Rusul Ioan şi De Sales; Siluan şi Foucauld; Bossuet, Juan,
Ioan, Siluan, Sofronie, grecul Ioan.
Corespondentul isihasm al unora ca De Sales şi Foucauld. Eu vãd în Foucauld un Siluan, în De Sales un Ioan. Cu alte cuvinte, pentru Ioan, Siluan, Sofronie, apusenii îi au pe De Sales, Foucauld, Juan, Bossuet, etc..
§
Ce e pleavã, şi ce mai rezistã—testul lui BW—ce se ţine pe picioare, ce merge.
§
Opţiunea mea, fermã, existenţialã şi definitorie, netã.
§
Cu Sf. Toma, DB, KR, Sf. Maxim,
Vizionarele. Vizionarii. Cãrţi sapienţiale. Optimism—şi ca mişcare de lãrgire, ca predominare a substratului valabil.
§
Şase cãrţi (‘Gândirea protestantã …’, ‘Hristos şi Adam’, ‘Luca I’, ‘Cunoaşterea Lui Dumnezeu’, ‘Selecţia de dogmaticã’ şi partea a treia a v. IV).
§
Cârpaci, caligrafi şi formalişti decadenţi.
§
Teologia corectã e lucru rar, ea nu predominã, cel puţin nu în vremea noastrã; deprinderea ei se formeazã prin exersare.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
miercuri, 27 ianuarie 2010
joi, 21 ianuarie 2010
DESPRE CÂRPĂCEALA LUI VERNE
DESPRE CÂRPĂCEALA LUI VERNE
Cãrţile lui Verne au greşeli—şi, în parte, din motivele arãtate de Sigrist pentru ‘Narnia’—lucruri scrise în grabã. La Verne, asta se vede şi în reluarea unui tipar narativ—de ex., robinsonada, reluatã în felurite chipuri—ca şi cum mereu i—ar fi dat numai o tratare provizorie sau nesatisfãcãtoare. Bineînţeles, cãrţile lui Verne sunt scrise relativ repede, cum a scris şi Lewis ‘Narnia’—şi cu aceleaşi rezultate—adicã, vreau sã spun, greşelile vãdite, imperfecţiunea, impresia de lucru scris repede. Nu ştiu ce motiv va fi avut Lewis pentru graba lui la scris; în cazul lui Verne, cauza este contractul, profesionalizarea.
Astfel, Verne scrie o robinsonadã—şi încã una, şi încã una—ca şi cum ar fi simţit cã niciuna nu era satisfãcãtoare—cã nu—şi dãduse mãsura cu niciuna—cã putea trata acest tipar ceva mai bine, cã avea ce îmbunãtãţi.
Graba lasã urme; însã câţi scriu cãrţi de aventuri altfel—adicã, lãsându—şi pentru redactare tot rãgazul necesar?
Aşa se scriu cãrţile de aventuri—cârpãcind. Tolkien este o excepţie, la fel şi Stevenson.
În rest, cârpãceala e cumva constitutivã—ca un ingredient—ca o zgurã. Cine vrea ficţiuni lucrate îndelung, nu în literatura de aventuri le va gãsi. Cãrţile poartã urma grabei cu care au fost scrise—iar o improvizaţie inspiratã rãmâne o improvizaţie.
Cu prelucrarea literarã nu se poate trişa—redactarea grãbitã, ‘la normã’, nu poate fi camuflatã, ci numai deghizatã.
Aşa lucra Verne—în grabã—însã nu altfel lucrau Dumas şi, mai ales, Scott, cel pentru care scrisul romanelor se corela cu o nevoie imperioasã de câştig. Nu altfel se scrie, în general, literatura de aventuri; iar cârpãceala lui Verne nu e, aşadar, numai a lui Verne—ci a literaturii de gen. scopul literar însuşi este, în acest caz, de a crea amuzamente, nu orfevrãrii.
[Şi iatã ce a avut de spus Ep. Sigrist despre ‘Narnia’:--‘I myself have always disliked the central allegory of Lion Witch and Wardrobe’;--‘In general I love the Narnia books as a whole and hope new people discover them’;--‘the problem I see in lww is that its doctrine of substitutionary atonement also seems to suggest that God owes a death to the devil who has acquired some right... this is impossible and of course it was the first book and like all of them hastily written but it is that point particularly which troubles me...’;--‘But I love the Narnia books as a whole and many things in LWW are wonderful too but for this reason it is the most problematic of them for me even though it is understandbly necessary as a starting point.’]
Cãrţile lui Verne au greşeli—şi, în parte, din motivele arãtate de Sigrist pentru ‘Narnia’—lucruri scrise în grabã. La Verne, asta se vede şi în reluarea unui tipar narativ—de ex., robinsonada, reluatã în felurite chipuri—ca şi cum mereu i—ar fi dat numai o tratare provizorie sau nesatisfãcãtoare. Bineînţeles, cãrţile lui Verne sunt scrise relativ repede, cum a scris şi Lewis ‘Narnia’—şi cu aceleaşi rezultate—adicã, vreau sã spun, greşelile vãdite, imperfecţiunea, impresia de lucru scris repede. Nu ştiu ce motiv va fi avut Lewis pentru graba lui la scris; în cazul lui Verne, cauza este contractul, profesionalizarea.
Astfel, Verne scrie o robinsonadã—şi încã una, şi încã una—ca şi cum ar fi simţit cã niciuna nu era satisfãcãtoare—cã nu—şi dãduse mãsura cu niciuna—cã putea trata acest tipar ceva mai bine, cã avea ce îmbunãtãţi.
Graba lasã urme; însã câţi scriu cãrţi de aventuri altfel—adicã, lãsându—şi pentru redactare tot rãgazul necesar?
Aşa se scriu cãrţile de aventuri—cârpãcind. Tolkien este o excepţie, la fel şi Stevenson.
În rest, cârpãceala e cumva constitutivã—ca un ingredient—ca o zgurã. Cine vrea ficţiuni lucrate îndelung, nu în literatura de aventuri le va gãsi. Cãrţile poartã urma grabei cu care au fost scrise—iar o improvizaţie inspiratã rãmâne o improvizaţie.
Cu prelucrarea literarã nu se poate trişa—redactarea grãbitã, ‘la normã’, nu poate fi camuflatã, ci numai deghizatã.
Aşa lucra Verne—în grabã—însã nu altfel lucrau Dumas şi, mai ales, Scott, cel pentru care scrisul romanelor se corela cu o nevoie imperioasã de câştig. Nu altfel se scrie, în general, literatura de aventuri; iar cârpãceala lui Verne nu e, aşadar, numai a lui Verne—ci a literaturii de gen. scopul literar însuşi este, în acest caz, de a crea amuzamente, nu orfevrãrii.
[Şi iatã ce a avut de spus Ep. Sigrist despre ‘Narnia’:--‘I myself have always disliked the central allegory of Lion Witch and Wardrobe’;--‘In general I love the Narnia books as a whole and hope new people discover them’;--‘the problem I see in lww is that its doctrine of substitutionary atonement also seems to suggest that God owes a death to the devil who has acquired some right... this is impossible and of course it was the first book and like all of them hastily written but it is that point particularly which troubles me...’;--‘But I love the Narnia books as a whole and many things in LWW are wonderful too but for this reason it is the most problematic of them for me even though it is understandbly necessary as a starting point.’]
Am vãzut douã filme cu Laughton, ambele din anii ’30, ambele ecranizãri (--una de Hitchcock, alta de Pommer--), unul cu colega preferatã a lui Laughton (--şi, într—un fel, descoperirea lui--), altul cu nevasta lui. VESSEL OF WRATH, bine scris şi jucat la nivelul superior al actoriei, o satirã foarte vioaie, îi aduce împreunã pe Laughton şi soţia sa, Elsa, care nu mai era foarte tânãrã, însã extrem de frumoasã şi surprinzãtor de talentatã. HANUL JAMAICA are ceva din virtuozitatea hitchcokianã, mie însã mi—a displãcut oribila lume de lepãdãturi a protagoniştilor, iar rolurile principale (orfana şi agentul secret) sunt fãcute de actori dezagreabili.
Occidentalii de azi bagatelizeazã ecumenismul—prin exagerare; de aici, din aceastã exagerare imbecilã, provine nesãrarea. Ceea ce practicã ei este o caricaturã groasã, o bagatelizare a ecumenismului—decredibilizarea lui prin deraţionalizarea grotescã, prin virarea lui într—un set de clişee nesãrate.
Intervin, bineînţeles, şi veleitarismul apusenilor, şi ignoranţa lor groasã—habar n—au despre ce vorbesc, şi asta nu în sens figurat, ci direct. Ei ‘cunosc’ o Bisericã rãsãriteanã de almanah, de documentar exotic—‘vodevilul’ detestat.
Şi, mai ales, eclectismul occidentalilor. Nu vor fi mai buni apuseni, tot cãutând sã parã rãsãriteni.
§
A analiza sau discuta cãrţi—nu articole sau interviuri.
§
Cum sã nu resimţi nedreptatea faptului cã intelectualii legionari sunt azi puşi la stâlp de nişte puşlamale, de detractorii de meserie, de slugile corectitudinii politice.
§
Mai degrabã gândire—decât temenire şi vorbe goale, respect verbal.
§
Meredith a trãit 81 de ani; cele 19 romane ale lui (--trad. sunt al treilea, al cincilea, al şaselea, al treisprezecelea, al cincisprezecelea, al şaisprezecelea, al şaptesprezecelea--). Reputata lui intelectualitate. Eclipsat de James şi Hardy.
§
Forma desãvârşirii—şi nu … ‘desãvârşirea formei’. Monahia a pãrut sã fie o formã bunã pe care o ia cãutarea desãvârşirii creştine. Nu ‘vodevilul’, cum spunea acel teolog.
§
Pretinzând cã ajung la înţelesul simbolic, alegoric al Scripturii, abia ei îi dãdeau un înţeles grosier, ‘material’, biologic.
§
A porni de la ceea ce este, nu de la ceea ce numai mi se pare cã este, de la închipuiri, scorneli. Tãmãduire de eroare, de înşelare.
§
Felul cum îi citeazã pe latini—şi frecvent, şi exemplar, redându—le sapiditatea, gãsind—o.
§
A constata, nu a inventa; ‘rezistenţa la adevãr’, groasa ignorare activã.
§
A face câţiva paşi, a lucra concludent şi decis.
§
Ceea ce CHIAR cred. Limpezimea aceea. Nãravul clivajului între ceea ce cred şi ce spun.
§
Fãrã rugãc., fãrã lecturi, fãrã scris ….
§
Pãi reflecţia şi pregustarea, chiar bucuria, pot preceda sãrbãtoarea, i—o pot lua înainte.
A nu transforma într—o caricaturã.
§
Poza inhibã, poza oculteazã sinele.
§
Mã mir cã dezechilibrul, fanatismul, nãravul exagerãrii, pornirea monahilor schismatici nu—s remarcate. Ceea ce e pe drept cuvânt strident şi excesiv şi nemoderat la aceşti monahi rãsãriteni schismatici care par sã se complacã în vrajbã.
§
Verne considera cã a dat, cu INSULA …, un al treilea CRUSOE.
UNCHIUL ROBINSON şi ritmul acţiunii, acţiunea deficitarã. Didacticismul. Robinsonada ca subiect al lui Verne—naufragiul pe o insulã izolatã, etc..
§
Nici sub un anumit nivel literar (--T de Q, A., GS, JG--), nici sub un anumit nivel calificat al reflecţiei religioase (--GM--), nemaculat de retoricã, etc.. A nu coborî în cârpãcealã.
Nu ceea ce mi se spune—ci numai ceea ce constat. Rezultatul a ceea ce constat, neutru.
§
Rugãc., ieri (--marţi--), nãdejdea, modularea, izvor.
§
Jaloane—Siluan—Sofronie, Antonie, Ioan rusul şi Ioan grecul (--nepotul, cum ar veni, al celui rus--).
§
Listate. A lista. Stil—defecte; prejudecãţi; evanghelica. Subiecte—Laughton—efect.
§
Mojeiko, americanist avizat. Ed.. Catalogul—ed..
Vag. Confuz. Ieri—catalogul, ed..
§
Însã SF—ul preferat al americanistului Mojeiko era rusesc [sovietic, de fapt, o scriere fiind din ’24 iar cealaltã din ‘25] şi britanic. [--Iar prima scriere ruseascã şi aceea britanicã sunt, de fapt, înrudite—tema fiind comunã, ‘lumile pierdute’.--] Anglofilia ruşilor.
A scris SF de la 31 de ani. A murit la nici 69 de ani.
38 de ani de SF. Creaţie.
Ambele laturi—creaţie şi trad..
Cosmopolitism firesc. Romanescul.
§
Stevenson, Chartier, Wilde, Lang, Dna. Sand, Hobana, Sigrist, Ralea, Orwell, ruşii, Couch, Tournier şi Gracq, ‘Morgan’. Vernienii—Gracq, Hobana, ‘Morgan’ şi Tournier. Cârpãceala remarcatã. Graba, reluarea tiparului, şi comparaţia cu NARNIA. Rase.
SF—ul. Policierul.
§
A distinge, a nu amalgama. A testa; pragul; a sesiza diferenţele; a afla.
§
Mojeiko le considera ca SF.
§
Experienţe.
§
Nume—confuz—‘ombilic’.
§
Alt autor—altã formulã (--nu mai era tandem--)—altã limbã.
§
Filozofie—ateii englezi—validarea, stil.
Americanii.
Intervin, bineînţeles, şi veleitarismul apusenilor, şi ignoranţa lor groasã—habar n—au despre ce vorbesc, şi asta nu în sens figurat, ci direct. Ei ‘cunosc’ o Bisericã rãsãriteanã de almanah, de documentar exotic—‘vodevilul’ detestat.
Şi, mai ales, eclectismul occidentalilor. Nu vor fi mai buni apuseni, tot cãutând sã parã rãsãriteni.
§
A analiza sau discuta cãrţi—nu articole sau interviuri.
§
Cum sã nu resimţi nedreptatea faptului cã intelectualii legionari sunt azi puşi la stâlp de nişte puşlamale, de detractorii de meserie, de slugile corectitudinii politice.
§
Mai degrabã gândire—decât temenire şi vorbe goale, respect verbal.
§
Meredith a trãit 81 de ani; cele 19 romane ale lui (--trad. sunt al treilea, al cincilea, al şaselea, al treisprezecelea, al cincisprezecelea, al şaisprezecelea, al şaptesprezecelea--). Reputata lui intelectualitate. Eclipsat de James şi Hardy.
§
Forma desãvârşirii—şi nu … ‘desãvârşirea formei’. Monahia a pãrut sã fie o formã bunã pe care o ia cãutarea desãvârşirii creştine. Nu ‘vodevilul’, cum spunea acel teolog.
§
Pretinzând cã ajung la înţelesul simbolic, alegoric al Scripturii, abia ei îi dãdeau un înţeles grosier, ‘material’, biologic.
§
A porni de la ceea ce este, nu de la ceea ce numai mi se pare cã este, de la închipuiri, scorneli. Tãmãduire de eroare, de înşelare.
§
Felul cum îi citeazã pe latini—şi frecvent, şi exemplar, redându—le sapiditatea, gãsind—o.
§
A constata, nu a inventa; ‘rezistenţa la adevãr’, groasa ignorare activã.
§
A face câţiva paşi, a lucra concludent şi decis.
§
Ceea ce CHIAR cred. Limpezimea aceea. Nãravul clivajului între ceea ce cred şi ce spun.
§
Fãrã rugãc., fãrã lecturi, fãrã scris ….
§
Pãi reflecţia şi pregustarea, chiar bucuria, pot preceda sãrbãtoarea, i—o pot lua înainte.
A nu transforma într—o caricaturã.
§
Poza inhibã, poza oculteazã sinele.
§
Mã mir cã dezechilibrul, fanatismul, nãravul exagerãrii, pornirea monahilor schismatici nu—s remarcate. Ceea ce e pe drept cuvânt strident şi excesiv şi nemoderat la aceşti monahi rãsãriteni schismatici care par sã se complacã în vrajbã.
§
Verne considera cã a dat, cu INSULA …, un al treilea CRUSOE.
UNCHIUL ROBINSON şi ritmul acţiunii, acţiunea deficitarã. Didacticismul. Robinsonada ca subiect al lui Verne—naufragiul pe o insulã izolatã, etc..
§
Nici sub un anumit nivel literar (--T de Q, A., GS, JG--), nici sub un anumit nivel calificat al reflecţiei religioase (--GM--), nemaculat de retoricã, etc.. A nu coborî în cârpãcealã.
Nu ceea ce mi se spune—ci numai ceea ce constat. Rezultatul a ceea ce constat, neutru.
§
Rugãc., ieri (--marţi--), nãdejdea, modularea, izvor.
§
Jaloane—Siluan—Sofronie, Antonie, Ioan rusul şi Ioan grecul (--nepotul, cum ar veni, al celui rus--).
§
Listate. A lista. Stil—defecte; prejudecãţi; evanghelica. Subiecte—Laughton—efect.
§
Mojeiko, americanist avizat. Ed.. Catalogul—ed..
Vag. Confuz. Ieri—catalogul, ed..
§
Însã SF—ul preferat al americanistului Mojeiko era rusesc [sovietic, de fapt, o scriere fiind din ’24 iar cealaltã din ‘25] şi britanic. [--Iar prima scriere ruseascã şi aceea britanicã sunt, de fapt, înrudite—tema fiind comunã, ‘lumile pierdute’.--] Anglofilia ruşilor.
A scris SF de la 31 de ani. A murit la nici 69 de ani.
38 de ani de SF. Creaţie.
Ambele laturi—creaţie şi trad..
Cosmopolitism firesc. Romanescul.
§
Stevenson, Chartier, Wilde, Lang, Dna. Sand, Hobana, Sigrist, Ralea, Orwell, ruşii, Couch, Tournier şi Gracq, ‘Morgan’. Vernienii—Gracq, Hobana, ‘Morgan’ şi Tournier. Cârpãceala remarcatã. Graba, reluarea tiparului, şi comparaţia cu NARNIA. Rase.
SF—ul. Policierul.
§
A distinge, a nu amalgama. A testa; pragul; a sesiza diferenţele; a afla.
§
Mojeiko le considera ca SF.
§
Experienţe.
§
Nume—confuz—‘ombilic’.
§
Alt autor—altã formulã (--nu mai era tandem--)—altã limbã.
§
Filozofie—ateii englezi—validarea, stil.
Americanii.
luni, 18 ianuarie 2010
Fecioara Maria a fost zãmislitã în stare adamicã, aşa cum erau şi primii oameni, adicã lipsitã de urmele Pãcatului Originar, de orice sechele ale alienãrii. Dacã ea ar fi pãcãtuit în vreun fel, aceasta ar fi fost o a doua Cãdere, un al doilea Pãcat Originar, o a doua irosire de cãtre umanitate a unei şanse. Maria ar fi fost azi amintitã drept o a doua Evã. Pentru oricine alege sau considerã necesar sã fie catolic de 150 de ani încoace, a atribui pecabilitate Mariei înseamnã a contraveni net învãţãturii Bisericii.
Odatã definitã Zãmislirea Neprihãnitã, a vorbi despre pãcate ale Mariei echivaleazã cu a—i atribui repetarea catastrofei lui Adam, un al doilea pãcat originar.
Însã Biserica afirmã cã Maria nu decade din acest loc metafizic foarte înalt în care a fost zãmislitã—din curãţia originarã. Tradiţia insistã cã Maria nu numai cã nu repetã cãderea Evei—însã e chiar la antipodul Evei, ea reparã ceea ce Eva stricase.
