sâmbetei Mari este despãrţirea Logosului de Tatãl—şi nu a sufletului creat al Mântuitorului nostru,de Tatãl.Balthasar plaseazã drama ĩn interiorul dumnezeirii.
Postfaţa cãrţii despre Crez vorbeşte despre Pãr. Balthasar ca antidot ĩmpotriva gnosticismului ĩn vogã;dar,deşi opus gnosticismului pe anumite fronturi,Balthasar este el ĩnsuşi un autor de tip gnostic –fapt evident atât din probe indirecte (cãutarea unei „tradiţii alternative" ĩn istoria gândirii creştine; revendicarea de la autori percepuţi ca marginali,ca „nedreptãţiţi";scenariul implicit al marginalizãrii,ĩn creştinism,a unei tradiţii secunde,ezoterice;gustul speculaţiei ostentativ epatante,teribilismul;şi,cu toate cã „asocierea" nu constituie ĩn sine o probã,o implicare,este notabil cã teologii „lui" Balthasar,ca şi cei ai Iezuiţilor lyonezi,sunt exact cei ai lui Berdiaev—acelaşi gust aproape exclusiv pentru o tradiţie teologicã „paralelã",universalistã,pretins marginalizatã de cãtre obtuzitatea oficialã,etc.;Card. Daniélou are aceiaşi autori,interpretaţi ĩn acelaşi spirit de frondã,de subversivitate,de dublare a unei tradiţii oficiale cu una secretã,confidenţialã,ascunsã);--cât şi,mai ales,şi deplin caracteristic,din probe directe: cel mai scandalos,postularea unei drame ĩn interiorul dumnezeirii—la Balthasar,Sâmbãta Mare nu—l separã pe Iisus ĩn umanitatea lui,de Tatãl,ci pe Dumnezeu de Dumnezeu;pe Cruce şi ĩn mormânt, Dumnezeu este Cel care suferã,care este supus degradãrii.Acestea sunt fantezii gnostice vechi de când Biserica,şi condamnate de mult ca teopaschism şi ca monofizitism.[Repet cã degeaba ĩncearcã unii discipoli ai elveţianului sã spunã cã subiectul dramei Sâmbetei Mari este Iisus ĩnţeles ĩn umanitatea Lui; Pãr. Balthasar precizase mereu cã prin Iisus el ĩnţelege Logosul,şi cã,din Vinerea Mare,Dumnezeu este despãrţit de Dumnezeu,cã semnificaţia este una intradivinã.Monofizitism,teopaschism şi universalism, ghirlanda ereziilor balthasariene,sunt corelate.]
Pentru Balthasar,miezul dramei este cã Dumnezeu este despãrţit de Dumnezeu,cã apare o sciziune ĩn dumnezeire,nu cã umanitatea asumatã a lui Iisus este vremelnic despãrţitã de Tatãl.Pentru elveţian,pânã şi cuvintele finale de ĩncredinţare filialã ale lui Iisus sunt de ĩnţeles ca expresie a despãrţirii de Tatãl.
Suntem ĩn plinã mitologie gnosticã.Ce—a mai rãmas din atotputernicia lui Dumnezeu,ĩn aceastã ĩnţelegere?
Impresia este aceea cã Balthasar face psihologie,şi nu spiritualitate.
Faptul cã el a ajuns azi sã fie privit ca un stindard al ortodoxiei,ca o flamurã a doctrinei tradiţionale,aratã actuala pervertire a criteriilor.Acest prieten al rãsãritenilor cerea desfiinţarea iconostasului şi lichidarea Athosului;atât despre perspicacitatea şi „tradiţionalitatea" lui.
APOGEURILE GROTESCULUI
APOGEURILE GROTESCULUI
Apogeurile grotescului,ale umorului dizgraţios şi coleric,indecent şi pieziş.Eu unul m—am veselit mereu de penibil,de bascularea convenţiilor admisibilului ĩn inadmisibilul brut,ascuns.Acesta este umorul nerezonabil,stupid,ofensiv.Tot ceea ce insultã construcţia convenţiilor ĩngrijit drapate. Eu nu cred cã aceste manifestãri de umor ilicit trebuie deduse,de—a—ndãratelea,din Zen sau din dadaism —ci tocmai invers:Zenul şi suprarealismul trebuie considerate dinspre cruditatea acestui soi de umor insultãtor.
Ĩn parte,el este un umor al „ratãrii",al chixului,al frapantei inadecvãri.Poanta este chixul,este stupiditatea grotescã.Expresia,pe de altã parte,este o tiflã.
Conţinutul este stupid şi grotesc,amorf şi derizoriu,nu şi forma;mimetismul stilistic nu este de dorit aici—ci contrastul—stupiditãţi,situaţii hidoase,groteşti—prinse ĩnsã cu brio.
Apogeurile grotescului,ale umorului dizgraţios şi coleric,indecent şi pieziş.Eu unul m—am veselit mereu de penibil,de bascularea convenţiilor admisibilului ĩn inadmisibilul brut,ascuns.Acesta este umorul nerezonabil,stupid,ofensiv.Tot ceea ce insultã construcţia convenţiilor ĩngrijit drapate. Eu nu cred cã aceste manifestãri de umor ilicit trebuie deduse,de—a—ndãratelea,din Zen sau din dadaism —ci tocmai invers:Zenul şi suprarealismul trebuie considerate dinspre cruditatea acestui soi de umor insultãtor.
