Acasã

Acasã





Sb. în zori, dupã 2 ¾, un pachet de ţigãri.
Baptistul scoţian şi bucuria cititului.
De la 1, vreo 11 ţigãri.
Rusalii, dum. Evangheliei ‘renunţãrii’ (coordonatele metafizice ale Lui Iisus) şi a gãzduirii lui Elizeu, şi Sf. Petru şi Pavel.
Sb.: 9—3—fumat.
Cremwurşti, cârnaţi, cotlete şi ceafã.
Familia& Dana& mintea, firea& cultura.
Vârsta& venituri& familia, umilirea& pasul IV.

Amânarea—insultele—vârsta—familia—profesia—niciun copil—locuinţã—mintea—cititul.
Dum. seara, ascult Polwart, care îmi place mai mult decât Newcomer.
Imnul protestant, acela hindus, Polwart, Newcomer, Boyle, Denver, De Lory, Mullen şi Cash. Ieri, sb., dilatare însemnatã a paletei muzicii ascultate.

Luni, cârnaţi, bere, cremwurşti, cola; de la 2, fumat.
Missa de Rusalii, ca una de bucurie—iar cea de Sf. Petru şi Pavel, ca una de enervare—tãmâierea Episcopului (comparat, în versuri rimate idioate, cu … Ap. Petru—ca predicator!), lipsa simţitã a imnului Apostolilor—ce avea bun sãrbãtoarea, n—a avut—în schimb, un surplus de flatare a Episcopului (‘Iatã Marele Preot …’).
Semnificaţia nupţialã a trupului.
Nu o respect mai puţin, ci mai mult. Pasul III—‘egoismul’—de fapt, dezamãgirea—cârpa am fost eu, nu ea; dezamãgitor am fost eu.
Dumnezeu—rugãciunea unui copil orfan—blonda cu fustã scurtã—Elena—fãrã a o împãrţi.

Existã un cântec al lui Newcomer care îmi place mai mult decât tot ceea ce cântã Polwart.
Baptistul scrie ca bibliofil şi cititor—impresii la recitire, etc.—nu ca teolog.
Marţi seara, ascult conferinţa lui Ware. Creştinismul poate însemna decrispare.

Revãd recenzia lui McCarthy a cãrţii despre ‘Facere’ a lui Jaki.
Cinã—ceafã de porc, îngheţatã.
Rusalii; ambele copile—ed..
Lecturi de vacanţã—Dumas, PF, Dna. Tey, Dra. B., Trollope ….
Datele de bibliofilie şi mersul lecturii, tot ceea ce ar fi balast într—un articol.

Joi, mã gândesc la ceea ce a scris baptistul Gordon despre Vickers, Tóibín, Lacugna şi Sf. Bernard.
Baptistul Gordon e atât un mare cititor al lui Moltmann—cât şi conştient de scãderile acestuia —sau de criticile care i—au fost aduse; ceea ce nu face ca aprecierea lui sã fie criticã sau reticentã.
Baptistul Gordon preferã scrierile scurte—în teologie, literaturã (poezia, romane de dimensiuni cumpãtate).
Relaţia cu teologia—schiţatã de preotul din roman, de romanciera americanã însãşi, de baptistul Gordon.

Jocul care s—a fãcut cu mintea şi cu viaţa mea. ‘Ce îi face ea …’.
Vin., pânã la 6 ¾, fumat.

La Missã a predicat un misionar din Ecuador, Bartolomeu Blaj; a vorbit despre bunãtatea şi eficienţa cuvântului predicat, risc şi savoare. Predica era despre o metaparabolã a Lui Iisus—şi metaparabolã în dublu sens: atât fiindcã Iisus enunţã teologia parabolei, noima religioasã a parabolei—cât şi fiindcã e o parabolã chiar despre predicat, despre cuvântare, despre rostirea cuvântului. Cuvântul Lui Dumnezeu dã savoare existenţei, afirma misionarul; iatã o accepţie nouã a savorii.
Întâlnire cu un autor, cu o scriere.
De la 7 ½, citesc Lubac, cu încurajare şi pace, pânã la semnul de la Elena (la 23 de z. de la ultima convorbire; la 19 z. de la ultimul ei apel). Am citit ceva despre calvinism, anabaptişti. Calvin—la Watson, romanciera americanã—şi trad. tendenţioasã.
Postarea despre scrierea lui Marsh—ultimul drum la Sibiu—penultimul drum la Bârlad—gerul—instalatorii—ghetele.

‘Înţeleg aşa de bine religia’.

Marţi seara—fumez şi, dupã mai bine de cinci ani, recitesc jurnalul lui Leclerc. Care e informativ pentru lumea scrisului catolic francez, pentru ce se scrie la francezi. La pg. 56, ‘reflecţia’. Imaginea laicului rãtãcit, pierdut între sutanele preoţeşti. ‘Precizie, eleganţã şi adâncime’.
Vina de a se fi fãcut din viaţa mea personalã un spectacol, un bâlci.
Aflarea între astfel de coapse zdravene (tânãra blondã, rochia; copila şatenã, ieri—orã; coapsele copilei şatene; tânãra decoltatã).
Rugãc. schimbã ceva; eu asociez fatalismul calvinist cu silniciile, cu contemplarea impasibilã a silniciilor, cu perspectiva esteticã asupra ticãloşiilor. Gândesc ca un rãsãritean, iar teologiile predestinãrii mã revoltã.

Azi, tarabe—la 12 z..
Antologia ‘Trenul de noapte’& douã cãrţi despre Cantemir (Bãdãrãu …)& cãrţile ginerelui lui Pasteur.

Ceea ce Iisus ar fi numit ‘dreptatea farizeilor’.
Prin însãşi existenţa lui, omul drept judecã lumea.
Vulnerabilitatea& necurãţia, agravarea. 6 z.& jucatul, cruzimea.
De la 9 ½, 12 ţigãri.

Ieri searã, vin., un cuplu cu un copil; el se uita dupã o tânãrã impozantã, iar soţia, o fatã cu sânii ascuţiţi, umflaţi, dupã mine.
Gândul zãdãrniciei. Zãdãrnicia a toate.
½ verii. Gândul iernãrii.
Teologicul existenţei şi demnitatea trãitului rãmân înafara scrierilor.
Lang, Gracq, De Quincey, antologia. Bineînţeles cã poemul în prozã meritã scris—la nivelul lui De Quincey, Rimbaud, Gracq, Baudelaire—în pofida şarjei lui Lang, care se declara agasat de genul acesta.

Sb., de la 12 ½, 10 ţigãri. Dentalgie.
Nu doar cã ea îmi dãdea antispastice în dentalgii—însã tratamentul funcţiona. Prostia ar fi fost aceea care ar fi râs—deopotrivã de terapie, şi de credulitate.
‘Cei care vor sã facã mai mult în viaţã, decât numai sã citeascã’.
Cele 7 z. (dum.—azi).
Fiindcã ieri, vin., am regãsit eseul lui Landry despre De Quincey (dealtfel, ceva enervant, neplãcut; însã Landry are, altundeva, remarci despre citit—la Stevenson, etc., şi bibliofilie), am reluat azi şi alte eseuri, aşa de stângace şi şcolãreşti, ale aceluiaşi—iar în acela despre Lamb am gãsit citatã o paginã a lui Hazlitt; menţionarea lui Junius mi—a amintit cã, odatã, mã interesam, avid, de lecturile lui Hazlitt şi Lamb—de ceea ce citeau aceştia doi—poate cã ajunsesem la asta prin cusurgiul Kurp …--aşa cã mi—am amintit şi de întâiul cuvânt al primului meu blog …. De Hazlitt am ajuns sã mã interesez fiindcã îi plãcuse lui Stevenson; nu prin De Quincey şi Coleridge am ajuns la eseistica lui Hazlitt—ci prin Stevenson, cãruia îi plãcea.
Fumat—de la 6 la

Dezlânarea—tomistul şi ortodoxul francez—colţul rãsfrânt—alegerea exemplarului.
Dum., cârnaţi.
Mitropolia, cinema, tarabe. 6 l.. Tratatul. Aniversarea anticipatã.
Dum., de la 8, fumat. (Ieri: 6—2.) Ieri, Hazlitt; vin., De Quincey—şi literatura licenţioasã.
Grãdina, jocuri, muşeţel. Nu suport gândul de a o şti a altuia.
Nicoll (despre ‘Marner’).
Cãrţi vechi citeşte şi Landry (Blackmore, Borrow, Marryat, Ouida, Nicoll, Birrell—pe care—l recomandã mereu, Holmes, Mencken, Hackett). Cel mai mult îi plac Birrell, Cecil, Holmes, Mencken, Maugham.
Episodicul—Nicoll, Hazlitt (Rousseau, ambii romancieri englezi).
A studia ‘dramaturgia’—adicã funcţionarea, glisarea unei naraţiuni, a unui roman—a testa. Adicã, ceea ce convinge, literar—şi în ce fel.
Macaulay. Cecil.
Nicoll.

Luni seara—citesc despre cartuzieni şi calea cartuzianã.
De la 10 ½--fumat.

Marţi—de la 4 ½--12 ţigãri.
Cititorul de SF (un Pohl, cred).
Lui Gracq îi displãcea naratorul pãrtinitor şi locvace, volubil, flecar; însã tocmai acesta face farmecul vechiului roman englez. Tocmai naratorul care ‘intervine’ mereu în povestire, întrerupând—o. Digresivitatea lui Sterne e, poate, apogeul acestei abordãri. Ideea este, probabil, de a aprecia compania ironicã şi bonomã a naratorului. Poate cã tocmai de la englezi învãţase, sau deprinsese Beyle, acest lucru.

Reascult a doua simfonie a lui Borodin; la compozitorii romantici, elementele folclorice nu mai conteazã ca folclor, ci sunt ingrediente.
În drum spre hotelul Elenei, mã gândeam la cei trei bãrbaţi—Greville, Rochester şi Beckford. Pe Greville l—am întâlnit citat prima datã la Huxley, într—un eseu citit acum 14 ani, vara; eram încã sub impresia criticii lui Eliot, nãdãjduiam sã gãsesc la Piru ceva asemãnãtor pentru premodernii noştri—nu aveam noţiunea actualitãţii poeziei. Nu concepeam gusturi mai catolice decât ale lui Eliot; de atunci, şi despre Eliot, ca şi despre Pound, am gãsit aprecieri dupã care proza le surclaseazã poezia.
Seara—fumat, din nou articole (acelea de acum peste 27 de l.—aproape 28 de l.).

Joi—recitesc lista conservatorilor, de 100 de cãrţi—cele mai rele, şi cele mai bune.
Fumat—pânã la

Beri—cinci ieri (joi), trei în ajun (bãute devreme), trei marţi.
Vin., de la 5—14 ţigãri.
Gib, Ibsen, antologia ‘Trenul …’, ‘Oţelul”& ‘Garda’.
Vin., fumat: 5—11 ½; 8—2 ¾.

La Missã de searã, la catedralã, vicarul a predicat despre asemãnãrile Împãrãţiei—Jeremias (pronunţat ‘Geremaias’), parabole gemene, truda bijutierului, cele douã soiuri de sfinţi (sfinţii nativi, şi convertiţii), monahul ca om al esenţialului, simplitatea (simplitatea cere strãdanie, altfel e simplism), prisosul—ceea ce nu meritã fãcut, despovãrarea de ceea ce disipeazã.
Altfel, nu sunt sigur cã un cãutãtor sârguincios e un convertit, cã are nevoie de convertire; dimpotrivã, unii convertiţi sunt în situaţia celui care aflã comoara în ogor. Cred cã bijutierul Lui Iisus e un cãutãtor, nu un convertit; cu toate cã un Levi poate ilustra ambele ipostaze—cãutãtorul pãcãtos.
Cele mai frumoase vorbe ale Evangheliei sunt acelea finale, despre ‘cele noi şi vechi’.
Reţinusem deconcertantele cuvinte ale Sf. Pavel despre predestinare; abia la predicã, atunci când vicarul a predicat şi despre Solomon (înţelesul înţelepciunii), am realizat cã fusesem prezent şi la întâia lecturã.
Cinã cu şaorme şi cola rece.
Suficienţa cãrţilor, remarcatã de naşul meu, ca refuz precoce al lumii şi al realitãţii.
Climatul pe care îl defineau englezul, italianul, belgianul, ortodoxul francez. Bonomia, largheţea.
I—l prefer pe Woods (pentru un film despre lupte), lui Wood.
Fumez în grabã.
Fumat, ceaţã, dansul, tehui.

Un deceniu de când n—am mai vorbit cu Roxana.
Ceaţa din zori.
Vârsta.
Deşteptarea—la 2 ½. De la 2 ½, fumat. Ieri, am fumat jum. din primul pachet pânã la 6 ¼ (înainte de Missã), şi restul de zece ţigãri, de la 8 ½ la 11. Al doilea pachet l—am fumat la bere, de la 11 ½ la 5 ½, în zori (am scris pânã la 4 ¾--formatul de adnotãri şi racursiuri şi carta criticii—crezul meu critic).
Neacceptarea femininului. Crisparea.
Rãbufnirea impulsurilor pedofile, la 15 ani.
De la definirea înţelepciunii cerute de Solomon, vicarul ajunsese, ieri, la predicã, la monahul—om al esenţialului, alegerea celor simple, despovãrarea de prisosul vieţii—gândul plãcut al despovãrãrii de prisosul vieţii, de cele de prisos, de surplusuri, de balastul vieţii, de lestul împovãrãtor.

Am reînceput sã beau în urmã cu şase ani, dupã 2 ½ ani (sem. IV—sem. VIII) în care nici nu atinsesem alcoolul; la un moment dat, am bãut cu ceva convingere. Acum beau ocazional, dar niciodatã convivial.
Azi, italianul, pe care l—am numit în trei feluri—numai numele, edituri—fantomã sudice—cu ambele prenume—cu titlul ierarhic, ‘Cardinalul’.
Atunci când cititul însuşi e deajuns, e suficient, trãirea, simţirea, bucuria.

Roxana, Mihaela Ch., Mirela, Rodica D., nevasta hazlie, Ionela, sânişorul întins al unei eleve, blonda cu fustã scurtã, eleve, Dana, fâşneaţa, tânãra rapidã—locul (dum., purtam sacoul), dosul unei copile—seara, Irina.
E., Dana, Elena, blonda cu fustã scurtã, fâşneaţa.
Binele prezent—Roxana, Mihaela Ch., Mirela, Rodica D., Ionela, Dana; înainte—Mãdã. Aerian& aiurit. Deprins numai cu cãrţile.
Aceste zadarnice cataloage şi liste de femei.
Elena, Mihaela, tânãra—orã, şatena decoltatã\ ed., degetul. Rusalii: ambele copile. Evreica.
Caracteristica scrierilor clasice—bucuria domoalã, satisfacţia. Sunt scrieri ale prezentului.
Negativul—Liz, Raluca L., Ramona C..
Marţi seara, trei evenimente neplãcute (bancnota, licheaua, taparea& uleiul, prãjeala, ouãle jumãri& buzunarul, orã). Azi, despre ouãle jumãri şi hepatalgii.
Lingeria—azi.
Pleavã. Tehui. Agerimea. Complexat. Feminismul—joia—rugãc.—‘poate’—inspiraţia& tel.—sb.& Grãdina—mi., ceaţã—vin.& luni—strategia, încercarea de tapare, urmãrile indiscreţiei.
Fumat pânã la 3. Dupã bere, cola şi cafea.