Bineînţeles cã la baza rãmânerii ei înafara oricãrui pãcat se aflã sinergia, împreunã—lucrarea sufletului cu Dumnezeu—în acest caz, împreunã—lucrarea Mariei cu Dumnezeu.
Aşa cum, în Iisus Hristos, sufletul omenesc integral divinizat coopereazã cu Logosul, la fel Maria coopereazã cu Dumnezeu. Existã şi har, şi lucrare umanã. Adicã, existã sinergie.
Sf. Teodor Studitul scria:’—Maria este un pãmânt pe care spinul pãcatului n—a crescut deloc.’
‘Inima ta foarte curatã, lipsitã de orice patã, îl va vedea mereu pe Dumnezeu’, scrie Sf. Ioan Damaschin.
Parametrii acestei gândiri greceşti creştine duc direct cãtre teza Zãmislirii Neprihãnite:--cum ar putea fi fãrã pãcat cea care are o fire şubrezitã de urmãrile pãcatului, despãrţitã prin acestea de Dumnezeu? Cum ar putea fi înţeleasã impecabilitatea, dacã Zãmislirea Neprihãnitã nu i—a pregãtit terenul?
Atunci când Sertillanges scrie despre curãţia congenitalã a Mariei (‘nous apprenons de ta pureté congénitale le prix de la pureté acquise ‘), se înţelege cã Maria a folosit bine privilegiul ce i—a fost dat: nãscutã înafara economiei urmelor Pãcatului originar, ea nu le—a primit nici ulterior.
Nu ştiu, însã, cum gândesc impecabilitatea Mariei cei care îi contestã Zãmislirea Neprihãnitã.
Se vede cã Biserica judecã urmând liniile mari:--ea refuzã simplismul ‘mântuitismului’ care postuleazã cã înãlţarea Mariei ar fi înjosirea Lui Hristos. Mântuirea are o iconomie; în ea, rolul central îi revine Lui Iisus din Nazaret, omul complet divinizat considerat împreunã cu Logosul. Mariei îi revine şi ei un rol în aceastã iconomie. Pânã acum, Biserica a definit aspecte ale lui; şi probabil cã va mai defini şi altele în viitor.
Nu cred cã privilegiul Lui Iisus derivã din aceea cã ‘a rezistat ispitei de a crea paine din piatra’ [--spre deosebire de Maria, care n—a rezistat acestei ispite?--]. Astfel de comparaţii care sã ‘demonstreze’ ‘inferioritatea’ Mariei sunt foarte neavenite. Ceea ce Îl face unic pe Iisus a fost definit îndelung de Tradiţie; la fel, şi ceea ce o face unicã pe Maria.
Dacã vom rãsfoi mãcar Vechiul Testament, vom mai gãsi posturi de 40 de zile. Iisus este Fiul Lui Dumnezeu din alte motive decât performanţele fachirice, care nu—s aşa de rare în lumea asceţilor. Iisus nu a fost impecabil numai prin voinţa lui umanã (--de altfel, întreaga formulare despre ‘vointa proprie de a rezista pacatului’ miroase a amestec de adopţionism şi pelagianism--). În Iisus din Nazaret se aflã în operaţie douã voinţe sau ‘lucrãri’, una umanã, cealaltã divinã. Sinodul antimonotelit a stabilit acest adevãr.
Discuţiile despre faptul cã ‘nu Maria ne—a mântuit’ amintesc, prin meschinãria şi micimea lor, de unii foarte neinspiraţi teologi catolici care ţin sã—şi asigure cititorii cã rugãciunea cãtre Maria ‘nu e obligatorie’. Pãi dacã aşa se ajunge sã se discute, cu ‘obligatoriu’, etc., degeaba pierdem vremea. ‘Cei care te recunosc drept Mamã a Lui Dumnezeu sã fie binecuvântaţi, blestemaţi cei care refuzã’ (Sf. Ioan Damaschin).
Tot în cadrul acestui rãspuns, vreau sã ating în treacãt alte douã subiecte aduse în discuţie de alţii:--mai întâi, subiectul ‘asexualitãţii primare’, mai bine zis al ‘asexuãrii primare’. Nu am niciun cuvânt de spus despre aceastã asexuare originarã, vreau însã sã reamintesc intempestivilor polemişti cã Sf. Grigore de Nyssa nu era un moderat în aceste privinţe, şi cã tezele lui nu constituie învãţãtura Bisericii. Tradiţia nu e un tonomat, şi nu fiecare tezã patristicã poate fi definitã drept Tradiţie (--atunci când convine; iar dacã nu convine, rapid devine ‘pãrere personalã’ a unui Sf. Pãrinte, care oricum nu e infailibil, etc.--). Zelul de a consacra drept ‘Tradiţie’ diverse locuri patristice ar trebui sã fie strãin atât occidentalilor, cât şi rãsãritenilor (--care oricum se grãbesc, atunci când le convine, sã denunţe ‘excesul de dogmatizare’--). Eu zic cã dacã pentru unii Zãmislirea Neprihãnitã nu poate fi o dogmã, cu atât mai puţin ar trebui sã fie o dogmã … ‘asexuarea primordialã’. Dacã ‘înţeleapta neteologhisire’ e bunã când serveşte la cenzurarea vesticilor (care ‘prea dogmatizeazã’, etc.), atunci sã nu procedãm neînţelept nici cu privire la sexualitatea cuplului originar.
Procedeul de a invoca ‘ce spun Sfinti Parinti de mare anvergura’ e, intelectualmente, foarte precar; nu ar trebui folosite citate din Pãrinţi ca pe nişte decizii ale unei Curţi Constituţionale teologice. Cred cã mai mult pluralism, şi mai puţinã dorinţã de a avea ‘decizii patristice’ în cât mai multe domenii ar fi salutare.
La Rusalii a fost ‘botezatã’ cu Sf. Spirit sinaxa apostolicã şi, prin ea, Biserica incipientã. Ce are asta cu impecabilitatea? Unii din cei prezenţi la Rusalii au greşit şi dupã acest moment, etc..
‘Sufletul in fiecare om vine de la Dumnezeu ( potrivit teoriei creationiste )
In acest caz Dumnezeu a inlocuit sufletul omului Iisus ? Un om normal are trup si suflet . Trupul este dat de om , sufletul de Dumnezeu .’
Caut sã fac abstracţie de gramatica foarte cleioasã şi de stilul îngãlat, pentru a spune cã sufletul uman individual este CREAT de Dumnezeu, ceea ce e mai bine decât ‘venit de la …’, ‘dat de …’; iar în Iisus din Nazaret evident cã Dumnezeu n—a ‘înlocuit’ niciun suflet, de ce s—o fi fãcut? Aceasta ar fi o tezã apolinaristã.
Cineva întreabã:’-- Sf. Fecioara avea nevoie de curatire ? Daca da , care era pacatul ?’
Nu, n—avea nevoie.
Sau:--avea tot atâta nevoie de curãţire, câtã a avut şi Iisus de curãţirea prin botezul lui Ioan. Şi chiar nu ştiţi despre ce fel de ‘curãţire’ e vorba? Vã dezvãlui eu:--este ritualul de curãţire dupã naşteri. Credeţi cã Maria trebuia ‘purificatã’ dupã ce îl purtase pe Iisus? Nu vã daţi seama cã e o blasfemie? Pe de altã parte, mã mirã faptul cã persoana care a formulat întrebarea pare sã creadã cã ritualul din Templu pentru ‘curãţirea’ mamelor chiar putea sã ofere curãţirea de pãcate realã.
Acel ritual din Templu nu oferea, fireşte, nicio curãţire spiritualã, ci era numai prefigurare a noii curãţii, cea realã, în Hristos.
…Lipsesc lecturile, reflecţia, studiul, deprinderea limbajului. Iar cine ar studia aceste subiecte pentru a se putea certa pe ele, mai bine n—ar mai face—o.
Cum am mai spus—o, cred cã niciunul din cei care scriem pe acest forum nu suntem în mãsurã sã invocãm ‘Tradiţia’ (--ca şi cum chiar am cunoaşte—o, ca şi cum am fi reflectat o viaţã întreagã la doctrinele ei, ca şi cum chiar am fi studiat direct sursele timp de o viaţã, etc.--), ci cel mult putem indica vreun loc patristic, câte un loc teologic adecvat. Cred cã un cuvânt despre Tradiţie îl pot rosti persoane vârstnice, dupã o viaţã de experienţã, reflecţie şi studiu, oameni ca Ratzinger, Bunge, Habra, Zizioulas sau Ware; altfel, spectacolul unor inşi de 20—30 de ani oţãrându—se rãspicat: “Tradiţia spune cã …’ este dezagreabil şi jalnic.
Avem viaţa unor oameni moderni, deschidem o carte, folosim computerul, etc.; haideţi sã nu perorãm, oameni de 20—40 de ani, despre ‘Tradiţie’, ca şi cum am fi nu ştiu ce sihaştri care au înapoi o viaţã de reflecţie şi de studiu al ‘Tradiţiei’. E mai cinstit sã spunem: ‘am întâlnit pãrerea cã …’, etc.. Tradiţia nu se învaţã la cursuri scurte, nici din manuale de polemicã (nici nu ‘se învaţã’ ca sociologia; ci se asimileazã treptat, îndelung, raţional—intuitiv); nu existã ‘Tradiţie’ ‘la conservã’, de desfãcut când e nevoie. ‘Tradiţia’ nu se preia mecanic, ca un set de ponturi; nici nu e un ciomag de otânjit adversarii cu el.
Mai este ceva. Nu voi nega cã din pãcate unii veneraţi Pãrinţi s-au ocupat, în acord cu deprinderile vremii lor, de chestiuni din acestea de ‘obstetricã sacrã’, dacã pot spune aşa, întrebãri despre ‘cum s—a nãscut Maria’, etc.. Luate în detaliul fizic, ele mi se par, însã, nu numai indiscrete, ci şi repugnante, şi cred cã aici curiozitatea, oricât de sacrã s—ar crede, ar face mai bine sã—şi caute întrebuinţãri mai bune şi mai salubre. Nu—mi voi micşora cuvintele, şi voi spune cã acest fel de a face teologie (‘S-a nascut Sf.Fecioara pe cale normala asa cum se nasc toti oamenii ?’), care confundã metafizica cu obstetrica, e şi indecent, şi de un gust foarte îndoielnic. Mai multã discreţie ar ajuta. Naivitãţile obstetrice ale unor monahi de acum 1500 de ani nu cred cã lumineazã cugetul nimãnui.
În încheiere, vreau sã spun cã apreciez mult rãspunsul forumistei ‘Rita’, care sintetizeazã, cu bun simţ şi limpezime, temeiuri teologice ale privilegiului Mariei.
Ale cãrei preacurate rugãciuni sã ne ajute.
Cei care regretã splendoarea mariologiei greceşti vor regãsi mult din ea la misticii francezi ai sc. XVII.
FRANÇOIS DE SALES avea sã reflecteze mult asupra asemãnãrii dintre Maria şi Iisus (‘cu cât e încã mai adevãrat cã Fecioara sfântã şi Fiul ei n—aveau decât un suflet, o inimã şi o viaţã, în aşa fel cã aceastã Maicã sfântã trãind nu trãia prin ea …’; sau:’ Nu spun, Théotime, cã în sufletul Preasfintei Fecioare n—au existat douã regiuni şi prin urmare douã tendinţe, una dupã duh şi raţiunea superioarã, cealaltã dupã simţuri şi raţiunea inferioarã …’). Tot în legãturã cu Maria, De Sales citeazã şi Psalmul-- Beati immaculati in via, ‘Fericiţi cei care merg pe calea Ta fãrã patã’, ‘fãrã urmã de pãcat’.
Bérulle spune:’ aceastã maternitate este o calitate aşa de înaltã şi atãt de eminentã cã nu—l are decât pe Dumnezeu mai presus şi tot restul mult mai jos decât ea; este o calitate aşa de sfântã cã presupune un har cu totul singular, un pisc de har şi un har plin de privilegii. Este o calitate aşa de rarã, cã e unicã pe pãmânt şi în ceruri; cãci pãmântul poartã mai mulţi copii adoptivi ai Lui Dumnezeu, şi cerul este umplut de sfinţi şi de îngeri care sunt copii ai Lui Dumnezeu. Însã Cerul şi pãmântul nu poartã decât o Maicã a Lui Dumnezeu, ea este unicã şi singularã în aceastã calitate; aşa cum nu existã între Persoanele divine decât o Persoanã necreatã care are calitatea de Tatã; la fel, printre toate persoanele create stabilite în ordinea firii, a harului şi a slavei pe pãmânt şi în ceruri, nu existã decât o persoanã creatã, nu existã decât Maria care sã aibã calitatea de Mamã în raport cu Dumnezeu şi care sã fie Mama Celui cãruia Dumnezeu îi este Tatã; calitate aşa de înaltã, aşa de rarã şi aşa de sfântã, cã n—o putem admira îndeajuns; calitate aşa de dumnezeiascã încât ea [--Maria--] se apropie de Dumnezeu atât de mult, şi se apropie de El în aşa mãsurã în calitate de Mamã, încât Îl concepe, Îl conţine, Îl duce şi Îi dã naştere în ea însãşi şi înafara ei înseşi, dându—L lumii.’
Corneille le compara aşa pe Eva şi pe Maria:
L’une a toute sa race au démon asservie,
L’autre rompt l’esclavage où furent ses aïeux;
Par l’une vient la mort et par l’autre la vie,
L’une ouvre les enfers et l’autre ouvre les cieux.
În legãturã cu Maria la Rusalii, iatã cuvintele iezuitului Grou († 1803): ‘Sf. Spirit în ziua Rusaliilor trimite ucenicilor raze din focul Lui sfinţit; însã pe toţi i—a adunat în jurul Mariei; El odihneşte în chip special asupra ei. […] Nu zãgãzuim puterea dumnezeiascã; însã putem spune cu adevãr cã Sf. Spirit nu s—a împãrtãşit, nici nu se va împãrtãşi vreodatã niciunei fãpturi cu atâta profuziune ca Mariei. S—a produs în acea zi o schimbare miraculoasã în apostoli, care din trupeşti şi grosieri au devenit bãrbaţi în întregime duhovniceşti şi în întregime dumnezeieşti. Însã s—a produs una încã şi mai mare în Maria, nu trecând ca ei de la starea de nedesãvârşire la aceea de sfinţenie; însã trecând de la un grad sublim de desãvârşire la un altul, fãrã comparaţie mai sublim. Vom crede fãrã dificultate cã nu existã nimic exagerat în aceasta, dacã vom cugeta cã sfinţenia Lui Dumnezeu fiind nesfârşitã în ea însãşi, nimic n—ar putea sã—i mãrgineascã împãrtãşirile înafarã; şi cã în privinţa Mariei n—a pus altã mãsurã decât aceea pe care o poate constitui capacitatea esenţial finitã a unei pure fãpturi.’
[Ca scriitor, Grou nu e la nivelul lui De Sales, însã îl depãşeşte pe Bérulle, ale cãrui defecte literare sunt destul de evidente. Toate traducerile de texte sunt ale mele.]
Interviu cu Vlad Musatescu
Interviu cu Vlad Musatescu
– “NENOROCIREA-I CÃ PREA M-AM AVUT BINE CU MAI TOTI CRITICII LITERARI DE VAZÃ...”
Dumitru Hurubã: –Stimate maestre Vlad Musatescu, vreau sã începem discutia noastrã cu o întrebare care mã frãmântã de mai multã vreme: de ce locuiti la Gãgeni ?
Vlad Musatescu: –Pe mine, întrebarea care mã frãmântã la ora actualã s-a transformat într-un cosmar ce dãinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolatã, de Ion Teleagã, zis Dincã, ferma mea agro-literarã de la Tâncãbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez, în alb-negru, livada celor 98 de pomi, via, grãdina si casa pãrinteascã. Unde mi-am scris aproape toate cãrtile, în forma lor finalã. Noroc cã am gãsit un om de mare omenie, si bunã credintã, pe Gheorghe Petrache “Petrãchitã” (pentru mine), primarul din Pãulesti, sat Gãgeni, care, laolaltã cu Tãntica, nevastã-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine si pe bulgãroaica de Pencke. sotie autenticã si cu vechime în muncã, sã ne oplosim în sãtucul de sub poalele Cocosãstilor. Iar astãzi am iarãsi, la scarã mai redusã, livadã, vie si grãdinã plus, asta-i de la mine înteles, casã. Unde vin de mã cautã aceiasi prieteni scriitori care mã cãtau si la Tâncãbesti. Din pãcate unii numai în zilele dedicate amintirilor. Cãci au emigrat. Spre ceruri. Cum au fãcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia si Gheorghe Tomzei. La ora actualã, toti, inclusiv autorul, populeazã, paginile romanelor mele. Printre care Petrãchitã nu-i chiar cel din urmã. De-ar fi mai tânãr l-as înfia. Fiindcã-i brici de destept. Întocmai ca si eventualul tatã adoptiv...
–Vroiam sã vã întreb câteva lucruri autobiografice, dar sunã comunistic si demodat, asa cã: spuneti-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastrã...
–Cânt aud de “curriculum vitae”, mai mã apucã pandaliile. La fel si când mi se pomenste despre telefonie digitalã (care merge mai prost decât cea manevratã manual). Datele mele autobiografice, ca si cele auto (adicã referitoare la masinile mele, pe care le-am avut ?), se pot gãsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriti. Deci, lãsãm lucrurile sã rãmânã asa cum am stabilit!
–În general, personajele cãrtilor dumneavoastrã sunt îndrãgite... Aveti cumva o retetã dupã care le construiti ?
–Personajele cãrtilor mele au existat, mai existã chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viatã, aici contribuind si familia personalitãtii subsemnatului.
–Trec de la una la alta: puteti sã mi-l desenati în câteva cuvinte pe umoristul Vlad Musatescu ?
–Scriitorul si umoristul la care vã referiti, întocmai ca si neamurile, prietenii si dusmanii sãi, nu poate fi “desenat”! Nu intrã în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau si mã întreb de-s zdravãn, de vreme ce si-acum mã cuget cum e mai corect spus: “nu poate” sau nu “nu pot” fi desenati... Pãi, dacã nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar cã ceva nu-i în regulã. de-ar fi fost altminteri, as mai fi tinut oare sã fiu, neapãrat, poet suprarealist si sã mã declar romancier umorist ?
–Cum se numeste cartea pe care nu ati scris-o, sau pe care nu ati publicat-o ?
–Scurt si simplu: Apocalipsa douãzeci! Dar care-i visul vietii mele de autor umoristic...
–Ce sanse îi acordati literaturii umoristice românesti în contextul economiei de piatã ?
–Câtã vreme parizerul concureazã la pret cu o carte, nu poate exista nici o economie de piatã. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi...
–Cum se vede dinspre Gãgeni fenomenul literar românesc actual ?
–Nu se vede mai defel. Fiindcã nici nu prea existã. Cine mai cumpãrã romane, de vreme ce nici nu are timp sã le citeascã ? Darmite sã le mai si cumpere. Iar în privinta aceasta, din urmã,cu ce ?
–Care credeti cã este diferenta dintre un scriitor umorist si unul... normal ?
–Nici o diferentã. Decât cã sunt amândoi la fel de amãrãsteni, tristi si debusolati.
–Cum stati cu mult-pomenita literaturã de sertar ?
–Stau! Am fise pentru douã volume de Memorii aproximative, note pentru romãnelul umoristic Tanti Ralita Daram Istanbul. Însã le las sã mai pritoceascã, pân’ ce vor dispãrea pitecantropii din lumea editorialã...
–A existat un moment în care v-ati dat seama cã sunteti scriitor umorist ?
