Din viaţã

Lecţia lui Saward, Newman, şi a lui Leon al XIII lea este una neunivocã: anglicanismul nu constituie o soluţie. Sau—nu trebuie rãmas în anglicanism; sau—compromisul anglican este unul de neprimit.
§
Literaturã, filozofie, istorie; artã; teologie; medicinã; geografia. A ierarhiza.
§
Mi s—a pãrut cã citesc ‘calul mâncãtor de oameni’.
§
Ce vroiam, fãrã a o şti.
§
Autorii despre care ar fi scris şi Renard—de ex., unii mari istorici.
Moftangiii.
§
Adevãrul simplu cã sc. XX a fost un alt veac al mucenicilor, al mãrturiei cu sânge pentru Hristos. Hristos al slavei.
§
Cine vrea forme, simulacre—şi nu realitãţi, ‘fãrâme’.
§
Trãsnea ca ascet.
§
Îmi par lipsiţi de experienţa vieţii şi a viului, mã refer la cei care se stropşesc, în abstract, la Episcopi sau la teologi ca Laurentin, Kasper, Martini, Lehmann, etc.. Cine vã credeţi? Ce vã dã dreptul la aceastã indignare adolescentinã? Unde e ironia, unde, umorul, relaxarea? Ironia e indignarea la care au dreptul inteligenţele. Nu se comportã ca în viaţã; se poartã ca ‘pe hârtie’, în abstractul rolurilor jucate din egoism. Cât sunt de grosieri, de lipsiţi de deprinderea vieţii, de exerciţiul firescului, de ceva tact …. Indignarea lui Trãsnea, Trãsnea furibund.
Experienţa, priceperea aduc moderaţie, fineţã.
Detractorii ‘progresiştilor’ îmi par puerili, veleitari şi rudimentari. Iar indignarea lor e irelevantã. Nu aşa se fac lucrurile; nu aşa se gândesc. Le scapã ceea ce e ‘al vieţii’, firescul şi umanul.
§
Cã s—a putut mãcar concepe alterarea identitãţii rãsãritene, cã s—a putut admite pretinderea de ‘ajustãri’, tutelarea, acest gen de papism (şi de curialism) revoltãtoare şi nocive; normalizarea raporturilor.
§
De fapt, cred cã naraţiunile de aventuri cu ilegalişti îmi plãceau din vremea ceauşismului, nu e ceva ulterior. La fel şi romanele cu bolşevici.
§
Gândiri în dialog. Nici abuz de definiţii şi de decizii curiale nu trebuie fãcut. Pe de altã parte, un consens minuţios n—a existat niciodatã—ci numai unul în linii mari şi, mai ales, asupra lucrurilor esenţiale. Iar forma luatã de acest acord profund era aceea a recunoaşterii mutuale. Nu poate fi vorba de o vasalitate, o ‘vasalitate rãsãriteanã’.
Rãsãritenii nu pot fi vasalii teologici (--şi ecleziali--) ai Romei, ci, în plan larg, partenerii ei, interlocutorii ei într—un dialog al gândirilor, reciproc profitabil.
§
Surogatul de o parte, caricatura şi parodierea involuntarã de cealaltã (--prin fanatismul strepezit, prin strãşnicia absurdã şi vanã, dezumanizatã--).
De o parte, nevertebrare, de alta, fosilizare.
Fundamentalã e gândirea raporturilor dintre comunitãţi. Vasalizarea, tutelarea, aservirea sunt inadmisibile. Consecinţele sunt de ordinal pierderii simţului pentru caracterul constitutiv al tradiţiilor.
[--Continui, cum se vede, reflecţia aceasta despre raporturile dintre apuseni şi rãsãriteni.--]
§
A vrea, de fapt, sã primesc de la Dumnezeu şi binele, binele ce mi—l dã, ca arãtarea locului, etc.. Acest dialog plin de înţeles.
§
Religia unui dulgher galilean. Religie asceticã (în sensul cã ceea ce urmeazã convertirii nu e formalitate sau pleavã, ca la lutherani şi la evanghelicii americani) şi misticã (în sensul cã existã relaţia şi simţirea ei, ceva îi e dat simţirii).
Întemeietorul ei e un dulgher galilean care la 30 de ani a purces sã propovãduiascã Legea.
§
Nu intenţiile, ci rezultatele (unirii).
§
Un bunic grec schismatic trece drept motiv suficient pentru (ecumenismul) fostului anglican.
§
Cognoscibil, însã de necuprins. E vorba mai degrabã despre ‘a cuprinde’, decât despre ‘a înţelege’.
§
A deosebi între sensuri absolute şi sensuri relative, particulare.
§
Tânãrul Ratzinger cãuta în direcţia adevãrului, a realului, nu a ‘modernului’ sau a ‘modernizãrii’.
§
Hristos împotriva ‘jugurilor absurde’.
§
Ceea ce nu e rodul unei exercitãri inteligente şi active.