Mãdã, ’94; Kamoze, fumatul, culoarul. ’96. Rânjetul. Unchiul, la vie.
‘Foarte inteligent, foarte naiv, foarte pueril, bine intenţionat.’
Pânã la 32 de ani, nu mi—a trecut prin minte nici cã iubirea existã, nici cã ar putea sã mã iubeascã cineva.
Bucuria nu înseamnã numai extraordinarul. Rutina nu contrazice bucuria. Existã bucuria în obişnuit, în deprinderi, şi în repetare. Bucurii autentice nu sunt numai acelea neobişnuite.
Ascult Bechet.
Tel., azi—abia la al patrulea moment—sau al cincilea (zorii; cãtre amiazã; amiaza; toaca; 6)—revocarea dorinţei de ieri, de a ne mai vedea. Baia.
JamWo& Boutang& simplitatea& Landry& ‘pag.’—cf. ieri& englezii—umoriştii, scrieri.

Ieri (joi)—unisonul& inteligibilul& bunul simţ& preotul, Pãrinţii, scrierile semnificative. Azi—palparea, obiceiul englezilor, sc. XVII—XIX, istoria curtãrii.

Întâiul sonet despre rugãciune al lui Herbert e cea mai încântãtoare invitaţie la rugãciune: rugãciunea e definitã ca ‘transpunerea într—o orã a lumii celei în şase zile’, ‘om bine îmbrãcat’ şi ‘suliţã ce strãpunge coasta Lui Hristos’.
Ea mai e şi ‘vârsta îngerilor’, ‘Rai în cele obişnuite’, ‘Calea Lactee, pasãrea Paradisului’. Sonetul aminteşte de litanii. Ingeniozitatea metaforelor şi a transpunerilor e neegalatã.

Cei şapte romancieri recomandaţi de baptistul Gordon. (Probabil cã doi dintre ei ţin de literatura nepretenţioasã, ‘uşoarã’—indianul şi biologa; mi—am amintit de sarcasmul despre versurile imnului anglicanului—nivelul intelectual, ‘fruntea’, tâmpla, arcada. În registrul muzical, sunt Denver şi Cash. Pe de altã parte, douã dintre romanele recomandate de baptistul Gordon sunt despre muzicã.)
Gordon înseamnã romanele şi muzica.

Romanciera canadezã—Ep.—însã, înaintea tuturor, cinefilul cusurgiu, care discuta ecranizãrile, şi catolicii.
Cinefilul cusurgiu a girat—o, şi catolicii. Deasemeni, Chesterton, în istoria lui literarã, şi … Capote.

Buechner şi catolicul Brown.

Brown e, pentru necatolici, una din emblemele catolicismului—împreunã cu Kűng, Schillebeckxs, Rahner, Merton, Chittister, Taft, câţiva teologi latino—americani, Pennington şi Wills—aceştia sunt, pentru necatolici, catolicii care conteazã, catolicii semnificativi. Câţiva dintre progresiştii moderaţi (Kasper, v. Balthasar, Ratzinger, Lonnergan) au oarecare prestigiu. Însã interesanţi pentru necatolici sunt liberalii.

Singurul (blogger) creştin pe care—l mai citesc e un baptist.

Marţi, de la 1 ¾, fumez.

Mãrturisirile de bibliofil ale baptistului.

Muzicã& cãrţi subţiri& recitit.

Postãrile baptistului despre recitit, Dna. Goudge; baptistul vrea cãrţi lizibile, romane lizibile, nu pretenţioase.

‘O persoanã mereu îngrijoratã cã cineva se simte bine.’

Am primit binecuvântãri de la un baptist.

Teologii spun cã nu Îl pot gândi pe Dumnezeu—ca şi cum ar putea gândi mãcar alte fiinţe; omul nu poate gândi nici mãcar altã fiinţã—în dinamica şi insesizabilul ei.

Existã romane şi romancieri, teologi (Buechner—cu şapte postãri, John Colwell, Lacugna; Dale, Denney şi Forsyth), biblişti, muzicieni, poeţi menţionaţi neocazional; postãrile despre câte unii trebuie reunite de sub diferite generice. Obişnuieşte sã reciteascã. Are deprinderea de a reciti.

E bizar cã pretinsele defecte ale lui Barth sunt descoperirea lui Bultmann—nimeni altcineva nu le—a mai sesizat şi remarcat—decât Bultmann, şi cohorta de veleitari gata sã încuviinţeze. Dar nu e o criticã ce sã îi mai fi fost adusã lui Barth de cãtre comentatorii competenţi, nimeni nu i—a mai reproşat asta, nici nu i—a tãgãduit proprietatea lexicului. Cu alte cuvinte, vreau sã spun cã Bultmann e singur în a—i reproşa lui Barth inadecvarea filozofiei inconştiente, preluate.
Mai mult—pentru unii, ‘vechea ontologie, patristicã’, nu e nici un defect, nici potrivnicã intuiţiilor lui Barth, ireconciliabilã cu acestea, fiindcã Barth nu e revoluţionar într—un mod care sã invalideze şi desfiinţeze vechea ontologie. Bultmann era tendenţios, unilateral şi tributar modei filozofice. Iar ca teolog, cei mai mari nu vãd în el pe egalul lui Barth.

Torrance despre Sf. Atanasie, Calvin şi Barth. Sf. Atanasie la Torrance şi la dominicanul olandez (cf. lui P., paradoxul).

Simpatie şi compasiune. Teroarea scuzabilã.

Antonie al Surojului despre înţelesul iubirii—Sf. Isaac despre caritate sau milã—baptistul despre şase cãrţi recitite—baptistul despre cãrţile scurte, ‘subţiri’.

Scrierile, lucrurile antologate de ortodox încurajeazã.

A îi citi pe Pãrinţi cu francheţea preotului şi a romancierei americane.

Englezul, ortodoxul, abatele apreciazã ‘Imitarea …’ (care provine dintr—o mişcare catolicã mai nouã decât originile benedictine), o recomandã.

Creştinismul e ‘puţinul preţios’, ‘puţinul care conteazã’—ceea ce citea preotul din cartea romancierei americane. Creştinismul resimţit ca filozofia, şi ca adevãrul, ca piscul. Nu catehismul Romei—nici fulminaţiile de la Atos—ci gândirea vie.

La un moment dat, baptistul remarca faptul cã a citit de patru ori romanul Dnei. Goudge, recitea a treia oarã ‘Dumnezeu pentru noi’ al Catherinei Lacugna. E adevãrat cã nu conteazã cãrţile citite—ci numai acelea recitite.

Ceea ce pierde sau rateazã ‘detaliul’—prin generalizãri.

Cãrţile recitite de baptistul Gordon—Kingsolver, Shields, Godwin, MacLaverty, Potok, Seth, Davies, Tyler, Greene, 2 x Saint—Exupéry, Goudge, Keizer, Malone, Sheppard, Lacugna, DB, englezul, Moltmann, Neil, Drinkwater, Vanstone, Matthiessen. Înafarã de menţiuni ocazionale (Lacugna, Moltmann, biblişti, teologi scoţieni, Merton, scrisori, poezie, literaturã religioasã, etc.), baptistul are trei postãri despre recitit—în care numeşte întâi zece romane—apoi nouã cãrţi (între care, douã romane numite anterior)—apoi, şase cãrţi—dintre care cel puţin unul nu e roman—şi probabil cã nici Malone.
Tyler, Saint—Exupéry, Merton, câţiva poeţi, nişte teologi scoţieni, unii biblişti apar ca autori preferaţi.

La el, experienţa recitirii e mereu reiterarea bucuriei, nu e niciodatã dezamãgitoare, decepţionantã. Nu reciteşte pentru a consemna dezamãgiri.

Schillebeeckxs a avut o viaţã fericitã: a citit şi a scris. Pentru a sesiza anvergura gândirii lui, e nevoie, ca şi pentru Barth şi Rahner, ca mai întâi sã cunoşti tot ce a scris. El, Kűng şi Rahner sunt marii teologi ai catolicismului; germanicii au impus direcţia.

Poate cã francezul ‘Morgan’ are dreptate, iar eu sunt, de fapt, un social—democrat.

Dogmatica Pãr. Kűng, sau, cu un termen care—mi displace, ‘teologia lui sistematicã’, e ‘A fi creştin’.

‘Cuvânt şi Tainã. Eseuri biblice despre Persoana …’.
‘Exegezã şi dogmaticã’, a lui Vorgrimler.
Rãspunsul dat lui Robinson.
Predica despre Sf. Albert cel Mare.
Articolul din ’80 despre ‘teologia eliberãrii’.
‘Noua paradigmã a teologiei’.
‘Teologie şi eliberare’.

Simplitatea şi jargonul; mi se pare cã baptistul Gordon l—ar plasa pe Schillebeeckxs printre teologii ‘cu jargon’.

Cãrţile, articolele şi recenziile belgianului.

Kűng a fost lãudat, ca şi Loisy, pentru limpezime—altceva decât jargonul existent la Ratzinger, Rahner (blamat chiar şi de fratele sãu), Schillebeckxs.

Instinctul de a diferenţia, deosebi, distinge, nu de a amalgama şi contopi.

În general, stânga teologicã a avut tendinţa de a coincide cu stânga politicã, cu stângismul. Reformismul teologic a coincis cu acela politic.

Dra. O’Connor era ca şi romanciera americanã în privinţa lui Barth; o a doua mãrturie semnificativã. Scriitoarele americane şi Barth. Doi catolici elveţieni şi douã autoare americane.

Nu ştiam ce se mai gândeşte despre calvinistul Brunner; baptistul Gordon îl preferã lui Barth, pentru inflexiunea cordialã.

Literatura scoţianã dialectalã.

Femeile şi preoţii catolici elveţieni tind sã îl placã pe Barth, şi tind sã le placã scrierile lui.

‘Predicile nerostite’.

Când e vorba despre identitatea Lui Iisus, mintea e sortitã sã ricoşeze, sã gliseze neîncetat.

Mã gândesc cã orice definiţie, orice enunţ are o ‘crustã istoricã’, de care abia generaţiile ulterioare devin conştiente. Ceva dateazã inevitabil. Survine o dezintegrare.

Dumnezeul biblic e un Dumnezeu participant, nu ‘impasibil’; desãvârşit, da, însã participant—semn cã evreii gândeau desãvârşirea dupã alte coordonate decât acelea pãgâne.

Boff a fost avizat de Rahner; ca şi biblistul Johnson, s—a rãspopit.

Valoarea mântuitoare şi rãscumpãrãtoare îi revine Persoanei, şi nu morţii Lui Iisus—dincolo de delirurile sacrificiale ale ‘Tradiţiei’. Jertfa Lui Iisus a fost altruismul, nu supliciul şi moartea pe Cruce.

Ideea ‘viitorului deschis’, a lui Tresmontant şi Hart, întâmpinã o obiecţie insurmontabilã: indefectibilitatea şi negreşelnicia Bisericii (pentru care se poate invoca fãgãduinţa Lui Iisus—cu toate cã existã şi dilema Lui Iisus, referitoare la ‘gãsirea credinţei pe pãmânt’, ceea ce ar sugera îndoieli despre soarta Bisericii şi indefectibilitatea ei) şi preştiinţa Lui Dumnezeu.

Simplitatea expresiei (Sf. Leon I, Sf. Toma) înseamnã adâncime, nu simplism. Sfinţii Leon şi Toma sunt, în scrisul lor, simpli, fiindcã sunt nemãsurat de adânci. Simplitatea nu e simplã. Simplitatea nu e pasivã. Cere dexteritate. E despovãrarea de surplusuri.

Femeile nu ar trebui sã plângã în faţa bãrbaţilor; cu atât mai puţin, în faţa celor care le umilesc. Ea plângea în faţa lui, nu se reţinea.

Inteligenţa lor şi—a pierdut cordialitatea, firescul şi afabilitatea, dacã le va fi avut vreodatã.

Agerimea.
Cãrţi şi scris—simplitatea harului [romanele geologului rus& tratatele teologice franceze& ziarele]& strãdania (şansa de a fi un JamWo).

Judecând dupã rezultate, GS citea mai mult decât mine—poate nu ‘8—10 ore’, însã nici 0. Hiatul de 2 s..

8—10 ore& cuplul& Loara, cele câteva pag..
Elasticitatea. Agerimea. Delãsarea. Acum un deceniu—pretextul cu testele.

Mazãre cu carne& vinete, brânzicã cu roşii. Dorul dupã legume—mazãre, cartofi, tocane, mâncarea gãtitã.

Frumoasã, curatã, tânãrã şi gospodinã.
Gãtitul.

Eco, Márquez (şi alţi latino—americani), Pennac, Santana, Puric—semi—intelectualitatea.
Breban, capodopera (policierul), senzaţionalismul psihologic; Leroux şi Leblanc, ‘Lupin’, FMD şi argentinianul. Ifose.

Somptuozitatea cultului nu stimuleazã, ci înãbuşã spiritualitatea.
Danneels cere simultan simplitate şi mister.
Simplitatea—Danneels, Tournier, Ralea, evreul argentinian. Eseiştii şi gânditorii ‘lui’ Landry (nu numai Bagehot, Nicoll, Maugham, Birrell, Cecil, Mencken, Holmes, Leacock, Stevenson ca eseist). Lizibilitatea şi plictisul. Calitãţi de moderaţie. Estomparea individualitãţii.
Monahul—om al esenţialului—despovãrarea de prisosul vieţii, de surplus. La simplitate ajunge numai cine a atins adâncimea. Restul e simplism. Mai ‘metafizici’ sunt capadocienii neechivoci—Grigore Bogoslovul şi Vasile cel Mare.
Aceasta e calea regalã a simplitãţii—Vasile cel Mare, Grigore Bogoslovul, Evagrie, Leon I, Toma. Ceea ce pare ‘simplu’, e aşa fiindcã a fost bine gândit şi iscusit formulat. Simplitatea nu e para mãlãiaţã. E rezultatul strãdaniei.
Simplitatea cursivã.

Ghettoul SF. Convenţiile. Aşa se face cã SF e numai ceea ce se publicã ‘drept SF’—în ghettou. Lewis s—a închipuit un Milton cu recuzitã SF. Asemãnãrile cu Tolkien sunt mai restrânse decât deosebirile.

Asceza organicã, şi aceea mecanicã, silnicã.

Pe de altã parte, Cardinalul Martini are nevoie de Lonnergan—şi de şaradele gnoseologiei. Un filolog se adreseazã direct unui epistemolog—un alt iezuit.

Teologii schismatici de prim ordin (Lossky, Pãr. Bulgakov, Sf. Pavel) sunt consideraţi interesanţi—însã nimeni nici nu s—ar gândi sã îi compare cu Barth, Bonhoeffer, Rahner, Schillebeeckx, Kűng. Sunt mai degrabã de ordinul câtorva dintre teologii latino—americani ai eliberãrii, etc.. Interesanţi, notabili, remarcabili—însã nu mai mult; şi e vorba mai ales despre ruşi. Ei par, mai ales, exotici şi neconvenţionali, ilustrativi pentru ‘Zenul creştin’. Nimeni nu vede în ei giganţi teologici, ci figuri exotice.

Cãrţile lui Ratzinger de dupã venirea lui la Roma sunt acelea ale unui funcţionar curial, ale unui om al aparatului Romei. Poate cã tendinţa a început înainte, odatã cu numirea lui ca Arhiepiscop. Aşa se explicã nota de placiditate, de largheţe anostã. Sunt cãrţi care spun numai cât îi îngãduie funcţia bisericeascã—şi politica Romei. De aici, moderarea, atenuarea. A dispãrut incisivitatea din anii ’60. Nu mai scrie teologul independent şi emancipat, ci purtãtorul de mitrã şi, apoi, funcţionarul roman. Funcţia dicteazã conduita literarã. Scrie în limitele funcţiei.
Trãsãturile tinereţii n—au dispãrut, dar s—au atenuat, s—au estompat întrucâtva, nu mai sunt nete. S—a pierdut aplombul.