–Numai unul ? Am stiut si am crezut cã sunt umorist, încã din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gãrii de Nord...
–Existã tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în ppicioare, altii îmbrãcati festiv, altii în pijama etc. Dumneavoastrã... ?
–Cum sã n-am tabieturi ? Înainte vreme porneam s-o bat pe Erika începând de pe la sase dimineata. Precizare: Erika-i masinã de scris nu amantã! Acum încep de pe la zece dimineata. Cãci mi-a zis cardiologul s-o las mai moale cu eforturile. Alt tabiet, cele patru sau cinci cafele pe zi, mari, negre si tari de sã te ridice de pe scaun. Azi, interzise! Tot de cardiolog... Ce, n-are si dânsul tabieturile sale? Cum ar fi, bunãoarã, pretentia de a-mi interzice cele patruzeci de tigãri pe zi, prietenul meu cel mai bun de-o viatã întreagã. Si, decât sã trag în mine douã cuie de cosciug cât mi-a îngãduit medicul, m-am enervat si nu mai fumez decât... amintiri. Si-am rãmas la unicul tabiet pe care mi-l mai pot permite si anume, scrisul. Însã în conditii de austeritate, restructurare si reformã...
–Aveti un scriitor preferat ?
–Nu – îi prefer pe toti!
–Personajele – pozitive sau negative – sunt progeniturile scriitorului. Le iubiti fãrã discriminare ?
–Nu-mi pot iubi toti copiii! De pildã, în Contratimp, am un personaj care-mi inspirã mereu, chiar si astãzi, palme. De fapt, este vorba despre Reptilicã, fost director corupt al unei edituri centrale, fost membru supleant în C.C. al P.C.R., actualmente prezent pe mai toate ecranele televiziunilor nationale si private. Ca fost dizident ?! Reptilicã, individul care mai toatã viata a trãit într-o privatã, unde-a mâncat mereu rahat, mai cere si acum sã i se ofere... “certificat de anticomunist”! Mare-i grãdina lui Dumnezeu... Iar individul locuieste, si azi, într-o vilã, dintr-un cartier rezidential, de lângã un parc mai mare decât Grãdina Icoanei.
–Cum vã împãcati cu confratii scriitori ?
–Mã împac excelent cu scriitorii mei frati, confrati si contrafrati. Numai talent sã aibã!
–Aveti o perioadã anume din cele 24 de ore când scrieti, sau o faceti doar când aveti inspiratie ?
–Scriu dimineata, iar post meridian recitesc si corectez. Fiindcã-s condamnat sã posed o caligrafie atât de nenorocitã si ilizibilã, încât, de vreau sã stiu, neapãrat, ce-am notat în vreo fisã, sunt nevoit sã apelez la o prietenã farmacistã. Care-mi traduce însemnãrile, de multe ori, în grame sau miligrame, de cianurã sau stricninã. Asa cã toate cãrtile mi le-am scris direct la masina de scris. La una din cele patru “Erici” pe care le pãstrez în birou. Din care, cea mai bãtrânã este fabricatã în 1939!...
–Ce pãrere aveti despre multimea de scriitori dizidenti si despre literatura exilului ?
–Pãreri tot atât de multe si împãrtite, pe cât de multi si împãrtiti sunt dizidentii si exilatii nostri.
–Când ati trãit clar sentimentul cã sunteti scriitor si nu mai aveti nici o scãpare spre o altã profesie ?
–La sase ani si ceva, când am fugit în Abisinia, fãrã sã ajung vreodatã acolo, am stiut cã n-o sã mai scap de robia si fobia scrisului. Oricât a-ncercat taicã-meu sã-mi schimbe opiniile. Bãtând la mine ca la fãsui!...
–În ce relatii ati fost de-a lungul timpului cu critica literarã si, în general, ce pãrere aveti despre criticii literari si despre rostul lor pe... lume ?
–Excelente! Si am si o pãrere excelentã despre domniile lor. Indiferent ce si cum scriu despre mine...
–V-ati simtit vreodatã exilat din viatã drept pedeapsã cã nu ati dus la capãt ce v-ati propus la un moment dat ?
–Totdeauna m-am simtit un exilat! Si când am fugit de la Liceul Militar “D.A.Sturdza” – Craiova, si când am fugit de-acasã de nenumãrate ori, riscând totul pentru a cunoaste viata, iar aceasta indiferent de faptul c-am izbutit au ba în tentativele mele de evadare.
–Cum au reactionat pãrintii dumneavoastrã când au constatat cã fiul lor a apucat-o pe calea fãrã întoarcere a scrisului ?
–Diferit si pe etape.Trecând de la bãtaie si pânã la rugãmintea de a nu mai apela la pseudonime, ocolind numele nostru de familie.
–V-a cãlãuzit ceva/cineva anume pasii în viatã ?
–Dorinta dementialã de a trãi marea aventurã. Cu “T” si cu “M” mare.
Cu “A” parcã nu sunã atât de frumos.
–Ce porunci le-ati lãsa, prin testament, tinerilor scriitori de azi ?
–Sã uite tot ce au studiat despre arta scrisului si sã procedeze dupã cum îi povãtuieste prorpiul instict artistic. Fãrã nici o rezervã.
–Cum e viata dumneavoastrã la Gãgeni ?
–Pãi, ce, asta este viatã ?
–Spuneti-mi una-alta despre întâlnirile pe care le-ati avut de-a lungul anilor cu personalitãti literare...
–Relativ la întâlnirile mele cu marile figuri ale literaturii am scris si publicat, pânã acum, patru volume de Memorii aproximative. La “Cartea Româneascã” (1982-1989). Vor mai urma. Însã cu titluri schimbate, de la volum la volum. Primul tom a apãrut în foileton la SLAST (Suplimentul literar-artistic al “Scînteii tineretului”, n.DH), sub directia lui Ion Cristoiu. Datoritã succesului, Editura a tinut neapãrat sã-l tipãreascã sub formã de carte. Atunci am fost nevoit sã-i zic “Aventuri aproximative”. Fiindcã “sinistra” se apucase si ea sã-si scrie memoriile (în intentie), la al patrulea volum, tov.Dulea sau ceva pe-aproape, de la Consiliul Culturii, m-a chemat si mi-a declarat cã noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri. Si cã sã-i dau imediat, pe loc, alt titlu. Si i-am propus Oameni fãrã bunã credintã. Avertizându-l cã vor mai fi încã douã pãrti, respectiv Oameni de rea credintã si Oameni fãrã credintã. A rãmas cu gura cãscatã si m-a întrebat: “Dom’le, tovarãse, matale esti zdravãn la cap ?” L-am lãmurit imediat: “N-as prea zice! Mai ales cã-s scriitor, basca si umorist pe deasupra...” A dat din cap anuntându-mi: “”Dom’le, la volumul al doilea, ãla cu ãi de rea credintã, vii la mine sã mai stãm de vorbã. De-oi mai fi pe-aici, sau, în cel mai rãu caz, la C.C.!”
N-a mai fost nici “un rãu caz”. Venise revolutia din ’89.
–Presupun cã l-ati cunoscut pe Tudor Musatescu destul bine. Cum era el, omul ?
–Bineînteles cã l-am cunoscut. Si încã bine. Doar îmi era unchi de-al doilea, fiind vãr primar cu tata. Ca om era formidabil. Ca scriitor si mai si!...
–Sunteti în posesia unei retete a succesului ?
–Reteta o am. Si anume, sã-i fac pe oameni sã râdã. Însã cum nu mai are lumea reteta de a face bani, stând în somaj... si-atunci ce nevoie mai am de succes ?
–Cum se manifestã la scriitorul Vlad Musatescu relatia realism-fictiune ?
–Pentru mine nu existã decât ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulatiei sau al plãsmuirii! Ce sã fac ? Mai sunt si alti mari scriitori asemeni mie, care au trãit si-au scris despre ce au vãzut, decât sugându-si subiecte din deget. Vezi, bunãoarã, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zolá, W.S.Maugham. Deosebirea dintre mine si dânsii nu-i decât una singurã: Au câstigat bani grei din truda talentului lor, pe când eu câstig praful de pe tobã. De-aceea mi-s si-acum “director de onoare” la publicatia “Jurnalul de Prahova”.
Desi, fie vorba între noi, as fi preferat sã fie invers. Sã fie W.S.Maugham director de onoare la “Jurnalul de Londra”, iar eu sã locuiesc pe Coasta de Azur, sã am 92 de ani si sã-mi scriu romanele în continuare. Asa cum i s-a întâmplat domniei sale. Fãrã sã deie vreo spagã editorilor, ca sã fie tipãrit. Mã rog, fiecare cu norocul lui. Unii-s directori, altii milionari.
–Iubiti oamenii, ca posibile personaje ale operei dumneavoastrã ?
–Cum sã nu ? Ar mai exista ceva din opera mea, hai, cã mã dau si mare, pomenind despre “opera” personalitãtii subsemnatului, de n-ar fi existat lumea ce mã înconjoarã ?
–Din ce mediu vã place sau vã convine sã vã alegeti eroii cãrtilor ?
–Din orice mediu. Iar în ultima vreme parcã m-ar tenta si viata parlamentarã. Care-i mai plinã de chestii oculte, decât gãsesti în Misterele Londrei.
–Cum (re)simtiti statutul de scriitor umorist ?
–Nici nu-l simt si nici nu-l resimt!... Sunt la fel de prost plãtit ca orice mare scriitor român!
–Ce sansã acordati cãrtilor scrise/apãrute cu ajutorul computerelor ?
–Aceleasi sanse ca si pânã acum. Nu uitati cã Shogun a fost scris direct pe calculator IBM. Si a iesit bine...
–Dintre cãrtile pe care le-ati publicat pânã acum, care v-a pus la cea mai grea încercare talentul si priceperea ?
–Toate!... Plus cele care urmeazã.
–Cititi cãrti de umor pentru a vã... contamina ?
–Prefer sã mã autocontaminez...
–Puteti face, rapid, un portret al scriitorului Vlad Musatescu ?
–Vlad Musatescu are foarte mult din Al Conan II, tanti Ralita, Maica-Mare de la Poiana, inclusiv Tata Petre, bunicul meu. Ce mai, avem de-a face cu un individ dintre cei mai complecsi, aiuriti si alandala. Altminteri nu-i om rãu!...
–Aveti momente când vã simtiti singur, izolat si pãrãsit sau ignorat de confrati si nu numai ? Cum suportati acest sentiment ?
–Nu mã simt niciodatã singur. Totdeauna sunt eu cu mine! Iar de-as fi eu, fãrã mine, si-asa mi-ar fi prea mult. Iar de suportat mi-s în stare sã suport orice. Chiar si pe mine. Probabil mi se trage de la cele trei demolãri succesive. Este posibil ca urmãtoarea si cea definitivã, sã fie chiar o usurare... Sunt convins cã pricepeti la ce anume mã refer!
–Sincer: pentru dumneavoastrã a însemnat ceva anume Revolutia din Decembrie ’89 ?
–Enorm!! De unde mai prindem noi o revolutie transmisã în direct, ba chiar si la televizor ?
–Vã construiti greu personajele ? Ce credeti despre psihologia omului contemporan ?
–Niciodatã nu-mi construiesc personajele. Mereu le-am luat din viatã, asa cum mi-au fost oferite de întâmplare si noroc. Relativ la psihologia individului contemporan, cred cã-i aceeasi de vreo cinspe mii de anisori. Cu mentiunea cã unii se ticãlosesc pe zi ce trece, iar altii devin din ce în ce mai umani. Mã rog, este si acesta unul din paradoxurile societãtii.
–Sunteti un om curajos ?
–Aveti putinticã rãbdare sã-mi aparã volumele 7 si 8 din Memorii aproximative, si-o sã aflati singur cu cine aveti de-a face!...
–Aveti uneori sentimentul cã v-ati nãscut prea devreme sau prea târziu ?
–Nu cã m-am nãscut prea devreme sau în contratimp, ci c-am trãit vreo câteva vieti, la diferite epoci istorice. Pornind din cuaternar si pânã în 2057!?!
În orice caz, ceva nu-i în regulã cu problema asta. Ca si cu multe alte probleme. Mai tineti minte ce pâine se mânca acum acum trei sau patru decenii, si avea si gust ?
–Haideti sã revenim putin la întâlnirile dumneavoastrã cu persoane/personalitãti literare sau nu care au contribuit la formarea dumneavoastrã ca om si ca scriitor...
–De ce sã vorbesc o târã despre personalitãtile pe care le-am cunoscut si m-au impresionat, din moment ce am scris despre acestea patru tomuri de “memorii aproximative” ?
Dacã nu mai gãsiti prin anticariate sau biblioteci Aventuri aproximative, volumele I, II si III, plus Oameni de bunã credintã, iar spre toamna lui ’98, Istorii literare mai putin cunoscute, puneti o pilã pe la editori si cunoscuti, sã mi se reediteze suspomenitele tomuri. Cãci ar fi pãcat sã se piardã în uitarea timpului. Mai ales pentru istoria literaturii române a anilor 1938-2000 (minimum).
–Probabil, adicã sigur stiti cã se tot discutã despre “reconsiderãri în literatura românã”... Cât de mult credeti cã foloseste la ceva acest lucru având în vedere cã timpul rãmâne, totusi, cel care va hotãrî soarta în domeniu...
–Mai este timp pentru reconsiderãri, de vreme ce nici sã citim nu mai existã vreme ? Chestia cu reconsiderãrile va fi decisã de timpul istoric, dupã cum prea bine ati zis-o.
–Se face abstractie de gradul de rudenie dintre dumneavoastrã si Tudor Musatescu, din considerente pur... tehnice, sã zic asa, pentru cã, altfel, umorul este un dat al neamului (sau al “clanului”, dacã nu vã supãrati) Musatescu... Sã fie vorba, oare, despre un blestem frumos ?
–Chiar cã-i un blestem! C-o fi frumos au ba, asta vor hotãrî cititorii.
–Cum vi se pare cã v-ati descurcat în viatã pânã acum ?
–Mizerabil! Iar viitorul se anuntã si mai “nasol”. Din punct de vedere literar, se întelege.
–Ce viatã poate avea un scriitori umorist la Gãgeni ? Îmi puteti spune una-alta despre aceastã localitate ?
–Aici, la Gãgeni, mã cunoaste aproape tot satu’, ca pe un cal breaz. Iar oameni locului îs mai toti pusi pe umor, eventual pe gâlceava (de unde, se zice, vine si numele satului, iar nu de la “gagiu”, cum îsi închipuie unii prieteni de-ai mei).
Mai mult de-atât, am scris un roman umoristic, mai anii din urmã, pentru tineret, Expeditia Nisetrul 2, cu eroi dintre vecinii mei de ulitã. Cred cã vã imaginati cã succesul a fost urias. Ca si vânzarea. Deci, ce mai bravurã, sunt cunoscut în localitate. Si-i iubesc tare mult pe gãgenari. Indiferent de partidul din care fac parte.
–Aveti un personaj creat de dumneavoastrã la care tineti foarte mult si un altul care vã e antipatic ?
–Personajul cel mai simpatic mie, din romanele mele, mi-s tot eu. Sub numele de Al Conan II. Dar la fel de antipatic. În functie de fluctuatiile pretului vietii.
–Nu aveti impresia cã un soi de suprarealism, exacerbat, îl îndepãrteazã de carte pe cititorul obisnuit ?
–Nu numai impresia, ci si convingerea cea mai profundã, si anume cã un scriitor, mai ales umorist, e bine sã “practice” concomitent, mai multe stiluri literare. Astfel va obtine cititori din toate taberele. Ce, eu n-am fãcut suprarealism, când am scris poemul trãsnit Balada pasagerului... de care am amintit mai înainte ?
–Cum se numeste cartea scrisã de dumneavoastrã, la care tineti cel mai mult ?
–Totdeauna este cartea la care lucrez si care urmeazã sã aparã. Iar, mai mult si mai mult, la Apocalipsa douãzeci, dacã o voi termina vreodatã... La etatea mea, nu stiu dacã-mi vor ajunge 15-20 ani, pe care încã-i mai am de trãit. Desi, la ora actualã, merg foarte rapid spre 77!...
(Din pãcate, foarte putin dupã acordarea acestui interviu, la 4 martie 1999 Vlad Musatescu s-a stins din viatã)
–Credeti cã scriitorul român mai are vreun anume rost în societatea de azi ?
–Cum sã n-aibã ?... Nu este acum implementat si în politicã! Numai asa se va procopsi cu documente umane din cele mai vii si autentice. Fãrã de care un scriitor nu-si are rostul.
–Aveti insomnii pentru cãrtile pe care nu le-ati scris ?
–Bineînteles cã am. Mã refer la insomnii. Însã nu din pricina cãrtilor pe care n-am apucat sã le scriu, ci din cauza disparitiei interesului pentru carte. Sper cã temporarã. Si îmi mai apar frecvent si o multime de alte insomnii fie datoritã unei indigestii, când am bãgat în mine ce nu-mi îngãduie ditetica modernã, fie c-am fumat prea mult, fie cã m-am lãsat iarãsi de tutun, si alti nenumãrati fie...
C-asa îi e dat omului de azi, s-o ducã dintr-o insomnie în alta. Prin1990, orasul era tapetat cu o multime de postere politice de-ale subsemnatului. În calitate de senator candidat, din partea unei grupãri a partidelor de centru. N-am fost ales. Nici eu, nici liderii respectivelor formatii. Noroc cã am putut sã dorm linistit, din ziua când i-am vãzut pe la alte partide, în noile lor caracteristici de schimbisti...
În ce mã priveste, m-am întors iute la literaturã, regretând amarnic prostiile mele de copil bãtrân...
–Cum îsi trãia viata un scriitor tânãr în urmã cu peste cinci decenii ?
–Pe atunci, tinerii scriitori trãiau muncind din greu si cu plãcere, desi rareori erau onorati cu drepturi de autor. Însã trãiau din plin, în draci, stiind cã va veni si-o zi, fericitã, când se va putea trãi si dinscris. Doar, pe-atunci, îl citeam cu totii pe Makarenko, cu “sistemul liniilor lui de perspectivã”. Acum mai mult se pune problema cum trãieste matur, format si recunoscut, de vreme ce nu-l mai editeazã nimeni. Ce sã-i faci, dacã nu s-a nãscut cu numele de Sandra Brown...
–Cât v-a costat si cât ati... beneficiat pentru cã vã numiti Musatescu ?
–Absolut nimic. Tot asa cum nea Tudoricã Musatescu îsi fãcea iluzii cã suntem neam de Musatini, la fel si-a închipuit lumea cã-s urmasul direct, în materie de dramaturgie al titanicului meu unchi.
Ei, bine, teatrul m-a atras totdeauna numai ca spectator, si nicidecum în calitate de producãtor. Visul meu, de-o viatã, era s-ajung un poet de dimensiuni cosmice. N-a fost sã fie! Când am fost tentat sã devin prozator de psihologie abisalã, lectorii au râs în hohote, ajungând la concluzia cã sunt un bun umorist. Sau, mai precis, cum spunea neasemuitul Nicolae Paul Mihail, geniul comic de la Sinaia: “Avem întrânsul pe-al doilea mare umorist al tãrii. Locul întâi rãmâne liber pentru a nu se isca probleme!”
Ca beneficiu, de pe urma numelui de Musatescu, este faptul cã, de peste un deceniu si ceva, sunt mereu propus presedinte al juriului concursului si festivalului “Tudor Musatescu”, de la Câmpulung-Muscel. Iar mergând în pelerinaj la Mãtãu, satul de bastinã al Musatestilor, am aflat cã suntem neamuri, eu si nea Tudoricã, de-ale lui Românu Musat. Atestat documentar din 1504, ca fiind cioban la Sercaia – Fãgãras.
