Gargara oligofrenilor despre 'Schindler', Neeson, 'Pianistul', Antonescu, genocid, Sima, 'Semaca', Nicolaescu, Mark Whalberg, laşitatea evreilor, 'Pearl Harbor', 'Black Hawk', fotbal, pariuri, mize.

Până la no. 2162.

E. Herzfeld recenzează un roman de Max Barry.

O extraordinară frumuseţe europeană, celebrabilă mereu: Anna Galiena.

Beylismul poate fi o cantonare în biograficul nesemnificativ, aleator, în banalitatea minţii cotidiene (cu, în plus, enormitatea de a-l lua pe Beyle drept Goethe), o cantonare în confuzia deplorată de Proust (iar la unii însemna predilecţie pentru biografic, nu echivalarea ordinelor discursului); în mod sigur nu e aşa ceva la Lampedusa, dar ar putea fi la Chartier, care avea deprinderea de a găsi valoare în afirmaţiile cotidiene ale lui Beyle.
Lampedusa avea seninătatea necesară pentru a stendhaliza beylianul, citind şi scrierile autobiografice ca pe romane, ca artă.

'Omul cu o mie de chipuri', a lui I. M. Ştefan, e o nuvelă terifiantă, violentă şi dură, foarte în gustul anilor '40 (psihoza, la ale cărei cameleonism şi labilitate se referă titlul), cu câteva stângăcii care sunt indiscutabile; medicul cu mintea şubrezită, care aminteşte de inocenţii incerţi ai lui Hitchcock, e un Faust izbăvit.
Dar există un semiton de cruzime, de necruţare, un licăr.