Imbecilitatea complice, ‘amilduirea’. Tonul de cloşcã, de gâscã imbecilã, complicitatea îngãduitoare şi afectuoasã. Izul de prostie greţoasã, cleioasã—cititoarele Ep. Sigrist, ale patrologului, ‘praxisul’—accentul de aferare şi de complicitate indulgentã—‘sub ochii binevoitori, complici şi aprobatori ai …’. Oamenii care s—au prins cum merg lucrurile.

Cel mai important lucru al fiecãrui om, al oricãrui om, e viaţa lui, existenţa lui, cum trãieşte—‘Nebunule, …’.

Artificialitatea religiei oficiale, artificialitatea reprobabilã şi silnicã, pe drept denunţatã de Rozanov—şi de anticreştini—de Merejkovski în scrierea lui despre Gogol. Singura învãţãturã de la maicã—mea e cã nimic nu întrece în importanţã comuniunea cuplului, iubirea sexualã, împerecherea—tot restul e pleavã.

Ipocrizia paulinã& citirea Bibliei& ‘Mãrturisirile’& nanistul& ‘înţelegerea religiei’& rãscitirea& baptistul şi romanele& farizeii& trufia, orgoliul, impresia.

‘Maicã—mea, care citeşte Biblia de …’.

O logicã geneticã, scrie Tresmontant, o logicã a genelor, guverneazã atracţia, dicteazã iubirea sexualã. Nu e nimic arbitrar, ci simţirea unei compatibilitãţi genetice; şi, pe de altã parte, unicitatea fiecãrei iubiri. Existã multiple compatibilitãţi genetice; probabil, un numãr mare. Atracţia mutualã traduce compatibilitatea biologicã.

Tarabe—italienii—romanciere victoriene—evreica—impulsul—cursuri—listate.

Diagramarea. Trecerea la diagramã. Adicã, reprezentarea abstractã, neconvingãtoare.

Substratul biologic al atracţiei, şi al iubirii sexuale; e ceva obiectiv, ceva dat, nearb..

Cu linii sinuoase, dantelate şi şerpuitoare. Anatomia femininã.

Ceea ce Schopenhauer numea echivocul sau ambiguitatea, e prezenţa Sf. Spirit, echivocul existenţei, imposibilitatea ‘naturii pure’, sau a ‘societãţii pure’—sau, ar spune panenteiştii, chiar a ‘Cosmosului pur’. Mai existã încã un factor. Sau: ‘e asta, şi nu e asta’. Adicã: omul, individ şi societate, nu e explicabil în termenii proprii, în termenii postulatei ‘naturi pure’, o ficţiune abstractã. Întrepãtrunderea de lumesc, cãzut, banal şi har. Coexistenţa lor.
Aceasta e încã una din aporii (unime/ Treime, unirea ipostaticã, atotputernicia harului/ pelagianism). Se rãmâne, noţional, la aceea cu care se porneşte. Dacã porneşti de la unime, eşti monoteist.
Uneori, Biserica nu condamnã ideea, sau principiul, ci forma exageratã, dezechilibratã.

Convingerea şi mecanismul (cel mai urât mers al lucrurilor). Cele şase ocazii.

Mintea femininã e ditributivã, fiindcã iubirea femininã are natura ocrotirii şi e necesar sã fie compatibilã cu alte preocupãri, nu e o smulgere, o extragere, ci o coordonare, o aţintire distributivã; iubire pe cât de adâncã şi simţitoare, pe atât de neintruzivã.

Autori a cãror viaţã nu le ‘explicã’ scrierile—lucrul s—a spus şi despre tipograful Richardson, însã şi despre militarul (artilerist, mi se pare) Laclos.
Azi, marţi, despre clima scandinavã.

Gândul planului secund; eroarea e de a cãuta în planul întâi ceea ce ţine de planul secund, al raporturilor.

TREI ŞCOLI: vechea şcoalã franciscanã era augustinianã—scotismul e mai aristotelician şi mai puţin mistic—iar tomismul e deopotrivã mai augustinian şi mai aristotelician decât scotismul. Altfel, trebuie cãutat adevãrul lucrurilor, nu al doctrinelor. Atuul scolasticii era bunul simţ, baza de discuţie, platforma comunã, deschiderea. Ca şi duelurile cavalereşti, disputele trebuiau primite. La moderni, întrebãrile lui Blaga nu îi pot fi adresate lui Arghezi, ale lui Barbu, lui Bacovia, ale lui Vinea, lui Voiculescu—ale lui Lorca, lui Valéry. Lexicul nu mai e comun. Lipseşte chiar premisa acordului. Se preferã ‘înţelegerea’, ‘interpelãrii’, abordãrii negative.
Sf. Ioan Damaschin, Nil (unchiul), Sf. Marcu şi Ghenadie—voga aristotelismului.

Trebuie observat cã Ratzinger n—a pornit de la tomism—însã tot de la un scolastic—printr—o decizie, e drept, cam de conjuncturã—sugestia primitã de la profesor al lui—scolastic pe care, însã, se spune cã l—a rãstãlmãcit—şi, de fapt, falsificat.

Ceea ce nu mã reprezintã.

Iubirea sexualã nu e epifenomenul reproducerii—ci reproducerea e epifenomenul iubirii. Darwiniştii şi bigoţii pãcãtuiesc prin acelaşi reducţionism. Iubirea sexualã e un fenomen organic, care comportã mai multe laturi. Nu e evident cã apropierea eroticã trebuie sã aibã o finalitate unicã.

‘Facerea’ nu reprezintã adevãrurile biblice cele mai venerabile—ci o teologie evreiascã destul de târzie, ulterioarã Proorocilor.

Discuţia despre sfinţirea prin credinţã sau prin fapte rãmâne o dezbatere terminologicã şi semanticã—şi, ca atare, în mare parte oţioasã. Erezia capitalã a luteranismului rãmâne imputarea exterioarã, atribuirea sau îndreptãţirea dinafarã, exterioarã, care nu metamorfozeazã, care nu preschimbã cu adevãrat omul—ci numai condiţia lui juridicã. Se poate conveni, de fapt, orice despre sfinţirea prin credinţã. Supãrã corelatul ei dogmatic, imputarea exterioarã. De aceea, mi se pare absurd sã se vorbeascã despre teozã în teologia luteranã—aşa cum a devenit moda, şi despre înţelegerea luteranã a teozei, despre teozã în teologia lui Luther.
Abia cu ‘simul justus et …’, Luther desfiinţeazã treptele sfinţeniei, ‘locurile’, gradele, mãsurile, ‘pocalele’.
Ideea îndreptãţirii prin credinţã nu e rea; nici n—ar avea cum—fiindcã e şi biblicã. Nocivã, însã, e concluzia: imputarea exterioarã. Firea umanã redusã la un scrum nereformabil, nelogodibil, incapabil de dumnezeire, la un gunoi abject. Aceasta e greşeala luteranã. Aici se surpã soteriologia lor.
Încã ceva: mântuirea, izbãvirea se face prin credinţã. Însã nu decurge mecanic din aceasta. Credinţa e condiţia necesarã, însã nu şi suficientã a mânturii; vorbesc despre credinţa predicativã, ‘pozitivã’, la care cred cã se gândea şi Luther—credinţa ca afirmare conştientã, şi deliberatã, a ceva.
Credinţa e un har, sau un dar, nu o lucrare omeneascã—şi, în niciun caz, o decizie; ca sã rodeascã, e necesar ca omul sã şi acţioneze în conformitate cu ceea ce a primit—fiindcã, dincolo de zãdãrnicia maximalismelor ascetice, nu acţioneazã în zadar.

Asortãrile iubirii, ineditul lor.

Vorbesc ca un latinist. Scandarea. Englezii.

Ceea ce nu mã reprezintã. Cu ce ies. A merita. Dezobstruat.

Gãtitul (vinete, mazãre)& prãjituri. Pentru mine, cine îmi dã mâncare, îmi dã afecţiune. Cine mã alimenteazã biologic, o face şi afectiv.
Iisus aprecia mâncarea, şi mâncatul—cãci vorbeşte des despre mâncare şi mâncat, despre prânzit, ospeţe, etc..

Romane vaste care displac nu fiindcã sunt realiste, ci fiindcã sunt numai convenţionale, terne şi, de ce sã n—o spunem, ipocrite (triada Du Gard, Duhamel, Romains). Însã îşi au cititorii şi cinstitorii lor.
Se spune cã, asemeni lui Druon, ele provin din Zola; eu i—aş adãuga pe Vallès (dacã n—am greşit accentul, ceea ce e probabil) şi pe Rolland—idealistul.
Le lipseşte acuitatea lui Beyle, justeţea, originalitatea—nu ingeniozitatea, ci, tocmai, justeţea.

Tripticul—cascada—sã n—o vreau pe stãpânã—sã o vreau pe slugã—sluga sã fie şantajabilã—şi o cârpã.

Romancierii ‘lui’ Hazlitt sunt Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Lesage, Cervantes, Mackenzie, Scott—cãrora li se adaugã, ca artã a naraţiunii, şi nuvelistul Boccaccio--câţiva dintre ei conteazã şi ca umorişti—în mare, literatura sentimentalã şi aceea picarescã; neruşinatã moderat licenţioasã. Îmi amintesc aprecierea despre Lesage a lui A.—însã, curios, nu şi pe aceea a lui ÉF, din antologie.
Numai un romancier francez, şi un nuvelist italian. Iar pentru Hazlitt, Cervantes era girat de Smollett şi Fielding. E interesant cã acest lakist nu indicã niciun roman gotic.

Iubirea în zori, la mare.

Cinstea sexualã şi financiarã.

Istoria literarã englezã spune cã modelul picaresc al lui Fielding era francez (nu spaniol)—iar modelul spaniol (care, ce e drept, chiar exista), nu era picaresc—ci umoristic. Cu alte cuvinte, nu de la spanioli derivã picarescul lui Fielding, ci prin ‘filiera francezã’, prin medierea francezã.

Imaginea decrepitudinii bãtrânului Kuprin.

Figurile tutelare ale scrisului meu sunt Rochester († 1680)—la care existã versurile, actriţele şi dramaturgia (Etherege, Fletcher, Howard, Settle, Fane, Davenant, ‘Sodoma’—dramaturgie englezã pe care a inspirat—o, sau la care a colaborat, sau chiar scrisã de el însuşi) şi romancierul Richardson, tipograful.

Tenacitatea plãcerii—în literaturã şi în viaţã—vin. şi ieri (luni).

Regulatul nu are nevoie de prolegomene filozofice, de intelectualizare, de un preambul speculativ; trebuise de la 13 ani—sau, de ce nu, de la 8—9, cât aveam la acea petrecere a adulţilor, la care ne nimerisem şi doi copii.

Nesaţul, tenacitatea şi vigoarea.

Mã gândesc cã existã o laturã Fielding a lui Beyle—nu numai cu Sorel—care e ‘Tom Jones’ al francezului—ci şi, deopotrivã, sau mai ales, cu ‘Lamiel’. Beyle chiar avea, într—un fel, şcoala vechilor romancieri englezi.

Frumuseţea.

Calambururi ieftine.

Raţiunea.
Raţional.

Richardson, Fielding, Thackeray, Meredith, Trollope.
Wordsworth, Coleridge, Southey, Lamb, De Quincey, Hazlitt, Keats, Shelley, Byron, Tennyson.

Richardson, Smollett, Ricoeur, Ignatie, ‘Lapham’, Rousseau.
Iezuitul& Antonie& Sorge& istoria& Brentano& Daniel& Petrescu& Dna. Hill& Walser.

Greville, Rochester, Beckford. Fuller, ‘istoricii populari’ englezi (cercetãri originale, publicate ca istorie lizibilã),

Akutagawa, Queneau, Leonov, Greville, Puşkin, Byron, Shelley, Ionesco, Musset şi Inclan—autori de Lesedrama.

Landry m—a fãcut curios despre eseurile lui Borrow, Butler, şi mai ales Galsworthy, Goldsmith, Maugham, Meredith, Hackett, Bagehot, Birrell, Cecil, Holmes, Mencken, Nicoll, Thackeray, Macaulay.

Fiecare lucru, spune unul dintre cei câţiva filozofi clasici americani, e liric în esenţã, comic în existenţã, tragic ca soartã. Mi se pare cã acest enunţ abstract a surprins toatã complexitatea vieţii—toatã complexitatea ei încântãtoare şi redutabilã.

Filozofii clasici americani sunt, împreunã cu meteoricul, timpuriul Edwards, şi amintindu—i şi pe transcendentalişti, James, Royce, Peirce, Santayana şi Whitehead.

Instinctele mele, gândirea mea instinctivã sunt de stânga, sunt socialiste.

Ceea ce place, deopotrivã la clasici şi la Beyle, e nu universalitatea, ci autenticitatea, ‘trãsãtura adevãratã’. Ceea ce enunţã ei desluşit, rãspicat, corespunde unei intuiţii confuze, nelãmurite.

Cãrţile sunt produse ale vieţii, de aceea numai confruntarea cu experienţa directã le poate face interesante, trebuie judecate cu standardul vieţii. Cãrţile nu se explicã prin alte cãrţi. Înţelegerea a ceea ce se aflã în cãrţi nu paote veni tot din alte cãrţi. Numai experienţa directã scoate la luminã ceea ce se aflã în cãrţi. Nu existã o autonomie a livrescului. Numai viaţa dã priceperea cãrţilor. Cine nu ştie decât cãrţi, nu cunoaşte nici mãcar ceea ce se aflã în cãrţi, care sunt un complement al experienţei—nu un substitut. O lume de cãrţi, sau o lume din cãrţi, e una falsã. E rãu când cunoaşterea minuţioasã a cãrţilor provine din tendinţa de a evita experienţa, derivã din evitarea experienţei.

Despre esenţe se scrie liric—despre existenţe, umoristic—despre destine, tragic. Aplicabilitatea principiului sau a axiomei lui Santayana.

Joi seara, visez la întrebuinţarea gelurilor intime. Visam la cum aş întrebuinţa nişte geluri intime, cu câtã dibãcie.

Mã gândesc la trad. din Boccaccio—la ce s—a tradus: ‘Decameronul’, în douã ed. (una, impozantã, întâia pe care—am vãzut—o; o alta, în douã vols.), vreo douã cãrţi în format mic (pe una, ‘Viaţa lui Dante’, am citit—o), şi capodopera analiticã—de la care, gândul mã duce la nişte rev. didactice din ’90, ceva de speculã—la încercarea de speculã cu pedagogia limbilor strãine—şi la fratele traducãtor—şi, apoi, la trilogia ecranizãrilor italiene.

Scriitori ca Scott şi Stevenson dau o idee despre rangul nuvelei.

Boccaccio, Richardson, Beckford, Macaulay, Rousseau, Galsworthy, Howells sunt pentru mine ceea ce De Quincey fusese pentru evreul sudamerican. Sunt un umanist, în sensul boccaccian.

Zorul de a judeca.

Crezul meu e umanismul, adicã simpatia, largheţea inteligentã şi promptã, iar ‘Decameronul’ e mai aproape de Iisus, decât sunt cartuzienii.

Unii spun cã Boccaccio e avangarda sc. XIV, în avans faţã de duhul veacului sãu. Istoria culturii, ca miracol—sau secvenţã de miracole.

Dezicerea de la 49 de ani.

Primele culegeri ale lui Benn aveau titluri de albume mohorâte nemţeşti, de vacarm nemţesc. Seara de 21 [joi]. La 5 z..

Izul de gheretã de portar, de slugã, de lacheu, de valet, de ciomãgit.

Perplexitatea e de ambele pãrţi, e mutualã. Stângãcia e dublã. Greşelile sunt de ambele pãrţi.