Asa cã, ADIO cu gândul de-a fi, pe undeva, os domnesc. Cel mult m-am împãcat cu ideea cã, oricând voi putea osebi un os de miel de un ciolan de potaie vagaboandã.
–Ati avut o mare împlinire sau o mare deceptie ca scriitor ?
–Cum sã nu! Mai întâi, ca bucurie, premiul cel mare al Uniunii Scriitorilor, pe 1982 în valoare de 10.000 de lei. Impozitat doar cu 30 %. Iar a doua oarã, premiul “Mihail Sadoveanu”, pentru cel mai mare numãr de cititori ai cãrtii mele, Cei trei nãpârstoci, constând dintr-o strachinã folcloricã, fiind fãrã valoare declaratã. Pentru mine contând însã enorm, reprezentând vasul, ideal, pentru mâncarea mea preferatã, dar si profund nationalã: fasolea bãtutã, cu ulei, si usturoi, cu ceapã prãjitã deasupra, basca boiaua, si-alãturi, pe-un blid, cârnatii de casã, bine prãjiti, pân’ce devin crocanti. Si acest blid, tot folcloric, cãpãtat tot de la cei mai numerosi cititori ai cãrtii mele Unchiul Andi detectivu’ si nepotii sãi ostrogotii.
–Ce credeti cã înseamnã pentru o familie convietuirea cu un umorist ?
–De-ar fi fost dupã mine, eu unul nu m-as fi luat de bãrbat. Chiar stau si mã întreb, de multe ori, cum de mã suportã bulgãroaica de Pencke, nevastã-mea, de peste 55 de ani ?
De fapt, nimeni dintre noi doi nu stie, care pe care-l iubeste mai mult, de-atâta amar de vreme.
–În mare parte opera dumneavoastrã se adreseazã tineretului, chiar si o parte însemnatã din traducerile pe care le-ati fãcut... S-ar zice cã le-ati ales – gresesc ?
–De-aia! Fiindcã pretuiesc mereu tineretea la orice orã din zi si din noapte. Indiferent de vârstã...
–Din 1945 si pânã în 1974, adicã timp de trei decenii, n-ati mai publicat nici o carte, cel putin asa rezultã din bibliografia pe care o am la îndemânã. Existã o explicatie anume, sau ati fost... dizident ?
–Nu dizident, om de presã. Cotat ca unul din marchetorii de frunte ai publicisticii. Între timp, însã, n-am stat de pomanã, ci mi-am adunat material documentar pentru urmãtoarele patru decenii. Ceea ce nu-i de ici de colo!
–Ati scris si ati tradus mult si, totusi, numele dumneavoastrã este pomenit putin în istoria literaturii române. Îi datorati cuiva anume acest – sã-i zicem – complot al tãcerii ?
–Niciodatã n-am fost “contemporan” cu vreun critic literar. Decât, rareori, în dictionare. Sau, caz de exceptie, Gabriel Dimisianu consacrându-mi un capitol într-una din cãrâile sale memorabile. Nenorocirea-i alta! Cã prea m-am avut bine cu mai toti criticii literari de vazã.
–Pe la începuturile dumneavoastrã literare ati dorit sã semãnati cu un autor oarecare ? Altfel spus: ati avut un idol ?
–Idolul meu dintotdeauna, Vlad Musatescu.
–V-au interesat si v-au ajutat criticii literari ?
–Enorm!
–Vã simtiti responsabil sau, mai exact spus, vã simtiti implicat foarte mult social ?
–Pãi, s-ar putea altfel ? Ar însemna sã scriu de pomanã, pentru vânãtoare de vânt...
–Aveti o seamã de scriitori dragi, si altii care vã sunt indiferenti sau chiar îi detestati ?
–Mi-s dragi talentatii, iar ceilalti, mã rog, doar demni de o vagã simpatie. De-altminteri, niciodatã n-as fi în stare sã detest un creator de frumos, sau vreun “faur aburit”, cum spunea Mihail Sadoveanu.
–Pe când o nouã carte semnatã Vlad Musatescu ?
–În toamnã, la Editura “Aius” din Craiova îmi va apare al cincilea tom din Memorii aproximative, intitulat Istorii literare mai putin cunoscute. Iar la Iasi, la Fundatia “Chemarea” reeditarea (cred cã a treia), a romanului De-a bâza (din ciclul de romane umoristice Jocurile detectivului Conan II), de-o da Dumnezeu ca maestrul Traian Cepoiu, poetul si pictorul editor de la Cerasu – Prahova, sã facã rost de finanturi, atunci va iesi de sub tipar si Râdeti, vã rog, cinci minute!, o culegere antologicã de schite umoristice.
Revenind însã la cele de mai sus, nici mie nu-mi vine sã cred cã l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior... Cine mai scoate, astãzi, trei cãrti într-un an ? Ceva nu-i normal aici!...
–Stimate maestre, vã multumesc, dar... mai e o întrebare: ce-ati fi vrut sã vã întreb si v-ar fi plãcut sã-mi rãspundeti ?
–Mi-ar fi plãcut sã-mi mai puneti încã 62 de întrebãri, fiindcã-mi place sã tãifãsuiesc cu breasla.
–Deci, închei aici, dorindu-vã multã sãnãtate, putere de muncã, multe împliniri si bucurii alãturi de distinsa doamnã Pencke...
–În finalul niciodatã sfârsit, doresc din toatã inima cititorilor mei sãnãtate, liniste si pace, belsug în inimi si în cãmãri! Motiv pentru care mã iscãlesc mai jos,
Al. Conan II.
Deva – Gãgeni
N.B.Acest interviu a fost realizat cu putinã vreme înainte de trecerea în nefiintã a celui care a fost unul dintre cei mai importanti scriitori umoristi români si îmi apartine în exclusivitate fiind, cred, ultimul interviu acordat de marele scriitor Vlad Musatescu. (D.H.)
A consemnat, cu respect, Dumitru Huruba 7/26/2005
– “NENOROCIREA-I CÃ PREA M-AM AVUT BINE CU MAI TOTI CRITICII LITERARI DE VAZÃ...”
Dumitru Hurubã: –Stimate maestre Vlad Musatescu, vreau sã începem discutia noastrã cu o întrebare care mã frãmântã de mai multã vreme: de ce locuiti la Gãgeni ?
Vlad Musatescu: –Pe mine, întrebarea care mã frãmântã la ora actualã s-a transformat într-un cosmar ce dãinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolatã, de Ion Teleagã, zis Dincã, ferma mea agro-literarã de la Tâncãbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez, în alb-negru, livada celor 98 de pomi, via, grãdina si casa pãrinteascã. Unde mi-am scris aproape toate cãrtile, în forma lor finalã. Noroc cã am gãsit un om de mare omenie, si bunã credintã, pe Gheorghe Petrache “Petrãchitã” (pentru mine), primarul din Pãulesti, sat Gãgeni, care, laolaltã cu Tãntica, nevastã-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine si pe bulgãroaica de Pencke. sotie autenticã si cu vechime în muncã, sã ne oplosim în sãtucul de sub poalele Cocosãstilor. Iar astãzi am iarãsi, la scarã mai redusã, livadã, vie si grãdinã plus, asta-i de la mine înteles, casã. Unde vin de mã cautã aceiasi prieteni scriitori care mã cãtau si la Tâncãbesti. Din pãcate unii numai în zilele dedicate amintirilor. Cãci au emigrat. Spre ceruri. Cum au fãcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia si Gheorghe Tomzei. La ora actualã, toti, inclusiv autorul, populeazã, paginile romanelor mele. Printre care Petrãchitã nu-i chiar cel din urmã. De-ar fi mai tânãr l-as înfia. Fiindcã-i brici de destept. Întocmai ca si eventualul tatã adoptiv...
–Vroiam sã vã întreb câteva lucruri autobiografice, dar sunã comunistic si demodat, asa cã: spuneti-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastrã...
–Cânt aud de “curriculum vitae”, mai mã apucã pandaliile. La fel si când mi se pomenste despre telefonie digitalã (care merge mai prost decât cea manevratã manual). Datele mele autobiografice, ca si cele auto (adicã referitoare la masinile mele, pe care le-am avut ?), se pot gãsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriti. Deci, lãsãm lucrurile sã rãmânã asa cum am stabilit!
–În general, personajele cãrtilor dumneavoastrã sunt îndrãgite... Aveti cumva o retetã dupã care le construiti ?
–Personajele cãrtilor mele au existat, mai existã chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viatã, aici contribuind si familia personalitãtii subsemnatului.
–Trec de la una la alta: puteti sã mi-l desenati în câteva cuvinte pe umoristul Vlad Musatescu ?
–Scriitorul si umoristul la care vã referiti, întocmai ca si neamurile, prietenii si dusmanii sãi, nu poate fi “desenat”! Nu intrã în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau si mã întreb de-s zdravãn, de vreme ce si-acum mã cuget cum e mai corect spus: “nu poate” sau nu “nu pot” fi desenati... Pãi, dacã nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar cã ceva nu-i în regulã. de-ar fi fost altminteri, as mai fi tinut oare sã fiu, neapãrat, poet suprarealist si sã mã declar romancier umorist ?
–Cum se numeste cartea pe care nu ati scris-o, sau pe care nu ati publicat-o ?
–Scurt si simplu: Apocalipsa douãzeci! Dar care-i visul vietii mele de autor umoristic...
–Ce sanse îi acordati literaturii umoristice românesti în contextul economiei de piatã ?
–Câtã vreme parizerul concureazã la pret cu o carte, nu poate exista nici o economie de piatã. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi...
–Cum se vede dinspre Gãgeni fenomenul literar românesc actual ?
–Nu se vede mai defel. Fiindcã nici nu prea existã. Cine mai cumpãrã romane, de vreme ce nici nu are timp sã le citeascã ? Darmite sã le mai si cumpere. Iar în privinta aceasta, din urmã,cu ce ?
–Care credeti cã este diferenta dintre un scriitor umorist si unul... normal ?
–Nici o diferentã. Decât cã sunt amândoi la fel de amãrãsteni, tristi si debusolati.
–Cum stati cu mult-pomenita literaturã de sertar ?
–Stau! Am fise pentru douã volume de Memorii aproximative, note pentru romãnelul umoristic Tanti Ralita Daram Istanbul. Însã le las sã mai pritoceascã, pân’ ce vor dispãrea pitecantropii din lumea editorialã...
–A existat un moment în care v-ati dat seama cã sunteti scriitor umorist ?
–Numai unul ? Am stiut si am crezut cã sunt umorist, încã din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gãrii de Nord...
–Existã tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în ppicioare, altii îmbrãcati festiv, altii în pijama etc. Dumneavoastrã... ?
–Cum sã n-am tabieturi ? Înainte vreme porneam s-o bat pe Erika începând de pe la sase dimineata. Precizare: Erika-i masinã de scris nu amantã! Acum încep de pe la zece dimineata. Cãci mi-a zis cardiologul s-o las mai moale cu eforturile. Alt tabiet, cele patru sau cinci cafele pe zi, mari, negre si tari de sã te ridice de pe scaun. Azi, interzise! Tot de cardiolog... Ce, n-are si dânsul tabieturile sale? Cum ar fi, bunãoarã, pretentia de a-mi interzice cele patruzeci de tigãri pe zi, prietenul meu cel mai bun de-o viatã întreagã. Si, decât sã trag în mine douã cuie de cosciug cât mi-a îngãduit medicul, m-am enervat si nu mai fumez decât... amintiri. Si-am rãmas la unicul tabiet pe care mi-l mai pot permite si anume, scrisul. Însã în conditii de austeritate, restructurare si reformã...
–Aveti un scriitor preferat ?
–Nu – îi prefer pe toti!
–Personajele – pozitive sau negative – sunt progeniturile scriitorului. Le iubiti fãrã discriminare ?
–Nu-mi pot iubi toti copiii! De pildã, în Contratimp, am un personaj care-mi inspirã mereu, chiar si astãzi, palme. De fapt, este vorba despre Reptilicã, fost director corupt al unei edituri centrale, fost membru supleant în C.C. al P.C.R., actualmente prezent pe mai toate ecranele televiziunilor nationale si private. Ca fost dizident ?! Reptilicã, individul care mai toatã viata a trãit într-o privatã, unde-a mâncat mereu rahat, mai cere si acum sã i se ofere... “certificat de anticomunist”! Mare-i grãdina lui Dumnezeu... Iar individul locuieste, si azi, într-o vilã, dintr-un cartier rezidential, de lângã un parc mai mare decât Grãdina Icoanei.
–Cum vã împãcati cu confratii scriitori ?
–Mã împac excelent cu scriitorii mei frati, confrati si contrafrati. Numai talent sã aibã!
–Aveti o perioadã anume din cele 24 de ore când scrieti, sau o faceti doar când aveti inspiratie ?
–Scriu dimineata, iar post meridian recitesc si corectez. Fiindcã-s condamnat sã posed o caligrafie atât de nenorocitã si ilizibilã, încât, de vreau sã stiu, neapãrat, ce-am notat în vreo fisã, sunt nevoit sã apelez la o prietenã farmacistã. Care-mi traduce însemnãrile, de multe ori, în grame sau miligrame, de cianurã sau stricninã. Asa cã toate cãrtile mi le-am scris direct la masina de scris. La una din cele patru “Erici” pe care le pãstrez în birou. Din care, cea mai bãtrânã este fabricatã în 1939!...
–Ce pãrere aveti despre multimea de scriitori dizidenti si despre literatura exilului ?
–Pãreri tot atât de multe si împãrtite, pe cât de multi si împãrtiti sunt dizidentii si exilatii nostri.
–Când ati trãit clar sentimentul cã sunteti scriitor si nu mai aveti nici o scãpare spre o altã profesie ?
–La sase ani si ceva, când am fugit în Abisinia, fãrã sã ajung vreodatã acolo, am stiut cã n-o sã mai scap de robia si fobia scrisului. Oricât a-ncercat taicã-meu sã-mi schimbe opiniile. Bãtând la mine ca la fãsui!...
–În ce relatii ati fost de-a lungul timpului cu critica literarã si, în general, ce pãrere aveti despre criticii literari si despre rostul lor pe... lume ?
–Excelente! Si am si o pãrere excelentã despre domniile lor. Indiferent ce si cum scriu despre mine...
–V-ati simtit vreodatã exilat din viatã drept pedeapsã cã nu ati dus la capãt ce v-ati propus la un moment dat ?
–Totdeauna m-am simtit un exilat! Si când am fugit de la Liceul Militar “D.A.Sturdza” – Craiova, si când am fugit de-acasã de nenumãrate ori, riscând totul pentru a cunoaste viata, iar aceasta indiferent de faptul c-am izbutit au ba în tentativele mele de evadare.
–Cum au reactionat pãrintii dumneavoastrã când au constatat cã fiul lor a apucat-o pe calea fãrã întoarcere a scrisului ?
–Diferit si pe etape.Trecând de la bãtaie si pânã la rugãmintea de a nu mai apela la pseudonime, ocolind numele nostru de familie.
–V-a cãlãuzit ceva/cineva anume pasii în viatã ?
–Dorinta dementialã de a trãi marea aventurã. Cu “T” si cu “M” mare.
Cu “A” parcã nu sunã atât de frumos.
–Ce porunci le-ati lãsa, prin testament, tinerilor scriitori de azi ?
–Sã uite tot ce au studiat despre arta scrisului si sã procedeze dupã cum îi povãtuieste prorpiul instict artistic. Fãrã nici o rezervã.
–Cum e viata dumneavoastrã la Gãgeni ?
–Pãi, ce, asta este viatã ?
–Spuneti-mi una-alta despre întâlnirile pe care le-ati avut de-a lungul anilor cu personalitãti literare...
–Relativ la întâlnirile mele cu marile figuri ale literaturii am scris si publicat, pânã acum, patru volume de Memorii aproximative. La “Cartea Româneascã” (1982-1989). Vor mai urma. Însã cu titluri schimbate, de la volum la volum. Primul tom a apãrut în foileton la SLAST (Suplimentul literar-artistic al “Scînteii tineretului”, n.DH), sub directia lui Ion Cristoiu. Datoritã succesului, Editura a tinut neapãrat sã-l tipãreascã sub formã de carte. Atunci am fost nevoit sã-i zic “Aventuri aproximative”. Fiindcã “sinistra” se apucase si ea sã-si scrie memoriile (în intentie), la al patrulea volum, tov.Dulea sau ceva pe-aproape, de la Consiliul Culturii, m-a chemat si mi-a declarat cã noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri. Si cã sã-i dau imediat, pe loc, alt titlu. Si i-am propus Oameni fãrã bunã credintã. Avertizându-l cã vor mai fi încã douã pãrti, respectiv Oameni de rea credintã si Oameni fãrã credintã. A rãmas cu gura cãscatã si m-a întrebat: “Dom’le, tovarãse, matale esti zdravãn la cap ?” L-am lãmurit imediat: “N-as prea zice! Mai ales cã-s scriitor, basca si umorist pe deasupra...” A dat din cap anuntându-mi: “”Dom’le, la volumul al doilea, ãla cu ãi de rea credintã, vii la mine sã mai stãm de vorbã. De-oi mai fi pe-aici, sau, în cel mai rãu caz, la C.C.!”
N-a mai fost nici “un rãu caz”. Venise revolutia din ’89.
–Presupun cã l-ati cunoscut pe Tudor Musatescu destul bine. Cum era el, omul ?
–Bineînteles cã l-am cunoscut. Si încã bine. Doar îmi era unchi de-al doilea, fiind vãr primar cu tata. Ca om era formidabil. Ca scriitor si mai si!...
–Sunteti în posesia unei retete a succesului ?
–Reteta o am. Si anume, sã-i fac pe oameni sã râdã. Însã cum nu mai are lumea reteta de a face bani, stând în somaj... si-atunci ce nevoie mai am de succes ?
–Cum se manifestã la scriitorul Vlad Musatescu relatia realism-fictiune ?
–Pentru mine nu existã decât ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulatiei sau al plãsmuirii! Ce sã fac ? Mai sunt si alti mari scriitori asemeni mie, care au trãit si-au scris despre ce au vãzut, decât sugându-si subiecte din deget. Vezi, bunãoarã, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zolá, W.S.Maugham. Deosebirea dintre mine si dânsii nu-i decât una singurã: Au câstigat bani grei din truda talentului lor, pe când eu câstig praful de pe tobã. De-aceea mi-s si-acum “director de onoare” la publicatia “Jurnalul de Prahova”.
Desi, fie vorba între noi, as fi preferat sã fie invers. Sã fie W.S.Maugham director de onoare la “Jurnalul de Londra”, iar eu sã locuiesc pe Coasta de Azur, sã am 92 de ani si sã-mi scriu romanele în continuare. Asa cum i s-a întâmplat domniei sale. Fãrã sã deie vreo spagã editorilor, ca sã fie tipãrit. Mã rog, fiecare cu norocul lui. Unii-s directori, altii milionari.
–Iubiti oamenii, ca posibile personaje ale operei dumneavoastrã ?
–Cum sã nu ? Ar mai exista ceva din opera mea, hai, cã mã dau si mare, pomenind despre “opera” personalitãtii subsemnatului, de n-ar fi existat lumea ce mã înconjoarã ?
–Din ce mediu vã place sau vã convine sã vã alegeti eroii cãrtilor ?
–Din orice mediu. Iar în ultima vreme parcã m-ar tenta si viata parlamentarã. Care-i mai plinã de chestii oculte, decât gãsesti în Misterele Londrei.
–Cum (re)simtiti statutul de scriitor umorist ?
–Nici nu-l simt si nici nu-l resimt!... Sunt la fel de prost plãtit ca orice mare scriitor român!