Ĩn parte,el este un umor al „ratãrii",al chixului,al frapantei inadecvãri.Poanta este chixul,este stupiditatea grotescã.Expresia,pe de altã parte,este o tiflã.
Conţinutul este stupid şi grotesc,amorf şi derizoriu,nu şi forma;mimetismul stilistic nu este de dorit aici—ci contrastul—stupiditãţi,situaţii hidoase,groteşti—prinse ĩnsã cu brio.
VESTIGIILE UNEI MINŢI MURDARE—KITSCHURILE ICONARULUI PERVERS LENTZ
VESTIGIILE UNEI MINŢI MURDARE—KITSCHURILE ICONARULUI PERVERS LENTZ
Existã un iconar vestic la modã-- Lentz;la ĩnceput,câteva din icoanele lui mi—au plãcut,pentru insolitul lor.Totuşi,treptat,mi s—a pãrut a distinge la ele un oarecare iz de new—age,ceva cam fetid, cam bizar.Ceva,o reticenţã a luat o formã precisã,şi am ĩncetat sã—i mai caut icoanele şi sã le mai colecţionez.Ceva mi—a displãcut,ziceam,şi m—a decis sã mã dezinteresez de producţiile lui Lentz.
Indiciile existau—ca,de ex.,"icoane" ale lui Lonnergan şi Balthasar,şi alte asemenea bizarerii. Nu era greu de vãzut cã este o formã de kitsch religios.
Efectul unei reprezentãri bizantine a lui Lonnergan,ca şi cum acest campion al liberalismului teologic ar fi fost un atonit preacuvios,este absurd şi hâd.Mai nou am aflat ĩnsã cã Lentz nu se mulţumeşte cu acest progresism factice—el este şi un apologet al sodomiei,şi a folosit o reprezentare a Sf. Serghie şi Vah pentru a promova tocmai aceastã tendinţã a minţii lui muradre—ĩnfãţişându—i pe cei doi oşteni ca pe un cuplu de homosexuali.
Existã un iconar vestic la modã-- Lentz;la ĩnceput,câteva din icoanele lui mi—au plãcut,pentru insolitul lor.Totuşi,treptat,mi s—a pãrut a distinge la ele un oarecare iz de new—age,ceva cam fetid, cam bizar.Ceva,o reticenţã a luat o formã precisã,şi am ĩncetat sã—i mai caut icoanele şi sã le mai colecţionez.Ceva mi—a displãcut,ziceam,şi m—a decis sã mã dezinteresez de producţiile lui Lentz.
Indiciile existau—ca,de ex.,"icoane" ale lui Lonnergan şi Balthasar,şi alte asemenea bizarerii. Nu era greu de vãzut cã este o formã de kitsch religios.
Efectul unei reprezentãri bizantine a lui Lonnergan,ca şi cum acest campion al liberalismului teologic ar fi fost un atonit preacuvios,este absurd şi hâd.Mai nou am aflat ĩnsã cã Lentz nu se mulţumeşte cu acest progresism factice—el este şi un apologet al sodomiei,şi a folosit o reprezentare a Sf. Serghie şi Vah pentru a promova tocmai aceastã tendinţã a minţii lui muradre—ĩnfãţişându—i pe cei doi oşteni ca pe un cuplu de homosexuali.
sâmbătă, 18 octombrie 2008
CUVINTELE UNUI CINEFIL
CUVINTELE UNUI CINEFIL
1—Eu cred cã dacã Gopo ar fi regizat horroruri,acestea ar fi arãtat ca ale lui Klimovsky.Ele sunt pe nedrept dispreţuite;stângace,involuntar parodice,nu sunt ĩnsã plictisitoare.Am vãzut horroruri europene proaste;dar ale lui Klimovsky nu—s ĩntre ele.
Este ca un film al lui Argento,ĩnsã fãcut de Gopo—pitoresc,foarte stângaci,kitsch şi aproape jovial.VENGEANCE OF THE ZOMBIES are nişte note psihedelice caracteristice perioadei,şi e definibil ca o parodie psihedelicã,sau o pastişã jovialã,a filmelor cu zombi.
Cu Mirta Miller,Aurora de Alba.
2—‚NEATH THE ARIZONA SKIES—un western primitiv—fãrã muzicã,cu pãlãrii caraghioase şi cu cavalcade—totul se petrece la galop.Unul din westernurile de serie B fãcute de Wayne (no. 58 ĩn tabelul filmografiei lui).
Mai sunt CINCI ANI pânã la „Diligenţa".
Singurul atu al acestor westernuri este exact primitivismul lor—de gustat pentru ceea ce este .
Pe la nouã ani,am vãzut acasã la un coleg o carte poştalã cu Wayne—ea ĩmpodobea o masã,mi se pare,sau un birou,şi ĩl ĩnfãţişa ĩn rolul din The Cowboys.Cãrţile poştale ca aceea se distribuiau prin tutungerii,şi am avut şi eu douã colecţii (din care cea mai bunã şi vastã fusese prima).Curând dupã vizita fãcutã colegului,am ajuns sã deţin şi eu o carte poştalã,tot cu Wayne,tot din acelaşi film—dar alta decât cea vãzutã la gazda mea.Nu dupã mult timp,mi se pare,am vãzut şi primul meu film cu Wayne—la cinema,ĩntr—o dupã—amiazã—THE COWBOYS.Al doilea a fost,peste mãcar doi ani,DILIGENŢA.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)