Ce are de oferit, înafarã de pretenţii—care, cu aceeaşi meserie, şi—ar fi avut rostul cu douãzeci de ani înainte—fãrã pasul IV, fãrã ‘vreun an’, fãrã angarale şi fãrã vârsta pe care de—acum o are.

Declararea bucuriilor obişnuite cere obişnuinţa bucuriei, a bucuriilor.

Anglicana, pianistul Gherea, kantianul francez rãscitit de A., autorii malaezianului, scrieri semnificative, englezul, climatul, neamţul, romanciera americanã, baptistul (LaCugna, Pãr. HK, scoţienii ‘lui’), cãlugãrul flamand—cititul, scrieri citabile—analize. Analize& patrologul& scrieri teologice, rangul, a testa. Surogate.
A.—ed., rãscitirea, englezul, romanciera americanã. Baptistul. Benn şi lista\ tabelul lui.

Lizibilitatea [v. autorii ‘lui’ Landry—Cecil, Holmes, Mencken, Maugham, Birrell, Nicoll, Bagehot, etc.].
Scrieri despre literaturã—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.

Scrieri studiabile. Analize.
Analize& a testa.
Analize.

În critica literarã, mai bine zis în estetica criticii literare, alternez douã forme—‘pagina’ (ME, Ralea, MT, baptistul Gordon despre romane, GC al gazetãriei, JG al formatului lejer), şi studiul, articolul, analiza (mai ales englezii—Hazlitt, Thackeray, Trollope, GM, poate Doyle, Nicoll, Bagehot, etc.)—studiu rezumativ, articol sau analizã; mai existã şi tendinţa ‘ocaziei de a fi, aici, un JamWo’. ‘Pagina’ e o exersare a gustului.
Estetica paginii de criticã literarã—scânteierea—ME, Ralea, GC, baptistul Gordon despre romane—simplitatea.

Autorii scoţieni nedialectali—ca Smollett şi catolicul Doyle. Mai mult, existã aceşti autori scoţieni fãrã o tematicã scoţianã.

Formatul ‘paginii’.

Ar putea sã fie semnificativ cã, exceptându—l pe Poe, toate marile nume ale policierului au fost catolici—Doyle, Dna. Christie, Dna. Sayers, Simenon, francezii clasici.
Holmes, Poirot şi Dra. Marple, Maigret au creatori catolici; numai Dupin face excepţie.
Gândul mi l—a dat o idee despre fanatismul religios: cã un minoritar fanatizat ar putea asocia policierul cu deprinderea Spovezii, etc..

Holdele mãnoase de adolescente ivite anual de patrie.

Muzicã religioasã intonatã de beţivi—DINTE.

Ecranizãrile stevensoniene subliniazã pe de o parte straniul, sinistrul, pe de alta—şarja dickensianã. Universul naraţiunilor lui apare, ecranizat, ca o lume stranie şi populatã de fãpturi execrabile, ameninţãtoare şi sinistre. Univers, adicã, neospitalier şi strãbãtut de fiinţe haine. Aventurile povestite nu—s idilice.

De controversatul Boutang—cel puţin 12 cãrţi (critica literarã—4 vols., romanele faulkneriene, filozofia, comentariile la ‘Banchetul’ şi ‘Parmenide’).
Boutang—clasicist, anglist, romancier, critic literar, filozof, autor politic, ziarist şi cronicar.

Adam, americanii şi dominicanii (YC şi belgianul).
Cititul.
Bibliofilia.
Recititul\ rãscititul.
JamWo.
Boutang.
Autorii ‘lui’ Landry.
Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.
Romancierii englezi.
Simplitatea—belgianul, MT, Ralea, evreul argentinian.
‘Pag.’, limpezimea—ME, Ralea, GC, etc..

Reflectez adesea la Boutang, pe care mi l—a semnalat, ca filozof, Steiner. Ironia sorţii a vrut ca trei evrei francezi sã fie promotorii lui filozofici. Reflectez la competenţa lui, la neveleitarismul lui; pentru mine, e un autor simbolic, şi ceea ce era De Quincey pentru evreul argentinian—rezumatul literaturii. Cu autori ca Boutang, Marcel, Maurras, dreapta francezã nu era, probabil, aşa de caricaturalã ca în reprezentãrile culturii principale\ oficiale; îmi amintesc cã am citit într—o rev. cã Maurras era surd. Îmi amintesc şi cã l—am întâlnit menţionat în sinteza de poezie francezã modernã.
Existã şi linia ‘nici Barthes, nici Boutang’.
Revenind la Boutang, merita sã fi fost unul dintre protagonişti; şi e o nedreptate cã n—a ajuns. Scrierile lui nepolitice sunt autonome, netributare politicii pe care a fãcut—o. Existã, cu alte cuvinte, un ‘celãlalt Boutang’, nepolitic, autonom de politica fãcutã sau servitã.
Rezultatele majore ale lui Boutang sunt fie foarte timpurii (critica literarã, demaratã devreme), fie târzii (filozofia); a fost clasicist şi anglist. A tradus din, şi în englezã. Traducãtor el însuşi, a teoretizat actul traducerii—o altã laturã comunã cu Steiner.
A fãcut, din pãcate, gazetãrie colericã, s—a compromis cu troglodiţii xenofobi.
Nu ştiu ca Tresmontant sã se fi pronunţat vreodatã despre colegul sãu, metafizicianul de la Sorbona—şi nici despre mentorul acestuia, cvasievreul; însã a fãcut—o în termeni rãspicaţi, tranşanţi, despre Maurras şi Clavel. Iar un articol despre Boutang aminteşte ticãloşia maurrasianã legatã de MAGNIFICAT.
Boutang a fost un mare comentator, de filozofie şi de poezie—Platon, Scève, La Fontaine. Politicianul e anost—literatul angajat, etc.; criticul literar şi filozoful sunt remarcabili, romancierul meritã discutat.

Înãlţarea de la frumuseţea impersonalã, stereotipã, la aceea personalã; e un gând pe care—l am câteodatã. Se spune cã îi gãsim frumoşi pe aceia pe care îi iubim. De fapt, le descoperim frumuseţea. Ni se relevã frumuseţea lor PERSONALĂ, caracteristicã.

Sacralitatea şi banalitatea sexului.

Baba care arunca vreascuri pe rugul lui Hus.

Interesantã era viaţa mea şi pe vremea Roxanei, acum mai bine de un deceniu.

Teologic, sunt de partea lui Zwingli; la protestanţii radicali îmi displace numai teologia ispãşirii, a jertfei substitutive.

Zumthor, Steiner, Ricoeur, Girard, Gauchet, Serres.

Fragmentând o lecturã, o disipezi, ajungi sã citeşti pagini, nu o carte—nu mai sesizezi melodia cãrţii, valul ei afectiv.

În a doua ½ a sc. XIX, întâietatea culturalã şi—o disputau doi basarabeni şi un transilvãnean; ceea ce nu e rãu pentru recunoaşterea meritelor.

Cel mai adesea, dorinţa de unison, revendicarea unisonului, nu e decât dorinţã de dominare, revendicarea dominãrii. Nu e strãdania de a ajunge la o soluţie comunã—şi nemulţumitoare pentru ambii.

Numai inteligibilul nu mã plictiseşte.

Secãturilor le plac cãlãtoriile.

A fi conştient de limitãrile celor admiraţi.

Inteligibilul e unicul neplictisitor.
‘Numai împotriva Ta am pãcãtuit’. Nu existenţa trebuie tradusã în termenii idilei—ci idila în aceia ai existenţei. Lãuntrul, religia, poezia, grecul, rânduiala neoplatonicã, analize, iernarea, tarabe, ploile.

Interpretarea care e ortodoxã numai cu condiţia sã fie reinterpretatã.

Aristotel, filozoful bunului simţ, era numai un pedant întortocheat, pe lângã o femeie care cautã apropierea; ele sunt rodul neamului omenesc. Bunul simţ de care sunt ele capabile în descifrarea vieţii.

Boutang a reflectat în adâncime, cu autenticitate, a reflectat cu profuzime; nu e numai ingeniozitate şi perspicacitate, ci adâncime şi autenticitate, ceva testat, ‘încercat’.

Bunul simţ—Arhim. Teofil.

Romanciera americanã& autorii patrologului. Analize.

Ca la romanciera americanã—Pãrinţii (capadocienii, alexandrinii, Maxim), misticii, cei patru neptici, ÉG, LaCugna, Boutang, Héllo, PC, belgianul, HK, WK, PE, Chenu; ‘Noii teologi’ la PE—6 ¼ ani. Baptistul.
Preotul—existenţã.
Pacea Sf. Spirit. Autotr..
Relaxarea cu luare—aminte.

Preotul. Singurãtatea preotului. ‘Pag.’. Gândirea. Ca despre LF şi Calvin. Înseninarea. Raza.

Interpunerea—şi plecatul la mare. Palierul—azi—joi. Vremea—preotul—lecturi—reflecţia. ‘Pag.’.
Englezul şi quietistul. Baptistul.

Cu firescul unui contemporan, şi cu veneraţia unui discipol.

Prezentat ca un fel de derbedeu teologic, Pãr. Kűng face, de fapt, impresia unui domn foarte distins, foarte rasat şi fin.

Pãr. Congar a trãit sã vadã ecumenismul preluat/ confiscat, din mers, de avangardişti. De unde, stupoarea pe care i—o reproşa Pãr. Jaki.

Trilogia. Ideea de capodoperã cuprinzãtoare—luteranul, BL, WK, LaCugna, ortodoxul Hart.

Sunt deprinse cu asta, au obişnuinţa de a fi palpate (Pepys& victorianul& Rodica D.& contabila& degetul\ 43)& distincţia, treapta, deosebirea. E ceva cu care ele sunt obişnuite; nu le revoltã. Face parte din apropiere, caracterizeazã paşii. Face parte din rutina apropierii, din ceea ce se obişnuieşte.

Legenda lui Ludovic al XVII—lea încã avea sã mai alimenteze, la sf. de sc. al XIX—lea, delirurile maniacale ale lui Bloy—care era, presupun, monarhist. Întreaga lume stranie a policierului francez—incipient, sau aflat la prima tinereţe—de la Balzac şi Féval, la Gaboriau, Leroux şi Leblanc—provine din afacerea Ludovic al XVII—lea. De aici, probabil, severitatea remarcabilã a straniului.

Biblistica nu spune despre ceea ce nu e autentificat, cã e fals—sau imposibil—ci cã nu avem certitudinea cã e adevãrat. Plauzibilitatea e altceva.

Un tabel al creaţiei lui Stevenson aratã mai multe romane, microromane şi culegeri de povestiri [4], decât mã aşteptam—însã nu menţioneazã eseistica. Bibliografia lui Stevenson a fost întotdeauna o enigmã pentru mine. 11 romane (douã, în colaborare), 2 microromane, patru culegeri de povestiri alcãtuiesc creaţia narativã.

Scoţienii neregeionalişti, nedialectali, fãrã tematicã scoţianã, subiecte scoţiene.
Defectele romanelor istorice—ale celor câteva romane istorice.
De unde sunt culese aprecierile lui Doyle despre literatura lui Scott şi Stevenson.

A doua cruce—urmarea indiscreţiei. Cvadrupla ratare. Familia.

Imnul protestant, acela hindus, Polwart, Newcomer, Boyle şi Denver.

Nici conferinţa, nici arhivele ortodoxului.

Ucenicii Lui Iisus—ca DB. Ca Sf. Toma.

‘Strãduieşte—te sã simţi mila şi sã nu judeci!’—aceasta e ‘porunca iubirii’ a NT. Iar a nu judeca nu înseamnã a încuviinţa sau a tolera.
Însã nici aceastã îngãduire nu e ceva artificial la autorii NT, sau bonomie flascã. Existã momente când ea e lãsatã deoparte.

Lucruri enunţate raţional şi cu limpezime.

Cãtuşele convenţionalului şi ale ternelor adevãruri de—a gata.

Ochii ambilor Isaac—Patriarhul biblic şi misticul—citind, într—un comentariu rabinic, despre boala de ochi a lui Isaac cel din VT, mi—am amintit curând şi de stingerea vederii misticului irakian.

În fond, biblicul Isaac e numai Patriarhul de legãturã, Patriarhul intermediar; nu are anvergura nici a tatãlui, şi nici a fiului sãu.

Eu cred cã mântuirea ‘instantanee’ a rãstignitului pocãit fusese pregãtitã şi precedatã de o fazã corespunzãtoare, de o asanare treptatã. Povestirea evanghelicã poate înşela, cãci nu înfãţişeazã decât rezultatul, terminusul. Însã nu cred cã e asta toatã povestea.

Gândul blândeţii, al obolului, al declaraţiei.

Cartea utilã, cartea folositã—ca Blondel la CT—

Un asemenea lucru, lãsat sã încapã pe mâna otrepelor şi sã fie discutat, dezbãtut de ele.

Ritm—baptistul—citit—cuplu. Vraiştea. Vârsta.

La Kurp şi Gordon, blogul e oglinda existenţei, transcrierea ei în racursi. Nu şi la preot, de ex. —la care e mai mult oglinda gândirii, a minţii teologice—cu toate cã existã incidenţe ale ‘cartierului’, cum scriam acum 16 l..

Foarte oportun, baptistul scoţian Gordon gãseşte memoriile Pãr. Kűng foarte bine scrise, remarcabil scrise; acest cititor care gustã scrisul teologic de bunã calitate apreciazã stilul Pãr. Kűng—la antipodul strepeziţilor tradiţionalişti.

Sunt de acord în (cele mai) multe privinţe cu Pãr. Kűng—şi în (mai) niciuna cu tradiţionaliştii—adversarii lui.

Privit dinafarã, de cãtre creştini coerenţi, catolicismul sc. XX înseamnã Pãr. Kűng, Merton, Schillebeeckxs, Rahner, Chittister, câţiva teologi latino—americani stângişti; iar Roma e din nou în ariergarda a ceea ce are mai bun de oferit catolicismul modern, acţioneazã iar ca forţa şicanatoare care submineazã ceea ce se întâmplã mai interesant în catolicism.

Mã gândesc la autorii, la teologii citaţi de Pelikan—drept singura teologie viabilã.

Alţi autori ocazional recomandaţi de cãtre baptistul Gordon sunt: Augsburger, Nuttall, Colwell, Lash, Tanner; are o postare despre ‘cãrţi subţiri’.

Cãrţile sunt eterogene, spune experienţa; eterogene ca inspiraţie, stil, etc..

Vechile romanciere—şi infirmarea—şi axioma esteticã.

Bucuria baptistului Gordon de a—l citi pe Denney—bucurii de cititor—de cititor de teologie şi de biblisticã.

Şi atâţia dintre creştini uitã rezonabilitatea şi ‘aşeazã poveri grele’.

Creştinii, sugera Tresmontant, sã—şi modereze expresiile—şi sã—şi controleze fobiile.

În linii mari, tendinţa lui Gordon e mai degrabã luteranã—şi wesleyanã, adicã deschis anti—calvinistã în refuzul ‘ispãşirii restrânse’.

Evanghelicii luau o experienţã de convertire drept o experienţã de mântuire.

A îi lua pe oameni drept ceea ce sunt.

‘Frumoase’ sunt nu ‘lucruri’, ci ‘momente’.

Lecţionarul are o Evanghelie interesantã (‘Matei’ despre smerenia Lui Iisus şi despre ‘povarã’, cuvinte care cred cã trebuie luate literal, cãci rãstãlmãcirea le face sarcastice—e o Evanghelie de gustat în simplitatea şi directeţea ei, în bunul ei simţ cordial şi încurajator, stenic); ‘Romanii’ aratã cã binomul duh/ trup înseamnã Dumnezeu/ om—prin ‘duh’, se înţelege mereu Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Lui Iisus. În ‘Romani’, ‘trupul’ e omul; ‘duhul’ e Dumnezeu.
Fapt e cã Lecţionarul neotestamentar de azi—‘Matei’ şi ‘Romanii’—m—a încurajat.