–Ce sansã acordati cãrtilor scrise/apãrute cu ajutorul computerelor ?
–Aceleasi sanse ca si pânã acum. Nu uitati cã Shogun a fost scris direct pe calculator IBM. Si a iesit bine...
–Dintre cãrtile pe care le-ati publicat pânã acum, care v-a pus la cea mai grea încercare talentul si priceperea ?
–Toate!... Plus cele care urmeazã.
–Cititi cãrti de umor pentru a vã... contamina ?
–Prefer sã mã autocontaminez...
–Puteti face, rapid, un portret al scriitorului Vlad Musatescu ?
–Vlad Musatescu are foarte mult din Al Conan II, tanti Ralita, Maica-Mare de la Poiana, inclusiv Tata Petre, bunicul meu. Ce mai, avem de-a face cu un individ dintre cei mai complecsi, aiuriti si alandala. Altminteri nu-i om rãu!...
–Aveti momente când vã simtiti singur, izolat si pãrãsit sau ignorat de confrati si nu numai ? Cum suportati acest sentiment ?
–Nu mã simt niciodatã singur. Totdeauna sunt eu cu mine! Iar de-as fi eu, fãrã mine, si-asa mi-ar fi prea mult. Iar de suportat mi-s în stare sã suport orice. Chiar si pe mine. Probabil mi se trage de la cele trei demolãri succesive. Este posibil ca urmãtoarea si cea definitivã, sã fie chiar o usurare... Sunt convins cã pricepeti la ce anume mã refer!
–Sincer: pentru dumneavoastrã a însemnat ceva anume Revolutia din Decembrie ’89 ?
–Enorm!! De unde mai prindem noi o revolutie transmisã în direct, ba chiar si la televizor ?
–Vã construiti greu personajele ? Ce credeti despre psihologia omului contemporan ?
–Niciodatã nu-mi construiesc personajele. Mereu le-am luat din viatã, asa cum mi-au fost oferite de întâmplare si noroc. Relativ la psihologia individului contemporan, cred cã-i aceeasi de vreo cinspe mii de anisori. Cu mentiunea cã unii se ticãlosesc pe zi ce trece, iar altii devin din ce în ce mai umani. Mã rog, este si acesta unul din paradoxurile societãtii.
–Sunteti un om curajos ?
–Aveti putinticã rãbdare sã-mi aparã volumele 7 si 8 din Memorii aproximative, si-o sã aflati singur cu cine aveti de-a face!...
–Aveti uneori sentimentul cã v-ati nãscut prea devreme sau prea târziu ?
–Nu cã m-am nãscut prea devreme sau în contratimp, ci c-am trãit vreo câteva vieti, la diferite epoci istorice. Pornind din cuaternar si pânã în 2057!?!
În orice caz, ceva nu-i în regulã cu problema asta. Ca si cu multe alte probleme. Mai tineti minte ce pâine se mânca acum acum trei sau patru decenii, si avea si gust ?
–Haideti sã revenim putin la întâlnirile dumneavoastrã cu persoane/personalitãti literare sau nu care au contribuit la formarea dumneavoastrã ca om si ca scriitor...
–De ce sã vorbesc o târã despre personalitãtile pe care le-am cunoscut si m-au impresionat, din moment ce am scris despre acestea patru tomuri de “memorii aproximative” ?
Dacã nu mai gãsiti prin anticariate sau biblioteci Aventuri aproximative, volumele I, II si III, plus Oameni de bunã credintã, iar spre toamna lui ’98, Istorii literare mai putin cunoscute, puneti o pilã pe la editori si cunoscuti, sã mi se reediteze suspomenitele tomuri. Cãci ar fi pãcat sã se piardã în uitarea timpului. Mai ales pentru istoria literaturii române a anilor 1938-2000 (minimum).
–Probabil, adicã sigur stiti cã se tot discutã despre “reconsiderãri în literatura românã”... Cât de mult credeti cã foloseste la ceva acest lucru având în vedere cã timpul rãmâne, totusi, cel care va hotãrî soarta în domeniu...
–Mai este timp pentru reconsiderãri, de vreme ce nici sã citim nu mai existã vreme ? Chestia cu reconsiderãrile va fi decisã de timpul istoric, dupã cum prea bine ati zis-o.
–Se face abstractie de gradul de rudenie dintre dumneavoastrã si Tudor Musatescu, din considerente pur... tehnice, sã zic asa, pentru cã, altfel, umorul este un dat al neamului (sau al “clanului”, dacã nu vã supãrati) Musatescu... Sã fie vorba, oare, despre un blestem frumos ?
–Chiar cã-i un blestem! C-o fi frumos au ba, asta vor hotãrî cititorii.
–Cum vi se pare cã v-ati descurcat în viatã pânã acum ?
–Mizerabil! Iar viitorul se anuntã si mai “nasol”. Din punct de vedere literar, se întelege.
–Ce viatã poate avea un scriitori umorist la Gãgeni ? Îmi puteti spune una-alta despre aceastã localitate ?
–Aici, la Gãgeni, mã cunoaste aproape tot satu’, ca pe un cal breaz. Iar oameni locului îs mai toti pusi pe umor, eventual pe gâlceava (de unde, se zice, vine si numele satului, iar nu de la “gagiu”, cum îsi închipuie unii prieteni de-ai mei).
Mai mult de-atât, am scris un roman umoristic, mai anii din urmã, pentru tineret, Expeditia Nisetrul 2, cu eroi dintre vecinii mei de ulitã. Cred cã vã imaginati cã succesul a fost urias. Ca si vânzarea. Deci, ce mai bravurã, sunt cunoscut în localitate. Si-i iubesc tare mult pe gãgenari. Indiferent de partidul din care fac parte.
–Aveti un personaj creat de dumneavoastrã la care tineti foarte mult si un altul care vã e antipatic ?
–Personajul cel mai simpatic mie, din romanele mele, mi-s tot eu. Sub numele de Al Conan II. Dar la fel de antipatic. În functie de fluctuatiile pretului vietii.
–Nu aveti impresia cã un soi de suprarealism, exacerbat, îl îndepãrteazã de carte pe cititorul obisnuit ?
–Nu numai impresia, ci si convingerea cea mai profundã, si anume cã un scriitor, mai ales umorist, e bine sã “practice” concomitent, mai multe stiluri literare. Astfel va obtine cititori din toate taberele. Ce, eu n-am fãcut suprarealism, când am scris poemul trãsnit Balada pasagerului... de care am amintit mai înainte ?
–Cum se numeste cartea scrisã de dumneavoastrã, la care tineti cel mai mult ?
–Totdeauna este cartea la care lucrez si care urmeazã sã aparã. Iar, mai mult si mai mult, la Apocalipsa douãzeci, dacã o voi termina vreodatã... La etatea mea, nu stiu dacã-mi vor ajunge 15-20 ani, pe care încã-i mai am de trãit. Desi, la ora actualã, merg foarte rapid spre 77!...
(Din pãcate, foarte putin dupã acordarea acestui interviu, la 4 martie 1999 Vlad Musatescu s-a stins din viatã)
–Credeti cã scriitorul român mai are vreun anume rost în societatea de azi ?
–Cum sã n-aibã ?... Nu este acum implementat si în politicã! Numai asa se va procopsi cu documente umane din cele mai vii si autentice. Fãrã de care un scriitor nu-si are rostul.
–Aveti insomnii pentru cãrtile pe care nu le-ati scris ?
–Bineînteles cã am. Mã refer la insomnii. Însã nu din pricina cãrtilor pe care n-am apucat sã le scriu, ci din cauza disparitiei interesului pentru carte. Sper cã temporarã. Si îmi mai apar frecvent si o multime de alte insomnii fie datoritã unei indigestii, când am bãgat în mine ce nu-mi îngãduie ditetica modernã, fie c-am fumat prea mult, fie cã m-am lãsat iarãsi de tutun, si alti nenumãrati fie...
C-asa îi e dat omului de azi, s-o ducã dintr-o insomnie în alta. Prin1990, orasul era tapetat cu o multime de postere politice de-ale subsemnatului. În calitate de senator candidat, din partea unei grupãri a partidelor de centru. N-am fost ales. Nici eu, nici liderii respectivelor formatii. Noroc cã am putut sã dorm linistit, din ziua când i-am vãzut pe la alte partide, în noile lor caracteristici de schimbisti...
În ce mã priveste, m-am întors iute la literaturã, regretând amarnic prostiile mele de copil bãtrân...
–Cum îsi trãia viata un scriitor tânãr în urmã cu peste cinci decenii ?
–Pe atunci, tinerii scriitori trãiau muncind din greu si cu plãcere, desi rareori erau onorati cu drepturi de autor. Însã trãiau din plin, în draci, stiind cã va veni si-o zi, fericitã, când se va putea trãi si dinscris. Doar, pe-atunci, îl citeam cu totii pe Makarenko, cu “sistemul liniilor lui de perspectivã”. Acum mai mult se pune problema cum trãieste matur, format si recunoscut, de vreme ce nu-l mai editeazã nimeni. Ce sã-i faci, dacã nu s-a nãscut cu numele de Sandra Brown...
–Cât v-a costat si cât ati... beneficiat pentru cã vã numiti Musatescu ?
–Absolut nimic. Tot asa cum nea Tudoricã Musatescu îsi fãcea iluzii cã suntem neam de Musatini, la fel si-a închipuit lumea cã-s urmasul direct, în materie de dramaturgie al titanicului meu unchi.
Ei, bine, teatrul m-a atras totdeauna numai ca spectator, si nicidecum în calitate de producãtor. Visul meu, de-o viatã, era s-ajung un poet de dimensiuni cosmice. N-a fost sã fie! Când am fost tentat sã devin prozator de psihologie abisalã, lectorii au râs în hohote, ajungând la concluzia cã sunt un bun umorist. Sau, mai precis, cum spunea neasemuitul Nicolae Paul Mihail, geniul comic de la Sinaia: “Avem întrânsul pe-al doilea mare umorist al tãrii. Locul întâi rãmâne liber pentru a nu se isca probleme!”
Ca beneficiu, de pe urma numelui de Musatescu, este faptul cã, de peste un deceniu si ceva, sunt mereu propus presedinte al juriului concursului si festivalului “Tudor Musatescu”, de la Câmpulung-Muscel. Iar mergând în pelerinaj la Mãtãu, satul de bastinã al Musatestilor, am aflat cã suntem neamuri, eu si nea Tudoricã, de-ale lui Românu Musat. Atestat documentar din 1504, ca fiind cioban la Sercaia – Fãgãras.
Asa cã, ADIO cu gândul de-a fi, pe undeva, os domnesc. Cel mult m-am împãcat cu ideea cã, oricând voi putea osebi un os de miel de un ciolan de potaie vagaboandã.
–Ati avut o mare împlinire sau o mare deceptie ca scriitor ?
–Cum sã nu! Mai întâi, ca bucurie, premiul cel mare al Uniunii Scriitorilor, pe 1982 în valoare de 10.000 de lei. Impozitat doar cu 30 %. Iar a doua oarã, premiul “Mihail Sadoveanu”, pentru cel mai mare numãr de cititori ai cãrtii mele, Cei trei nãpârstoci, constând dintr-o strachinã folcloricã, fiind fãrã valoare declaratã. Pentru mine contând însã enorm, reprezentând vasul, ideal, pentru mâncarea mea preferatã, dar si profund nationalã: fasolea bãtutã, cu ulei, si usturoi, cu ceapã prãjitã deasupra, basca boiaua, si-alãturi, pe-un blid, cârnatii de casã, bine prãjiti, pân’ce devin crocanti. Si acest blid, tot folcloric, cãpãtat tot de la cei mai numerosi cititori ai cãrtii mele Unchiul Andi detectivu’ si nepotii sãi ostrogotii.
–Ce credeti cã înseamnã pentru o familie convietuirea cu un umorist ?
–De-ar fi fost dupã mine, eu unul nu m-as fi luat de bãrbat. Chiar stau si mã întreb, de multe ori, cum de mã suportã bulgãroaica de Pencke, nevastã-mea, de peste 55 de ani ?
De fapt, nimeni dintre noi doi nu stie, care pe care-l iubeste mai mult, de-atâta amar de vreme.
–În mare parte opera dumneavoastrã se adreseazã tineretului, chiar si o parte însemnatã din traducerile pe care le-ati fãcut... S-ar zice cã le-ati ales – gresesc ?
–De-aia! Fiindcã pretuiesc mereu tineretea la orice orã din zi si din noapte. Indiferent de vârstã...
–Din 1945 si pânã în 1974, adicã timp de trei decenii, n-ati mai publicat nici o carte, cel putin asa rezultã din bibliografia pe care o am la îndemânã. Existã o explicatie anume, sau ati fost... dizident ?
–Nu dizident, om de presã. Cotat ca unul din marchetorii de frunte ai publicisticii. Între timp, însã, n-am stat de pomanã, ci mi-am adunat material documentar pentru urmãtoarele patru decenii. Ceea ce nu-i de ici de colo!
–Ati scris si ati tradus mult si, totusi, numele dumneavoastrã este pomenit putin în istoria literaturii române. Îi datorati cuiva anume acest – sã-i zicem – complot al tãcerii ?
–Niciodatã n-am fost “contemporan” cu vreun critic literar. Decât, rareori, în dictionare. Sau, caz de exceptie, Gabriel Dimisianu consacrându-mi un capitol într-una din cãrâile sale memorabile. Nenorocirea-i alta! Cã prea m-am avut bine cu mai toti criticii literari de vazã.
–Pe la începuturile dumneavoastrã literare ati dorit sã semãnati cu un autor oarecare ? Altfel spus: ati avut un idol ?
–Idolul meu dintotdeauna, Vlad Musatescu.
–V-au interesat si v-au ajutat criticii literari ?
–Enorm!
–Vã simtiti responsabil sau, mai exact spus, vã simtiti implicat foarte mult social ?
–Pãi, s-ar putea altfel ? Ar însemna sã scriu de pomanã, pentru vânãtoare de vânt...
–Aveti o seamã de scriitori dragi, si altii care vã sunt indiferenti sau chiar îi detestati ?
–Mi-s dragi talentatii, iar ceilalti, mã rog, doar demni de o vagã simpatie. De-altminteri, niciodatã n-as fi în stare sã detest un creator de frumos, sau vreun “faur aburit”, cum spunea Mihail Sadoveanu.
–Pe când o nouã carte semnatã Vlad Musatescu ?
–În toamnã, la Editura “Aius” din Craiova îmi va apare al cincilea tom din Memorii aproximative, intitulat Istorii literare mai putin cunoscute. Iar la Iasi, la Fundatia “Chemarea” reeditarea (cred cã a treia), a romanului De-a bâza (din ciclul de romane umoristice Jocurile detectivului Conan II), de-o da Dumnezeu ca maestrul Traian Cepoiu, poetul si pictorul editor de la Cerasu – Prahova, sã facã rost de finanturi, atunci va iesi de sub tipar si Râdeti, vã rog, cinci minute!, o culegere antologicã de schite umoristice.
Revenind însã la cele de mai sus, nici mie nu-mi vine sã cred cã l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior... Cine mai scoate, astãzi, trei cãrti într-un an ? Ceva nu-i normal aici!...
–Stimate maestre, vã multumesc, dar... mai e o întrebare: ce-ati fi vrut sã vã întreb si v-ar fi plãcut sã-mi rãspundeti ?
–Mi-ar fi plãcut sã-mi mai puneti încã 62 de întrebãri, fiindcã-mi place sã tãifãsuiesc cu breasla.
–Deci, închei aici, dorindu-vã multã sãnãtate, putere de muncã, multe împliniri si bucurii alãturi de distinsa doamnã Pencke...
–În finalul niciodatã sfârsit, doresc din toatã inima cititorilor mei sãnãtate, liniste si pace, belsug în inimi si în cãmãri! Motiv pentru care mã iscãlesc mai jos,
Al. Conan II.
Deva – Gãgeni
N.B.Acest interviu a fost realizat cu putinã vreme înainte de trecerea în nefiintã a celui care a fost unul dintre cei mai importanti scriitori umoristi români si îmi apartine în exclusivitate fiind, cred, ultimul interviu acordat de marele scriitor Vlad Musatescu. (D.H.)
A consemnat, cu respect, Dumitru Huruba 7/26/2005
Oleşa, Grin, Gaidar, Kataev, Nosov. Fantazism de sorginte englezã.
Marii sovietici, autori de cãrţi adresate bãieţilor. Obiectele unei perpetue încântãri. Iar pe de altã parte, şansa de a reface performanţa unui Dumas, Verne, Scott, Stevenson (--deopotrivã ca scriitor şi cititor--). Ca ţintã a unei aspiraţii culturale, literare. Deja, la Stevenson existã ambiţia de ‘a fi Dumas’.
Fundamental, existã ODISEEA şi HALIMAUA, dubla inspiraţie rãsãriteanã. Literatura de aventuri vine, interesant, din basm şi fabulos—nu din ‘realismul’ picarescului (--cu toate cã a fost decelatã latura picarescã a HALIMALEI, satira, etc.--).
Oameni ca Wilde şi Stevenson veneau, deja, pe urmele unei mari literaturi apusene de aventuri. La vremea lor, existaserã mãcar douã generaţii de pionieri (Cooper şi Scott, Marryat; Dumas, Gautier, Kingsley, Reid). Existase, deja, o experienţã a scrisului de aventuri, care—i precedase pe marii creatori nãscuţi cãtre jumãtatea sc. XIX şi dupã aceea.
§
Orã. Catalogul—ed.. Ras. Filmele. Cafea. Maria; halat; a lista; tarabe. Anapoda. Analize. Cursuri. Contractul.
§
Filozofie, artã, istorie. Geografia. Religia. Discipline filozofic—speculative, ‘de cabinet’, şi gustul empiriei.
§
Holban, exponent al extremismului estetic interbelic. Paradoxala lui naturã—pe de o parte, despodobirea propriului scris; pe de alta, gustul eufonicului (--Holban dã exemplul pieselor lui Racine, recitite mult--). Ca ‘sofisticare’, Holban este predecesorul imediat al lui Petrescu—poate în mãsurã mai directã decât Cãlinescu.
Existã, plenar, la Holban fetişizarea literaturii ‘sonore’.
Ca şi orientare literarã, Holban era un extremist; a cãutat sã aducã, sã ‘reducã’ literatura la un particularism psihologic, ceea ce e prea puţin, sã facã din ea, temerar însã precar, un ‘document personal’, o dare de seamã privatã. Aşadar, întâia notã a lui Holban ca scriitor o constituie faptul de a fi fost un extremist, un avangardist, şi anume unul cât se poate de autentic. Deasemeni, un paradoxal. Nu cred, însã, cã anhedonismul lui literar ostentativ trebuie luat ca atare; practica lui literarã e ceva mai variatã, ceva mai creatoare, nu rãmâne la acel crez ‘anticalofil’ şi la superstiţia documentului, a analizelor despodobite; atinge, uneori, o muzicã superioarã, unicul ţel al artei. Holban era, de fapt, un om normal, cu gusturi zdravene, şi—l citea pe Racine din alte motive decât pe Bonciu. (Dacã vrem sã cãutãm o genealogie a acestei atitudini de consumator literar, Gide a fost un exponent mai timpuriu al ei.)
În cazul lui Holban, noţiunea de ‘carierã retezatã’ nu e o vorbã goalã. Mai trebuie remarcatã şi aceastã dualitate a crezului sãu estetic:--pe de o parte, practicarea unui analitism despodobit, extremist, un fel de avangardism singular;--pe de alta, referirea la ‘clasicism’, la clasicismul francez.
Estetic, Holban era un extremist autentic, natural—neboem, necabotin, extremist din convingere şi nu pentru scandal.
