FRANCISC MUNTEANU, ‘PRINŢESA DIN ŞEGA’

FRANCISC MUNTEANU, ‘PRINŢESA DIN ŞEGA’


Citit, în patru zile (marţi—joi şi azi, sb.), PRINŢESA DIN ŞEGA a lui Munteanu, un alt roman de aventuri cu copii ilegalişti implicaţi în activitatea antinazistã. Se remarcã stilul lui Munteanu, despre care voi şi detalia mai jos. Acţiunea urmãreşte traseul unei tiparniţe clandestine cu care comuniştii imprimã manifeste; Andreea, zisã ‘prinţesa din Şega’, devine un soi de pilot al acestei tipografii, în sensul cã drumurile copilei se intersecteazã mereu cu acelea ale aparatului iar Andreea face ca tiparniţa sã parvinã iar acolo unde îi e locul—în mâinile comuniştilor, pentru a servi cauzei poporului nostru. Adversarii sunt nemţii şi autoritãţile româneşti aservite regimului nazist—în primul rând, poliţia, cu comisarii şi sergenţii ei. Colaboratorii Andreei sunt adulţii comunişti, însã şi tovarãşii ei de joacã; romancierul se preocupã şi de accente ale psihologiei adolescentine, cu tact, cu ceva umor, însã şi cu tandre inflexiuni de senzualitate. Traseul prin Arad al unei tipografii clandestine e dublat de începutul formãrii umane a unei fiice de ilegalist, ilegalistã ea însãşi, dârza prinţesã din Şega. Munteanu se afla pe urmele unei literaturi de aventuri veritabile şi bine scrise, survin câteva momente de suspans real. Stilul lui e proaspãt, exact, obiectiv, personajele, schematice, au individualitate funcţionalã şi existã un simţ al geografiei urbane (Aradul fiindu—i probabil bine cunoscut romancierului).
Munteanu scrie despre o ilegalistã adolescentã arãdeancã, şi trebuie spus cã o face remarcabil de bine; naraţiunea urmeazã tiparul romanelor cu adolecenţi ilegalişti ale lui Munteanu, inclusiv etapele caracteristice ale povestirii—întâlnirea adolescentului cu un ilegalist urmãrit de zbirii poliţiei aservite naziştilor, etc.. Ceea ce e mai puţin rezistent în naraţiune e tocmai pretextul acesteia—importanţa manifestelor pentru subminarea orânduirii fasciste. Atâta tevaturã pentru nişte manifeste despre care Munteanu nu reuşeşte sã ne convingã cã n—ar fi fost inutile (în acţiunea romanului, tipãrirea manifestelor e necesarã pentru a fi eliberat Bejan, însã se înţelege cã fusese foarte folositor ca Bejan sã tipãreascã şi sã distribuie manifeste).
Munteanu avea un stil bun şi îmbietor, suplu şi net, care dã plãcere; stil, mai ales, resimţit ca binefãcãtor fiindcã îşi refuzã o tratare afectat—liricã, la care literatura pentru copii pãrea a—i predispune, nu se ştie de ce, pe mulţi. Glazura politicã e, azi, indiferentã; cât despre roman, acesta putea sã fi fost prost scris, ca atâtea alte maculaturi de propagandã. Însã nu e. Accente involuntar parodice apar când regimul viitor, bolşevic, e fãgãduit (de cãtre ilegalistul Bogdan, fiicei sale) ca sistemul politic în care spunerea adevãrului va fi posibilã.