Vicarul a predicat despre supãrare şi tristeţe, despre contrastul dintre Molière şi Vianney; sfârşitul ironic al lui Molière (juca ‘bolnavul închipuit’), excomunicarea (din cauza ‘vieţii zbuciumate’, apreciazã vicarul), existenţa lui tristã. Veselia lui Vianney, care credea cã tristeţea e un pãcat—şi un pãcat prin care diavolul mai aduce şi altele, un ‘pãcat troian’.
Vianney spunea cã dacã ar fi trist, s—ar spovedi.

Baptistul Gordon spune cã Herbert e ‘mai conştient de realitatea obiectivã a persoanei şi lucrãrii Lui Hristos’ (într—o comparaţie defavorabilã cu ‘Imitarea …’).

Sadismul de a mã şantaja, fãcându—mã sã depind de o sceleratã.

Trupul şi duhul nu sunt, în ‘Romani’, un binom antropologic, ci unul soteriologic. Nu se referã la dualitatea umanã, în înţeles platonician—ci la om şi Dumnezeu. Sf. Pavel numeşte duh puterea sau comunicarea Lui Dumnezeu, cea prin care L—a înviat pe Iisus.

De la o vreme, am mai lipsit de la Missele duminicale (nu şi de la ultimele douã, inclusiv cea de astãzi)—însã nu de la sãrbãtorile de poruncã—Rusaliile şi, la 16 z. dupã Rusalii, Sf. Petru şi Pavel.

Iubirea nu e manipulabilã, nu se poate dispune de ea; iubirea poate fi cunoscutã numai de cãtre iubire, poate fi întâlnitã numai prin iubire. Ea nu e un recipient, o pudrierã în care sã poţi scuipa; nu poţi râde de ea. Batjocura dã numai mãsura micimii şi a neputinţei. De iubire nu se poate râde; înseamnã cã nici nu s—a ajuns la ea.

Singurãtatea. Preotul din cartea romancierei, şi existenţa unui celibatar.

Daniel (‘Zalmoxis’)& Petrescu. Antonie, Dna. Hill, Sorge, iezuitul, Daniel şi Petrescu.

Atâtea dintre afirmaţiile Lui Iisus sunt criptice, misterioase. Poate ambigue—filistinii le—ar numi ‘interpretabile’; ca predicile despre ierarhia iubirii şi ‘povara uşoarã’. Îmi place ideea cã Iisus predica—discursul de pe munte se cheamã ‘Predica Fericirilor’.

Altora le plãcea fie şi numai sã—l vadã pe Sf. Toma.

Iisus Îşi lua libertãţi.

Tristeţea, supãrarea trebuie mãrturisite ca pãcat, învaţã Vianney.

Ortodoxul Hart şi englezul despre Sales—defecte de stil, literare—şi teologice. Ordinea rechizitoriilor e inversã—nu şi aceea (dublu) cronologicã.

Frumuseţea defineşte trãirea, momentul trãirii, vârful—nu ‘lucrul’; e o funcţie a trãirii, nu existã înafara simţirii—cu toate intermitenţele acesteia.

‘Tot ce fac ei e sfânt, e de la Dumnezeu.’

E nevoie de oameni ca Wojtyla, ca teologul Wojtyla—pentru pozitivitatea absolutã, neîngrãditã, nezãgãzuitã, nerestrânsã.

Dumnezeu nu poate fi şi judecãtor, şi regizor al întâmplãrilor; ori le hotãrãşte, ori le judecã. Judecata presupune libertatea prealabilã. Poate fi judecat numai cel care a fost lãsat cu adevãrat liber sã facã şi altfel; neghina nu e de la Dumnezeu. Mult din ceea ce se întâmplã nu e voia Lui Dumnezeu—nu e de la El. Dumnezeu nu zãdãrniceşte rãul, nu îl restrânge. Nu îl amortizeazã. Boldul şi biruinţa morţii mai existã, ‘dincoace’.

Frumuseţea rãmâne categoria fundamentalã de evaluare a literaturii, de apreciere a valorii literare. Ceea ce e exprimabil numai oblic nu e inexprimabil. Ceea ce e exprimabil numai indirect, nu din strategii retorice, ci din firea lucrurilor, nu e inexprimabil. Sigur cã şi expresia indirectã poate fi numitã o ‘strategie retoricã’, însã nu ca modalitate de voalare, de ascundere, de drapare—ci de sugerare şi dezvãluire.

Pe scurt—englezului îi displãcea stilul lui Sales—iar ortodoxului Hart, gândirea, teologia. Existã, la Hart, dispreţul isteţului faţã de sfânt—bagatelizarea. Batjocorindu—L pe Iisus cu întrebãri obscene, saduceii se credeau isteţi, ageri.

Impresionismul biblic al Pãrinţilor: dacã ceva ar putea sã se afle, ca semnificaţie, în Scripturã, nu înseamnã cã se şi aflã. Atribuirea arbitrarã de semnificaţii rãmâne ilicitã—un exerciţiu de ingeniozitate, de prestidigitaţie exegeticã, nu ceva substanţial. Pãrinţii recurgeau adesea la impresionism biblic. Însã un control obiectiv al atribuirii de semnificaţii trebuie operat. Dacã ceva ar putea sã semnifice cutare lucru, nu înseamnã cã—l şi semnificã. Posibilitatea nu e demonstraţie; posibilitatea trebuie demonstratã. Trebuie probat cã ceea ce ar putea sã existe, şi existã, chiar existã. Altfel, Pãrinţii înfãţişau numai posibilitãţi, sugestii, semnficaţii posibile. E numai întâiul pas.

Ortodoxul Hart e prea isteţ pentru a fi un mare teolog.

Idealizarea vremurilor patristice.

Nu dogma—ci sfinţirea, bucuria, pacea, mila, limpezimea sunt scopul lucrãrii virtuţilor. Înţelegerea care chiar e necesarã rezultã din curãţia existenţei.

E dezamãgitor cã baptiştii pot cita biblişti catolici—pe când catolicii nu citeazã biblişti evanghelici.

Stângãciile teologice ale Pãr. Brown. Urâţenia cordialã, ca a Card. Kasper.

Boala de ochi.

Cunoaşterea adevãrului e în principiu universalã; simţirea frumuseţii nu e.

Scrierile lui Kűng sunt, pentru limpezimea lor tranşantã, ca acelea ale lui Loisy.

Limpezimea şi febrilitatea.

Monahismul meritã înnoit—şi trebuie înnoit.

Gândirea cleioasã a lui v. Balthasar—impresia a fost aceeaşi—cu scrierile folosite la redactarea articolului pentru centenar—cu cãrticica anostã despre Crez ….

Baptistul evocã, în racursi, patru experienţe ale frumuseţii—toate, din raza frumosului senzorial, aflat prin simţuri.

Ancilaritatea şi supremaţia frumuseţii.

De fapt, ‘noţiuni’ pot exista numai despre adevãr—nu despre frumuseţe şi bine; numai adevãrul e, prin chiar natura lui, conceptualizabil, exprimabil ca noţiuni. Frumuseţea nu poate sã aibã expresie noţionalã. Existã experienţe ale frumuseţii, şi ale binelui; nu noţiuni, care sunt improprii, nu se potrivesc acestui tip de existenţã. Noţiunile sunt improprii când e vorba despre frumuseţe.

Cei care cred cã istoria evreiascã (veterotestamentarã) nu are nicio semnificaţie specialã.

Limbajul oracular şi profetic. Buechner vorbeşte despre poezia Proorocilor—însã cred cã limbajul poetic ar trebui, atunci, îndeaproape caracterizat.

Articole despre personajele unui roman, sau ale unei naraţiuni.

Drept cititor, baptistul Gordon e mai convingãtor decât stripologul francez—fiindcã scoţianul e un recititor—de romane, de poezie, de teologie, de biblisticã. Pentru un baptist, apelul Sf. Bernard e stringent. Lacugna& Tóibín& ziarele—ed.& subiecte& personaje—analizã—reprezentarea.

Chiar şi un baptist are nevoie de teologia Sf. Bernard; ceea ce e convingãtor.

A analiza, descrie şi caracteriza climatul, personajele, naraţiunea unui roman.

Hristos ca Persoanã e superior celor care s—au întâmplat cu El; jertfa nu Îl înalţã. Analogia cu animalele de jertfã e improprie, fiindcã numai acelea conteazã doar întrucât sunt jertfite—nejertfite, sunt numai şeptel. Iisus, chiar nejertfit, nu ar fi fost un om oarecare. Jertfa nu face din El ceva ‘mai presus de Sine’, ceva ce altfel n—ar fi fost; cãci o jertfã asta şi e: ‘ceva’. Însã Iisus nu e sfinţit prin jertfã. Nu are nevoie de jertfã ca sã—L consacre.

Un animal, nejertfit, e numai un animal; jertfit, devine jertfã, ofrandã. Iisus nu devine altceva prin jertfã.

Baptistul vorbeşte de mai multe ori despre neajunsurile teologiei lui Moltmann (sentimentalitatea; neliniştea, neastâmpãrul)—teolog din care recomandã ‘Dumnezeul rãstignit’, autobiografia, ‘Izvorul vieţii’, ‘Duhul vieţii’, cele 8 vols. ale ‘Contribuţiilor la teologie’ (‘Dumnezeul rãstignit’ şi ‘Duhul vieţii’ sunt douã dintre aceste 8 vols.—ca şi v. citit de mine—de fapt, ambele vols. traduse la noi); dintre catolici, citeazã trei teologi (ambii elveţieni—comentatori ai lui KB; şi, în trecere numai, KR), şi doi monahi (trapistul şi Maica)—mã refer la autorii sc. XX. Douã remarci despre citirea lui DB—una, de la un cititor al baptistului—deprinderea şi experienţa citirii lui DB—şi mã gândesc la impozanta ed. a trad..
Aşadar, baptistul cunoaşte mãcar zece cãrţi ale lui Moltmann.

Doi protestanţi (ambii, teologi ‘ai’ romancierei americane)—şi patru iezuiţi.
Brunner, Tillich, Bousset şi Harnack.

Baptistul mi—a sugerat lumea minunatã a teologiei protestante—şi m—a convins prin catolicitatea gustului, care nu e eclectism—ci catolicitate, lãrgime, pozitivitate, putere de a recunoaşte semnificaţia. Îmi place catolicitatea care prevaleazã la protestanţi. Catolicii pierd lipsind de la acest dialog însufleţit.
Ceea ce îmi repugnã la protestanţi e crucicentrismul, centralitatea jertfei, ispãşirea. Destituirea Euharistiei a lãsat aceastã ranã în gândirea lor.

Moltmann, Rahner, Barth, Tillich, Kűng ca autori care au scris mult—bucoavne, nu plachete. Au scris îmbucurãtor de mult, şi e îmbucurãtor ca un (mare) teolog sã scrie mult, abundent. Calvin e un altul. Mari teologi de la care ai mult de citit—şi bucoavne, nu plachete; scrisul lor se numãrã în mii de pagini.
Dogmaticile impozante protestante citite de baptistul Gordon—şi cele pe care le vrea traduse. Dogmaticile care nu—s decât lexicoane, dispersate.
O scriere religioasã impozantã e, pentru mine, o privelişte îmbucurãtoare—şi încurajatoare, îmi dã un sentiment stenic (cu condiţia sã nu se fi trişat, sã nu fie o culegere sau o antologie); pe de altã parte, cãrţile subţiri îşi au farmecul lor.
Scrierile religioase de vacanţã.
Dogmaticile citite de baptistul Gordon. Pentru mine, gândul dogmaticii lui KB—multe vols.—trad.—inspiraţia—şi gluma fãcutã cu P. (‘îi plãcea sã scrie’).

Lacugna, Sf. Bernard, Blondel, Moltmann—şi ed.: iezuitul francez, luteranul existenţialist.

Rezumate. Dogmatici scurte—cf. baptistului; Pãr. DS. Pannenberg, Ebeling—cf. azi (joi), Jenson. Ortodoxul Hart, Jenson şi tratatele nemţeşti. Ironiile lui Jaki şi ale ortodoxului Hart.

Ironiile neavenite ale lui Jaki şi Hart; Jaki, autor de broşuri şi plachete.

Scrisul teologic revãrsat. Prolixitatea. Concizia. Acolo unde scurtimea e concizie—şi nu paucitate.

Angelologia. Retorica, Iuliana& sentimentalitatea& neastâmpãrul [sau: neglijenţa, nepãsarea?]& ‘modelul social’, a treia citire. Peisajul, metafora. Experienţa bombardamentelor aliate. Cred cã e, mai degrabã, ‘neglijenţã’.

Inteligenţa—Dana, E., Elena, trei dintre actualii colegi, Corina U., ≠.

Noţiunea plãcerii—a plãcerii fãrã agresivitate, înjosire sau cinism. Nepeiorativul, firescul, bonomia.

Pentru liberalii nemţi din sc. XIX, Iisus devenise o ipotezã istoricã, mai mult sau mai puţin plauzibilã—aşadar, cu diferite grade de plauzibilitate.
Ipoteza condiţionãrii sociale, a determinismului social.

De 4 l. pot gândi ca ‘în aug.—oct.’, ‘ca în sept.’.

Sacramente sau comunicãri, împãrtãşiri de har.

Sacramentologie ‘slabã’, minimalã. Însã un Sacrament, cel puţin, au şi baptiştii—chiar Botezul, care dã numele confesiunii lor.

Mila, pacea, limpezimea, îngãduirea, purificarea minţii.

Teologi citiţi ca Lacugna şi Moltmann—scrieri religioase meditate ca Sf. Bernard şi Blondel, şi ca unii teologi scoţieni mai vechi—romane citite ca Tóibín (şi Vickers)—
Baptistul, om cu deprinderi.

Nesaţul—romane (Vickers)—teologie (Moltmann).

Dealtfel, recunosc originea recitirii şi a meditaţiei (englezul, citit de baptist).

Univers nelaplacian, al neprevãzutului pozitiv, univers deschis. Nu e biliardul laplacian monoton.

Baptistul Gordon scrie despre semnificaţia teologicã a artei.

Reticenţa baptistului Gordon faţã de teologia ‘de catedrã’. În general, se referã nu la stilul stângaci sau derapat, ci la acela tehnic, ‘de catedrã’, pedant, abstract (Jungel, Tanner, Volf, Torrance, de ex.). Gordon redã gustul pentru citit teologie. Îl intereseazã toatã teologia, însã o preferã pe aceea scrisã aşa cum scrie Pãr. Kűng—fãrã jargon, ifose, pedanterie, întortocheri, volute. De fapt, baptistul Gordon e el însuşi un teolog, un teolog avizat—însã un altfel de teolog decât aceia ‘de catedrã’. A fi teolog nu înseamnã identificarea cu modalitatea cea mai pedantã de a face teologie. Se poate face teologie ocolind abstractul.

Retribuţia Lui Dumnezeu.

O cârpã ordinarã, o nenorocitã, o târâturã, o semioligofrenã care pe altul nu—l lãsa sã aştepte.

Chiar când şi dacã aniversez, sã nu o spun; e superflu sã menţionezi, sã declari. Festivismul, chiar când nu e autocelebrare, e superflu—ocazionalul. Mai degrabã, a enunţa ceva despre. A nu justifica prin ocazional.

Nu e vorba despre stângãcie—însã existã Loisy şi Blondel, Kűng şi Barth. Pe unii, jargonul îi agaseazã.

A discuta climatul romanelor, personaje, scene, dialoguri, naraţiunea, imagini.