Nu trebuie confundat extremismul cu elevaţia; estetic, Holban era un extremist, nu un elevat (ca Sadoveanu). Extremismul holbanian evocã mai degrabã simpatie, decât stimã; rezultatele sunt inegale şi adesea mediocre, iar valoarea unei opere nu poate sta în ideea ei abstractã. Romancierul nu se poate prevala de o intenţie, pentru a face sã—i fie acceptatã artisticeşte o lucrare. Intenţia, oricare ar fi ea, nu poate trece drept creaţie. Intenţia e numai un pretext, ceva extrinsec.
§
Obez. Costum. Valuta. Experienţe. Carierã. Literatura. Noimã. ‘Ca pentru a preda’\ ‘ca lucrãri’.
§
‘Necazul, mânia, primejdia şi nevoia’.
§
Literatura. Creaţie. Blazare.
§
4+ 1+ 6 milioane, şi 170 mii. Ieri şi sb., 745+ 85 mii.
§
EJ. ‘Curierul …’.
Ed.& şeful.
Câteva pastişe foarte reuşite, scânteietoare, izbânzi în felul lor.
§
Dublarea simpatiei (de ex., nicomidienii):--nu numai simpatia pentru cineva care alege sã moarã ca sã nu abjure;--însã simpatia pentru cineva care face acest lucru în numele unui crez care e şi al meu. Imensã simpatie discretã.
Moartea pentru convingeri religioase. În numele adâncului din om.
§
Glume, ieri. Uman.
§
Ioan, Siluan, Sofronie, Zizioulas. Gheorghe, Luca, Antonie, Sofronie.
Marii sovietici, autori de cãrţi adresate bãieţilor. Obiectele unei perpetue încântãri. Iar pe de altã parte, şansa de a reface performanţa unui Dumas, Verne, Scott, Stevenson (--deopotrivã ca scriitor şi cititor--). Ca ţintã a unei aspiraţii culturale, literare. Deja, la Stevenson existã ambiţia de ‘a fi Dumas’.
Fundamental, existã ODISEEA şi HALIMAUA, dubla inspiraţie rãsãriteanã. Literatura de aventuri vine, interesant, din basm şi fabulos—nu din ‘realismul’ picarescului (--cu toate cã a fost decelatã latura picarescã a HALIMALEI, satira, etc.--).
Oameni ca Wilde şi Stevenson veneau, deja, pe urmele unei mari literaturi apusene de aventuri. La vremea lor, existaserã mãcar douã generaţii de pionieri (Cooper şi Scott, Marryat; Dumas, Gautier, Kingsley, Reid). Existase, deja, o experienţã a scrisului de aventuri, care—i precedase pe marii creatori nãscuţi cãtre jumãtatea sc. XIX şi dupã aceea.
§
Orã. Catalogul—ed.. Ras. Filmele. Cafea. Maria; halat; a lista; tarabe. Anapoda. Analize. Cursuri. Contractul.
§
Filozofie, artã, istorie. Geografia. Religia. Discipline filozofic—speculative, ‘de cabinet’, şi gustul empiriei.
§
Holban, exponent al extremismului estetic interbelic. Paradoxala lui naturã—pe de o parte, despodobirea propriului scris; pe de alta, gustul eufonicului (--Holban dã exemplul pieselor lui Racine, recitite mult--). Ca ‘sofisticare’, Holban este predecesorul imediat al lui Petrescu—poate în mãsurã mai directã decât Cãlinescu.
Existã, plenar, la Holban fetişizarea literaturii ‘sonore’.
Ca şi orientare literarã, Holban era un extremist; a cãutat sã aducã, sã ‘reducã’ literatura la un particularism psihologic, ceea ce e prea puţin, sã facã din ea, temerar însã precar, un ‘document personal’, o dare de seamã privatã. Aşadar, întâia notã a lui Holban ca scriitor o constituie faptul de a fi fost un extremist, un avangardist, şi anume unul cât se poate de autentic. Deasemeni, un paradoxal. Nu cred, însã, cã anhedonismul lui literar ostentativ trebuie luat ca atare; practica lui literarã e ceva mai variatã, ceva mai creatoare, nu rãmâne la acel crez ‘anticalofil’ şi la superstiţia documentului, a analizelor despodobite; atinge, uneori, o muzicã superioarã, unicul ţel al artei. Holban era, de fapt, un om normal, cu gusturi zdravene, şi—l citea pe Racine din alte motive decât pe Bonciu. (Dacã vrem sã cãutãm o genealogie a acestei atitudini de consumator literar, Gide a fost un exponent mai timpuriu al ei.)
În cazul lui Holban, noţiunea de ‘carierã retezatã’ nu e o vorbã goalã. Mai trebuie remarcatã şi aceastã dualitate a crezului sãu estetic:--pe de o parte, practicarea unui analitism despodobit, extremist, un fel de avangardism singular;--pe de alta, referirea la ‘clasicism’, la clasicismul francez.
Estetic, Holban era un extremist autentic, natural—neboem, necabotin, extremist din convingere şi nu pentru scandal.
Nu trebuie confundat extremismul cu elevaţia; estetic, Holban era un extremist, nu un elevat (ca Sadoveanu). Extremismul holbanian evocã mai degrabã simpatie, decât stimã; rezultatele sunt inegale şi adesea mediocre, iar valoarea unei opere nu poate sta în ideea ei abstractã. Romancierul nu se poate prevala de o intenţie, pentru a face sã—i fie acceptatã artisticeşte o lucrare. Intenţia, oricare ar fi ea, nu poate trece drept creaţie. Intenţia e numai un pretext, ceva extrinsec.
§
Obez. Costum. Valuta. Experienţe. Carierã. Literatura. Noimã. ‘Ca pentru a preda’\ ‘ca lucrãri’.
§
‘Necazul, mânia, primejdia şi nevoia’.
§
Literatura. Creaţie. Blazare.
§
4+ 1+ 6 milioane, şi 170 mii. Ieri şi sb., 745+ 85 mii.
§
EJ. ‘Curierul …’.
Ed.& şeful.
Câteva pastişe foarte reuşite, scânteietoare, izbânzi în felul lor.
§
Dublarea simpatiei (de ex., nicomidienii):--nu numai simpatia pentru cineva care alege sã moarã ca sã nu abjure;--însã simpatia pentru cineva care face acest lucru în numele unui crez care e şi al meu. Imensã simpatie discretã.
Moartea pentru convingeri religioase. În numele adâncului din om.
§
Glume, ieri. Uman.
§
Ioan, Siluan, Sofronie, Zizioulas. Gheorghe, Luca, Antonie, Sofronie.
marți, 12 ianuarie 2010
Faptul semnificativ este acela cã ambele Biserici, catolicã şi ortodoxã, au dreptate în linii mari, cum e şi firesc; asta face specialã situaţia acestor schismatici. Dupã criteriile lui Trãsnea, ambele sunt greşelnice. În fond, ambele au, în linii mari, dreptate. Inerţial, ambele greşesc; vital, intuitiv, cu inima şi pãtrunderea, ambele au dreptate.
§
Teologii false care furnizeazã o spiritualitate artisticã interesantã.
§
Ceva articole de cinema; cele 3+ 5 filme [STORK; HOOSIER; HENRY; HOUSE; GIRLS].
§
Într—un fel, e şi o cronicã a unui consum cultural, divers, amplu.
§
Acel simţ al picturii pe care—l aveam la 9 ani—simţeam hieratismul intrinsec, numinosul marii arte. Nici vorbã de ‚estetism’, în sensul de pervertire.
§
Pentru mine, Fotie cel Mare are acelaşi loc ca Iorga, ca unii istorici germani de sc. XIX, ca Frazer, ca
Ranchiunos—ca Iorga, Hasdeu şi Cãlinescu—obraznic—‚reaua credinţã deliberatã’, cum a scris Paleologu.
Sunt sigur de faptul cã un intelectual cu mintea şi cultura lui procedase la o mãsluire deliberatã, conştientã, la un act de ranchiunã, provenit din vanitatea unui om extraordinar, poate întâiul om al vremii lui.
§
Tendinţa e adesea numai un pretext.
§
A trãi dupã clişee, dupã false noţiuni, dupã vorbe.
§
Cum începe sã fiinţeze o flacãrã—prin comunicarea firii. Nu de manifestare e vorba—ci despre fire.
§
Teologii false care furnizeazã o spiritualitate artisticã interesantã.
§
Ceva articole de cinema; cele 3+ 5 filme [STORK; HOOSIER; HENRY; HOUSE; GIRLS].
§
Într—un fel, e şi o cronicã a unui consum cultural, divers, amplu.
§
Acel simţ al picturii pe care—l aveam la 9 ani—simţeam hieratismul intrinsec, numinosul marii arte. Nici vorbã de ‚estetism’, în sensul de pervertire.
§
Pentru mine, Fotie cel Mare are acelaşi loc ca Iorga, ca unii istorici germani de sc. XIX, ca Frazer, ca
Ranchiunos—ca Iorga, Hasdeu şi Cãlinescu—obraznic—‚reaua credinţã deliberatã’, cum a scris Paleologu.
Sunt sigur de faptul cã un intelectual cu mintea şi cultura lui procedase la o mãsluire deliberatã, conştientã, la un act de ranchiunã, provenit din vanitatea unui om extraordinar, poate întâiul om al vremii lui.
§
Tendinţa e adesea numai un pretext.
§
A trãi dupã clişee, dupã false noţiuni, dupã vorbe.
§
Cum începe sã fiinţeze o flacãrã—prin comunicarea firii. Nu de manifestare e vorba—ci despre fire.
joi, 7 ianuarie 2010
‘BIBLIOTECA’ LUI FOTIE CEL MARE
‘BIBLIOTECA’ LUI FOTIE CEL MARE
Fotie cel Mare se referã cu simpatie la Synesius de Cyrene, stilul scrisorilor lui Atanasie cel Mare, Iuliu Africanul, Filostrat (--biograful lui Apoloniu--), Iosif Evreul, Teodoret al Cyrului, Patriarhul Nichifor (--tot un laic întronizat, şi tot în sc. IX--); ‘Biblioteca’ lui e o întreprindere foarte potrivitã unui mare cititor. Ca savant şi cititor colosal, Fotie cel Mare merita, cu înzestrarea lui pentru critica literarã, pentru citit şi pentru erudiţie, sã scrie o astfel de carte—şi sã inaugureze un gen. Lasã impresia unui mare critic literar, aprecierile lui sunt vii şi modulate.
‘Biblioteca’ lui Fotie—repertoriul lecturilor lui—are o imensã însemnãtate ştiinţificã; însã este şi o lecturã extrem de interesantã. De exemplu—iatã vechii teologi creştini, recenzaţi de cãtre unul dintre ei.
Îmi plac remarcile de naturã literarã ale lui Fotie cel Mare; multã vreme, aprecierea unei lucrãri savante a luat în considerare şi aspectul literar, vãzând şi în savant un scriitor şi având simţul contribuţiei pe care forma o are la rezultatul savant. Marea carte în care Fotie face catalogul propriilor lui lecturi, cu note şi impresii despre stil şi doctrinã, îl reprezintã bine pe autorul ei, vorbeşte îndeajuns despre el. ‘Biblioteca’ aceasta aratã cã Fotie citea nemãsurat de mult—şi cã cerea plãcere de la lectura lui, pretindea stil literar şi plãcere de la acest stil.
Mãreţia acestui savant care a fost simultan om de stat şi un cititor fãrã pereche e adesea invocatã; ‘Biblioteca’, însã, oferã direct imaginea intelectualului care a fost controversatul cleric.
Unora, cartea li se pare dezorganizatã; mie mi se pare originalã şi fireascã.
Ar mai fi ceva de remarcat: ea ilustreazã şi obiectivitatea savantã. Unde e cazul, Fotie cel Mare recunoaşte meritele—literare, intelectuale, de argumentare, dupã cum e cazul. Existã un fel de fermitate superioarã care are drept rezultat şi seninãtatea marelui intelectual. ‘Biblioteca’ nu e numai oglinda unei culturi azi parţial dispãrute; e şi o lecturã eminentã a acestei culturi, imaginea unei raţiuni impozante care evalueazã şi sorteazã ceea ce o culturã datã avea mai bun de oferit.
Lui Gilbert, Fotie îi e dezagreabil ca scriitor—da, însã la fel îi sunt şi Hume, Nietzsche şi Emerson.
Fotie cel Mare se referã cu simpatie la Synesius de Cyrene, stilul scrisorilor lui Atanasie cel Mare, Iuliu Africanul, Filostrat (--biograful lui Apoloniu--), Iosif Evreul, Teodoret al Cyrului, Patriarhul Nichifor (--tot un laic întronizat, şi tot în sc. IX--); ‘Biblioteca’ lui e o întreprindere foarte potrivitã unui mare cititor. Ca savant şi cititor colosal, Fotie cel Mare merita, cu înzestrarea lui pentru critica literarã, pentru citit şi pentru erudiţie, sã scrie o astfel de carte—şi sã inaugureze un gen. Lasã impresia unui mare critic literar, aprecierile lui sunt vii şi modulate.
‘Biblioteca’ lui Fotie—repertoriul lecturilor lui—are o imensã însemnãtate ştiinţificã; însã este şi o lecturã extrem de interesantã. De exemplu—iatã vechii teologi creştini, recenzaţi de cãtre unul dintre ei.
Îmi plac remarcile de naturã literarã ale lui Fotie cel Mare; multã vreme, aprecierea unei lucrãri savante a luat în considerare şi aspectul literar, vãzând şi în savant un scriitor şi având simţul contribuţiei pe care forma o are la rezultatul savant. Marea carte în care Fotie face catalogul propriilor lui lecturi, cu note şi impresii despre stil şi doctrinã, îl reprezintã bine pe autorul ei, vorbeşte îndeajuns despre el. ‘Biblioteca’ aceasta aratã cã Fotie citea nemãsurat de mult—şi cã cerea plãcere de la lectura lui, pretindea stil literar şi plãcere de la acest stil.
Mãreţia acestui savant care a fost simultan om de stat şi un cititor fãrã pereche e adesea invocatã; ‘Biblioteca’, însã, oferã direct imaginea intelectualului care a fost controversatul cleric.
Unora, cartea li se pare dezorganizatã; mie mi se pare originalã şi fireascã.
Ar mai fi ceva de remarcat: ea ilustreazã şi obiectivitatea savantã. Unde e cazul, Fotie cel Mare recunoaşte meritele—literare, intelectuale, de argumentare, dupã cum e cazul. Existã un fel de fermitate superioarã care are drept rezultat şi seninãtatea marelui intelectual. ‘Biblioteca’ nu e numai oglinda unei culturi azi parţial dispãrute; e şi o lecturã eminentã a acestei culturi, imaginea unei raţiuni impozante care evalueazã şi sorteazã ceea ce o culturã datã avea mai bun de oferit.
Lui Gilbert, Fotie îi e dezagreabil ca scriitor—da, însã la fel îi sunt şi Hume, Nietzsche şi Emerson.
CEI TREI MUSCHETARI, ROMAN UMORISTIC ŞI DE SUSPANS
CEI TREI MUSCHETARI, ROMAN UMORISTIC ŞI DE SUSPANS
Citesc cu multã admiraţie CEI TREI MUSCHETARI, ditamai romanul, şi îl citesc ca pe un roman umoristic, ceea ce, într—adevãr, este, însã şi de un suspans şi un romanesc foarte energice; notele stângace sunt aşa de puţine—poate numai tiradele amoroase ale lui Buckingham şi tãmâierea lui D’Artagnan de cãtre Athos …. Dumas umoristic este cumva o noutate pentru mine; adicã, aşa nu mi—l aminteam (MUSCHETARII i—am citit în urmã cu 20 de ani). Pentru adult, ironia lui Dumas apare ca netãgãduibilã—Buckingham e un scelerat iresponsabil, iar Constance o fufã despre a cãrei virtute Dumas comenteazã dezabuzat.
Personajele sunt adesea comentate ironic, în numele unui râs mai mult sau mai puţin reţinut. Ceea ce, însã, nu face din aventurile narate o farsã, iar MUSCHETARII nu sunt un roman burlesc. În plus, formula dumasianã e foarte bine mânuitã.
Diversitatea muschetarilor, varietatea caracterelor lor e cam mecanicã şi abstractã (--vanitosul Porthos, virtuosul Athos, ipocritul Aramis--). De la aceastã a doua lecturã a romanului reţin cã numele muschetarilor sunt pseudonime, iar acela al lui Athos se referã într—adevãr la Sf. Munte.
Copiii nu vor umorul amestecat cu aventura; eu, cel puţin, aşa eram. Ca adult, apreciez asortarea celor douã, şi, în special, precizia gustului lui Dumas. Iar arta comentariului umoristic dumasian apare în aceea cã ironia, umorul nu submineazã aventura şi suspansul.
MUSCHETARII dumasieni constituie una din reuşitele romanului francez al sc. XIX; considerat cu obiectivitate, locul sãu este, mutatis mutandis, cel al lui JANE EYRE în literatura victorianã—romanesc de mare clasã, pe deplin literar. Din nefericire, marea criticã francezã—universitarã şi nu numai—a fost aproape în unanimitate ostilã romanescului literar, de unde desconsiderarea izbânzilor celor mai vãdite.
Citesc cu multã admiraţie CEI TREI MUSCHETARI, ditamai romanul, şi îl citesc ca pe un roman umoristic, ceea ce, într—adevãr, este, însã şi de un suspans şi un romanesc foarte energice; notele stângace sunt aşa de puţine—poate numai tiradele amoroase ale lui Buckingham şi tãmâierea lui D’Artagnan de cãtre Athos …. Dumas umoristic este cumva o noutate pentru mine; adicã, aşa nu mi—l aminteam (MUSCHETARII i—am citit în urmã cu 20 de ani). Pentru adult, ironia lui Dumas apare ca netãgãduibilã—Buckingham e un scelerat iresponsabil, iar Constance o fufã despre a cãrei virtute Dumas comenteazã dezabuzat.
Personajele sunt adesea comentate ironic, în numele unui râs mai mult sau mai puţin reţinut. Ceea ce, însã, nu face din aventurile narate o farsã, iar MUSCHETARII nu sunt un roman burlesc. În plus, formula dumasianã e foarte bine mânuitã.
Diversitatea muschetarilor, varietatea caracterelor lor e cam mecanicã şi abstractã (--vanitosul Porthos, virtuosul Athos, ipocritul Aramis--). De la aceastã a doua lecturã a romanului reţin cã numele muschetarilor sunt pseudonime, iar acela al lui Athos se referã într—adevãr la Sf. Munte.
Copiii nu vor umorul amestecat cu aventura; eu, cel puţin, aşa eram. Ca adult, apreciez asortarea celor douã, şi, în special, precizia gustului lui Dumas. Iar arta comentariului umoristic dumasian apare în aceea cã ironia, umorul nu submineazã aventura şi suspansul.
MUSCHETARII dumasieni constituie una din reuşitele romanului francez al sc. XIX; considerat cu obiectivitate, locul sãu este, mutatis mutandis, cel al lui JANE EYRE în literatura victorianã—romanesc de mare clasã, pe deplin literar. Din nefericire, marea criticã francezã—universitarã şi nu numai—a fost aproape în unanimitate ostilã romanescului literar, de unde desconsiderarea izbânzilor celor mai vãdite.