Supralicitarea teologicã a unor adrese pastorale.

Poezie, filozofie, teologie, eseisticã. A testa.

Ratzinger nu are darul simplitãţii; din acest punct de vedere, contrastul cu Wojtyla e marcat—polonezul ştia cum sã spunã banalitãţi pastorale, care la el încetau sã mai fie nişte banalitãţi—pe când neamţul, nu. Adevãrul Ratzinger e acela de la începuturi, al tinereţii, al anilor ’60, al progresismului iniţial. La Ratzinger, banalitatea e neconvingãtoare şi anostã, pe când la Wojtyla sugereazã adâncimi remarcabile.
Ratzinger nu a ştiut cum sã sune ortodox, fãrã a fi neconvingãtor şi anost; Ratzinger are perspicacitate teologicã, adâncime, inteligenţã—nu şi farmecul simplitãţii.

D’Ors are douã titluri foarte frumoase—‘Secretul filozofiei’ (’47) şi ‘Introducere la viaţa îngereascã’ (’39); mã gândesc cã e singurul filozof care s—a declarat discipolul lui Weininger. A fost demnitar franchist la sfârşitul anilor ’30.

Criticii tradiţionalişti ai Vaticanului II reiau, de fapt, teoria ‘Marii apostazii’; teza apostaziei de la/ prin Vaticanul II e la fel de convingãtoare ca şi aceea a apostaziei de la Nicea.

Bunãtatea e numai aceea nemeritatã, gratuitã, kantianã [de fapt, nu tocmai kantianã—fiindcã, nemeritatã direct, bunãtatea poate totuşi sã fie motivatã de ceva din recipient, aşadar: meritatã indirect]; aceea meritatã se numeşte gratitudine, e reciprocitate. Bunãtatea semnificativã e aceea care nu vine ca rãspuns la ceva. E drept, însã, cã ea poate sã fie motivatã de ceva, aşadar, într—un fel, tot meritatã—chiar dacã poate cã nu prin acte conştiente. Nu am fãcut ceva ca sã meritãm bunãtatea; însã, prin ceva, o motivãm. Nu e o bunãtate gratuitã, ci solicitatã de ceva.

Dacã ne gândim cã numai în sc. XX iezuiţii i—au dat pe Teilhard, Maréchal, Lubac, Rahner, Lonnergan—e mai mult decât au dat franciscanii în sc. XIII.

Aprecierile despre trilogie—scrieri de decãdere, spun unii—scrieri de meditat, spunea cel mai avizat comentator.

Berdiaev—dispreţuit de Hart şi de mine—apreciat de PE şi de Clément.

Ca şi gânditor creştin, PE nu e de nivelul lui GM, nici al romancierei americane—feuerbachienii. E bine sã ierarhizezi, ca sã ai o idee despre merite. Comparaţia face sã reiasã adevãrul. Acolo unde e original, PE e neconvingãtor; acolo unde repetã Predania, ajustând şi punând în luminã, convinge. Resursele gândirii ruseşti (‘şcoala rusã’, al cãrei legatar a fost) le—a folosit nu fãrã dexteritate, însã întâietatea nu le—a revenit celor mai interesanţi—Buharev, Leontiev, Frank, Şpet şi alţi gânditori evocaţi de Rozanov.

Pentru teologii apuseni neortodocşi care scriu despre autori rãsãriteni—aşa ca, de ex., Arhiep. Williams—doctrina rãsãriteanã a schismaticilor e un capitol al orientalisticii, scriu ca despre teologia hindusã sau şamanism sau Zen.

Exfranciscanul brazilian de origine italianã şi rahnerian—Boff, exbenedictinul Johnson, iar Caillois—recãsãtorit. Brazilianul s—a rãspopit la 54 de ani, şi trãieşte în concubinaj. Zwingli şi Anna.

Teologia Tainei trãite/ primite numai de laici, accesibile numai laicilor; e interesant cã teologia cãsãtoriei nu are amploarea teologiei preoţiei. La fel, teologia preoţiei credincioşilor trebuie regânditã. Punctul meu de vedere e unul protestant—creştinismul nu e o religie nici sacrificialã, nici clericalã, a preoţilor, a unei caste preoţeşti distincte şi privilegiate religios. Clerului nu îi revine niciun fel de centralitate sau de întâietate în Biserica Lui Hristos. E o funcţie, ceva necesar. În rest, despre Taina cãsãtoriei sã scrie numai aceia cãsãtoriţi—aşa cum sugera, cu bun simţ, Arhimandritul Teofil. Sã scrie despre cãsãtorie numai cine o cunoaşte. Despre aşa ceva nu se scrie din auzite. Cãsãtoria, scrie Ap. Pavel, e o mare descoperire.

Ceea ce mi se pare evident e tocmai indiferenţa politicã a Lui Iisus, şi intenţia desluşitã de a aboli religia aşa cum o propovãduiau saduceii, farizeii şi rabinii vremii lui, sau reprezentarea religioasã, a evreilor—de—a o aboli corectând—o şi desluşind—o. Iisus a fost prin excelenţã un revoluţionar religios—şi deloc unul politic. Îşi propusese o revoluţie religioasã, nu una politicã.

Ceea ce le place oamenilor nu e Liturghia ca entitate invariabilã, ci momente liturgice, cutare trãire. Momentele sunt existentul.

Rusaliile Duhului, Rusaliile Lui Hristos! Cincizecimea Duhului, Cincizecimea Lui Hristos!

Cei de întâiul ordin sunt aceia despre care meritã sã se scrie cãrţi—despre care scria CT; nu ierarhizez aici autorii de literaturã savantã şi cercetãri istorice (ca Daniélou şi Congar)—teologi prin implicaţie, nici exegeţii, teologii mistici, asceţii, autorii de literaturã religioasã, de îndrumare şi povãţuire—nici metafizicienii şi filozofii—ci numai teologii. Ordinul II, în teologia sc. XX, ar însemna Kűng, Schillebeeckxs, Jenson; ordinul III: Ratzinger (separat, aşadar, prin douã ordine de mãrime de primul rang), Wojtyla, Chenu. Ordinul IV: v. Balthasar, Pãr. Stãniloae, Moltmann. Ordinul V:. Ideea ar fi de a evalua anvergura, însemnãtatea, scrierile, geniul. Ierarhizez teologii—nu, pur şi simplu, autorii—sau scrierile. Ca autor, lui Daniélou i—ar reveni, i s—ar cuveni întâiul rang.

În cea mai succintã definiţie, Biserica înseamnã ucenicii Lui Hristos.

Tunica necusutã a Lui Hristos e aceea de care El este dezbrãcat.

Trebuie subliniat cã judecata eshatologicã nu va ‘depinde de arbitrariul unei fãpturi’—ci va fi dreptatea absolutã, absolutã obiectivitate. Izvorul ei nu va fi instabilitatea şi arbitrarul vreunei fãpturi. Dreptatea aceasta nu trebuie înţeleasã în sensul de necruţare, ci de obiectivitate. Judecata eshatologicã nu trebuie reprezentatã ca depinzând cumva de capriciul sau de toana vreunei fãpturi.

Teza liberalilor este cã autorii evanghelici au dispus materialul dupã simetrii şi cadenţe care au aşteptat douã milenii pentru a spune ceva, cuiva; ele erau semnificative, adicã—doar cã nimeni nu le—a observat. Acesta e un paradox.

Biologia nu e ‘ştiinţa materiei mişcate de o dinamicã internã’.

Protestantismul radical e valabil numai pe hârtie. Nu ştie de pogorãmânt, de acomodare, de practicã. Poartã în sine germenele propriei sterilitãţi şi nerãspândiri, nedifuziuni.

Mohorâtul Zwingli, şi ceilalţi profeţi de la sfârşitul Evului Mediu şi din Renaştere; vocaţii profetice şi reformatoare.

Zwingli a atacat postul, celibatul, iconodulia.

Vremurile în care cultura germanã, nezbuciumatã de izbucniri profetice, e ilustratã de oameni ca Wundt şi Natorp, Graß şi Bőll—fadoarea cea mai indigestã—cultura germanã antebelicã şi, mai ales, aceea postbelicã, apatia şi

Bachofen a predat drept roman, la Basel, pânã la 30 de ani.

Creştinii în costum (Cullmann), preoţii în costum (Kűng, tânãrul Ratzinger, v. Balthasar—care nu mai era iezuit—cu toate cã vrusese sã fie reprimit), cãlugãrii în costum (Rahner).

Ca Blaga şi Arghezi. Putea fi demonstratã falsitatea sau eroarea unei filozofii consensuale, raţionale, ştiinţifice (scolasticii, Leibniz, Kant)—‘impersonale’, nu a uneia moderne, oraculare, poetice.

Neo—ortodoxul Barclay.

Teologia belgianã a receptivitãţii la har, a docilitãţii faţã de harul Botezului, a neîmpotrivirii la har. Botezul e o conferire a harului, nu un legãmânt sau un angajament.

Progresiştii—ca romanciera americanã& ca preotul din romanul ei.

‘Antropologia în perspectivã teologicã’—‘Chestiuni fundamentale în teologie’—‘Introducere în teologia sistematicã’—‘Iisus—Dumnezeu şi om’—‘Metafizica şi ideea de Dumnezeu’—‘Revelaţia ca istorie’—‘Teologie sistematicã’—‘Teologie şi filozofia ştiinţei’.
Pãr. DS, aprecieri, tendenţiozitatea—nemţii citaţi—impresia—dogmaticianul luteran Jenson—ortodoxul—girul. Alţi doi americani, cinstitori. Bromiley şi trad.. Completarea, între timp, a trad.—tradusã integral. Recenzarea trad..
Ca trad..

O’Collins şi Marchesi. Laurentin, Amherdt.

Ratzinger, ca teolog supralicitat. Enunţuri, adesea pur pastorale, supralicitate.

Nevoit sã apere şi sã enunţe lucruri în care nici el nu crede.

Caricatura.

Cei care surpind mai ales finitudinea sau destrãmarea fiinţei, nu ca dezãgãzuire, ci ca vag şi nedeterminat, ca negativitate.

A fi ‘mereu complet în fazã cu gândirea cuiva’.

Asprimea (provenitã din …).

A mai face loc încã unei alte aprecieri, diferite—‘în pofida rezervelor şi a severitãţilor al cãror obiect l—a fãcut din partea unor critici pe care îi stimez’—scrie, în franceza lui aşa de gazetãreascã, Leclerc.

Neognosticii.

Teilhard, Girard, Gauchet, Ricoeur şi discipolii lui. Admiratorii lui Gauchet. Jeter şi preferarea ‘introducerilor’. Noii gânditori francezi. Religia.

Barbaria, umilirea, necurãţia şi sacramentalitatea. Înjosirea.

Chiar vechea românã liturgicã vorbea de ‘feţe’, de o treime de feţe, de obrazuri.

Leclerc, monument de ‘gândire’ îngãlatã, mi—l aminteşte pe Donose. Mai ales insuportabilul ton afectuos, complice şi avizat, la curent cu noul, duhoarea prostiei viclene şi trufaşe, lãfãirea neroziei, ton comprehensiv, generos şi placid. Placiditatea vicleanã a lui Donose. Omul tuturor convingerilor respectabile. Republicanul Leonida, fãrã îndoialã. Gérard Leclerc enunţã numai futilitãţi, numai imbecilitãţi pompoase, cu ifosele celui care se pricepe; o minte îngãlatã. Un cititor de articole, de periodice—ca şi Puiu Donose. Aerele de conetabil al culturii franceze, de om care se vede confirmat de cei mai avizaţi. Puiu Donose, wojtylian. Mintea lui, neatinsã de idei, de gândire, reţine numai poncifele.
Îi confundam pe Muray şi Clavel.

Ciuperci, fructe, lactate, ouã, cârnaţi, pâine.
Piaţã: salatã& harbuz.

Feuerbach e un ateu care le place creştinilor—creştinilor neconvenţionali. Aceştia îl gãsesc interesant. E un ateu admirat, gustat de creştini. Unul dintre admiratorii creştini ai lui Feuerbach se interesase de idealiştii/ hegelienii anglofoni.

6 z.—chixul. Vândut de patru ori. Joaca. Vulnerabilitatea. Luni—azi. Tocmai tortura, deliberat supliciul. Cãrţile şi cititul.

Tipler, citat cândva de Patapievici, e apreciat de Pannenberg.

Lichtenberg şi Pannenberg. Contrastul între inspiraţie şi strãdanie—între inspiraţia liberã, şi sârguinţa, migala anostã şi laborioasã.

Numai istoria, metaexegeza—aforismele anoste—prefaţa, obiecţiile, exegeza. Jeter. Confuzia cu malaezianul. Notele tratatului—malaezianul.

Citit—belgianul& T de Q. Stil—T de Q—PC—AS—GS—FN—Bloy.

Protestanţii, etica.

Cei care afirmã cã numai o micã parte din oratoria bisericeascã (‘literatura de amvon’), teologie, filozofie, are valoare literarã, ar trebui sã se gândeascã cã numai o micã parte din literaturã, din literatura propriu—zisã, are valoare literarã—numai o micã parte din romane, poeme, eseuri, piese, memorii, etc., rãmân; restul sunt atinse de aceeaşi caducitate. De Quincey vorbea despre Newton; însã nu spune nimic despre marii filozofi. Marea filozofie nu e niciodatã ‘depãşitã’, ‘întrecutã’. La fel, De Quincey nu spune nimic nici despre istorie; ia ca exemplu de literaturã de cunoaştere fizica lui Newton.
Revenind acum la gândul iniţial, nu supravieţuiesc, ca literaturã, nu rezistã mai multe romane, poeme, eseuri, etc., decât predici. Genul ales nu e o garanţie a reuşitei, a izbânzii. Aceeaşi caducitate atinge şi genurile ‘propriu—zis literare’.
Atâtea predici, spune De Quincey (scriitor, cititor, bibliofil), nu sunt literaturã—da, însã atâtea romane, piese de teatru, poeme nu sunt, nici ele, literaturã! Ceea ce e chiar mai grav—fiindcã acestea îşi propun, explicit, sã fie! Ar trebui sã fie!

Cel mai important e sã nu citeşti arbitrar, la întâmplare, aleator.

Împotriva interiorizãrii pot fi spuse douã lucruri:--eul, lãuntrul nu e un absolut, ci o realitate greşelnicã, failibilã;--omul nu e redus la propriile resurse ale interioritãţii, ci existã şi un aport ‘dinafarã’, existã alte realitãţi, tot aşa, limitate, cu care se poate corela, cu care poate ajunge sã relaţioneze—şi prin care ceva îi vorbeşte.
Omul are reprezentãri numai ale creatului; Dumnezeu nu trebuie închipuit ca un termen între alţi termeni. Nu trebuie reprezentat în planul creatului, ca fiind în planul celor create. Locul Lui nu e acesta; Dumnezeu nu interacţioneazã cu omul în felul acelora create. El vine dinafara creaţiei, care nu—L cuprinde.

În cazul lui Thomas De Quincey, avem un mare scriitor, care era şi un mare cititor, şi un mare bibliofil.

Istorici remarcaţi pentru stilul lor sunt J. R. Green, W. H. Prescott, G. M. Trevelyan.

Îl confundam pe Fielding cu Thackeray. Juriştii. Umoriştii şi picareştii. Scrierea despre umorişti.

Critica literarã a lui Hazlitt—umoriştii—romancierii—criticã a frumuseţilor, a simpatiei—v. şi belgianul Poulet, precursorii ‘Noii critici’.

Recititul—Gracq. Cititul şi bibliofilia—De Quincey şi baptistul Gordon. Recititul: Hazlitt şi Lamb.

Landry citeşte cãrţile de teorie socialã ale lui Leacock, Lippmann, Dna. Paterson—ca şi pe Koestler, Orwell, Rolland.

Exemplaritatea sau desãvârşirea ilustratã de Macaulay.

Cãrţile scoţianului Raleigh.

Umoriştii al cãror meşteşug constã în descrierea de situaţii amuzante—uneori, numai vag amuzante, sau aproximativ amuzante.

Încercarea de subvertire a ierarhiilor literare.

Faptul de a avea umor nu înseamnã a fi umorist.
Balzac s—a încercat ca umorist; ca şi Verne. Balzac s—a vrut umorist, cu toate cã nu a convins; însã Salinger conteazã ca un mare umorist.
Pe de altã parte, umorul îşi poate propune numai sã producã râsul—sau zâmbetul—sau doar grimasa; însã poate şi altceva—sã—şi propunã sã transmitã ceva, sã sublinieze ceva, sã enunţe ceva—e umorul cu tâlc.

A fost surprinzãtor sã constat cã tocmai marii autori americani (Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike) sunt aceia desconsideraţi de cunoscãtori, de cititorii înveteraţi. Cã ceea ce la noi trecea drept marea literaturã americanã, pentru bãştinaşi nu e.

A nu confunda umorul autentic cu ironia, satira, zeflemeaua, parodia, sarcasmul, tifla.

Cãrţi ca acelea rãscitite de Lamb şi Hazlitt s—au mai scris, de atunci încoace—fie ca romane (de ex., Thackeray), fie ca tratate (de ex., Coleridge).

Dramaturgii (Shakespeare şi ceilalţi elizabetani), poeţii (Milton, etc.), umoriştii, romancierii (Richardson, Rousseau, Scott …), prozatorii sc. XVII (în comun cu De Quincey, Coleridge şi Lamb), marii prozatori (Junius, Burke …), filozofii, pictorii; numai zãdãrnicia erudiţiei anoste a enunţat—o Hazlitt. Englezii erau mari cititori.

Eseiştii—şi marii prozatori, pur şi simplu (autorii sc. XVII, Junius, Rousseau, Burke) [filozofi, politicieni, istorici, chiar teologi]. Marii dramaturgi (de la contemporanii lui Shakespeare, la Schiller).

Proza cea mai gustatã de Hazlitt o gãsea altundeva decât la eseiştii propriu—zişi; adesea, în scrieri ocazionale, sau chiar ‘neliterare’, cu altã funcţie decât aceea pur literarã, integral literarã. Eseu recapitulativ, racursi, istorie a cititului. Bucuria& însufleţirea.

La fel simţeau Amiel, Renard, M. Caragiale, Cãlinescu, Eliade, Gracq, Tresmontant, Rével, Ep. Sigrist, eu (pentru Héllo, Bloy şi Claudel …). Încântarea şi bucuria date de ceea ce e bine scris—cronicari, Las Cases, memorialişti, un istoric bisericesc, câţiva filozofi, nişte eseişti—cei la care valoarea literarã e vizatã indirect, sau spontanã, sau de o artisticitate fireascã.

Desãvârşirea lui Macaulay.

Umoriştii& meritele literare& desãvârşirea lui Macaulay. Scrieri neliterare prin natura lor, citite şi gustabile ca literaturã.

Pânã şi stângãcia literarã, inspiratã şi însufleţitã, poate sã dea încântare, sã încânte şi sã bucure. V., de ex., unii teologi.

Loisy şi Tyrrell, lexicograful Dal, Schillebeeckx despre Deipara, Odobescu, Pârvan, Petrovici, Iorga, Ralea, Jevons, Froude, Michelet, chiar Lincoln, unii autori semnalaţi în trecere de patrologul american, Mondor, Newman, manualul de aritmeticã recomandat, cândva, de M. Caragiale, Swete—ceva din panoplia artisticitãţii stilului neliterar, ‘funcţional’—un stil nu numai îngrijit—nici ornat, împodobit.
Bagdasar ca ilizibil.
Patrologul& VN.
Nivelul scrisului (ocazional) francez. Gazetarii.

Idealul cititorului e sã—şi ştie cãrţile ca Lamb şi ca Hazlitt—şi sã poatã sublinia scenele ca Nicoll şi, din nou, Hazlitt (pentru Rousseau, Smollett, Fielding …).

Bataille, Rozanov, Céline, Bloy, Weininger, Koestler, Blanchot—‘trãsniţii’. Extravaganţii aleşi de evreul argentinian, ME, EMC, Ep. Sigrist, Piţu—ca editor.
Seriile—v. GM, Piţu—selecţia.

Nu ştiu dacã ceea ce a fãcut Wesley îl şi descalificã. Trebuie ţinut seama şi de climatul de criticã liberã în care a trãit el. Adversarii înseamnã întotdeauna contestare şi calomnie. Se pare cã firea şi acţiunile lui Wesley nu erau ireproşabile. Însã de la Belarmin la Sf. Iozafat, chiar persoanele canonizate n—au dus lipsã de contestãri; nu mai vorbesc de Sf. Chiril, chiar de Sf. Juan, sau de atâţia din ‘cãlugãrii canonizaţi’ care—l înfuriau pe Coleridge. Lucruri rele, unele nu fãrã fundament în realitate, s—au gãsit de spus despre toţi oamenii mari. Alteori e vorba despre scorneli. Iisus spune cã era învinuit de beţie şi de rele tovãrãşii. Nu ştiu dacã Wesley a fost demonizat [adicã portretizat cu vindicativitate şi tendenţiozitate] ca Luther şi Calvin, şi nu ştiu ce se crede despre Knox. Baptistul exprimã în mai multe rânduri reticenţe faţã de caracterul lui Wesley—un creştin necanonizabil.
Protestanţii sunt mai lipsiţi de iluzii, mai puţin înclinaţi sã—şi facã iluzii, mai conştienţi de deficienţele umane; asta se vede şi din tonul clericilor lor—nu existã, în general, nesuferita condescendenţã monasticã, ifosele asceţilor din Bisericile apostolice. Asta îi face pe protestanţi mai puţin dispuşi sã pledeze. Nu sunt gata sã pledeze pentru ‘eroismul virtuţii’.

Patria omului e nu Raiul, ci Împãrãţia—iar aceasta e prezentã. Patria omului nu e ‘cealaltã lume’—ci Împãrãţia. Omul trebuie sã tindã cãtre Împãrãţie, pace, limpezime. Elementul sufletului uman e mila.

Am, înregistrate, vocile lui Ware, Borges, Moltmann, Arhim. Teofil, R. Noica, Taft.

Împotriva lui Barth (şi Gordon), nu cred cã rostul teologului e sã indice Împãrãţia, ci sã intre în ea. Cu Iisus, Împãrãţia a început. Nu mai e anunţarea, ci chiar Împãrãţia.

Subiecte de eseuri—Hamann—Lacugna—cãrţi semnificative.

Sf. Toma, DB, chipul, tenul, teologii scoţieni.

Istoria naivã nu e mai reuşitã decât ştiinţa naivã; dacã autorii biblici aveau ‘intenţia de a povesti lucruri adevãrate’, o aveau şi pe aceea de ‘a vorbi despre naturã’. Încât pe calea ‘ştiinţei biblice’—un anacronism, spun Jaki, Coyne, Barron—trebuie sã o ia şi ‘istoria biblicã’, şi ‘geografia biblicã’, topografiile, etc.; relatarea de întâmplãri adevãrate din trecut nu cere o metodologie mai puţin evoluatã şi criticã, decât ‘vorbirea despre naturã’. Ca intenţie generalã, autorii biblici vroiau sã ‘vorbeascã despre lumea creatã şi fazele apariţiei ei’, ca şi despre evenimente petrecute; pentru ambele le lipseau instrumentele, iar istoria nu e mai uşor de fãcut decât paleontologia. Geocentrismul nu e o greşealã mai plauzibilã decât credulitatea. Cine a putut greşi într—o privinţã, a putut greşi şi în alta. ‘Istoria biblicã’—şi cronologiile—nu—s mai recomandabile decât anacronica ‘ştiinţã biblicã’; dacã autorii biblici n—au vrut sã facã ştiinţã, adevãrul e cã nici istorie, în sensul modern, renascentist, n—au vrut sã facã. Pânã la Valla şi criticii renascentişti, nu existã ‘istorie’—mai ales a ‘lucrurilor trecute’; istoria naivã înseamnã Voragine. Europenii medievali luau legendele drept istorie. Au existat, în Antichitate, în vremea Imperiului, câţiva latini—care erau un fel de cronicari. Dacã descurcãreţii ne spun cã e anacronic sã vorbim despre o ‘ştiinţã biblicã’—şi o intenţie ştiinţificã—la fel de anacronic e şi sã vorbim despre ‘istorie biblicã’ şi sã numãrãm generaţiile. Autorii biblici povesteau ‘lucruri trecute’, povesteau trecutul—ca şi Voragine, ca şi autorii medievali. Istoria naivã nu e istorie valabilã. Culegerile de anecdote nu trec drept biografie. Baladele nu sunt istorie. Folclorul nu e istorie. Noţiunea de istorie obiectivã şi dezinteresatã a apãrut târziu; popoarele nu au noţiunea unei istorii obiective. ‘Mãnãstirea Argeş’ e ideea lor de istorie; intereseazã mai ales semnificativul potenţat. Autorii biblici nu gândeau despre istorie ca Ranke; nu scriau istoria ca Taine. Colectivitãţile nu sunt interesate de istoria obiectivã; epopeile homerice nu sunt istorie. ‘Ieşirea’ nu e istorie obiectivã mai mult decât ‘Eneida’. Barron, mi se pare, comparã, tendenţios, ‘ştiinţa biblicã’ cu ‘istoria homericã’—însã ar trebui sã compare ‘istoria biblicã’ cu ‘istoria homericã’. Nu e mai multã istorie în Biblie, decât în epopeile antice sau în poemele asiatice. NT relateazã fapte contemporane şi atestate—aceasta e deosebirea. Foloseşte martori oculari şi chiar participanţi la cele povestite.

Realismul cronicarilor români—moldovenii şi muntenii. Nu existã fabulos în cronicile lor. Nu seamãnã cu cronicarii medievali. Seamãnã cu cronicarii italieni—Guicciardini şi Machiavelli. Nu flirtau cu supranaturalul legendar. Italienii au emancipat cronica de fantastic şi de implauzibil. În acest sens, cronicarii români erau, în linii mari, racordaţi la vârsta europeanã. Discreditarea credulitãţii a început la italieni, în Renaştere.

Ortodoxul—Hristos, Deipara, Sf. Ap. Andrei, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Isaac, doi sfinţi ruşi şi douã sfinte, trei teologi ruşi şi douã sfinte apusene.

Între douã contoare, concordã numai întâiele douã locuri. Italianca şi Mitropolitul.

Lacugna& subiecte—Hamann& Brentano, Daniel şi Petrescu, Sorge, Antonie şi iezuitul, Foarţã, Sf. Ignatie, Dna. Hill, Walser. Nearb.. Subiecte. Ziarele—ed.& nearb.. Subiecte vrednice.

Meyendorff spune cã Botezul nu e un Sacrament de pocãinţã. Într—adevãr, e un Sacrament de încorporare, de dare de viaţã—care se face prin har primit. Botezul e acordarea unui har. Mai mult, Botezul e, spune Meyendorff, un Sacrament al Învierii, un Sacrament resurecţional. ‘Taina Botezului e lumina însãşi’, scrie Meyendorff.

Botezul, spunea prelatul belgian, e o lucrare a Lui Dumnezeu, nu o decizie, o angajare a omului. Interpretarea Sacramentelor. Celebrarea lor frecventã inspirã. Reflecţia asupra Sacramentelor—simbolistica şi dinamica lor—romanciera americanã (şi LF), prelatul belgian, Schillebeeckxs, Meyendorff.

Rose despre postul rãsãritean, rusesc, şi Behr despre eshatologie.

E adevãrat cã ortodoxul îi citeazã des pe Rose şi Sf. Ioan Maximovici—însã pe Sf. Fotie îl face sã spunã cã obiceiurile locale sunt respectabile (dintr—o scrisoare cãtre Sf. Nicolae cel Mare).

Simţul eshatologic şi sacramental. Pacea, mila, limpezimea, caritatea.

‘Cinstitor al …’.

Eu cred cã teologia e raţionalã, nu antinomicã. Antinomiile sunt aparente, sau retorice, pentru a sublinia ceva. Nu existã, în teologie, antinomii autentice.

De la Sf. Duh ne vin pacea, mila şi limpezimea sau claritatea. Cruzimea dezechilibreazã ceva, stricã o balanţã.

Abia în anii ’80 ai sc. XIX a devenit Dna. Austen un autor popular, a devenit cunoscutã publicului.

Rawls citeazã un teolog ecologist—Edwards. Rawls, un extravagant bãtrâior, are deprinderea de a cita autori interesanţi—ca Ep. Taylor, Ramsey, Wright, McColman, Sellner, Chryssavgis, Spretnak, Pitre—şi, mai ales, citeazã cãrţi, cãrţi tipãrite—nu postãri ale altora. Foloseşte tot formatul de antologie—ca şi ortodoxul, ca şi Jeter—ca şi, mai nou, chiar baptistul, cu grupajul de scrieri care nu au nevoie de comentariu (însã nevoia de comentariu trebuie sã fie a cititorului—nu a scrierii).

Ortodoxul, baptistul, preotul, Rawls, ortodoxul Hart, Jeter. WB& ortodoxul Hart& Barron.

WB: baptistul [şi Jeter]; ortodoxul Hart: Jeter; Barron: ortodoxul [şi Jeter].
Numai Jeter îi întruneşte pe toţi trei: ortodoxul Hart, WB şi Barron.

Alţi trei catolici (maica, biblistul dizident—rãspopitul, şi ecologistul).

Ceea ce e cam indigest.

Jaki n—are dreptate sã atace concordismul în numele perimãrii ştiinţei, fiindcã întreg concordismul patristic e un fals concordism—e punerea în acord a ‘Facerii’ cu teorii filozofice antice. E interesant cã tocmai un autor ca Jaki, care defineşte ştiinţa aşa cum o face şi apreciazã cã ştiinţa începe odatã cu Buridan şi Oresme, sã afirme cã orice concordism e sortit sã cadã odatã cu ştiinţa vremii aceleia. Pânã de foarte curând, nu a existat o adevãratã ştiinţã a Cosmosului. Ştiinţa la care apelau Pãrinţii şi medievalii era o fantasmagorie. Vorbim despre faza preştiinţificã a cosmologiei. Pãrinţii recurgeau la reprezentãri preştiinţifice despre Cosmos. Eroarea lui Jaki e de a rãstãlmãci concordismul, de a lua concordismul filozofic, al anticilor şi medievalilor, invalidat, drept concordism ştiinţific—care nu avea cum sã preceadã cosmologia modernã. Nu existã concordism adevãrat pânã la cosmologia modernã. ‘Facerea’ nu a putut fi corelatã cu ştiinţa, înainte ca aceastã ştiinţã sã şi existe. Pãrinţii şi exegeţii ulteriori ai ‘Facerii’ nu corelau Biblia cu ‘ştiinţa vremii lor’, ci cu teoriile vremii lor. Pãrinţii nu aveau o ştiinţã cu care sã coreleze ‘Facerea’—cosmologia nu exista.

Critica adusã de McCarthy lui Jaki e boantã şi calpã—însã subliniazã, întrucâtva, ceea ce e enervant în sucelile şi piruetele acestui autor cu o gândire extravagantã, cusurgiu şi pe care mai totul îl nemulţumea.

‘Creaţia’ ca prelucrare, aranjare, ordonare. ‘Cu uşurinţã suveranã’.