Marilynne Robinson: ‘Înainte, creştini liberali: credinţa nu se referã la evlavie sau la mântuirea personalã, ci la ajutorarea celor nevoiaşi’ (2006)
Marilynne Robinson: ‘Înainte, creştini liberali: credinţa nu se referã la evlavie sau la mântuirea personalã, ci la ajutorarea celor nevoiaşi’ (2006)
Istoric, însufleţirile religioase de masã tind sã fie declanşate de cãtre ciumã şi foamete. Marile deşteptãri au fost declanşate prin predici, în primul caz de cãtre pastorul congregaţionalist şi metafizicianul Jonathan Edwards, al treilea preşedinte al Princetonului, şi în al doilea de cãtre juristul prezbiterian şi aboliţionistul C G Finney, care ulterior a funcţionat ca preşedinte al Colegiului Oberlin. În vreme ce ambele mişcãri au fost remarcabile pentru consecinţele bune şi de duratã din punctual de vedere al modului cum merg lucrurile în aceastã lume, ele au lãsat o moştenire pe care propriile lor tradiţii au refuzat—o, credinţa cã mântuirea survenea într—o experienţã discretã, neambiguã, pe care au numit—o convertire, pe care cei care au pãstrat credinţa o numesc ‘a fi renãscut’. O criticã importantã a acestui model a fost cã el crea nefericire şi deznãdejde printer cei numiţi ‘fãrã speranţã’—printre care s—a gãsit Emily Dickinson atunci când o mare renaştere a mãturat Colegiul Mount Holyoke. Critica liberalã, respingerea ideii cã cineva putea fi convins în mod sigur de propria sa mântuire şi putea chiar sã aplice un standard îndeajuns de obiectiv stãrii sufletelor altora, era de fapt o întoarcere la calvinism şi insistenţa lui asupra libertãţii absolute a Lui Dumnezeu. Adicã, era o respingere pe temeiuri teologice a unei doctrine noi. Aşadar aici s—a deschis marea dezbinare în creştinismul protestant american. Mã aflu de partea liberalã a acestei despãrţiri.
Istoria este foarte ironicã, cu toate cã istoricii rareori par sã vadã gluma. Primele douã deşteptãri au fost opera a doi intelectuali din est. […]
A doua mare deşteptare, în care Charles Finney a figurat în chip aşa de proeminent, era puternic aţintitã asupra sclaviei şi a abolirii ei, şi deasmeni asupra educaţiei femeilor.
Istoric, însufleţirile religioase de masã tind sã fie declanşate de cãtre ciumã şi foamete. Marile deşteptãri au fost declanşate prin predici, în primul caz de cãtre pastorul congregaţionalist şi metafizicianul Jonathan Edwards, al treilea preşedinte al Princetonului, şi în al doilea de cãtre juristul prezbiterian şi aboliţionistul C G Finney, care ulterior a funcţionat ca preşedinte al Colegiului Oberlin. În vreme ce ambele mişcãri au fost remarcabile pentru consecinţele bune şi de duratã din punctual de vedere al modului cum merg lucrurile în aceastã lume, ele au lãsat o moştenire pe care propriile lor tradiţii au refuzat—o, credinţa cã mântuirea survenea într—o experienţã discretã, neambiguã, pe care au numit—o convertire, pe care cei care au pãstrat credinţa o numesc ‘a fi renãscut’. O criticã importantã a acestui model a fost cã el crea nefericire şi deznãdejde printer cei numiţi ‘fãrã speranţã’—printre care s—a gãsit Emily Dickinson atunci când o mare renaştere a mãturat Colegiul Mount Holyoke. Critica liberalã, respingerea ideii cã cineva putea fi convins în mod sigur de propria sa mântuire şi putea chiar sã aplice un standard îndeajuns de obiectiv stãrii sufletelor altora, era de fapt o întoarcere la calvinism şi insistenţa lui asupra libertãţii absolute a Lui Dumnezeu. Adicã, era o respingere pe temeiuri teologice a unei doctrine noi. Aşadar aici s—a deschis marea dezbinare în creştinismul protestant american. Mã aflu de partea liberalã a acestei despãrţiri.
Istoria este foarte ironicã, cu toate cã istoricii rareori par sã vadã gluma. Primele douã deşteptãri au fost opera a doi intelectuali din est. […]
A doua mare deşteptare, în care Charles Finney a figurat în chip aşa de proeminent, era puternic aţintitã asupra sclaviei şi a abolirii ei, şi deasmeni asupra educaţiei femeilor.
Mi se pare cã Grigore de Nyssa a ales analogia cu torţele nu cu gândul la manifestare, ci la comunicarea existenţei, pentru cã i se pãrea un mod bun de a ilustra comunicarea existenţei—aşa cum se comunicã ‘existenţa flãcãrii’. Pe de altã parte, o imagine e numai o imagine; ea e şi inadecvatã, nu numai adecvatã. O imagine are limitele ei; ea nu poate ilustra decât numai parţial.
Unei analogii fizice nu i se poate cere sã transpunã exact o situaţie supranaturalã. O imagine nu poate reproduce întocmai o realitate divinã.
Unei analogii fizice nu i se poate cere sã transpunã exact o situaţie supranaturalã. O imagine nu poate reproduce întocmai o realitate divinã.
La 14 ani susţineam cauza teismului creştin împotriva unei profesoare care mi—l recomanda pe Radişcev; la 15 ani tentam reabilitarea savantului Marx. Atinsesem, cred, ceea ce e valabil.
§
Versiunea creştinismului autopunitiv.
§
A vorbi pe necitite, a se pronunţa aprioric.
§
Trad.—PC, ed. ĕ; Apocalipsa, interpretãri; mistagogii, grecii şi ruşii.
§
Medical, literar—savant (filologic), şi religios. Trei planuri de relaţii umane, uman—savante.
§
Coleridge şi catolicii, raporturile lui cultural—spirituale. Raportarea lui. Adevãrul, gândirea şi raţiunea primeazã; nu au numai ‘drepturi egale’ cu tradiţia—ci primeazã asupra ei.
§
Ceva trad..
[--Ceea ce la grec ar fi engleza nativã, la mine e tot trad..--]
§
Penvins spune lucruri interesante despre scrisul Dnei. Müller—‘stil fãrã narator, numai descriere’, pur descriptiv.
§
Exercitarea şi exersarea originalitãţii gustului.
§
Boca este cel cu Scãrarul (--ca şi cu … Kant--); tot el indicã faptul cã numele monahal şi l—a ales (Papacioc zice cã i—a fost tras la sorţi, i—a fost dat, nu şi l—a ales el).
Boca spunea cã Scãrarul l—a decis pentru cãlugãrie; şi, relevant, vorbeşte, ‘occidental’, despre ‘misticã’, numeşte ‘misticã’ scrierea Scãrarului, nu ‘asceticã’.
§
Ca autori; ca artã şi creaţie, arta. A merge mai ales pe cãrţi.
Ca autori—Dna. A., Dna. W., Dra. sudistã, PC şi polonezul evreu.
§
Goticii.
Goticii—ed..
5/ 6 cãrţi gotice nu aparţin ‘canonului victorian’.
Ca la JG—eseuri. 110/ an. Consum.
§
Mucenicia trebuie înţeleasã în termenii de a vrea sã ai o viaţã nediminuatã, nepãtatã.
Abjurarea antreneazã cel puţin o diminuare a vieţii.
§
Conştiinţa şi lumea simţurilor, informarea prin simţuri.
§
Mi—l pot închipui pe Pãunescu ca pe un temperamental Ierarh bizantin, ca pe un pamfletar antioccidental coleric, îmi pot reprezenta şi respectul pe care l—ar inspira, şi reaua—credinţã a argumentaţiei lui, şi pornirea de a insulta.
Indignat, vehement, zburlit de mânie.
Vaticinând, vituperând, aprins de naţionalism. Cred cã nu altfel decât este astãzi Pãunescu erau cu 600 de ani în urmã mulţi dintre campionii bizantini ai antiunionismului celui mai decis.
§
Nici mãcar ortodoxia lui doctrinarã nu e una ireproşabilã, idealã; nici mãcar convingerile lui religioase nu erau tocmai cele mai convenţionale. Chiar şi ca teolog lasã de dorit, are unele idei necaracteristice, aparte.
§
Clasicitate şi extravaganţã (--în SF--).
§
Ca şi speculaţie de teologie triteistã, FILIOQUE nu mã intereseazã.
§
Mai ales imnografia, rugãciunile liturgice, întâiul mileniu rãsãritean.
§
Tradiţia creştinã, religios—doctrinarã şi confesionalã, din care vine Dna. Robinson, felul sãu de a vorbi în numele acestei tradiţii.
Ca exponentã a unei confesiuni şi a unei linii religios—teologice.
Ea chiar constituie un model de gânditor îmbisericit.
§
Versiunea creştinismului autopunitiv.
§
A vorbi pe necitite, a se pronunţa aprioric.
§
Trad.—PC, ed. ĕ; Apocalipsa, interpretãri; mistagogii, grecii şi ruşii.
§
Medical, literar—savant (filologic), şi religios. Trei planuri de relaţii umane, uman—savante.
§
Coleridge şi catolicii, raporturile lui cultural—spirituale. Raportarea lui. Adevãrul, gândirea şi raţiunea primeazã; nu au numai ‘drepturi egale’ cu tradiţia—ci primeazã asupra ei.
§
Ceva trad..
[--Ceea ce la grec ar fi engleza nativã, la mine e tot trad..--]
§
Penvins spune lucruri interesante despre scrisul Dnei. Müller—‘stil fãrã narator, numai descriere’, pur descriptiv.
§
Exercitarea şi exersarea originalitãţii gustului.
§
Boca este cel cu Scãrarul (--ca şi cu … Kant--); tot el indicã faptul cã numele monahal şi l—a ales (Papacioc zice cã i—a fost tras la sorţi, i—a fost dat, nu şi l—a ales el).
Boca spunea cã Scãrarul l—a decis pentru cãlugãrie; şi, relevant, vorbeşte, ‘occidental’, despre ‘misticã’, numeşte ‘misticã’ scrierea Scãrarului, nu ‘asceticã’.
§
Ca autori; ca artã şi creaţie, arta. A merge mai ales pe cãrţi.
Ca autori—Dna. A., Dna. W., Dra. sudistã, PC şi polonezul evreu.
§
Goticii.
Goticii—ed..
5/ 6 cãrţi gotice nu aparţin ‘canonului victorian’.
Ca la JG—eseuri. 110/ an. Consum.
§
Mucenicia trebuie înţeleasã în termenii de a vrea sã ai o viaţã nediminuatã, nepãtatã.
Abjurarea antreneazã cel puţin o diminuare a vieţii.
§
Conştiinţa şi lumea simţurilor, informarea prin simţuri.
§
Mi—l pot închipui pe Pãunescu ca pe un temperamental Ierarh bizantin, ca pe un pamfletar antioccidental coleric, îmi pot reprezenta şi respectul pe care l—ar inspira, şi reaua—credinţã a argumentaţiei lui, şi pornirea de a insulta.
Indignat, vehement, zburlit de mânie.
Vaticinând, vituperând, aprins de naţionalism. Cred cã nu altfel decât este astãzi Pãunescu erau cu 600 de ani în urmã mulţi dintre campionii bizantini ai antiunionismului celui mai decis.
§
Nici mãcar ortodoxia lui doctrinarã nu e una ireproşabilã, idealã; nici mãcar convingerile lui religioase nu erau tocmai cele mai convenţionale. Chiar şi ca teolog lasã de dorit, are unele idei necaracteristice, aparte.
§
Clasicitate şi extravaganţã (--în SF--).
§
Ca şi speculaţie de teologie triteistã, FILIOQUE nu mã intereseazã.
§
Mai ales imnografia, rugãciunile liturgice, întâiul mileniu rãsãritean.
§
Tradiţia creştinã, religios—doctrinarã şi confesionalã, din care vine Dna. Robinson, felul sãu de a vorbi în numele acestei tradiţii.
Ca exponentã a unei confesiuni şi a unei linii religios—teologice.
Ea chiar constituie un model de gânditor îmbisericit.
luni, 4 ianuarie 2010
FORTESCUE DESPRE FOTIE CEL MARE, SCHISMA FOTIANĂ
FORTESCUE DESPRE FOTIE CEL MARE, SCHISMA FOTIANĂ
[--câteva extrase din THE ORTHODOX EASTERN CHURCH, 1908, CAP. IV: SCHISMA LUI FOTIE--]
S—a nãscut pe la 827; tatãl lui se numea Sergiu. Ulterior duşmanii lui au avut multe poveşti de relatat despre naşterea sa. Mama, ziceau, era o cãlugãriţã fugitã; […]. Este adevãrat cã dupã aceea a fost numit în mod continuu ‘bastard’, aşa cum a fost numit şi paricid, adulterin şi ucigaş, însã acestea sunt numai amenitãţile controversei teologice. […]
Toţi contemporanii lui vorbesc despre uluitoarea lui memorie şi neobosita putere de muncã. Stãtea treaz nopţi lungi citind, şi citise totul. […] Era un fel de geniu universal, filozof, filolog, teolog, jurist, matematician, naturalist, orator, poet. Operele lui care au rãmas umplu cinci vols. în Migne. Cea mai importantã operã a lui este Myriobiblionul (‘Mia de cãrţi’, Biblioteca lui Fotie). Este o listã incompletã a cãrţilor pe care le—a citit (numai 280 din 1000), cu descrieri ale conţinuturilor lor, adesea citate lungi şi note critice despre autorii lor. Tot felul de cãrţi despre filozofie, retoricã, istorie, gramaticã, medicinã, etc., sunt citate fãrã nicio ordine. […] AMFILOHIA lui este o colecţie de 326 de eseuri teologice, deasemeni adunate fãrã nicio ordine, sub formã de întrebare şi rãspuns […].
Fotie era deci deja un om foarte vestit atunci când Patriarhul Ignatie a fost trimis în surghiun. Era îndeaproape legat cu Curtea. Fratele lui Sergiu se cãsãtorise cu Irina, sora lui Bardas şi mãtuşa Împãratului. El însuşi deţinea douã slujbe importante: era secretar al statului (protosekretis) şi cãpitan al gãrzii (protospatarios).
[…]
Din fericire, când aceastã mare crizã între cele douã jumãtãţi ale creştinãtãţii surveni în cele din urmã, Scaunul roman era ocupat de cãtre unul dintre cei mai mari papi. […] Nicolae a fost cel mai mare papã dintre Grigore cel Mare († 604) şi Grigore al VII—lea († 1085). Era o perioadã foarte rea în Occident.
[…]
‘Aminteşte—ţi pe marii patriarhi, predecesorii tãi, Fabian, Iuliu, Inocenţiu, Leon, pe scurt toţi cei care au luptat pentru adevãr împotriva nedreptãţii, şi înalţã—te ca rãzbunãtorul nostru, de vreme ce suntem aşa de nevrednic maltrataţi.’ [Ignatie, patriarhul depus, lui Nicolae I.]
[…]
Mihai al III—lea continuã sã se îmbete şi nu—i pãsa de treburile Imperiului sãu; ştia destul de bine cã oamenii sãrmani, în mãsura în care—ndrãzneau sã aibã o vrere proprie, erau de partea episcopului de drept. […] ‘Sunt trei patriarhi’, zicea; ‘al meu este Teofil Gryllus (mãscãriciul), patriarhul cezarului (Bardas) e Fotie, şi acela al norodului este Ignatie.’ N—avea niciun respect pentru Fotie; într—o împrejurare i—a spus cã are un chip ca de khazar, altã datã l—a numit ‘Marzuka’, un nume criptic […].
Nicolae a aşteptat mult pânã ce a ascultat şi cealaltã parte. În cele din urmã în 862 Teognost [--Arhimandritul Lavrei Vechii Rome, prietenul şi trimisul lui Ignatie--] soseşte cu scrisoarea lui Ignatie. Atunci Papa, dupã ce a examinat întreaga chestiune, se hotãrãşte pentru Ignatie. Rãspunde scrisorilor lui Fotie şi Mihai. Lui Fotie, cãruia din nou i se adreseazã numai ca VIR PRUDENTISSIMUS, nedându—i niciun titlu, îi respinge toate argumentele, stãruie asupra dreptului Sf. Scaun, pe care Fotie însuşi îl recunoscuse în întregime, şi îi ordonã cu fermitate sã renunţe la locul pe care l—a uzurpat. […] Apoi scrise o enciclicã cãtre toţi ceilalţi patriarhi, în care le imputã Curţii şi lui Fotie aceste patru ofense: (1)—cã Ignatie a fost condamnat fãrã un proces echitabil; (2) cã un succesor la tronul sãu fusese numit înaintea dãrii sentinţei; (3) cã a fost judecat de cãtre propriii sãi supuşi canonici; (4) cã Fotie, un laic, a fost brusc fãcut patriarh, fãrã sã respecte intervalele canonice. […] N—avea niciun fel de prejudecatã personalã împotriva lui Fotie. […] Papa în conciliu [--sinodul provincial din Lateran, aprilie 863--] a declarat solemn:’—Cu autoritatea marelui Judecãtor, Domnul nostru Iisus Hristos, determinãm, decidem şi declarãm cã Ignatie nu a fost depus sau excomunicat, […]’.
Ignatie fu din nou patriarh. […]
Cu mult înainte ca Ignatie sã moarã, Fotie reuşise sã reintre treptat în favorurile Curţii. A fost mereu slugarnic faţã de autoritatea civilã. […] Fotie a fost adus înapoi la Constantinopol şi fãcut tutorele prinţului.
[Pe scurt, Fotie se nãscuse pe la 827; a devenit patriarh în 857—aşadar, la 30 de ani. În 863 a fost excomunicat; e interesant cã în antipapismul sãu, Fotie a fost susţinut tocmai de cãtre unii episcopi … franci, adicã din neamul aşa detestat de cãtre fotienii de azi. Enciclica lui Fotie e din 867. În acelaşi an este depus, iar Sf. Nicolae I moare. În 876 Fotie e tutorele prinţului. La 878 redevine patriarh. La 886 e depus a doua oarã. Avea aproape 60 de ani. A rãposat la 891, când poate n—avea, încã, 64 de ani.
Acest om a fost de douã ori excomunicat şi de douã ori depus. Însã relatarea lui Fortescue conţine ceva greşeli:--nu e adevãrat cã Filioque nu survenise în polemici pânã la Fotie;--nu e adevãrat cã apusenii nu au cerut niciodatã rãsãritenilor inserarea lui în Crez.]
NOTE DESPRE CRONOLOGIA CREAŢIEI LUI ANTONIONI
NOTE DESPRE CRONOLOGIA CREAŢIEI LUI ANTONIONI
Înaintea STRIGĂTULUI, film de la 45 de ani, Antonioni mai fãcuse încã alte patru lungmetraje de ficţiune, ca şi multe documentare, de lung— şi scurtmetraj. ’57—’70 sunt anii creativitãţii lui majore—cele şapte mari filme. Urmãtoarele patru sunt, fiecare, interesante.
Antonioni a şi scris câte un film al altor patru regizori—pânã la 40 de ani (--latura scenaristicii acesteia îl descrie de la 30 la 40 de ani--).
La vârsta de 28 de ani, în ultimul an de studii de medicinã, am ajuns, pe urmele lui Averty, care—l considera pe Antonioni drept unul dintre incomparabili, sã—l apreciez (--dupã un pasager interes la 16—17 ani—când mã interesau mai ales drama foarte explicit eroticã şi filmul cu Harris, şi altul pe la 25--).