Iisus e ‘mai mântuitor’ decât ceea ce se întâmplã cu El; Iisus mântuieşte prin ceea ce e, nu prin ceea ce se întâmplã cu El. Ideea centralitãţii jertfei e falsã, fiindcã numai animalele de jertfã sunt importante doar întrucât, şi dacã, sunt jertfite; cu Iisus nu e aşa. Iisus era Mântuitor şi fãrã jertfã; necesitatea jertfei corespunde unei interpretãri adopţioniste. Iisus nu e ‘înãlţat prin jertfã’.

Ruptura de Bisericã şi deriva filozoficã; deriva filozoficã, la originea acestei înstrãinãri care i—a scos din Bisericã.

De trei ori certat de slugi [M., C., D.]—şi certat numai de slugi.

Arhipelagul. Muştruluiala, azi& ironia& orã—vestiarul.

Stãpâna. Alegerea între interesul stãpânei şi întâlnirea de care fusesem anunţat de o sãptãmânã—întâlnirea cu mine. Interesul stãpânei a avut întâietate; asta mi—a arãtat cât de important sunt.
Complexat.
Ieri (marţi)—tinereţea nãruitã.

Brentano& o istorie bisericeascã, de momente bisericeşti.

De ce a cãpãtat Pãtimirea o asemenea importanţã? Fiindcã e impresionantã. Fiindcã a impresionat. Fiindcã a produs o impresie adâncã, atât în sine—cât şi prin faptul cã a fost situatã într—o nouã luminã de cãtre Înviere.

Farmer Îl defineşte pe Dumnezeu ca ‘însuşi temeiul fiinţei şi vieţii cuiva’. Vinovãţia nu e pocãinţã.

Lubac—exegezã, religiologie/ budism, politicã şi ideologii, teologie istoricã, ecleziologie.

Ieri, îndemnul de a mai zãbovi, de a mai rãmâne.

Dacã prioritatea istoricã va fi revenind celibatului preoţesc, atunci clerul cãsãtorit e un progres doctrinar, un avans. Roma face mare caz de vechimea unui obicei bisericesc—nu, însã, şi când ar trebui sã explice destituirea Episcopatului. Episcopatul apusean e administrativ şi ancilar.
Iar identificarea vieţii sexuale cu ‘necurãţia’ e o marotã enervantã; tot atâta necurãţie existã şi în celibat. Sau: celibatul nu ocazioneazã mai puţinã necurãţie. Virtutea ca abţinere e o miopie. Virtutea înseamnã lucrare, nu abţinere. Virtuos nu eşti nefãcând—ci fãcând bine.
Preoţia nu e ‘murdãritã’ de sexualitate, sexualitatea nu întineazã, nu maculeazã. Sau: celibatul prost trãit pãteazã tot atât.

Duhul şi crisparea, crusta, zvâcnirea.

A dispreţuit sângele, cuvântul şi tinereţea mea.

Mutismul, secretomania, conspirativitatea. Jocurile cu mintea şi cu viaţa mea. Nu sunt animal, sunt om. Pasul III. Dispreţul arãtat. Rãbdarea.

Grija pentru fiinţã—realizarea persoanei—gnoseologia intuitivã—nu conformarea la Magisteriu.

O cârpã, toantã orgolioasã şi

Nu ştiu dacã teologii eliberãrii priveau acţiunea emancipatoare ca pe unul din fronturile, ca pe una din laturile activitãţii Bisericii—sau ca pe misiunea ei prin excelenţã. Emanciparea sãracilor e una din misiunile Bisericii.

Compromisul—pramatiile între ele—târâturã ordinarã (pasul IV, pasul V).

Dezamãgirea impulsivã, scârbitã, şi nu resemnatã, ar fi ajutat mai mult.

Nu s—a vrut sã se vorbeascã cu mine; s—a vrut sã fiu manipulat, ‘împins’.

Satisfacţia amarã datã de gândul decretului Lui Dumnezeu: ca, de 3 ½ l., nici mãcar sã nu ajungem sã ne vedem.

Listei de teologi catolici citiţi de baptistul Gordon: Balthasar şi Kűng (şi Rahner, amintit ocazional), Merton şi Maica Chittister, trebuie sã îi adaug pe Lash şi Dna. Lacugna; Lash e un alt rãspopit, ca şi alţi teologi progresişti.

Climatul firesc al existenţei mele.

Limbajul literar, nu acela social.

Cum ar putea mânia dumnezeiascã sã mai fie dreaptã, dacã Dumnezeu deja a ales? Cãci se vorbeşte nu de preştiinţa, ci de alegerea Lui Dumnezeu.

Înţelegerea anselmianã a ispãşirii, la reformaţi.

Numai pentru catolicii apuseni, Biserica a putut ajunge sã însemne clerul.

Comentariul obiectiv—şi acela care preia sugestii şi prelungeşte, care reface, pretextând numai cã descrie, şi mai degrabã preia inspiraţia, se slujeşte de inspiraţie; nu e vorba numai de Gaetan, Heidegger, Noica—ci şi de Chartier şi alţii care fac o scriere sã spunã ceea ce vor ei.

Mã gândeam la pâine, nu la panicã.

Fostul vicar—umorul—indigest, nesãrat—lipsa de însufleţire—crisparea& adulta şatenã, farmecul, atingerea fugarã, uşoarã. Marţi dim., în drum cãtre clinicã, am întâlnit mai întâi pe fostul vicar, biblistul agramat, încercând zadarnic sã însufleţeascã un grup de mofluzi mohorâţi, posaci—apoi o adultã şatenã.

Firescul vs. artificialul. Paradoxul pramatiei.

Vulnerabilizat.

Am simţit tresãrirea iubirii în sânul ei.

Creştinismul nereligios. Nu decreştinarea.

Climatul dicteazã comportamentul.

Trollope, apreciat de modernistul jamesian Ford, îl gusta mult pe Thackeray.

Îmi place bonomia naratorului ironic, locvace şi pãrtinitor, de la Fielding la Trollope—vechea tradiţie, prejamesianã, a romanului englez. Literatura discutatã fãrã crispare militantã, cu simpatie hazlittianã, cu largheţe. Nu cred cã naratorul neutru şi imparţial, ‘realist’, a fost un progres—sau o îmbunãtãţire a ‘tehnicii narative’. Reţin cã lui Gracq îi displãceau aceste ‘interpuneri’ ale naratorului, pe care poate cã Beyle le învãţase de la englezii sc. XVIII, de la vechiul roman englez de sc. XVIII.

Un scriitor e interesant pentru ceea ce a creat, nu pentru ce a crezut.

Dreiser—Mencken, evreul scandinav, evreul.

Scriitorii americani cei mai apreciaţi dincoace de ocean, maeştrii prozei americane—Poe, London, Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike, Pynchon şi Barth—sunt cei mai desconsideraţi de cãtre americanii care pretind cã se pricep.
Irving, Parkman, Cooper, Longfellow, Howells, Dreiser, H. Crane, S. Crane; cei patru prozatori antologaţi [NH, Twain, HJ].

Thackeray era un sensibil, de aceea scria romane cinice, sardonice, picareşti; Dickens era un dur şi un coţcar, de aceea scria romane sentimentale.

Enigma Richardson. Richardson şi Rousseau—ca romancieri. Iluminiştii francezi—şi romanul englez.
Scott, Thackeray şi Dickens continuã linia vechiului roman englez, cãreia i se raliazã şi Trollope—prin naratorul indiscret şi pãrtinitor. Trollope aparţine acestei linii—cu toate cã o şi neagã—prin naraţiunea rarefiatã şi neepisodicã; însã ţinuta sa e aceea a vechilor romancieri englezi inegalabili.

Latura licenţioasã, libertinã, şi aceea de vechi roman englez, a existenţei. Mişcarea uşoarã, mozartianã—libertinajul victorian—articole—trei filme italiene [‘Aşa fac toate’& ‘Pielea …’& ‘Decameronul’—ecranizat]. Inspiraţia de vin.—articole—chiar despre genul ca atare.

Bruneta delicioasã (M.)—azi (marţi)& cf. ieri—ras—afabil—

Invitaţii la bucurie. Bucuria prezenţei. Italiana, poate mai direct decât franceza, asociazã orgasmul cu bucuria (în francezã, verbul are un înţeles mai instrumental—‘a se bucura de’).

Butor& MP. ‘Eneida’. AF (Pãstorel, arhaizant)—NS: A.—‘Quijote’—Blaga—Vianu—moş Vrânceanu —Marcu şi GC: ca italienişti—ME de M--
Mai ales AG [MP& ‘Eneida’] şi AP [AF; A.; ‘Faust’; ME de M]. NM.
Ulici şi cheia. Sovieticul—retradus?
Butor, ‘Quijote’, MP, ‘Eneida’, A., ‘Faust’, AF\ Pãstorel, Vianu, ME de M.

Hazlitt era un cititor de romane—însã era, mai ales, un iscusit recititor de romane—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Scott.

Pentru unii, centrul literaturii americane sunt alde Barth, Pynchon, Carver, etc.—sau Foster, etc.—pentru alţii, Bellow, Roth—pentru niciunii, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike—ca sã nu mai vorbim de Poe, Dreiser, London (la care, poate din cauza naraţiunilor arctice, mã gândesc ca la un canadez).

Hegel, când scrie despre literaturã sau istorie, despre ‘realizãri umane’, nu face neapãrat—şi cu ifos—‘filozofie’; e o discuţie destul de liberã.

Trollope era un pic mai tânãr decât Thackeray; Meredith era cu peste un deceniu mai tânãr decât amândoi.
Richardson se nãscuse în sc. XVII, e cel mai vârstnic dintre vechii romancieri englezi (--de fapt, Defoe era cu aproape trei decenii mai vârstnic).
Defoe—1660.
Swift—1667.
Richardson—1689.
Fielding—1707.
Sterne—1713.
Smollett—1721.
Goldsmith—1728.
Scott—1771.
Dra. Austen—1775.
Marryat—1792.
Dra. Gaskell—1810.
Thackeray—1811.
Trollope—1815.
Dna. Eliot—1819.
Meredith—1828.
Howells—1837.
Conrad—1857.
Gissing—1857.
Kipling—1865.
Galsworthy—1867.
Bennett—1867.

De la strãbunul Defoe, la Gissing şi Bennett—sunt douã veacuri de literaturã englezã—şi de extraordinar roman englez.

Rãstãlmãciri—CN—lista de cãrţi—Pruteanu—Gide, Galsworthy, LNT—gustul—întortocheri—SK—vârsta—AG şi AP. Scientismul.

Scrisul ca îndemânare, abilitate, prestidigitaţie—Maugham. Talent real, şi tot atâta mãrginire. Nu e deajuns sã scrii bine—însã e necesar.

Ticãloşia, josnicia, rãutatea, dezmãţul nu mã încântã—de aceea, nu gust romanul numit picaresc. Nici nu cred în flatarea acestui tipar comportamental. Sexualitatea, chiar adulterul şi libertinajul, privite cu umor, pot fi reprezentate şi altfel, decât în complacerea în ticãloşie.

Lui Thackeray îi sunt mai mult sau mai puţin reproşate atât moralismul victorian, cât şi simpatia pentru Barry Lindon şi Becky Sharp. Acest neasemuit romancier a fost egalul lui Fielding, ca şi al umoriştilor pe care îi aprecia atât.

Fiecare femeie, fiinţã altruistã şi deschisã, are dreptul de a cere sã fie consideratã ca un miracol—fiindcã şi este unul.

Nu mai ştiu unde am citit cã Burke era un patriot irlandez. Relaţia lui cu metafizica.

Pe rãcoare, la 12 ½, iubindu—ne.

‘Citiţi—pe Fielding, Thackeray, Trollope, Meredith, Howells, Gissing, Scott!’.

Dinastiile engleze (alde Butler, Darwin).

Cãlugãrul Bacon—Lordul Bacon—Hobbes—Newton—deiştii—Locke—Hume şi Berkeley—Bentham—Mill—Spencer.
Spaniolul—HB—Brãtescu—GI, cf. lui AP.

Idealismul nu poate sã treacã de enunţul cã lumea e reprezentare, adicã de spinozism—cã reprezentarea e ceva calitativ distinct de materie, cã datã e numai reprezentarea; nimic nu autorizeazã solipsismul şi alte terori adolescentine. Din idealism rãmâne valabil numai caracterul distinct al reprezentãrii—lumea nu e datã ca materie, ci ca reprezentare. Sau, cu alte cuvinte, gânditul nu are întindere, gânditul e neîntins; ceea ce zãdãrniceşte orice fel de localizaţionism. Aceastã axiomã spinozistã aratã greşeala metaforei lui Bergson, care compara gândirea şi creierul, cu haina şi cuiul—însã acestea douã sunt obiecte ambele, sunt realitãţi de acelaşi ordin, vin material în contact, e de la sine înţeles cã pot sã aibã un contact—greşeala metaforei lui Bergson, metaforã care nu explicã nimic, îl aratã pe acesta rãmas la aporiile cartezianismului, şi neatingând nivelul spinozist. Bergson rãmâne un inconştient materialist cartezian; abia spinozismul deschisese calea cãtre idealism. Gândirea şi material sunt douã aspecte ale aceleiaşi realitãţi—sau ale realitãţii. Haina şi cuiul sunt douã obiecte, aparţinând aceluiaşi ordin de realitãţi. HB rãmâne un localizaţionist de tip cartezian, convins cã duhul poate sã întreţinã raporturi localizate, desemnabile spaţial, situabile în spaţiu, cu materia. Pentru el, sistemul nervos e punctual de incidenţã, locul sau zona de contact a duhului cu materia.

Romanul lui De Quincey—nu e nici faimos, nici nemenţionat.

Roxana, De Quincey, Dana, vechea rev. fr., rebegirea, drumul.

Evreul argentinian (eseul, ca scurt tratat)& culegerea de scrieri teologice. Cã a scris şi teologie.

Vârsta—16 ½ l., vs. 2 s..

Vicistudinile biologice, sociale, de mediu duc la deformãri, la diformitãţi. Omul ar trebui sã conştientizeze mai întâi diformitãţile, malformaţiile; abia în acest fel, Spovada e o terapie, şi nu un moralism, nu o moralizare.

Iubirea, dorinţa, încântarea, plãcerea, miracolul, orgasmul, extazul.

Dupã articolele culese în urmã cu 28 de l. (Greville, Richardson, Burke, Fuller), vãd cã citisem cu luare—aminte eseurile hazlittiene.

Un om şi scriitor pe potriva lui Greville, Fuller, Rochester şi Beckford—ca originalitate, înfrigurare şi înaripare.

Soţia idealã—care îţi oferã mâncare, sex, şi te ţine acasã—adicã, îţi aduce pontajele semnate.

Referitor la autorii biblici, dacã admitem cã oamenii acelor timpuri n—aveau de unde sã ştie ce e ştiinţa, ei n—aveau de unde sã ştie nici ce e ‘istoria’ în sensul modern; erau la fel de incompetenţi ca istorici, pe cât erau şi ca paleontologi. Nu se pricepeau la istorie, mai mult decât la paleontologie; ca probã stau şi cronicarii francezi medievali.

E adevãrat cã, înafara iubirii, nu ştiu niciun alt subiect care sã merite.

Romane—nesaţul romanelor—Hazlitt şi baptistul Gordon.

Cred cã ‘Quijote’ nu trebuie citit altfel decât Fielding, Sterne, Smollett, Thackeray, Dickens, Scott—nici marii dramaturgi, altfel decât Shakespeare, elizabetanii, Schiller, Ibsen şi Shaw.

Neîncrederea.
Debarasarea de reprezentãrile religioase. Ceea ce e resimţit ca balast, şi nu ca gândire vie.

Binele e abrupt, neînchipuit, şi finit. Acest neînchipuit care e dat e un prag de sus.