Creaţia lui Antonioni cuprinde, central, cele 15 lung—metraje. Filmele sale sunt enigmatice şi austere. Decalat istoric, cinemaul rãmãsese o culturã a frumosului; aşa e şi la avangardişti ca Antonioni şi Resnais—artã fãrã repudierea esteticului. Artã care are nevoie de public, într—un mod mult mai imediat decât artele plastice, cinemaul a rãmas, ca artã, la categoriile frumosului. Şarlatania de pe simeze a fost, fie şi de nevoie, prin selecţia fireascã, ţinutã departe de cinema. Bergman, Resnais, Antonioni, marii avangardişti, sunt artişti ai frumosului, avangardismul cinematografic neputând consimţi la pretinsele ieroglife ale subversiunii prin urât. Nu a putut rãmâne indiferent la estetic—ci a mizat pe el, şi pe bunul simţ. (Ceea ce nu înseamnã cã nu existã, ca nişã şi în nişã, extravaganţa experimentalã de tip contraestetic, fronda de acest fel, adresatã unui ‘public’ confidenţial. Altfel, cinemaul, ca şi romanul, are nevoie de piaţã, şi de aceea e sortit sã scape ifoselor şi dilemelor aberante.)
Poate fãrã o relaţie directã cu cinemaul lui Antonioni, vreau sã notez aici antinomia unor americani care, adepţi deopotrivã ai cinemaului hollywoodian şi ai avangardismelor din artele plastice, vor repudia totuşi cinemaul avangardist european de felul celui al lui Antonioni şi Bergman sub cuvânt cã e prea ‘pedant’, etc.. Ceea ce aratã în ce mãsurã conştiinţa consumatorului de artã plasticã este falsificatã—cel care acceptã orice abstracţionism în artele plastice denunţã cinemaul european drept prea ‘abstract’, etc..
Înţeleg cum pentru teologii antebelici apuseni, pentru teologia de catedrã antebelicã occidentalã, Biblia şi scrierile patristice puteau apãrea drept prea vagi, în fond inutilizabile pentru tipul de teologie practicat. Din punctul lor de vedere, ‘întoarcerea la Biblie’, la biblic şi patristic, apãrea drept o regresie.
Biblia le apãrea drept prea vagã; ca nesatisfãcãtoare pentru exigenţa de precizie teologicã.
Biblia le apãrea drept prea vagã; ca nesatisfãcãtoare pentru exigenţa de precizie teologicã.
Temperamentele nu—s fãrã analogii, aşa cã unul din şefii schismei rãsãritene mã face sã mã gândesc la Iorga, iar celãlalt la Pãunescu. Aş zice cã lipsa imaginaţiei pierde gândirea. Iar pentru a—ţi reprezenta cum se vor fi întâmplat lucrurile, e nevoie sã vezi, mai întâi, cum se petrec. Uman, Fotie cel Mare nu era un nemaivãzut; Marcu nu era un nemaiîntâlnit. Astfel de temperamente se întâlnesc. Conjuncturile sunt explicabile, şi contribuie, la rându—le, sã explice.
Unul era ca Iorga, un savant temperamental, un coleric erudit; celãlalt, un demagog nu fãrã farmec.
Partenerii tinerei neveste italiene, clasificaţi, dupã vârstã, în hodorogi (patronul, unchiul, al doilea soţ) şi tineri (al treilea soţ; proxenetul violent); iar dupã aspect, în pociţi (patronul, unchiul, al doilea soţ) şi atractivi. Abruptã e modificarea condiţiei sociale a acestei neveste libertine—pe care, pânã la pasul decisiv, nimeni nu s—ar fi gândit s—o abuzeze astfel. Ea devine, abrupt, altceva. Devine ceva ce nu fusese—are, brusc, un alt statut. Iar viziunea e una de francheţe, prozaism şi simpatie.
În periplul ei, ea întâlneşte mai mulţi parteneri, ocazionali (--ca madama, patronul--) sau constanţi (--ca unchiul, ca proxenetul arţãgos, şi ca al doilea şi al treilea soţ--).
§
Însãşi noţiunea de Tradiţie trebuie purificatã, altminteri subzistã numai o caricaturã.
§
Sinaxarul Capadocienilor îl mai vroia şi unul care cãuta culegeri de acatiste. E o carte vrutã, o ed. despre care s—a auzit.
§
Pâinile; fructe, legume.
§
În cazul ‘nejudecãrii’, nu e vorba, de fapt, despre ceva ce omul face sau nu face, ci despre ceea ce omul este sau nu (matur).
Omul care ‘nu judecã’ a ajuns, se vede, la nişte concluzii de ordin spiritual.
§
Jalonul şi inspiraţia Sf. Siluan era un preot de oraş şi însurat; jalonul lui Zizioulas e un ascet rus athonit. Aceste relee aratã cât de în profunzime merge sinceritatea instinctului, temeiul bun.
§
Pulsiunile de rãutate ale unei fiinţe care n—are aceeaşi putere.
§
Sectari, o sectã de ciufuţi, de antipatici, de agresivi şi de oţãrâţi.
Un prost model de unitate, de comunitate spiritualã, al cãrei liant e numai pornirea şi stropşirea. Nu aşa vedeau lucrurile unii ca Nichifor şi ca Sf. Isidor al Kievului. Comuniunea devine sectarism, alunecã în ostilitate şi lipsã de generozitate.
§
În chestiuni de ecumenism, Roma s—a dovedit intempestivã şi cârpace.
§
Ceea ce trebuie sã înceapã de la propria condiţie. De la ‘vederea rãului’, la toate nivelele, de orice soi ar fi.
§
Watson are o reflecţie foarte interesantã cu privire la predica Sf. Toma despre Sf. Nicolae; de la Watson aflu cã Sf. Nicolae era foarte frecventat de cãtre dominicani. Iar Sf. Toma el însuşi este, în viaţã ca şi în scrieri, un teolog al evlaviei faţã de sfinţi—foarte … ‘medieval’, în aprecierea celor de azi.
Izvorârea de mir, explicã Sf. Toma, e un semn al milostivirii care l—a caracterizat pe un sfânt.
§
Bisericile locale nu sunt ‘filiale ale Romei’. Nu sunt filiale locale. Nu ‘descind din Roma’, ci beneficiazã de relaţia cu ea. Trupul nu e ‘întemeiat’ de cap. Nu e vorba despre ‘drepturi lãsate’ de cãtre Roma, ceva ce ea consimte sã acorde, sã lase. Bisericile locale sunt, într—un sens, realitãţi primare.
§
Imense blocuri de falsitate, de silnicie, de pervertire a firescului.
§
Exegeza lui Trãsnea. Şi exegeza cu care se mândreşte Trãsnea; de care Trãsnea e mândru.
§
A fi rãsãritean nu înseamnã a fi schismatic. Deformarea identitãţii rãsãritene. Şi absenţa gustului celui bun, sau prezenţa unei calitãţi negative, la unii ca Episcopii antiromani (ca Popovici, Maximovici). Uman vorbind, nu—s deloc convingãtori, se simte deficienţa lor.
Pe de altã parte, a nu subestima puterea—naturalã—a prejudecãţilor, a bârfei, a calomniei.
§
Asta se vede şi din cloacele de antiromanism, de ranchiunã antilatinã, de mitocãnie îngãlatã şi lãbãrţatã. Contrastul cu mediile unde se practicã reflecţia, studiul, pozitivitatea şi afirmativitatea, este net. Ostilitatea, pornirea sunt terne, anoste, neinteresante, finite, stupide şi banale; nu atrag. Dimpotrivã.
Nu e nimic impozant; ci numai tern, meschin.
§
Şapte cãrţi ale Sf. Toma—cele patru pãrţi; eshatologia ca supliment; întâiul manual, mai scurt; ‘chestiunile’. Manuale, tratate, scrieri universitare, discuţii de ‘chestiuni’, analize. Standard.
Bizantinul Sf. Toma—sursele lui rãsãritene.
§
Patru lecturi (douã nuvele, un studiu anglican, nişte predici), trei filme. Bloguri; un critic de cinema. Cafea. Fumat. Eseuri şi com.. Lecturi. Orã. Rufe. Rufe—şi rugãc..
Alte trei filme (--o veche ecranizare cu efecte speciale; un basm; un film exotic--).
Com.—prag.
Un an de cinefilie—într—o pg..
§
Ceea ce e autenticitate—şi ceea ce e pozã. A sorta—ce e îndreptãţit, şi ceea ce e aiurealã şi exagerare.
La limitã.
La rãsãritenii schismatici, ceva e autenticitate—resimţitã ca atare de cãtre cei care chiar asta vor—şi ceva e pozã; nu se poate da o apreciere globalã.
§
Enormul ei potenţial de a enerva şi a indispune.
§
A nu o cãuta pe romancierã în diverse ecranizãri (inepte).
§
Experienţa reflecţiei de—o viaţã, concluzii.
§
Intransigenţa ascunde necurãţie. Dospeşte necurãţie.
§
Mizeriile juridice—când ar trebui sã fie vorba în principal despre viaţã bisericeascã şi tradiţiile de viaţã bisericeascã.
§
Exemple de huliganism vestic—şi de incompetenţã.
§
‘Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici. Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?’
§
A—i vedea pe oameni aşa cum sunt—şi nu numai într—un anumit fel.
§
Dacã eu nu consimt nici mãcar sã cuprind ceea ce se poate cuprinde …. Aşadar necuprinsul îl vreau din lene, ca pe un subterfugiu.
Sf. Maria sau Sf. Iosif sunt mai de necuprins ca Sf. Toma şi ca Sf. Augustin şi ca alţi Învãţãtori ;sunt mai mult, nu mai puţin. Dacã nici la ceea ce se cuprinde nu mã încumet …. E mai multã învãţãturã în Sf. Ioan Botezãtorul, în Sf. Ilie, în Dorotei sau în Sf. Isaac, decât în Sf. Toma sau în alţi Învãţãtori latini—iar eu nici mãcar ceea ce poate fi cuprins nu vreau, nici la asta nu consimt ….
Cine va ajunge sã cuprindã învãţãtura Lui Iisus, dacã nici mãcar pe a Sf. Toma n—a studiat—o?
În religie, ceea ce e nemãsurat pare mai mic; însã, de fapt, e mai mare—e infinit mai mare. Altfel, dacã nu se pricepe asta, e numai vorbã goalã—şi pozã. Sunt pozeur.
§
Extremismul trece drept mai evlavios decât moderaţia.
Laşitatea, cedãrile cautã sã treacã drept moderaţie.
§
Pe de o parte, mã încântã perspicacitatea lor moralã, psihologicã, misticã; pe de altã parte, sunt nişte bãtrâni imperfecţi, cu vãdite lacune, inculţi şi plini de prejudecãţi. Ambele laturi sunt reale.
§
Mesajele de Crãciun nu se scriu de Crãciun, nu se improvizeazã; ci se scriu dinainte, se pregãtesc—şi numai se publicã de Crãciun.
§
Juxtapuneri mecanice—ca Trãsnea.
§
Pastorala; trei eseuri; trei icoane; douã fragmente de colindã.
§
Paradoxul este acela cã apusenii ecumenişti mi se par mult mai interesaţi de bizantinii antiunionişti decât de cei unionişti—astfel cã nu—i vei gãsi vorbind despre Visarion sau Sf. Isidor al Kievului, aşa cum vorbesc despre Marcu al Efesului sau Fotie cel Mare. Aceşti ecumenişti vestici mi se par tendenţioşi şi ignoranţi.
§
Revendicarea tradiţiilor, ca sã fie sãnãtoasã, ar trebui sã porneascã de jos în sus—credincioşii sã simtã nevoia menţinerii marilor tradiţii—nu universitarii sã îi mustre cã prea leapãdã tradiţiile. Comunicarea şi informarea dezrãdãcineazã. Iar revendicarea tradiţiei ar trebui sã vinã tocmai de la creştini—nu de la profesori.
Adesea, un instinct e tradus în expresii—şi chiar gesturi—improprii. Motivele formulate sunt false.
În periplul ei, ea întâlneşte mai mulţi parteneri, ocazionali (--ca madama, patronul--) sau constanţi (--ca unchiul, ca proxenetul arţãgos, şi ca al doilea şi al treilea soţ--).
§
Însãşi noţiunea de Tradiţie trebuie purificatã, altminteri subzistã numai o caricaturã.
§
Sinaxarul Capadocienilor îl mai vroia şi unul care cãuta culegeri de acatiste. E o carte vrutã, o ed. despre care s—a auzit.
§
Pâinile; fructe, legume.
§
În cazul ‘nejudecãrii’, nu e vorba, de fapt, despre ceva ce omul face sau nu face, ci despre ceea ce omul este sau nu (matur).
Omul care ‘nu judecã’ a ajuns, se vede, la nişte concluzii de ordin spiritual.
§
Jalonul şi inspiraţia Sf. Siluan era un preot de oraş şi însurat; jalonul lui Zizioulas e un ascet rus athonit. Aceste relee aratã cât de în profunzime merge sinceritatea instinctului, temeiul bun.
§
Pulsiunile de rãutate ale unei fiinţe care n—are aceeaşi putere.
§
Sectari, o sectã de ciufuţi, de antipatici, de agresivi şi de oţãrâţi.
Un prost model de unitate, de comunitate spiritualã, al cãrei liant e numai pornirea şi stropşirea. Nu aşa vedeau lucrurile unii ca Nichifor şi ca Sf. Isidor al Kievului. Comuniunea devine sectarism, alunecã în ostilitate şi lipsã de generozitate.
§
În chestiuni de ecumenism, Roma s—a dovedit intempestivã şi cârpace.
§
Ceea ce trebuie sã înceapã de la propria condiţie. De la ‘vederea rãului’, la toate nivelele, de orice soi ar fi.
§
Watson are o reflecţie foarte interesantã cu privire la predica Sf. Toma despre Sf. Nicolae; de la Watson aflu cã Sf. Nicolae era foarte frecventat de cãtre dominicani. Iar Sf. Toma el însuşi este, în viaţã ca şi în scrieri, un teolog al evlaviei faţã de sfinţi—foarte … ‘medieval’, în aprecierea celor de azi.
Izvorârea de mir, explicã Sf. Toma, e un semn al milostivirii care l—a caracterizat pe un sfânt.
§
Bisericile locale nu sunt ‘filiale ale Romei’. Nu sunt filiale locale. Nu ‘descind din Roma’, ci beneficiazã de relaţia cu ea. Trupul nu e ‘întemeiat’ de cap. Nu e vorba despre ‘drepturi lãsate’ de cãtre Roma, ceva ce ea consimte sã acorde, sã lase. Bisericile locale sunt, într—un sens, realitãţi primare.
§
Imense blocuri de falsitate, de silnicie, de pervertire a firescului.
§
Exegeza lui Trãsnea. Şi exegeza cu care se mândreşte Trãsnea; de care Trãsnea e mândru.
§
A fi rãsãritean nu înseamnã a fi schismatic. Deformarea identitãţii rãsãritene. Şi absenţa gustului celui bun, sau prezenţa unei calitãţi negative, la unii ca Episcopii antiromani (ca Popovici, Maximovici). Uman vorbind, nu—s deloc convingãtori, se simte deficienţa lor.
Pe de altã parte, a nu subestima puterea—naturalã—a prejudecãţilor, a bârfei, a calomniei.
§
Asta se vede şi din cloacele de antiromanism, de ranchiunã antilatinã, de mitocãnie îngãlatã şi lãbãrţatã. Contrastul cu mediile unde se practicã reflecţia, studiul, pozitivitatea şi afirmativitatea, este net. Ostilitatea, pornirea sunt terne, anoste, neinteresante, finite, stupide şi banale; nu atrag. Dimpotrivã.
Nu e nimic impozant; ci numai tern, meschin.
§
Şapte cãrţi ale Sf. Toma—cele patru pãrţi; eshatologia ca supliment; întâiul manual, mai scurt; ‘chestiunile’. Manuale, tratate, scrieri universitare, discuţii de ‘chestiuni’, analize. Standard.
Bizantinul Sf. Toma—sursele lui rãsãritene.
§
Patru lecturi (douã nuvele, un studiu anglican, nişte predici), trei filme. Bloguri; un critic de cinema. Cafea. Fumat. Eseuri şi com.. Lecturi. Orã. Rufe. Rufe—şi rugãc..
Alte trei filme (--o veche ecranizare cu efecte speciale; un basm; un film exotic--).
Com.—prag.
Un an de cinefilie—într—o pg..
§
Ceea ce e autenticitate—şi ceea ce e pozã. A sorta—ce e îndreptãţit, şi ceea ce e aiurealã şi exagerare.
La limitã.
La rãsãritenii schismatici, ceva e autenticitate—resimţitã ca atare de cãtre cei care chiar asta vor—şi ceva e pozã; nu se poate da o apreciere globalã.
§
Enormul ei potenţial de a enerva şi a indispune.
§
A nu o cãuta pe romancierã în diverse ecranizãri (inepte).
§
Experienţa reflecţiei de—o viaţã, concluzii.
§
Intransigenţa ascunde necurãţie. Dospeşte necurãţie.
§
Mizeriile juridice—când ar trebui sã fie vorba în principal despre viaţã bisericeascã şi tradiţiile de viaţã bisericeascã.
§
Exemple de huliganism vestic—şi de incompetenţã.
§
‘Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici. Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?’
§
A—i vedea pe oameni aşa cum sunt—şi nu numai într—un anumit fel.
§
Dacã eu nu consimt nici mãcar sã cuprind ceea ce se poate cuprinde …. Aşadar necuprinsul îl vreau din lene, ca pe un subterfugiu.
Sf. Maria sau Sf. Iosif sunt mai de necuprins ca Sf. Toma şi ca Sf. Augustin şi ca alţi Învãţãtori ;sunt mai mult, nu mai puţin. Dacã nici la ceea ce se cuprinde nu mã încumet …. E mai multã învãţãturã în Sf. Ioan Botezãtorul, în Sf. Ilie, în Dorotei sau în Sf. Isaac, decât în Sf. Toma sau în alţi Învãţãtori latini—iar eu nici mãcar ceea ce poate fi cuprins nu vreau, nici la asta nu consimt ….
Cine va ajunge sã cuprindã învãţãtura Lui Iisus, dacã nici mãcar pe a Sf. Toma n—a studiat—o?
În religie, ceea ce e nemãsurat pare mai mic; însã, de fapt, e mai mare—e infinit mai mare. Altfel, dacã nu se pricepe asta, e numai vorbã goalã—şi pozã. Sunt pozeur.
§
Extremismul trece drept mai evlavios decât moderaţia.
Laşitatea, cedãrile cautã sã treacã drept moderaţie.
§
Pe de o parte, mã încântã perspicacitatea lor moralã, psihologicã, misticã; pe de altã parte, sunt nişte bãtrâni imperfecţi, cu vãdite lacune, inculţi şi plini de prejudecãţi. Ambele laturi sunt reale.
§
Mesajele de Crãciun nu se scriu de Crãciun, nu se improvizeazã; ci se scriu dinainte, se pregãtesc—şi numai se publicã de Crãciun.
§
Juxtapuneri mecanice—ca Trãsnea.
§
Pastorala; trei eseuri; trei icoane; douã fragmente de colindã.
§
Paradoxul este acela cã apusenii ecumenişti mi se par mult mai interesaţi de bizantinii antiunionişti decât de cei unionişti—astfel cã nu—i vei gãsi vorbind despre Visarion sau Sf. Isidor al Kievului, aşa cum vorbesc despre Marcu al Efesului sau Fotie cel Mare. Aceşti ecumenişti vestici mi se par tendenţioşi şi ignoranţi.
§
Revendicarea tradiţiilor, ca sã fie sãnãtoasã, ar trebui sã porneascã de jos în sus—credincioşii sã simtã nevoia menţinerii marilor tradiţii—nu universitarii sã îi mustre cã prea leapãdã tradiţiile. Comunicarea şi informarea dezrãdãcineazã. Iar revendicarea tradiţiei ar trebui sã vinã tocmai de la creştini—nu de la profesori.
Adesea, un instinct e tradus în expresii—şi chiar gesturi—improprii. Motivele formulate sunt false.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)